close
Artă

Secularizarea artei occidentale

Renașterea a fost o reacție în fața pesimismului antropologic medieval. Petrarca, Mirandola și ceilalți umaniști au slăvit demnitatea omului deoarece cultura apuseană ajunsese ca de secole să subevalueze experiența raiului în această lume. Iar asta se întâmpla în pofida rădăcinilor sale înfipte adânc în optimismul antropologic al creștinătății tradiționale După ce am discutat despre acest fenomen în lumina ortodoxă, aș dori acum să-mi îndrept atenția către unul din cele mai importante fenomene ale Renașterii: arta.

În acest articol și în altele care vor urma, aș dori să mă concentrez în special pe pictura renascentistă. Pentru istoricii culturii, cum este Burckhardt, aceasta era expresia supremă a optimismului renăscut care a animat creștinătatea apuseană pentru secolele următoare.

Un tablou potrivit pentru a începe discuția noastră este „La Madonna dei Garofani” de Rafael (m.1520). Pictura ne oferă un exemplu concludent al noii tendințe din arta modernă, orientată spre o lume naturală, netransformată spiritual în vreun fel. Acesta este un exemplu de secularizare incipientă a creștinătății.

Arta creștinătății tradiționale înainte de Renaștere era liturgică. Adică a servit drept mijloc pentru scopul duhovnicesc al cultului. O pictură a Fecioarei cum este Icoana Maicii Domnului din Vladimir (ajunsă în Rusia din Bizanț, în secolul XII) a fost creată să îl aducă pe credincios, care se presupune că stă în fața operei de artă într-o biserică, într-o comuniune mai deplină cu Dumnezeu. Bazată pe taina tradițională a întrupării – că Dumnezeu s-a făcut om și a venit în lume – iconografia creștină l-a îndreptat pe om dincolo de lumea aceasta, spre poarta raiului. Și a făcut acest lucru susținând că împărăția lui Dumnezeu se simte în această lume pe care a transfigurat-o prin experiența divino-umană a închinării adevărate.

Cu Rafael, arta creștină își pierde busola. Începe să se ocupe doar de lumea aceasta, încetează să mai fie liturgică și devine doar religioasă. Iar de aici mai departe nu exista decât secularizarea.

Frumusețea lumească, naturală, a tabloului „La Madonna dei Garofani” de Rafael este splendidă luată ca atare. Și chiar prin constrast cu artele liturgice ale creștinătății tradiționale are de ce să ne surprindă. A dispărut întâlnirea liturgică cu Maica Domnului, care își prezintă Fiul credincioșilor. (În Icoana de la Vladimir și în altele din tradiția bizantină, de tipul „hodegetria”, Fecioara arată cu mâna spre Hristos, ca și cum ar spune „priviți la el, nu la mine”). Aceasta este o pictură a unei femei adorabile și încântătoare, prinsă într-un moment de jovialitate domestică. A dispărut și rochia modestă, și îmbrăcămintea de culoare închisă și voalul. A dispărut sau aproape a dispărut și aura ei.

Dar cea mai izbitoare este imaginea lui Hristos. Nu mai este Fiul întrupat al Tatălui, creatorul acestei lumi și atotputernicul ei mântuitor. Acum este un prunc drăguț, bun de pupat, dar în aparență doar un atribut lipsit de putere al mamei sale care îl adoră. Și este dezbrăcat. Nimic nu arată mai clar secularizarea creștinătății moderne decât acest dezbrăcat „prunc Isus” care apare în Madonnele lui Rafael și ale altor pictori din acele vremuri. Nu te poți ruga în fața unei asemenea imagini, cel puțin după criteriile tradiției creștine.

Arta liturgică, care te înălța dincolo de lumea aceasta spre o comuniune divină accesibilă aici, face loc acum unei arte seculare de dragul artei, reorientând privitorul spre o lume care funcționează autonom.

Pr. John Strickland

Tags : artaLa Madonna dei Garofanipicturirafaelrenasterea

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.