close
Cronică

„Anul dispărut” în care am furat și am mințit

1996. Global: anul mondial al eradicării sărăciei, anul internațional al copilului. Personal: anul primei corigențe pe vară, la mate, al primei mari rușini și, implicit, minciuni: aveam două carnete de note: unul pentru profesori, cu notele reale, unul pentru mama- cu note de trecere. Am luat corigența, am făcut toată vara meditații. Mergeam de două ori pe săptămână, mama știa că merg de trei ori. Aici a intervenit a doua mare minciună. Aveam o gașcă de prieteni mai mici decât mine și cu condiție materială mai slabă ca a mea. Mințeam ca să obțin banii ăia cu care le cumpăram prietenilor mei sucuri la Tec și cornete cu înghețată. În mintea mea, cred că eram un descendent al lui Robin Hood, altfel nu-mi explic comportamentul. Iartă-mă, mama!

Vara aia a fost foarte frumoasă. Făceam picnicuri în fața blocului cu tot ce putea fiecare să sustragă din frigider, ne jucam „Țară, țară, vrem ostași”, prinsea pe cocoțate, șotron, elastic, rațele și vânătorii… Aveam 13 ani, terminasem clasa a VII-a și mă îndrăgostisem pentru prima dată. De Cosmin. Într-una din multitudinea de seri cu soare fără somn, se încăpățâna să lumineze până aproape de ora 23. Pentru mine, la 22 se făcea ora de intrat în casă. Nu aveam nicio șansă să întârzii, mama ieșea pe balcon să anunțe ora fixă cum o făcea cucul cuibărit în ceasul bunicii. Cu trăiri exaltate și furie îndesată-n gesturi, urcam în casă. Cosmin megea și el la casa lui. Stătea cam la două stații de troleibuz distanță, iar norocul era că blocurile noastre erau dintre cele mai înalte din cartier și că amândoi locuiam la etaje superioare, în felul ăsta reușeam să ne făceam semne cu lanternele din balcoane. Stabiliserăm niște coduri: apindem, stingem, aprindem, stingem = „am ajuns bine”, învârtim lanterna formând cercuri= „mi-e dor de tine”, agităm lanterna pe orizontală= „te sărut, pa, pa, ne vedem mâine!” Surorile mele mai mici mă pândeau, iar la un moment dat m-au și prins; li s-a părut ciudat că petreceam atâta timp pe balcon, așa că au început să mă urmărească când ieșeam în curtea blocului. Eu și Cosmin fugeam de ele, dar o dată ne-au prins pupându-ne și au început să mă amenințe că mă pârăsc dacă nu le iau și pe ele la petreceri; îmi venea să mor. De ce mi se întâmplau mie toate astea? De ce? După ce că-mi furau hainele, îmi cotrobăiau în ghiozdan și mă urmăreau, acum mă și amenințau, iar eu trebuia să le car după mine. Decât să nu mai merg deloc, mai bine merg cu ele, așa-mi spuneam printre șiroaie de lacrimi care le lăsau indiferente. Odată m-am închis în camera mea și, pentru că nu le lăsam înăuntru, au luat o pereche de pantofi de-ai mamei, cu toc cui, și au lovit cu ei în ușă până au ciuruit-o. De frică să nu ne certe părinții, am luat colecția de abțibilduri de la gumele de mestecat Turbo și am acoperit găurile cu ele. Vă dați seama cum arăta, nu?

Dar am prins și multe seri frumoase cu surorile mele, îmi aduc aminte în special de cele în care mergeam cu toată gașca de copii, și eram peste 20 în fața blocului, la „furat”. Luam din grădinile caselor sau ale blocurilor vecine flori și fructe, fructele le îndesam sub tricouri și le mâncam la grămadă, florile le duceam mamelor noastre ca să le facem o bucurie. Bucuria nu ținea niciodată mult pentru că la câteva minute distanță se trezea câte-un vecin ursuz, care părea că n-a fost niciodată copil sau că a avut unul, să vină să ne pârască. Noi, fiind trei, eram mereu luate-n vizor, cu o plângere rezolvau trei cazuri. Uneori nu se mulțumeau cu atât și aruncau după noi cu cartofi sau ne făceau fleașcă cu furtunul cu apă rece. Noi râdeam de mama focului în timp ce le săream gardurile și ne ascundeam pe unde nimeream, căci încercau să ne găsească urma.

ditatae

Tot în ’96 am fost și în prima vacanță în străinătate, cu toată familia. Toți cinci îngrămădiți în Dacia noastră roșie, lălăind pe ritmurile băieților de la Beatles, până în Grecia. La dus a fost cum a fost, dar la întoarcere, ne-am dat cu fundul de pământ să ne cumpere o maimuță de peste un metru, lățoasă rău, și a trebuit să o cazăm cu noi pe bancheta din spate. Erau 40 grade, de unde aer condiționat sau ventilație? Omor. Ca să nu ne mai certăm, tata inventa jocuri: cine numără cele mai multe fântâni, primește 50 000 lei, echivalentul a 5 lei, care vede prima pe kilometraj că am ajuns la 10 000, primește 10 lei. Ne închidea gura preț de câteva minute. Apoi ne certam pe motiv că fiecare văzuse prima și nu ne opream până nu-și lua fiecare bancnota.

