Ion I.C. Brătianu, cunoscut şi ca Ionel Brătianu, a fost, fără mare loc de îndoială, cel mai important om de stat român. De 5 ori premier, de două ori ministru de Externe, de două ori ministru al Apărării și de trei ori ministru de Interne, este omul care schimbat traiectoria României în acei ani și a mutat-o din aria de interese a Puterilor Centrale, către cea a Antantei.
Ion I. C. Brătianu a apărut în istorie cu un bagaj greu pe umeri. Născut la Florica (Argeș) în august 1864, era fiul cel mare al prim ministrului Independenței, Ion C. Brătianu. Inginer de profesie, Ion I. C. Brătianu și-a început cariera ca ministru al Lucrărilor Publice, între 1897 și 1899 și între 1901 și 1902.
În 1909 a devenit președintele PNL, și, ca ministru de Interne, a participat la reprimarea răscoalei din 1907, alături de generalul Alexandru Averescu, ministrul de Război al vremii.
Cu toate astea, pe 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al PNL acceptă propunerea înaintată de Brătianu (susținut și de regele Carol I) privind reforma agrară, adică exproprierea parțială a marii proprietăți, și electorală, crearea unui colegiu electoral unic.
Ionel Brătianu, România și neutralitatea
România avea, la începutul războiului, un tratat secret cu Austroungaria, semnat în 1883 chiar de tatăl lui Ion I.C. Brătianu. Secret, pentru că se știa că populația nu ar fi primit bine o înțelegere cu austriecii.
De ce nu a intrat România în război de partea Imperiului Austroungar, așa cum a cerut și regele Carol și o parte dintre politicieni, printre care Petre Carp sau Titu Maiorescu? Motivul s-a găsit rapid. Imperiul Habsburgic nu avertizase România că va declanșa războiul, așa cum prevedea tratatul.
Deci, nici vorbă de trădare, așa cum se tot vorbește. Ion I.C. Brătianu era mai degrabă tentat de Antantă nu doar pentru că se simțea mai legat de Anglia sau Franța, ci pentru că nu prea avea ce să aștepte de la Imperiul Austroungar sau de la Germania, cu atât mai puțin de la turci sau bulgari.
O circumstanță, hai să-i zicem fericită, a fost moartea regelui Carol în 1914, și urcarea pe tron a lui Ferdinand, despre care s-a spus în mod repetat că a fost influențat puternic de Brătianu. În perioada neutralităţii, 1914-1016, Ion I. C. Brătianu a coordonat politica externă românască, și, precaut, a încheiat acorduri diplomatice precum „Acordul Sazonov-Diamandi” dintre România şi Rusia încheiat pe 18 septembrie 1914 la Petrograd.
Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi să recunoască drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul unei neutralități binevoitoare a regatului român.
Marele Război
Pe 4 august 1916, au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii Antantei, care promiteau să furnizeze zilnic 300 de tone de armament şi muniţii, participarea armatei ruse la apărarea Dobrogei, iar trupele Antantei de la Salonic trebuiau să angajeze o mare ofensivă.
Antanta recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei şi Bucovinei, respectând totodată integritatea teritoriului românesc. La Consiliul de Coroană din 14 august, regele Ferdinand a ales războiul de partea Antantei, dar a precizat că a trebui să se învingă pe sine pentru a lua decizia.
Ce s-a întâmplat în război se știe. Armata română a trecut în Transilvania, într-o primă etapă fericită a războiului, după care a urmat înfrângerea de la Turtucaia, Antanta nu a trimis trupe, ofensiva de la Salonic nu a avut loc, astfel că în noiembrie 2016 din România mai rămăsese Moldova, unde s-au retras autoritățile, inclusiv Casa Regală.
Ionel Brătianu a format un nou guvern, de uniune națională, la Iași, iar în vara lui 1917, se reușeau victoriile de la Oituz, Mărăști și Mărășești, care au oprit înaintarea germană și austroungară. Succesul a fost de scurtă durată, revoluția bolșevică din Rusia a dat totul peste cap, armata a fost nevoită să intervină și să neutralizeze grupuri de soldați ruși bolșevizați.
În ianuarie 1918, Ionel Brătianu și-a depus mandatul, refuzând să semneze o pace rușinoasă cu Puterile Centrale. A făcut-o Alexandru Marghiloman în aprilie, dar documentul nu a fost niciodată ratificat de rege sau de Parlament.
Unirea
România a tras de timp până în octombrie 1918, când a reintrat în război de partea Antantei. Mai erau 17 zile până la sfârșitul luptelor, armistițiul fiind semnat în 11 noiembrie 1918.
Între timp, în primăvară, Basasrabia decisese deja unirea cu România. Ei i s-a alăturat în 15 noiembrie Bucovina, iar pe 1 decembrie a venit rândul Transilvaniei.
Regele şi guvernul au primit la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, care a venit cu Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia.
„De o mie de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generaţii, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei cele mai cumplite, fără a pierde credinţa lui nestrămutată în această zi ce ne uneşte şi care nu se putea să nu vie”, le spunea Ionel Brătianu delegaților din Transilvania.
Brătianu formase un nou guvern liberal, în componenţa căruia se regăseau în premieră miniştri din toate provinciile istorice româneşti.
Acest guvern a ratificat unirea Transilvaniei cu România (13 decembrie 1918) şi unirea Basarabiei și Bucovinei cu România.
Bătălia de la Paris
Dar lupta nu s-a terminat aici, a urmat Conferința de Pace de la Paris în care începea o altă Golgotă pentru România.
Conducerea conferinţei a fost preluată de un Consiliu al celor patru Mari Puteri învingătoare: Woodrow Wilson (preşedintele SUA), Lloyd George (premierul britanic), Georges Clemenceau (premierul francez) și Vittorio Orlando (premierul italian).
România fusese trecută în rândul statelor cu interese limitate, putea să participe doar invitată la dezbate deși convenția din august 1916 spunea contrariul, România avea drepturi egale.
Astfel, tratatele cu de pace cu Germania și Austria au fost semnate cu ignorarea poziției României, iar Ionel Brătianu și-a depus mandatul pe 12 septembrie 1919. A revenit, însă, la Putere în 1922, dar și în afara puterii a influențat politica dintre 1919 și 1922.
Nici nu s-ar fi putut altfel. Ion I.C. Brătianu a dominat autoritar viaţa politică din România. A fost, poate, singurul adevărat om de stat al României.
Asta nu înseamnă că nu e lipsit de controverse, de la răscoala din 1907, la acuzele lui Maniu că a adoptat ilegal Constituția din 1923. Dar, fără Ionel Brătianu, probabil România ar fi avut un alt destin.
B.C.