Nu sunt aici, sunt de odinioară, din adâncurile locurilor ascunse. M-aprind într-o zi ploioasă… sunt din altă parte. Sunt mai frumoasă, mai zâmbitoare. Mă sucesc în versuri și rămân ascunsă. Sunt de aici. E o taină în întuneric, tu nu-mi vezi umbra, nu mă găsești…
Din adâncuri se nasc înălțimi, din dureri vor curge râuri de înțelepciune.
Și-mi place gri, mângâie tot ce mă doare, e trist și e liniște. Îmi place și-n alte culori, mă dezgolesc cu ele, devin necoaptă. Sunt fragilă, sunt clipe ce mă afectează. Sunt puternică, sunt momente tulbure pe care le scutur și mai prind câte-o aripă.
Mai încolțesc doruri de îmbrățișări și de mâini pe coapsele mele… Sunt seri stinse, n-am ce să iubesc… Și sunt atât de învațată cu singurătatea, încât orice detașare mi-ar fi banală. Domină un vânt ascuns la mine în suflet. Ce ironie…îl ascund atât de bine. Lumea nu vede că râsul meu e bizar. Ah…ce tropote tulburătoare și ce vuiet la mine în suflet…
Păşesc în murmuri reci, mai calc într-o băltoacă, mai privesc în gol şi-mi văd reflecţia distorsionată. Gândesc și răsucesc ecourile culorilor. Le voi mirosi mereu. Mă îmbrac cu povești din oameni. Le miros trăirile și le păstrez secretul. Trăiesc atâta artă!
Mi-e visul departe, uneori! Dar, reuşesc să mi-l aduc înapoi! Mă contopesc printre astre! Pândesc clipele de plăcere ca să le trăiesc în adevăr. Nu tânjesc după un număr de experiențe, ci după valoarea lor. Nerozii preferă mediocrităţi cu prejudecăţi.
Mă lupt cu mine, cu adâncurile și cu fleacurile mele. Mă cert cu gândurile și cu nesăbuința mea. Pe câmpul sufletului meu, o ploaie îmi răcorește văpăile.
Sclava cuvintelor rebele, nu mă dezic de suspinele sufletului. E poezia mea. Mă descrie transparența obscură… sunt paginile neliniștilor mele… un refugiu sălbatic… refugiul cuvintelor…
Luiza Ionescu
previous article