S-au întâmplat multe în ’96. Eram abonată la revista „Popcorn” și am câștigat prima oară ceva la un concurs: o cutie „B.U” cu parfum, loțiune de corp și gel de duș. Mai am și acum cutia, a fost parfumul meu preferat mulți ani de atunci. Mi-am tapetat camera cu afișe cu Backstreet Boys, ‘N Sync și Peter Andre, am avut primul oracol, am incendiat balconul încercând să încălzesc ceara cu care urma să-mi smulg mustața, problema fiind cu atât mai mare căci pe balcon țineam o rață,  jucam la Loto, am deprins asta de la tata, căram sifoane și am încheiat etapa în care băteam băieții de la școală. De rușine am încetat. Mă ruga dirigu’ lor să nu-i mai bat că vin cu părinții la școală și nu poate să le zică că i-a bătut o fată. Plus că aveam gagic de acum, așa că am renunțat și la comportamentul revoltat și la ținuta de băiat: blugi, adidași, șapcă, geacă de foiță și am început să port fuste scurte de blugi, sandale și bluze mulate în culori fosforescente.

De toate lucrurile astea frumoase, dar și de unele mai puțin luminoase, mi-am adus aminte anul trecut, în martie, când Ana Mărgineanu și Ștefan Peca au venit la Teatrul Tineretului ca să monteze o piesă. O piesă a cărui text a fost scris plecând de la poveștile astea personale ale noastre (ale tuturor celor implicați în proiect: actori, mașiniști, cabinieră, machieuză, echipa tehnică și artistică), cu toate astea, niciunul dintre noi nu-și joacă propria poveste. Aici e frumusețea.

„Anul dispărut.1996” este fratele mai mic al spectacolului „Anul dispărut.1989” realizat de aceași echipă Mărgineanu (regizor)-Peca (dramaturg)- Cinty Ionescu (proiecții video)-Gabi Albu (scenografie, costume) la Teatrul Mic din capitală.

Dacă aveți amintiri din anul în care Constantinescu îl detrona pe Iliescu, dacă ați sperat că o să câștigați miliardul la concursul de pe Pro Tv, „Te uiți și câștigi” sau dacă nici măcar nu erați născuți atunci, haideți să vedeți o felie de istorie desprinsă din poveștilor reale de viață trăite de actorii Teatrului Tineretului. Spectacolul o să vă surprindă. Vă mai divulg doar un aspect: câțiva dintre spectatori vor fi purtați în spațiile din teatru ascunse publicului pentru a vedea scene care se joacă doar pentru ei într-o cabina a actorilor, în fostul bar al teatrului sau în magazia de costume.

„Cine nu își cunoaște trecutul, va fi condamnat să-l repete.”

Apropo, tu ce făceai în ’96?

În fotografia de copertă apare Anna Rivera, fiica Simonei Rivera, draga noastră secretară.

Anul dispărut.1996

Distribuția:

Georgiana, Sora mică, Actriţă – Aida Avieriţei
Tatiana, Carmen, Sora mare, Actriţă – Cătălina Bălălău
Matei, Manole, Actor – Emanuel Becheru
Graţiela, Actriţă – Sabina Brânduşe
Elena, Actriţă – Nora Covali
Stănică, Maricel, Actor – Valentin Florea
Viorica, Actriţă – Corina Grigoraş
Speranţa, Actriţă – Ecaterina Hâţu
Vladimir, Nicu, Actor – Florin Hriţcu
Marian, Silviu, Actor – Dragoş Ionescu
Zefir, Ilie, Actor – Andrei Merchea Zapotoţki (foto)
Actriţa japoneză, Roxana, Actriţă – Sonia Teodoriu

Regie: Ana Mărgineanu
Scenografie: arh.Gabi Albu
Coregrafie: András Lóránt
Asistent coregrafieDeak Orsolya
Video-design: Cinty Ionescu
Sound-design: Cinty Ionescu şi arh. Gabi Albu
Afiş şi ilustraţii în caietul program: Jonathan Wise

Un concept PopUP Theatrics
Fotografii: Cinty Ionescu

Sabina Brândușe

Tags : spectacoleteatru

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.