Artă

Claude Monet is among the most celebrated Impressionist painters of all time. His magnificent 1908 work, Nympheas, is the top lot in Sotheby’s upcoming Impressionist & Moderrn Art sale on 19 June.

1. Disillusioned with the Académie and the salon system, Monet and others founded the Impressionist movement…
In 1862, Monet entered the studio of the Swiss painter Charles Gleyre. Alongside like-minded artists Pierre-Auguste Renoir, Frédéric Bazille and Alfred Sisley, he began to refine his visual language and technique. In 1874, Monet and others whose works were often rejected at the conservative Salon de Paris (including Renoir, Edouard Manet, Edgar Degas, Paul Cézanne and Camille Pissarro) formed the Anonymous Society of Painters, Sculptors, and Engravers and organized an independent exhibition. It would later became known as The First Impressionist Exhibition.

2. …Which derives its name from Monet’s Impression, Sunrise.
Displayed at the 1874 exhibition, the painting depicts a hazy scene at the port of Le Havre. The critic Louis Leroy disparagingly referred to the painting as “Impressionistic”, commenting that “Wallpaper in its embryonic state is more labored than this seascape!” The term, however, was soon enthusiastically embraced by the budding movement.

3. Before becoming a painter, he was a popular caricaturist.
By the age of 15, Monet had made something of a name for himself with his charcoal caricatures of various Le Havre locals. The pieces, which he sold for 10-20 francs each, were signed “O. Monet” (His first name is Oscar; Claude is his middle name).

4. He was drafted into military service and spent a year in Algeria.
In 1861, at the age of twenty, Monet was drafted into he First Regiment of African Light Cavalry. His father, despite having the means, declined to purchase the 2,500 franc exemption from conscription when Monet refused to give up painting. Monet served for one year in Algiers until he contracted typhoid; his aunt then stepped in to remove him from the army on condition that he would complete a formal art course. While no works from his time in Algeria survive, Monet later reflected that “the impressions of light and color that I received there…contained the germ of my future researches.”

5. Monet was inspired by Japanese art.
Over his lifetime, Monet amassed an impressive collection of Japanese Ukiyo-e wood block prints, many of which are still on view at his Giverny home. While his fascination with Japanese culture is evidenced in his earlier work on a more superficial level, as in La Japonaise (Camille Monet in Japanese Costume) (1876), he later incorporated the ethos of Japanese “pictures of the floating world” on a much deeper level. The Japanese-style bridge and waterlily pond that he designed became Monet’s predominating subject matter in the last decades of his life.

6. His friend and mentor, Eugène Boudin, introduced him to en plein air painting.
In 1856, a teenage Monet met Boudin on the beaches of Normandy. Boudin instructed his protégé in the techniques of painting outdoors and instilled in him a deep appreciation for the play of light on natural forms. The dynamic plein air style became a hallmark of the Impressionist movement; Monet later acknowledged: “If I have become a painter, it is entirely due to Eugène Boudin.”

7. Fascinated by the effects of atmosphere on light and color, Monet created many studies of the same subject observed under different conditions.
Monet produced numerous series examining the effects of the time of day, seasons, and weather conditions. These include the Haystacks series of 1890-91, the famous Rouen Cathedral paintings of 1892-94, and the over 250 Water Lilies that Monet painted in the last decades of his life. His series paintings diverge from his earlier and more spontaneous work in their careful and deliberate creation. Pop Art and Minimalism are both influenced by Monet’s pioneering interest in the serial display of objects.

8. In 1868, Monet attempted to drown himself in the Seine.
Shortly after the birth of his first son, Monet and his family were living in poverty; his father did not approve of his relationship and career and had cut him off financially. Struggling to support his family and frustrated by the French art establishment, Monet attempted suicide by jumping off of a bridge into the Seine River. While he survived and went on to engage a group of like-minded artists with whom he would found the Impressionist movement, Monet would continue to struggle with bouts of depression throughout his life.

9. During the Franco-Prussian war, he and his family fled France.
In 1870, the Monets took refuge in London. During this time, he studied the works of the English landscape artists John Constable and J.M.W. Turner. He also met his first art dealer, Paul Durand-Ruel. In 1871, the family left London for Zaandam in the Netherlands. There, he made 25 paintings and reportedly came under police scrutiny for “revolutionary activities.” He returned to France later that year, settling in Argenteuil.

10. Later in life, Monet developed cataracts, which give the paintings from this period a reddish tone…
He was diagnosed with cataracts in both eyes in 1912 at the age of 72, from which he suffered until undergoing surgery in 1923. Nuclear cataracts have the effect of absorbing light, desaturating colors, and making the world appear more reddish yellow. Consistent with these perceptual changes, Monet’s paintings of water lilies and willows at this time become more abstract, with a notable color shift from the blue-green spectrum to muddier yellows, pinks, and reds. While Monet himself was deeply troubled by the effects of vision loss on his work, paintings from this period are nevertheless recognized as an important bridge between Impressionism and modern abstraction.

11. …And following corrective surgery, it is believed that he could see colors on the ultraviolet spectrum.
In 1923, Monet underwent cataract surgery on his right eye; he refused, however, to have his left eye operated on. As a result, he could see violets and blues through his right eye but not his left. It is also believed that due to the removal of the lens, which filters out ultraviolet wavelengths, Monet began to perceive—and paint— a spectrum of color typically unseen by the human eye.

12. Abstract Expressionists like Mark Rothko, Jackson Pollock, and Willem de Kooning were partly responsible for the huge popularization of Monet’s work.
While Monet saw financial and critical success in the latter part of his career and was well known in artistic circles, a major revival of interest in his work occurred in 1940s New York with the birth of Abstract Expressionism. These artists drew on Monet’s use of scale, composition, and semi-abstraction, sparking an enduring renaissance of appreciation.

13. Monet created a bateau-atelier, or studio boat, from which he painted many of his water-scene works.
Monet was inspired by Charles-François Daubigny, a Barbizon school painter, who, in 1857, had first built a studio and a small shelter on his boat to bring him closer to the water he so-often painted. Daubigny was an influential Pre-Impressionist and a close friend of Corot. Monet took up this “boat studio” himself and which he made the subject of several of his canvases.

14. In honor of the end of World War I, Monet donated a series of monumental Nymphéas to the French government.
Installed in 1927 at the Musée de l’Orangerie in Paris, the eight paintings from his over 60 Nymphéas, each measuring 14 feet wide, are exhibited according to Monet’s wishes in an immersive elliptical display. The result, in the words of the artist, is “the illusion of an endless whole, of a wave with no horizon and no shore.” The French painter André Masson famously hailed it as the “Sistine Chapel of Impressionism”.

15. His favorite model was his first wife Camille Monet (née Doncieux), who appears in over 30 of his paintings.
The two met in 1865 and were married in 1870. Doncieux, who also modeled for Renoir and Manet, is featured in numerous works including the 1866 painting Camille (The Woman in the Green Dress), and Women in the Garden (1866-67), for which she posed for all four figures. Shortly after the birth of their second child, Camille tragically died at the age of 32, probably from pelvic cancer. A grieving Monet painted her for the last time in Camille Monet on her deathbed (1879). The art critic John Berger described the painting as “a terrible blizzard of loss…there can be very few death-bed paintings which have been so intensely felt or subjectively expressive.”

16. His second wife, Alice Hoschedé, destroyed almost all photographic records of Camille.
Alice and her then-husband, Ernest Hoschedé, impoverished by debt, moved in with the Monets in 1878. Soon after Camille’s death, rumors began to swirl about Monet’s relationship with Hoschedé. They were eventually married in 1892 after the death of Hoschedé’s estranged husband. Alice was reportedly so jealous of Camille that she demanded that Monet destroy all photos, letters, and mementos of her. Only one photograph is known to have survived, an 1871 portrait that was kept in a private collection.

