Ca în fiecare an, de ziua de naştere a lui Eminescu, cele mai tari întrebări care se aruncă în spaţiul public sunt : dacă era sau nu era alienat mintal Eminescu în ultima perioadă a vieţii lui; dacă avea sau nu avea o boală venerică; dacă avea sau nu avea o viaţă imorală ; dacă a fost sau nu a fost ucis.
Eminescu este –a câta oară? – repovestit în amănuntele lui lumeşti, destrămat, disecat, privit la microscopul lui PUBLIC EYE fără cruţare .
Reporterii ies în stradă şi întreabă gospodinele cu sacoşe pline şi pălăriuţe tricotate dacă ştiu vreun vers din creaţia lui.
Surprinzător, gospodinele ştiu. Şi pensionarii porniţi să plătească facturile la lumină reproduc rapid câteva versuri, spre plictiseala reporterului de teren, pentru că reportajul nu mai are nici un haz .
Cei care nu ştiu nici un vers sunt tinerii şi elevii de liceu , uneori chiar acei elevi aflaţi la lecţia despre Eminescu. Poezia nu mai place nimănui. Iar pe FACEBOOK circulă altfel de cugetări care-i amuţesc de admiraţie, şi care nu le solicită nici un efort de gândire pentru ca să le priceapă .
Şi totuşi, dincolo de demitizarea mitului , despre Eminescu vorbeşte cel mai bine chiar Eminescu. Aşadar :
“Stelele-n cer ” – Mihai Eminescu
Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor,
Până ce pier.
Dupa un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Plutind pe marile
Şi miscătoarele
Pustietăţi.
Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Şi necuprinsele
Drumuri de nori
Zboară ce pot
Şi-a lor întrecere,
Vecinica trecere –
Asta e tot…
Floare de crâng,
Astfel vieţile
Şi tinereţile
Trec şi se stâng.
Orice noroc
Şi-ntinde-aripele,
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până nu mor
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat
Ca sa se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Luminița Arhire
