Îți dai seama că a trecut timpul când stai pe canapea lângă fiica ta de 8 ani și ea ridică ochii din telefon doar ca să te întrebe:
-Tati, tu trăiai când a apărut Matrix?
Te pregătești să-i dai răspunsul pe care-l merită, dar te limitezi la un ”da, acum stai cuminte că tati se uită la televizor” și te prefaci absorbit de un film vechi. Vechi, de prin 2000.
Fiindcă veni vorba de telefonul Alecsiei mi-am amintit că în ultima săptămână de vacanță, am avut o probă că timpul nu a trecut de pomană. Vreo două zile, pur și simplu nu am avut cum să stăm cu fetele. Alecsia a venit cu ideea:
-Stau eu cu Sofia!
Ca și cum problema era doar Sofia, care nu putea sta nesupravegheată la 5 ani, nu și ea care abia a făcut 8!
Nu am cedat din prima zi. Sincer, eu am fost cel care a insistat să nu le lăsăm complet nesupravegheate. Am făcut ce-am făcut cu Silvana și unul dintre noi tot a ajuns acasă. A doua zi, cu inima strânsă, am lăsat fetele singure vreo jumătate de oră. Nu am fost om până n-a sunat nevastă-mea să-mi spună că a găsit totul în regulă.
Ziua a doua! Au stat singure vreo 45 de minute. De data asta, eu am fost cel care a ajuns acasă și a dat semnalul că (UF!) totul e bine!
În aceste intervale, telefonul Alecsiei în care, la începutul verii, am pus o cartelă a fost mai util decât o bonă care știe să facă și masaj thailandez.
Dacă era după mine, aș fi vorbit tot timpul cu ele sau măcar aș fi ținut telefonul deschis și, din când în când, l-aș fi lipit de ureche și aș fi ascultat ce e acasă.
Silvana mi-a retezat-o. Că nu e bine să simtă copiii că n-avem încredere, că le transmit un sentiment de frică… în fine, vorbea ca șefu’ de la parentingu’ netului, așa că am promis că nu le voi agasa.
Și am plecat de acasă. După 5 minute eram cu telefonul în mână. Dar n-am sunat. Am mai stat vreo 5 minute. Am căutat numărul Alecsiei în contacte. Dar nici acum n-am apăsat pe liniștitorul buton verde. Am mai stat vreun minut. Noroc că-s chel că altfel albeam în minutul ăla. Nu am sunat. Am intrat pe chat și am trimis un timid ”Sunteți ok?”
În astea 9 litere, un spațiu și un semn erau cele o mie de gânduri negre pe care și le poate face un părinte într-un minut.
Răspunsul nu venea. Vedeam în partea de sus a ecranului că ”Alecsia scrie…” dar nu venea niciun mesaj. După încă o pauză a apărut din nou: ”Alecsia scrie…” și canci mesaj.
Nu am mai suportat, degetul arătător se clătina deasupra desenului cu un telefon, amenințător ca privirea unei învățătoare care citește tema chiulangiului clasei. Atunci a venit un mesaj. O poză. Am deschis-o imediat.
Am privit-o cam o secundă și am înțeles imediat două lucruri: că timpul trece și că am fete mari!
A doua zi n-am mai sunat, n-am dat mesaje, dar n-am întârziat niciun minut după ce am terminat treburile. Cred că Silvanei îi păsa mai mult de încrederea în sine a fetelor decât de a mea, pentru că mi-a dat vreo cinci mesaje care spuneau cam același lucru: ”Ai ajuns?”
După ce am deschis ușa și am văzut că totul e în ordine, am lăsat să mai curgă câteva minute până să-i scriu ”Am ajuns.” Plănuiam să mai aștept vreo două minute până să tastez și un ”Totul e ok”, dar telefonul a sunat.
PS: Uite că m-am luat cu altele și nu am terminat povestea cu Matrix. Dar e prea dureroasă, nu mai pot acum, în prag de weekend. O sugestie e în titlul filei de Jurnal. Poate luni…