17. Monet and Hoschedé lived with their combined 8 children.
Monet had two children from his relationship with Camille, Jean and Michel. Hoschedé had six of her own children with her estranged husband: Blanche, Germaine, Suzanne, Marthe, Jean-Pierre, and Jacques. Blanche, herself a painter and a particular favorite of her stepfather, later married her stepbrother Jean.

18. His own harshest critic, Monet destroyed as many as 500 of his own paintings.
In 1908, a show of his work in Paris had to be postponed after he took a knife to at least 15 of his water lily canvases. This was not his first bout of destruction, nor would it be his last; after his cataract surgery, he disposed of or reworked many of the paintings that were created at the height of his vision loss. His friend and former French Prime Minister Georges Clémenceau told a journalist in 1927, “Monet would attack his canvases when he was angry. And his anger was born of a dissatisfaction with his work…Monet destroyed canvases in his quest for perfection.”

19. He rerouted a nearby river and imported exotic flowers to create his famous garden in Giverny.
In 1890, Monet bought a house in the village of Giverny and embarked on an ambitious project to create the gardens from which he would paint for the remainder of his life. An exacting landscaper, Monet wrote daily instructions to the six gardeners that were hired to realize his vision. In 1893, to the displeasure of his neighbors, Monet created a pond on his property by diverting a local river. He filled it with water lily cultivars from South America and Egypt.

20. At his funeral, the French statesman Georges Clémenceau declared: “No black for Monet!”
Monet died of lung disease on December 5, 1926 at the age of 86. According to his wishes, he had a small and simple funeral. When Clémenceau saw the black shroud intended for Monet’s casket, he rushed to replace it with a floral cloth, exclaiming “No, no black for Monet!” Indeed, Monet almost never used black in his paintings, preferring to combine darker colors to create a more dynamic appearance of shadow.

21. Today, 500,000 visitors tour Monet’s home and gardens each year.
Monet’s son and heir Michel bequeathed the Giverny property to the Académie des Beaux-Arts. Over a period of ten years, the house and gardens were painstakingly restored to their former splendor and opened to the public in 1980. The grounds feature two gardens: the Clos Normand flower garden and the Japanese-inspired water garden. The site is open to visitors 7 months out of the year.

(Zoë Vanderweide – sothebys.com)

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.

Căutător de absolut în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.

Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.

Pe de altă parte, „Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.

Iubirea în opera eminesciană – un principiu armonizator al lumii

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V.

Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare la Viena și Berlin între anii 1869-1874 au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de curpinzător.

În Universitatea vieneză, Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.

Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.

Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelpciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <<Apărați-l pe Mihai!>>, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național.” (acad. Eugen Simion)

*****

Câteva versuri:

Las’ să dorm… că nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează.

Îmbătat de-un cântec veșnic, îndrăgit de-o sfântă rază,

Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz,

Căci și-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;

De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne

Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz.

N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?

Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?

Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.

Din „Memento mori” (Panorama deșertăciunilor)

                             *****

Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,

De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.

Și am visat odată să fiu poet … Un vis

Deșert și fără noimă, ce merit-un surâs

De crudă ironie… Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu

D-eternă mângâiere… și blând să fie cântu-i.

Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântui.

(Din „Icoană și privaz”)

(Selecție din articolul „Eminescu, între credință și cunoaștere” în cartea „Cultură și credință”, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005, pp. 12-29 și din colecția „Scriitori români”, Mihai Eminescu – Poezii, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, Edit. Univers enciclopedic, Academia Română, pp. 13 -14; pp. 200-201)

(doxologia.ro)

Spectaculos pentru că lucrează direct cu corpul uman – sculpturile au la bază lucrul cu corpul și studii neurologice amănunțite –, expus în întreaga lume – lucrările sale au stat alături de cele ale unui alt excentric al artei, Damien Hirst –, artistul spaniol Lidó Ricovine în premieră la București în această vară pentru avernisa prima expoziție în România, la Galeriile Carol.

„După ce am lucrat cu propriul corp, am reconsiderat pielea ca pe un teritoriu. Am nevoie să văd și să cunosc ființa. Mereu m-am gândit că suntem și rămânem aceeași persoană, schimbând doar contextul, asemenea unui recipient”, povestește sculptorul spaniol Lidó Rico, care va fi prezent în premieră în România, în ceea ce se anunță a fi una dintre cele mai excentrice expoziții de artă contemporană din Capitală.

Încă de la începutul anilor ‘90, Lidó Rico și-a supus corpul unui proces dur și agonizant: a folosit bucăți din propriul trup pentru a crea și a-și modela sculpturile. Astăzi, lucrează alături de neurochirurgi și de oameni de știință și este recunoscut în întreaga lume pentru modul în care detectează și evidențiază în lucrările sale zone mai puțin cunoscute ale creierului uman, zone care sunt în strânsă legătură cu adicțiile sau orice altă tulburare.

Practic, Lidó Rico și-a înmuiat corpul în ghips sau în silicon – mâini, șolduri, față – pentru a folosi ulterior mulajele reale în sculpturile sale. Recenta activitate de cercetare a artistului este unică și presupune lucrul cot la cot cu specialiști în neurologie pentru observarea directă a creierului uman ca obiect de studiu în institutele de cercetare și integrarea în arta sa.

Publicația Wall Street Journal International Magazine nota în anul 2017 despre una dintre expozițiile dedicate creierului uman semnate de Lidó Rico care a avut loc la Catucci Gallery din centrul zero al artei contemporane, orașul Berlin : „Rico abordează sindromul diferitelor adicții, fie chimice, fie comportamentale și ajunge, astfel, fix la esența societății contemporane, iar deasupra a toate plutește simțul libertății, trama culturală a emoțiilor noastre, a unei oboseli cronice care ne invadează societatea”.

Prin faptul că include neuroștiința în proiectele sale, artistul spaniol găsește astfel similarități în interiorul unor câmpuri foarte diverse precum știința și arta și descoperă punctele comune dintre viziunea artistică și cea științifică, anatomică sau morfologică. Lidó Rico scoate la iveală fragilitatea omului ca parte integrantă și fundamentală și propune o privire introspectivă asupra banalului și a sublimului care „împart același spațiu generând identitatea noastră ca oameni”.

Expoziția Lidó Rico de la București este curatoriată de Raluca Baloiu pentru Galeriile Carol. Detalii despre lucrările care vor fi expuse, conceptul expoziției și data vernisajului vor fi disponibile în curând, acesta fiind un prim pas de invitare a publicului să descopere un artist și un eveniment.

Despre Lidó Rico

S-a născut în orașul Yecla din Murica, Spania, în anul 1968. Este absolvent al celebrei Școli Naționale Superioare de Arte Frumoase din Paris. A expus în unele dintre cele mai importante galerii de artă contemporană din lume, în orașe precum Spania, Germania, Portugalia, Italia, SUA. Printre muzeele cu care a colaborat se numără unele celebre precum Reina Sofía National Art Centre din Madrid, iar lucrările sale sunt incluse în colecții importante în locuri ca: Royal Spanish Academy din Roma, Italia, JASP Collection și Mexic și Mssohkan Foundation, Japonia.

Despre Galeriile Carol

Fondată în 2018, un spațiu interactiv dedicat artei contemporane, Galeriile Carol promovează artiști contemporani români și străini. Programul expozițional este coordonat de Raluca Băloiu, expozițiile de grup alternează cu solo show-uri. Galeriile Carol funcționează la București (Bd. Carol, nr. 59) și la Oradea (str. Horea, nr. 57) și au expus de-a lungul timpului unii dintre cei mai relevanți artiști, precum: Ioan Iacob, Doru Covrig, Aurel Vlad, Mircea Roman, Florentina Voichi, Daniela Făiniș, Mirela Iordache, Liviu Mihai.

