Te judec des, te comentez, mă enervez pe tine, uneori te-aș lua de umeri și te-aș scutura, ca să te trezești la realitate…
Ești ca prietena mea care face boacăne și apoi vine sa o ajut, sa i dau sfaturi, sa o susțin și la final, după ce ii zic tot ce trebuie sa știe, îi dau o caldă îmbrățișare… Pentru că așa sunt prietenii, familia…
Nu înseamnă că dacă zic ceva de rău, nu te iubesc… Pentru că o zic spre binele tău, pentru a păși spre acea „deșteptare”. Dacă nu mi-ar pasă, ți-aș spune că tu știi cel mai bine, fă cum vrei… Dar iată, ca ai împlinit 100 de ani și se pare că nu ești așa isteață…
Ne păcălim. Singuri. Nu România e de vină… De vină suntem noi, pentru ca suntem prea leneși și comozi pentru a face ceva… Nu ne a rămas decât sa privim la propria scufundare în abis. Și ne am învățat așa… Poate într o zi ne vom salva unii pe alții, până atunci, o sa continuam cu viețile noastre goale de o Românie, ce cândva era autentică, și nu avea nevoie de niciun sfat…
Cu drag, Ioanina Eliza…
