close
CronicăPromovate

Postfața volumului „Radiația Cubului” de Ioan Vintilă Fintiș

Cu figura sa, parcă netezită  în piatră vulcanică, de vajnic conjurat al stereotipiilor realităţii, poet de pură energie vitală dar şi de îndelung meşteşug şi obstinată cultivare a inovaţiei, trăind o maturitate spirituală rodnică, Ioan Vintilă Fintiş şi-a consolidat în ultimii ani statutul original de creator anticanonic şi complet diferit în cadrul generaţiei sale, raliată aproape automat optzecismului. Debutând editorial odată cu primii noştri postmodernişti (după cum era regula atunci, într-un volum colectiv…), autorul Singurătăţii supreme (1991; prima sa carte de autor) s-a ilustrat  mai curând în acei ani ca un poet-“golan” şi un răzvrătit împotriva tarelor unei societăţi care împingea într-o tranziţie ignobilă, fără sfârşit, refuzul de a se schimba din temelii. A protestat şi şi-a exprimat opoziţia atunci faţă de o atare infamă deturnare a spiritului revoluţiei, alături de câţiva prieteni, cântându-şi versurile, cu acompaniat de chitară, oriunde o sală sau un spaţiu public mai larg puteau fi luate cu asalt. Ieşirile malcontentului nostru, trebuie spus,  nu   aveau nimic cu programul  ideologic al vreunei grupări sau partid politic, ci  erau expresia reacţiei directe şi necontrafăcute a unei conştiinţe morale şi civice ultragiate, tutelată de  un spirit justiţiar deosebit de pregnant, specific artistului  cetăţean.

Fără a fi neapărat un poet prodigios,  Ioan Vintilă Fintiş cred că apropie cu Radiaţia cubului  un număr de circa douăzeci de volume de poezie publicate, un patrimoniu artistic menit să releveze, dacă vrem,  nu numai o adevărată  şi devorantă iubire pentru “acel lucru gingaş, înaripat şi sacru”, cum denumea Platon Poezia, dar şi adevărul incontestabil că un poet este poet toată viaţa, de când trăieşte primul miracol al “încarnării” harului acestei excelenţe şi până când mâna care o (îl) prelungeşte pe hârtie cade alături de  ea, precum o aripă neînsufleţită. Un creator de poezie, neocolit de talent şi care susţine în stilu-i enorm  că are zeul său personal, precum autorul nostru, s-a format şi s-a re-inventat,  cu o stăruinţă demnă de toată lauda, în ani, pe cât de intens travaliu asupra cuvântului, depurat cu atenţie  de toată pojghiţa de prejudecăţi şi orice “pietate” convenţională, tot pe atât de misterioasă conjuncţie cu un  duh al  lui, care i-a fost mereu un vehicul excepţional pentru vis şi taină… Mai mult ca oricare altul dintre poeţii congeneri – şi această particularitate de metabolism creator constituie nota fundamentală poate a prestaţiei sale artistice – Fintiş este un incitant provocator şi explorator al latenţelor verbului, nutrind nesmintit convingerea că nevăzutele şi ascunsul pot întemeia în orice secundă “regate” cu o mie de chei şi o mie de uşi.  Datorită acestei mistici creatoare, pe care poetul şi poezia sa  au exchibat-o de la bun început, fiecare vers al lui Ioan Vintilă Fintiş, debordând de tensiunea unor idei, “legende” şi viziuni, ar putea fi prin el însuşi o privelişte poetică perfect încărcată de propria sarcină. Poet ludic dar şi reflexiv, iscusit mânuitor de muletă, însă nu mai puţin  umanist;   “născut împotriva realului” şi poate şi a restrictivei  lui bune măsuri, prea omeneşti, Fintiş refuză orice limitare a libertăţii sale de expresie, construind  inspirat,  abundant şi excesiv,  până în marginea unei dezordini asumate (arareori, redundantă), nişte arhitecturi mai puţin obişnuite,  însă  foarte ale sale, în aparenţă, ridicate  împotriva tuturor legilor echilibrului clasic. Privit ca sărbătoare a libertăţii, aşadar,  acest haos care se gândeşte pe sine şi instituie un alt rang al realităţii pare a nu fi, în fond, decât aspiraţia dezmărginită a omenescului  către un plin  absolut, astral şi mântuitor, spre care se simte în permanenţă atras. La vârsta marilor încercări şi temeri existenţiale, când “viaţa se retrage spre moarte, iar aceasta către cu totul altceva”, cu un tupeu păgân, poetul imploră Divinitatea să-i salveze de la uitare, dacă nu chipul, atunci măcar numele, căci toată clipa nu a  visat decât pentru viaţă, “cu pământul privirii”. Spre această ordine subtilă, lasă el să se înţeleagă,  poezia sa nu s-a vrut decât  cutia de rezonanţă a muzicii unui “portativ de aştri”, resimţită, aici pe pământ,  printr-un “cub muzical”. O suprarealitate la puterea a treia, nu-i aşa? a unei mărimi conceptuale, ideale,  de care Fintiş vorbeşte “explicit”, pe cât se pare, prima dată, în volumul de faţă, deşi, cu siguranţă,  o gândeşte şi o exploateză ca resursă poetică de la bun început.

“Cubul” radiant, ca poliedru ontologic cu mai multe feţe sau, de ce nu? eon gnostic, este desigur succedaneul abstract al mirificilor ochi prolifici, şi în ultimă instanţă simbolul privirii ca spaţiu gânditor, căreia poetul îi dedică un encomion chiar la începutul volumului; instrument miraculos al instituirii poieinului vizionar, pe de o parte, dar şi piramidă într-un deşert cu vârful  în sus  a existenţei tropismului avar şi  legăturii eului emitent  cu taina.  Un eu, e cazul să subliniez,  de o mobilitate eclatantă, împrumutând, pe rând, masca unor personaje misterioase şi extrem de diferenţiate: Astronomul, Minotaurul, Călătorul, Pasărea, Daimonul, Vulturul, Magistrul, Botezătorul… Pomenitul eon gnostic (non erat hic locus!) –  pentru a numi cumva spiritul eteroclit al acestei augmentative inteligenţe  creatoare (pe cât de limpide, tot pe atât de enigmatice) –  este poetul însuşi,  receptacul ideal al fecundării şi multiplicării luminii şi bucuriei de a trăi, al capacităţii de a  visa în voie  şi de a plăsmui însuşi chipul Domnului după chipul său!;  al tristeţei, infrigurării, singurătăţii şi spaimei de moarte; al nădejdei de a supravieţui şi curajului de a înfrunta neantul… “Cubul” radiant conţine “celulele vii ale spaţiului gânditor”, antidot împotriva odihnei mortificatoare şi, totodată, ingredientul activ al  Renaşterii dintr-o sămânţă de iarbă… Emanaţie a facultăţii de a face să vorbească latenţele dar şi inteligenţa atâtor  ipostaze ale divinului,  pentru  Ioan Vintilă Fintiş, poezia este iluminare şi miracolul absolut. O religie a Tainei desfăcută din hieroglifa straturilor geologice ale realului şi o succesiune de avataruri. Iată, scrie el,  în “Ce spaţiu gânditor şi privirea!” (II), văd Babilon. Troia și Theba. Rusalim./  LaoKongGautamaHristos: M-am născut!

  Ştefan Ion Ghilimescu

    07.06.2017

Tags : ioan vintila fintisradiatia cubului

Leave a Response