(radioromaniacultural.ro)

La 64 de ani, având în spate o solidă și originală operă, sculptorul Răzvan Mincu are un regret: acela că pare a fi mult mai cunoscut și apreciat în străinătate decât în România. Evident, nu este singurul artist plastic român străbătut de acest regret, și nu fară temei. În cazul lui Răzvan Mincu stau drept argument cele 40 de simpozioane internaționale de sculptură în aer liber la care a participat din 1997 încoace, alături de expozițiile personale sau de grup răspândite pe toate meridianele Pământului (inclusiv pe cele mioritice) sau premiile internaționale obținute, toate acestea contrapunându-se minusculelor vânzări în țară ale sculpturilor sale, chiar și ale celor de dimensiuni mici, potrivite unui apartament sau unei vile. Cu toate acestea, a avea în casă o sculptură din marmură cioplită și șlefuită de Răzvan Mincu înseamnă a-ți asigura în refugiul căminului tău un colț delicat de liniște, meditație și voluptate a gândurilor libere.

Pentru Răzvan Mincu, sculptura este rațiunea de a fi. Marmura i-a intrat în sânge, nu doar în plămâni, așa încât atunci când aceștia se revoltă asfixiați, sculptorul lasă dalta și flexul pentru a încălța bocancii, urcând pătimaș pe munte spre a-i curăța în aer pur. Muntele este rezervorul lui de curățenie, energie și pace. Sus pe creste, privind atât de departe pe cât se poate, acest dantelar al marmurei se încarcă cu acea armonie universală pe care o transpune apoi în piatră sau versuri.

Lucrările sale par a fi frământate în lut, suflate în sticlă, iar nu cioplite în atât de nobila, casanta și capricioasa marmură. Răzvan Mincu parcă modelează marmura, nu o cioplește, croșetând-o într-o dantelărie la fel de bogată în surprize precum este și poezia lui. Înalte de doi metri sau având doar câteva zeci de centimetri, toate sculpturile lui Răzvan Mincu sunt migălos șlefuite, până când a le atinge echivalează cu mângâierea unei femei. De fiecare dată, masivitatea caracteristică blocului de marmură se dizolvă în mâinile lui Răzvan Mincu într-o elasticitate surprinzătoare. Și astfel, sculptura sa străpunge spațiul acolo unde te aștepți mai puțin. Timpul fulgerător și lumina transparentă ce răzbat cu tărie din sculpturile lui Răzvan Mincu cuceresc spațiul cu o incredibilă ușurință, fiind organic suspendate într-un eter poetic ce plutește deasupra unui solid și simplu postament filozofic, pentru că sculptorul își gândește și își argumentează fiecare compoziție prin idei, metafore și simboluri: „Originea lumii, a Universului și raportarea acestora la făptura umană este tema care mă preocupă, iar modul prin care se poate pune în operă invizibilul și infinitul, astfel încât să încapă în clipa trecătoare, este exercițiul spiritual prin care mă definesc. Încerc astfel să nu obturez actul artistic prin raportare la socialul trecător, ci mai curând încerc să găsesc amprentele profunde ale Luminii din Om, fântana tinereții fără bătrânețe”, mărturisește simplu Mincu.

Răzvan Mincu (fost inginer constructor al Epocii de Aur, dar și membru UAP din 1994) este și un poet remarcabil, flamboiant în metafore, subtil în trimiterile culturale și delicat în reveriile sale. Delicat și fragil în versuri, la fel cum este și în dantelăria sa marmoreică. Poezia și sculptura lui Răzvan Mincu izvorăsc din aceeași credință creștină, abundând de simboluri sacre sau etern universale, fie că sunt transpuse în cuvinte, în forme, în lumini, tactilități sau unde fotonice. Armonioasele sale curburi se regăsesc, firesc, în aceeași frază cu linii tăiate în unghi drept, tot așa cum mătasea suprafețelor șlefuite face casă bună cu volumul cărnii de marmură lăsată liberă din gradină și șpiț. „Simbolismul formelor sale este imanent. Îngemănarea între marmură şi lemn creează un joc expresiv alb-negru cu trimitere la antipozi. Albul este mai totdeauna prevalent. Astfel, dialogul se creează cu aceeaşi claritate între lumină şi întuneric, pentru că Răzvan Mincu face parte dintre aceia care au văzut – sau trăiesc cu idealul de a vedea – Lumina, dar, la fel ca Fericitul Augustin, se întreabă: «Ce este Lumina?»”, scrie Adrian-Silvan Ionescu.

Cam atât poate așterne, stângaci și timid, firește, cronicarul ateu despre opera unui artist autentic și total. Mai multe poate afla fiecare fie privindu-i sau chiar pipăindu-i poeticele sale sculpturi, fie citindu-i versurile parcă bătute-n piatră („Piatra de veghe”, Litera, 1991; „K3-Mașina de citit gânduri”, Vinea 2009; „Jurnalul unui foton”, Semne 2011).

Am trimis ideile la școală să înveţe carte

le-am spălat, le-am îmbrăcat în costumaşe noi şi roşii la prima zi de şcoală

le-am dat câte un mugure să mănânce în pauză, le-am pus scufiţe de nufăr

le-am pieptănat frumos bretonul.

Le-am urmărit cu privirea cum intră în clasă.

În clasa I au făcut bastonaşe

în clasa a III-a au început să-şi ia nasul la purtare

mai târziu au învăţat că trebuie să aştearnă semne bune

pentru cei ce vor veni.

(Călin HENTEA – modernism.ro)

Muzeul Colecţiilor de Artă, secţie a Muzeului Naţional de Artă al României, vă invită începând cu data de 11 iunie 2019 să vizitaţi expoziția permanentă a Colecţiei „Simion A. Iuca”, intrată în patrimoniul muzeului în anul 2018, prin generozitatea doamnelor Alexandra Slavu şi Maria-Mărgărita Iuca, fiicele artistului Simion Iuca.

Gravor, pictor şi profesor, Simion A. Iuca (Bucureşti, 1907 – Bucureşti, 1994) a absolvit în 1928 Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, la clasa de pictură coordonată de George Demetrescu Mirea, completându-şi formaţia artistică în perioada 1929 – 1936 la Paris, unde a frecventat cursurile de la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, în atelierul de pictură condus de Lucien Simon (aici familiarizându-se cu diverse tehnici ale gravurii). A participat, în perioada interbelică, la numeroase expoziţii de grup organizate în România şi în Franţa, prima sa expoziţie personală având loc la Ateneul Român în 1935. A fost profesor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (devenită, după 1950, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), unde a predat între anii 1936 şi 1972. Figură tutelară pentru numeroase generaţii de artişti graficieni români, Simion Iuca a fost un deschizător de drumuri în ce priveşte introducerea tehnicilor stampei în programa universitară, organizarea unor ateliere de gravură, precum şi adaptarea în limba română a terminologiei specifice domeniului.

Colecţia „Simion A. Iuca” este compusă în cea mai mare parte din lucrări de grafică în tehnici variate și gravuri în creion, sanguină, tuş, cărbune pe hârtie, gravură cu dăltiţa, gravură cu acul, acvaforte, acvatintă, vernis moale, litografie, xilogravură, linogravură, monotip), realizate de Simion Iuca începând cu anul 1925 (Tatăl meu în bibliotecă) şi finalul anilor 1960 (Docuri la Constanţa, Piaţă la Baia Mare, Alexandra). O secţiune mai restrânsă a donaţiei este constituită de câteva picturi, datând din perioada interbelică, completate cu un peisaj Vedere din Sinaia, realizat în 1958. Lucrărilor din colecţie realizate de Iuca li se adaugă şi câteva portrete ale sale semnate de artişti diverşi, gravuri de Gheorghe Petraşcu (1872 – 1949), dintr-un tiraj imprimat de Iuca la dorinţa exprimată de faimosul artist român în 1937, o gravură cu acul de fiica sa Maria-Mărgărita Iuca (Lumi ale trecutului la mare), la rândul ei artistă, precum şi sculptura în bronz Figură verticală III, avându-l ca autor pe Grégoire Stanislav Slavu, soţul Alexandrei Slavu.

