Cântecul din bătrâni are dreptate: există o Roată a vieții. Lucruri pe care nici nu mai țineai minte că le-ai făcut se întorc la tine, peste tine. Cum marile revelații existențiale stau în lucruri mici, implacabila Roată mi s-a arătat din spatele unei bucăți de lemn cu un ciuf de păr de porc.
Acum mulți-mulți ani, priveam prin crăpătura ușii de la baie cum un bărbat, poate cel mai puternic om pe care l-am cunoscut vreodată, stătea în fața oglinzii și aproape plângea. În mână avea un pămătuf de bărbierit, cu puful întărit ca o creangă strâmb de copac albastru. De unde eram ascuns, așteptam cu inima cât un purice să izbucnească scandalul, dar bunicul meu, pentru că pe el îl urmăream, nu a spus nimic. A pus pămătuful la înmuiat într-un castron de alpaca și a renunțat la bărbierit în ziua aia.
Știam bine pămătuful ăla, cu lemnul învelit în foiță metalică și cu părul de două culori, cafeniu lângă mâner și negru spre vârf. Când mi-l arăta, bunicul părea că retrăiește povești românești și bărbătești, cred că pămătuful cu mânerul întărit văzuse frontul de Est, Canalul și Oborul din anii când meșteșugarii își etalau atelierele până hăt, unde se termină Moșilor. Uneori rupea firul poveștilor spunând simplu ” E un pămătuf bun, a rezistat la toate!” și îl privea ca pe un tovarăș vechi, care, în loc de carne și oase, avea lemn, metal și păr de porc. Și suflet, cum numai lucrurile bătrânilor și copiilor par să poarte.
În acea dimineață, plictisit de cât de mare era fondul la desenul pe care-l făceam pe o coală uriașă, am luat din casă ce credeam eu că trebuie să fie cea mai bună pensulă dacă ai de vopsit un ditamai cerul.
Aveam vreo 5-6 ani, dar țin minte. Vopseaua s-a dizolvat, părul s-a curățat, dar a început să cadă. Peste puțin timp pămătuful nu mai putea fi folosit și bunicul l-a aruncat. Nici atunci nu mi-a spus nimic, poate doar a mai subliniat o dată că ”A fost un pămătuf bun!”
Aproape toți cunoscuții i-au luat pămătufuri noi, dar, ca un făcut, el a descoperit spuma de ras și a folosit-o până la sfârșitul vieții, sfârșit care l-a prins când deja Oborul nu mai avea meșteșugari cu ateliere în care puteai sta să bei o cafea și să vorbești despre orice, ci doar blocuri care se întind până hăt, unde se termină Moșilor.
Uneori îmi place să mă rad folosind cremă și un pămătuf. E o senzație aparte, de alienare de o lume în care bărbieritul și depilatul se confundă prea des. Lecția din copilărie mi-a rămas și pămătuful meu nu stă la îndemâna fetelor. Adeseori îl verific din ochi, să văd dacă nu și-a schimbat culoarea în funcție de ce pictează micuțele la masa lor.
Până de curând când, ridicând privirea spre raftul unde stătea, am observat că în locul pămătufului meu acolo tronau trei pămătufuri! Aproape identice, abia de le deosebeai după culoarea vârfurilor firelor de păr.
În sufragerie erau Alecsia, Sofia și Silvana. Mă pândeau.
-Ce s-a întâmplat cu pămătuful meu?
-A avut un… accident și ți-am luat fiecare câte unul nou. Sunt bune?
-Dar ce s-a întâmplat cu cel vechi?
-S-a murdărit cu vopsea. Acrilică. Știi? Pentru proiectul cu paharul colorat…
Puneți-vă în locul meu: Sofia are 5 ani, e proiectul ei, dar nu ajunge la raftul cu ustensile de bărbierit, Alecsia are 8, cu un scăunel ajunge deja oriunde și Silvana, mama lor, participantă activă la orice proiect al grădiniței sau școlii. Ei bine, pe cine ați bănui pentru folosirea ciudatei pensule?
-Silvana, dar tu nu te-ai gândit că se strică pămătuful?
Atunci mi-am amintit că bunicul meu nu m-a certat. Plus că pămătuful meu vechi era chinezesc iar cele abia primite păreau de mult mai bună calitate. Totuși, de-al dracului, ca să știe și ele cine e capul familiei, am spus: ”A fost un pămătuf bun!”
Și m-am închis în baie. Ardeam de nerăbdare să le încerc pe cele noi.