Din 11 iunie 2019, la Muzeul Colecţiilor de Artă,

corp C, etaj II (Calea Victoriei 111)

Program de vizitare: sâmbătă – miercuri, 10:00 – 18:00

Tarif: 15 lei (gratuit în prima zi de miercuri din fiecare lună)

Detalii suplimentare: comunicare@art.museum.ro

(evenimentemuzeale.ro)

În primavara acestui an, am lucrat la un proiect pe care l-am prezentat în luna mai, în cadrul festivalului Săptămâna
Internaţională a Muzicii Noi, care s-a numit Postumanism.

În luna iulie, în revista Observator cultural, Vasile Mihalache scria într-o recenzie a volumului Postumanul de Rosi Braidotti, că sunt un artist ce susţin că fac artă postumanistă. Nu am susţinut niciodată aşa ceva, pentru că, în general, am renunţat să pun etichete direcţiilor mele (etichetele se dezlipesc greu) iar eu îmi rezerv privilegiul de a mă răzgândi ori de câte ori ceva nou mi se arată de explorat. Ca să susţin că fac artă postumanistă, ar trebui mai întâi să mă lămuresc ce înseamnă asta. Ori, proiectele mele nu sunt afirmative. Ele au menirea de a pune şi a-mi pune întrebări. Nu zic nici că NU fac artă postumanistă, dar nici că fac.

Cu această ocazie, am început totuşi să mă gândesc la acest subiect care fără îndoială reprezintă în ultima vreme un
atractor înconjurat de mister. E dificil de definit ce este arta postumanistă, pentru că termenul postumanism nu are un singur posibil înţeles, deci avem de a face cu absenţa unei definiţii stabile, unanim acceptate. Dar, poate că tocmai
existenţa mai multor accepţiuni posibile şi căi distincte de urmat să fie chiar o trăsătură a sa.

Apoi, există mai multe variante ale depăşirii umanului sau negării acestuia: non-uman, inuman, anti-uman,
transuman, postuman care fac ca referinţele să se amestece. În aceste situaţii, cheia de descifrare se află în prefixul utilizat.

În cazul POST-umanismului, ne vom întreba aşadar, ce este DUPĂ umanism? Din scrierile teoreticienilor postumanismului de până acum, se desprind 3 accepţiuni sau “imagini” principale (1), enunţabile foarte sumar astfel:
1. depăşirea naturii umane şi înlocuirea omului prin tehnologie (viziunea automatizării, a robotizării)
2. distrugerea omenirii (viziunea apocaliptică)
3. contrazicerea valorilor umanismului (viziunea critică)

Irinel Anghel şi David Szederjessi Postumanism (SIMN 2016)

Astfel stând lucrurile, se poate spune că în artă, strămoşi ai postumanismului au fost futurismul, arta science
fiction şi de fapt, în acord cu viziunea critică, cam toate mişcările de avangardă ale secolului XX care au “atacat”, au
contrazis valorile, criteriile, principiile umanismului ce s-a dovedit exclusivist şi s-a compromis prin distopii de-a lungul istoriei.

În cartea sa “Postumanul”, Rosi Braidotti încearcă una dintre posibilele definiţii: “Postumanismul este momentul istoric ce marchează sfârşitul rivalităţii dintre umanism şi antiumanism şi trasează un alt cadru discursiv, căutând mult mai afirmativ noi alternative”.(2)

Ca artist, as reţine astfel poziţia diferenţei în raport cu valori pe care nu mai ştii cine le reglează: vechimea? bunul simţ comun? legea economică? canoanele academice? Însă, într-o viziune pe care o prefer non-apocaliptică aş face din nou apel la prefixul POST şi la puterea de îndrumare a cuvântului Postumanism. Pentru că ceea ce e după umanism nu poate fi separat de umanism. Spre deosebire de futurism şi toate mişcările de avangardă, postumanismul solicită prezenţa limitelor pentru depăşirea lor. Postumanismul se raportează la umanism. Îl ia cu el ca să îl depăşească. Arta postumanistă este astfel o “pasă” între doi coechipieri. Pentru ca alteritatea să fie vizibilă, limitele traversate sunt prezente şi folosite ca elemente de contrast. Astfel, în loc de futurism, susţin că retrofuturismul (cu variantele sale) poate fi opţiunea  postumanistă a artei. Şi în loc de science fiction,
postumanismul propune ficţiunea reală (amestecul ficţiunii în realitate sau a realităţii în ficţiune). Ca o paranteză: în această vară, un joc-experiment numit Pokemon go a prins şi înnebunit locuitorii planetei care alergau dupa monştri vituali, intrând întro realitate ficţională. Este Pokemon Go un simptom al postumanismului?

Combinaţia dintre control şi libertate totală, dintre ce e pregătit şi ce apare nepregătit, dintre arta spectacolului şi
performance art ca artă vie subţiază graniţa, linia de trecere, alimentând confuzia dintre cele două lumi şi aruncând publicul în corzile întrebărilor. În opinia mea, arta postumanistă lucrează cu incertitudinile, cu îndoielile, cu posibilităţile multiple de realizare şi receptare, intentând procese imaginarestandardelor nenegociabile ale “bunurilor tradiţionale”. Irinel Anghel în performance-ul “ZECE” pe strada Leonida din Bucureşti, o experienţă-ofrandă adusă amintirii notei ZECE – simbol al excelenţei în educaţia noastră competitivă În anumite segmente ale artelor performative, în legătură cu apariţia noului materialism (the new materialism) promovat de Rosi Braidotti, Manuel DeLanda, Karen Barad şi Quentin Meillassoux, apar deja cercetări asupra lucrului artistic cu elemente non-umane (obiecte, plante, animale), studiindu-se o comunicare prin coduri care depăşesc semnele cunoscute.

Pentru cei foarte ataşaţi de modele – ale lor sau ale altora, astfel de investigaţii pentru descoperirea unei viziuni
adecvate prezentului, apar destabilizatoare, deranjante. “De ce să îmi mai pun întrebări, de ce să mai caut? E preferabil să nu ştiu ce se întâmplă sau se poate întâmpla în lume, pentru că ceea ce nu ştiu nu mă poate afecta.” Însă şi aceste atitudini fac parte din peisajul postumanist.

“Conceptul cheie în etica nomadică postumană este transcenderea negativităţii” spune Braidotti (Postumanul; p. 249) dar asta, aşa cum văd eu lucrurile, nu prin eliminarea a ceea ce este considerat negativ, ci prin integrarea acestuia (“negativului”) într-o perspectivă mai largă care îi dezvăluie utilitatea si astfel îi poate transforma înţelegerea. În plus, pentru cei ce se întreabă în momentul ăsta – “şi ce legătura are asta cu muzica?” – acesta e un drum ale cărui implicaţii conduc la o complexă paradigmă transdisciplinară (sau postdisciplinară).

Poate că acesta va fi următorul curent în artă, poate că e deja instalat şi noi suntem prinşi într-un joc cu reguli pe care încă nu le înţelegem. Poate că e ceva ce nu vom afla niciodată şi postumanismul ne va atrage mai departe printr-un mister de nedescifrat.

Cred că este o temă care merită o analiză mult mai detaliată şi mai profundă decât o pot oferi eu acum. Trebuie să
recunosc că îmi plac subiectele asupra cărora am îndoieli şi totodată nu sunt un bun dezvoltător, aşa că mă multumesc cu ceea ce îmi reuşeşte cel mai bine: iniţiez discuţii, dau startul unor idei, dezbateri, proiecte şi pun întrebări. Deci, ce este postumanismul?
—

(1) În proiectul Postumanism – deranj artistic temporar – performance
retrofuturist cu 3 iniţieri perturbante, am folosit toate cele 3 accepţiuni
ipostaziate în 3 experienţe distincte oferite pe rând publicului în 3
spaţii diferite ale Palatului Cantacuzino (28 mai 2016)

(2) Rosi Braidotti, Postumanul, Editura Hecate, 2016, p. 54

(Irinel Anghel)

Ce este Petrila în mentalul colectiv românesc? Loc de sărăcie, mine abandonate, lipsă de soluții, sursă de probleme. Și, mai ales, nefericita memorie a mineriadelor. Dar oare poate fi Petrila și altceva?

Valea Jiului este un loc de poveste între munți. Poți descoperi plaiurile sale așa cum o fac ciobanii locului, adică momârlanii, pornind cu mioarele de la Jina sau Păltiniș, pe lângă Tăul Bistra sau Oașa, peste culmile Șureanului, pe lângă Vârful lui Pătru, coborând apoi în Răscoala și Cimpa către Petrila, locul de baștină al scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu.

Dar la fel de bine îți poți abatele turmele din luncile Dunării în sus pe Jiu, pe lângă Tismana, peste vârfurile Munților Vâlcanului, pe lângă Straja, către Paroșeni apoi spre Dealul Babii ori către Petroșani, pe care traversându-le, să lași oile libere prin Cheile Roșiei sau Cheile Tăii să coboare apoi tot către Petrila lui I. D. Sîrbu.

Dar cine mai știe de nu vii cu turmele pe Olt în sus, caz în care, de n-o apuci către Polovragi, atunci musai ai apucat-o către Voineasa și, pe la Obârșia Lotrului, cazi în Lonea sau direct în Petrila, din nou în colonia minerească în care a văzut lumina lumii cu ochii de copil același I. D. Sîrbu.

Fericiți cei ce mai pot râde!

Poate că am enumerat locuri de care ați auzit și pe care să le fi și văzut. Ați fost poate la schi în Straja sau Parâng, ori v-ați abătut de la Voineasa cu schiurile în picioare sau pur și simplu într-o aventură de vară pe Lacul Vidra și apoi, din curiozitate ați trecut puțin și de Obârșia Lotrului ca să vedeți mânăstirea Oașa sau mânăstirea de la Groapa Seacă, care închide, spre culme, Cheile Jiețului.

Și celor care au văzut, dar și celor care nu au ajuns să vadă acele locuri și să se desfete cu priveliștea munților din Meridionalul Carpaților, le propun să descopere acolo o nouă planetă, cu mirarea cu care, cândva, ciobanii au descoperit plaiurile cu iarbă grasă de la izvoarele Jiurilor; o planetă pe care a visat-o și a descris-o I. D. Sîrbu, în domiciliul său forțat de la Craiova, pentru ca apoi graficianul Ion Barbu, alt fabulos om al locului, să o contureze în imagini și tablouri vii: Planeta Petrila.

I.D. Sîrbu, un intelectual în mină, admirat de ortaci

Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre primii doi locuitori ai Planetei Petrila. I. D. Sîrbu s-a născut în colonia minieră Petrila în anul 1919, evident în familia unui miner care pleca de acasă cu noaptea în cap cu lămpașul aprins, către rampa puțului de unde colivia îl cobora în măruntaiele minei.

A urmat la Cluj cursurile Facultății de Litere și Filozofie și a ajuns, cum îi plăcea să spună, primul filozof român plecat dintr-o familie cu tradiție minerească. I-a fost profesor și mentor Lucian Blaga și, în anii ′40 ai secolului trecut, a făcut parte din Cercul Literar de la Sibiu, alături de alte mari personalități ca: Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Ovidiu Cotruș, Eugen Todoran etc.

Regimului comunist de inspirație sovietică, instalat în România după al doilea război mondial, trecutul și ideile filozofului și literatului I. D. Sîrbu nu i-au fost pe plac, așa că, după revoluția anti-bolșevică de la Budapesta, din anul 1956, a fost arestat și condamnat la o detenție de șapte ani. După ce a fost eliberat din detenție, în 1964, s-a angajat la mină, la fel ca odinioară tatăl său, dar nu pentru mult timp.

Comuniștii nu erau confortabili cu un I. D. Sîrbu admirat de mineri și, pentru că întotdeauna minerii le-au dat frisoane politicienilor cu solidaritatea lor de breaslă, au decis să-l scoată pe prezumtivul agitator din mină și i-au fixat domiciliul forțat la Craiova, unde i-au dat postul de secretar literar al Teatrului Național. A trecut dintre cei vii în Craiova, cu trei luni înainte ca Revoluția să-l alunge pe dictatorul Ceaușescu.

Casa copilăriei lui I. D. Sîrbu a scăpat ca printr-o minune de avalanșa sistematizării orașului Petrila, care a înlocuit locuințele minerilor din vechea colonie cu blocuri din plăci prefabricate din beton cu aspect sumbru. Și a fost nevoie ca un alt creator genial al locului, caricaturistul Ion Barbu, să se ridice și să îndemne comunitatea la salvarea rădăcinilor petrilene ale lui I. D. Sârbu.

Ion Barbu, ironist. Omul care a schimbat fața Petrilei

Ion Barbu ne este multora cunoscut pentru caricaturile din publicații ca Dilema Veche, Academia Cațavencu, Adevărul, România Liberă ș.a.m.d. El nu s-a mărginit însă să dea viață, alături de alte conștiințe ale comunității Petrilei, doar casei copilăriei lui I. D. Sîrbu ci, respectând crezul filozofului și literatului petrilean – Fericiți cei ce mai pot râde! – a creat pe ruinele mineritului din Petrila un alt univers, poate paralel, care a devenit pur și simplu o Planetă.

Astăzi, când intri în Petrila dinspre Petroșani, imediat ce treci peste calea ferată pe care, tot mai rar, trenuri cu cărbune caută drumul spre pântecele fierbinte al vreunei termocentrale, te întâmpină mesajul de avertisment al filozofului, vopsit pe pereții unei case azurii: ”Petrila, o lume ce nu seamănă cu nicio așezare posibilă, cu nimic și nimeni de nicăieri…”. În spate se profilează peisajul trist a ceea ce, cândva, a fost mina de huilă Petrila.

Cu vopseluri și talent, cu generozitate și dragoste, Ion Barbu și concetățenii săi, mereu prin voluntariat, puțin sau deloc ajutați de autorități, au urmat crezul lui I. D. Sîrbu desenând zâmbete pe fața îngrozită a unei localități care moare câte puțin în fiecare zi.

Întâi a fost Muzeul I. D. Sârbu, în casa de mineri a copilăriei sale. Pereții sunt multicolori și veseli, dar mesajele extrase de Ion Barbu vorbesc despre o realitate crudă și nu rareori despre moarte, dar și despre Dumnezeu: ”Crezi în Dumnezeu? îl întreabă cineva pe tânărul Ion Dezideriu. Cred! Crezi că există? Există! De unde știi? inserează preopinentul îndoiala. Mi-a spus mama și mama niciodată nu a mințit! îi răspunde tânărul Ion Dezideriu.”

Mai apoi Ion Barbu a creat Micul Paris, colorând pereții casei sale și a altor case din împrejurimi, garduri și pereții blocurilor cenușii din apropiere, pe care a înșirat povești vesele și triste, legende și mituri, speranță și îndoială. Pe strada Vulturului a creat Muzeul Mamei, iar pe gardul casei a vopsit textul primei epistole descoperită vreodată, adresată unei mame, un papirus în care un egiptean spune: ”Dragă mamă sunt bine, nu-ți mai face griji cu mine.”

Nu departe de Casa Memorială I. D. Sârbu, Ion Barbu a luptat cu birocrația guvernamentală și locală și, în cele din urmă, a salvat de la demolare câteva bucăți din istoria minei Petrila. Casa pompelor a transformat-o, în felul său caracteristic, în Centrul Pompadour.

Dacă veți ajunge în Petrila, așa cum am ajuns și noi, nu descurajați dacă veți găsi că agenții de pază nu vă permit să vizitați Centrul Pompadour sau dacă nu găsiți deschise nici Muzeul Mamei și nici Muzeul I. D. Sârbu. Totul funcționează acolo prin voluntariat, prin efortul dedicat al câtorva oameni ce încă mai au speranță și pe care trebuie să-i căutați, ca ei să vă deschidă drumul către comorile pe care le veți găsi aici mai apoi.

Veți găsi indicii, numere de telefon la care poate nu imediat cineva va răspunde, intrați în vorbă cu localnicii, înduplecați cerberii care păzesc ruinele minei Petrila, câștigați-le acestor oameni încrederea, pentru că merită! Nimic din ce contează nu se obține ușor, mai ales acolo unde speranța nu mai este de ajuns ca să renască încrederea. Purtați un zâmbet cald ce va fi de mare ajutor.

I.D. Sîrbu și Ion Barbu, cu oarecare sprijin din partea primarului Petroșaniului, au lovit din nou și au creat din vorbele și crezul filozofului, dar și din substanța realităților pe care le-am trăit până nu de mult și, iată, le retrăim și astăzi, deși le credeam revolute, Muzeul Instalatorului Român: o uriașă instalație a hazului de necaz și a ironiei usturătoare.

Nu vreau să vă ofer eu detalii prin care să destăinui ce anume puteți găsi odată intrați în Muzeul I. D. Sârbu, în Muzeul Mamei, în Muzeul Instalatorului Român, sau în Centrul Pompadour. Și nu o fac nu pentru a conserva surpriza, nu ar avea niciun sens, ci pentru că nu există două experiențe similare odată intrat, așa cum nici obiectele expuse nu pot fi aceleași în ochii fiecăruia dintre noi: ele se transformă încărcându-se cu emoțiile și trăirile noastre, cu dragostea, cu ura, cu admirația, cu sublimarea înțelegerii sau superficialitatea respingerii pe care le interpunem.

Pentru cei care nu pot ajunge să străbată Planeta Petrila cu pașii lor, poate pentru că nu văd nimic interesant într-un astfel de demers, poate pentru că aceasta pare mult mai departe de soare decât un resort la Mediterana, ori pur și simplu pentru că încă mai asociază Valea Jiului cu hoardele de mineri conduși de Miron Cozma și Ion Iliescu și care au devastat capitala în anul 1990 și mai apoi și în 1991, mai există totuși o soluție: filmul.

Andrei Dăscălescu, regizorul și scenaristul filmului documentar care a luat numele Planetei Petrila, cum se vede și pe afiș, l-a cunoscut pe Ion Barbu odată cu realizarea, în anul 2008, a unui alt documentar de succes al său, cel privind proiectul Tășuleasa Social.

Apoi, așa cum se întâmplă cu mulți dintre noi, în anul 2013, aflat aproape, la Târgu Jiu, s-a gândit: ce-ar fi să-i fac o vizită în Petrila, să văd ce-i pe acolo, că nu-i departe? Ion Barbu l-a primit, i-a arătat locurile, iar Planeta lui I. D. Sârbu i s-a strecurat lui Andrei Dăscălescu în suflet. Mai departe, povestea v-o spune filmul său, care și-a făcut debutul în lume la un festival din 2016, de la Amsterdam, apoi a fost vedetă la TIFF în anul 2017.

Dacă, însă, nu aveți niciodată de gând să ajungeți să gravitați, fie și pentru câteva ceasuri, în jurul Planetei Petrila, sfatul meu este să nu încercați să vedeți filmul. E mai sigur. Pentru că, altminteri, imaginile vă vor contamina, vor sădi germenele curiozității care va crește mereu și nu veți mai avea pace. Va trebui, la un moment dat, să vă călcați pe inimă și să porniți spre Valea Jiului.

Dacă se va întâmpla, nu vă neliniștiți, ca orice călătorie inițiatică nu va avea un alt efect decât acela de a vă schimba o dată pentru totdeauna!

(Cristian Felea – matricea.ro)

Carceri d’Invenzione di G-Battista Piranesi
Architetto Veneziano

A virtual animation of the 16 etchings from the Prisons (Carceri d’invenzione or ‘Imaginary Prisons’) by Giambattista Piranesi, 2010.

This series of 16 visionary images, originally etched by Piranesi when in his late 20’s, shows the workings of his imagination, merging his architectural ambitions with his obsessive interest in antiquity.

The 12 minute animation of Piranesi’s Carceri d’Invenzione series was shown in an exhibition by Fondazione Cini, Factum Arte and Michele de Lucchi who designed a wood projection tower to show the film.

Working from the second state of each print, a complex 3D environment has been assembled creating the sensation that you are walking into and around these contradictory and visionary spaces. The Carceri are the ‘prisons of Piranesi’s imagination’.

“Watching Grégoire Dupond’s animation is literally like entering Piranesi’s mind.”

The animation was shown at the following exhibitions or events:
2017 – Palazzo Belloni, Bologna
2016 – Pushkin Museum, Moscow
2015 – Musée Des Beaux-Arts de Chambéry
2014 – Sir John Soane´s Museum, London
2014 – V&A, Architects as Artists, London
2014 – LWL-Industriemuseum, Dortmund
2013 – Museum of Art, San Diego
2012 – Caixaforum Barcelona
2012 – CaixaForum Madrid
2012 – Conference at the Center for Philosophy, Tokyo University
2010 – Fondazione Cini, Isola di San Giorgio, Venezia

Piranesi Carceri d’Invenzione from Grégoire Dupond on Vimeo.

Ioan Mihai Cochinescu

MINUTELE DE FILM: SERGIU CELIBIDACHE ON HIS PHILOSOPHY OF MUSIC. Am mai povestit și voi mai povesti cât de norocos am fost în anul 1990 când m-a acceptat în culise, lângă dânsul și lângă distinsa…

(Ioan Mihai Cochinescu)

Despre Alex Chinneck se știe că este un vizionar în toate sensurile cuvântului, iar despre Milano Design Week, faptul că este cel mai important eveniment de design din lume, care își provoacă în fiecare an vizitatorii să privescă dincolo de barierele vizuale, fizice, din fața propriilor ochi.

Anul acesta, în colaborare cu IQOS – dispozitivul inovator de încălzire a tutunului, Alex Chinneck a expus în cadrul Fuorisalone 2019 unul dintre cele mai mari și îndrăznețe proiecte ale sale, „IQOS World revealed by Alex Chinneck”. Cu ajutorul a sute de profesioniști din diferite domenii, artistul britanic a transformat o întreagă clădire din Via Tortona 31 într-o veritabilă operă de artă.

Folosindu-se de motivul fermoarului – catalizator al schimbării și al inovației – Alex reușește să „deschidă” pereții clădirii într-o mare de lumini și culori diafane, care inundă peisajul și inspiră privitorul să caute alternative către un viitor pe cât de optimist, pe atât de distinct, în tandem cu viziunea brandului IQOS. Simbolul iconic al fermoarului este folosit pentru a deschide pereții imaginației, provocând vizitatorii să se gândească cum ar putea arăta, simți și exista un viitor mai bun.

Construind o fațadă tipic milaneză, pe care o deschide suprarealist printr-un fermoar supradimensionat, artistul integrează elementul de surpriză și în experiența din interiorul clădirii. Alte două fermoare, la fel de neașteptate, deschid, de asemenea, suprafețe în mod tradițional închise – unul dintre pereți, dar și podeaua încăperii. În spatele acestor deschideri ies la iveală noi suprafețe luminoase, într-un spectru vast de culori.

„Fiecare spațiu proaspăt deschis beneficiază de un soi de lumină vaporoasă, ușoară, care umple încăperea, provocând vizitatorul să vadă mai mult decât o fațadă și să descopere rutele aparent infinite către un viitor mai bun, reimaginat”, spune Alex despre conceptul care a stat la baza instalației „IQOS World revealed by Alex Chinneck”.

Același concept stă și la baza dezvoltării și evoluției IQOS.

(designist.ro)

Suntem foarte aproape de acel timp în care autorul va deveni anonim, iar opera sa doar parte a unei povești nesfârșite. Cărțile nu se vor mai vinde, ci vor fi postate într‑o bibliotecă virtuală. Fără nume, fără poveste, iar cititorii vor căuta cuvinte, teme, poate idei, care îi vor duce într‑un hypertext, în miezul unei fraze sau pe o pagină, unde se vor bucura citind Tolstoi fără să aibă habar de numele lui ori de titlul romanului!

În mod sigur ne îndreptăm spre o limbă comună, care va fi și limba literaturii. Cititorii sunt din ce în ce mai puțini și, în mod evident, interesul față de poveste s-a diminuat. Lumea nu mai vrea un epos construit după canonul clasic, ci adoră lectura fragmentară, tematică, de regulă scrisă într-un limbaj care să permită o conectare rapidă.

Dar în afară de aceasta există și un context psihologic, deloc neglijabil. Trăim într-o eră megalomană. Publicitatea în exces, nevoia de autopromovare, devenită o boală, știrile false, precum și dorința unanimă de a interacționa cu “actorul” unui joc – toate acestea țin de zona creativă, a oricărui om care dorește să participe intens la viața cetății. Or, tocmai pentru că sunt generalizate, acestea conduc logic spre acel punct în care autorul va deveni anonim, iar opera sa doar parte a unei povești nesfârșite. Cărțile nu se vor mai vinde, ci vor fi puse la un loc, într-o bibliotecă virtuală, în care oamenii vor merge pe urmele unui cuvât, care îi va duce în miezul desfătător al marelui text. Fără nume, fără poveste, fără curent artistic… Chestiile astea sunt în mod evident perimate. Într-un viitor destul de apropiat, oamenii vor căuta cuvinte, teme, poate idei, care îi vor duce într-un hypertext, în miezul unei fraze sau pe o pagină, unde se vor bucura citind Tolstoi fără să aibă habar de numele lui ori de titlul romanului!

În fond, rețelele sociale (gen Facebook) prefigurează acest viitor, nu foarte îndepărtat. Când ai poftă să citești ceva despre vacanțe exotice, nu-ți rămâne decât să dai o căutare și, cu siguranță, printre însemnări anodine sau extravagante, vei descoperi și literatură, fără să ai vreo curiozitate legată de autor.

Cred sincer că nu va mai conta dacă printre cei care scriu se află sau nu și roboți. Mi se pare o etapă firească. În fond, scrisul se numără printre desfătările rafinate. Începe cu bucuria personală, ca, treptat, să se instaleze speranța de a atinge sufletele străine. Dacă se întâmplă invers, e doar o muncă de miner pedepsit.

Îi dau dreptate lui Nietzsche, când spune că la finalul civilizației actuale toți oamenii vor crea. Cred c-am ajuns la acel final, în care omenirea creează aproape în masă, literatura aflându-se pe primul loc între artele căutate. Nu mai contează povestea, nu mai contează caracterul uluitor al literaturii, ci actul în sine, de a povesti despre tine, pe rețele de socializare, în subsolul ziarelor, acolo unde poți să-ți cunoști cititorii. Am ajuns deja la acel timp nietzschean al sărbătorii, iar când autorul n-o să mai conteze, literatura va atinge stadiul desăvârșirii.

Cred în această evoluție firească a actului literar. În momentul de față există o foame de afirmare, o furie nu atât a scrisului cât a afirmării prin scris, care indică o criză. Nu mai vorbim despre retorica grupurilor sociale, despre epigonism sau despre alte forme ale aspirației exacerbate! Or, mimetismul de masă este indiciul cel mai clar al anomaliei de dinaintea unei explozii. Când apele se vor liniști, va veni acel moment al căutării cuvintelor-cheie.

(doinarusti.ro)

Prestigiosul Muzeu Luvru din Franţa a vernisat miercuri expoziţia „Broderii liturgice de tradiție bizantină din România”, având ca exponat principal Stindardul Sfântului Ştefan cel Mare.

Stindardul liturgic al Sfântului Ștefan cel Mare provine de la Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos și a intrat în patrimoniul statului român în timpul Primului Război Mondial.

Pe steag este brodată cu foiţe de argint aurit imaginea Sfântului Gheorghe, ocrotitorul armatei şi al soldaţilor, pe un fundal de mătase roşie.

Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare este unul dintre puţinele obiecte de broderie bizantină din secolele XIV – XV, care s-au păstrat până astăzi.

Pe lângă exponatul principal, expoziţia cuprinde unsprezece broderii medievale, lucrate cu fir de argint, argint aurit și mătase, majoritatea dăruite de Sfântul Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna prin mâinile iscusite ale monahilor acestei ctitorii voievodale.

Un alt exponat foarte valoros este acoperământul de mormânt al Mariei Asanina Paleologhina (Maria de Mangop).

Maria de Mangop a fost nepoata ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea, care a murit în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci.

Acoperământul de mormânt este o broderie funerară, cu fir metalic şi de mătase, realizat în tehnica bizantină, datând din 1477. Piesa, de forma dreptunghiulară, o reprezintă pe Maria de Mangop în haină de ceremonie.

Printre aceste broderii se află:

• O dveră reprezentând Înălţarea Domnului (1484);
• Un epitaf dăruit de vistiernicul Gavriil Trotușan (1516);
• Pocrovăț mic pentru Sfântul Potir, dăruit de Ștefan cel Mare (1481);
• Epitrahil oferit de Ștefan cel Mare (1496).

Toate aceste lucrări remarcabile ilustrează extraordinara dezvoltare a broderiei de tradiție bizantină în Țările Române, începând cu mijlocul sec. al XV-lea și până la mijlocul sec. al XVII-lea, se menţionează pe site-ul Mănăstirii Putna.

Expoziția de la Muzeul Luvru poate fi vizitată în fiecare zi, între orele 9.00 – 18.00, exceptând marțea, iar miercurea și vinerea programul de vizitare se prelungește până la ora 21.45.

(basilica.ro)

La celebru MuCEM – Muzeul civilizaţiilor din Europa şi Mediterana – din Marsilia s-a inaugurat expoziţia “Persona”. O manifestare ce reuneşte opere a 8 artişti români, din diasporă şi din România, de generaţii diferite şi utilizând tehnici variate. Până pe 23 iunie, vizitatorii vor putea descoperi pe mai bine de 300 m2 diverse creaţii – picturi, fotografie, video, sculpturi – ale acestor artişti care au lucrat pe tema identităţii. Diana Marincu, curatoarea expoziţiei, i-a explicat colegului nostru Vasile Damian, geneza acestui proiect care se înscrie în cadrul sezonului Franţa-România.

Unul dintre cei 8 artişti români prezenţi la MuCEM în expoziţia “Persona” este Mircea Cantor. Ca şi Ioana Bătrânu acum trei decenii, Mircea Cantor a fost atras în opera sa de motivul măştii, prezentând recent la Muzeul vânătorii şi naturii din Paris nişte desene extraordinare pe această temă.

La expoziţia din Marsilia, Mircea Cantor propune vizitatorilor nişte surprinzătoare covoare zburătoare cu îngeri şi avioane şi două opere realizate in-situ, la faţa locului, dintre care pe una, intitulată “Exod”, ne-o descrie în cele ce urmează.

Citește mai mult /a ascultă interviurile – RFI

Revista de artele spectacolului Scena.ro începe anul cu o serie de noutăți atât online, cât și în ediția în print, pe care o veți găsi de acum înainte și în rețeaua de librării Humanitas din București și din țară.

Lansarea numărului 43 (1)/2019 va avea loc vineri, 12 aprilie 2019, de la ora 18:00, la Humanitas Cișmigiu, invitații serii fiind dramaturga Mihaela Michailov, Călin Mocanu, directorul Teatrului Țăndărică, Cristina Modreanu, redactoarea-șefă a revistei, și tinerii actori Eliza Păuna, Denis Hanganu și Tiberiu Enache, care apar pe coperta acestui număr.

În ediția din print, Scena.ro marchează împlinirea a 30 de ani de la Revoluția din 1989 cu noua rubrică După 30 de ani. Urmașii lui Caragiale sau cui îi pasă de dramaturgia românească?, în cadrul căreia unii dintre cei mai cunoscuți dramaturgi români – fie că locuiesc în țară sau în străinătate – vor discuta despre condiția acestei profesii în România de azi.

Tot începând cu acest număr, focusul va fi pus pe noile generații de artiști din teatru; se va chestiona status quo-ul care adesea întârzie sau chiar împiedică afirmarea lor: .”..felul în care sunt astăzi așezate lucrurile în această lume a teatrului românesc sufocă talente reale, le împiedică să-și atingă potențialul, încurajează un individualism sălbatic, forțându-i pe tinerii care ies din școlile de teatru să-și asume pe cont propriu o luptă inegală”, scrie Cristina Modreanu în editorialul primului număr.

Pentru fiecare copertă a revistei din acest an redacția revistei Scena.ro va selecta unii dintre cei mai talentați tineri actori de azi, în speranța că va contribui la recunoașterea lor de către un public mai larg. Coperțile din seria Actorii de astăzi sunt realizate în urma unor ședințe foto speciale, generos găzduite de către un teatru de stat.

Așa cum ne reamintea o amplă dezbatere desfășurată recent pe rețelele de socializare, provocată de absența în acest an a nominalizărilor pentru regizoare la Premiile UNITER, femeile sunt în continuare cele mai afectate de actualul status-quo, prin urmare acest număr aduce în discuție, prin articolele semnate de Cristina Modreanu și Mihaela Michailov, condiția (încă) marginală a artistelor pe scena teatrală de la noi.

Și în acest an continuă seria Dosarelor speciale, în primul număr din acest an atenția fiind îndreptată înspre teatrul de animație, prin Dosarul SALT la Țăndărică, dedicat noului festival organizat de acest teatru. Dosarul este coordonat de Ioana Gonțea și apare cu sprijinul Teatrului Țăndărică.

Exclusiv on-line veți putea citi pe www.revistascena.ro noua rubrică Atitudini în teatrul românesc în cadrul căreia regizoarea Leta Popescu îi provoacă pe colegii ei de scenă să discute despre dimensiunea etică a profesiei lor. Primii doi invitați ai rubricii, care a fost lansată pe 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, sunt dramaturgul Peca Ștefan și managerul cultural al teatrului independent ZUG.zone din Cluj, Levente Imecs-Magdó.

Leta Popescu explică: ”Rubrica Atitudini în teatrul românesc vine din dorința de a înțelege mai bine peisajul nostru teatral de astăzi. Fără să mă opun unui mod de gândire care nu îmi seamănă și fără să impun eu un mod de gândire ca pe un adevăr unic, creez acest spațiu de dialog. Se poate răspunde, se poate contra-argumenta, se poate completa orice opinie apărută (cei interesați pot trimite textele lor pe adresa scena.ro@gmail.com). Cum funcționează această rubrica? Propun o temă de dezbatere și invit practicieni ai scenei teatrale să ia o poziție pe acea temă.”

Sursa: Comunicat depresa – scena.ro

Întâlnirea anuală a şcolii de tulnice MOTZart-2019
Andrei Dinescu, Florin Manca, Lucian Stan, Catalin Tzetze Radulescu si Mircea Florian

Vezi video:
https://www.facebook.com/tzetzetulnic/videos/321857075066883/

„Era acea sete care se adunase în corpul nostru de foarte mulți ani. Cuvinte în lanțuri pe care nu le puteam rosti decât pe buzele visărilor noastre. Totul era înconjurat de miracolul verzui al corpului tău, ce peisaj pitoresc! Înlăuntrul formelor tale, atingerea mea, murmurul apelor mele înfiora genele florilor. În seva buzelor tale își lasă parfumul toate fructele din lume, sângele rodiilor, întinderea nesfârșită a mammee-ului și limpedele ananas. Strângându-te la piept, am simțit  mirajul formelor tale pătrunzând din vârful degetelor în tot sângele. Mireasma stejarului pur, amintirea nucilor, respirația verde a frasinului… Orizontul și întinderea pământului – le-am urmat cu un sărut.

Uitând toate cuvintele, numai așa vom putea zămisli acel limbaj capabil să înțeleagă privirile furișate ale ochilor noștri închiși. Ești aici, intangibil, și totuși universul pe care îl simt prezent în camera mea. Absența ta se naște înfiorată din fiecare ticăit al ceasului și din pulsația razelor de lumină; te simt respirând prin fereastră. Distanța de la tine la palmele mele o acopăr cu mângâieri, sunt cu tine pentru un minut și în același timp cu mine pentru un moment. Iar sângele meu este miracolul care curge prin venele aerului din acel spațiu situat între inimile noastre. Miracolul verde al peisajului meu trupesc capătă în corpul tău perfecțiunea naturii. Plutesc prin ea mângâind cu degetele dealurile molcome, mâinile mele se afundă cu patimă în văile umbrite și mă simt învăluită în ramurile tale, răcoroase și verzi. Pătrund erotic întregul pământ, căldura lui mă primește și corpul meu întreg e atins de prospețimea frunzelor catifelate. Roua e însăși sudoarea unui iubit, perpetuu reinventat.

  Nu e dragoste, nici sensibilitate, nici afecțiune, e viața însăși, viața mea, pe care am descoperit-o în mâinile tale, pe buzele tale și la pieptul tău. Simt gustul migdalelor, coborât în mine  de pe buzele tale. Lumile noastre nu s-au înstrăinat niciodată. Inima unui munte n-o poate ști decât un alt munte.

Prezența ta plutește pentru un moment sau două ca și când mi-ar înfășura întreaga ființă în febra așteptării următoarei dimineți. Știu că suntem împreună. În acel moment al revelației senzoriale, mâinile mele se scufundă în mireasma portocalelor, iar trupul meu se lasă în voia îmbrățișării tale.”

(traducere și adaptare: Andra Tischer)

Una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste, una dintre cele mai pasionale femei, pentru care atracția erotică e contopire cu sevele celuilalt, de-a lungul și de-a latul ființei lui, cu munții, apele, văile sau deșerturile lui: Frida Kahlo către Diego Rivera. „Am avut două accidente mari în viaţa mea: Diego, şi un accident de tramvai. Diego a fost de departe cel mai rău.”, spunea artista, țintuită la pat datorită coloanei fracturate. Firea ei optimistă n-a permis naufragiul sufletesc, pentru că „în fond, suntem în stare să suportăm mult mai mult decât ne gândim că am putea suporta.”, iar Frida a continuat să-l iubească, trecându-i cu vederea excentricitățile comportamentale și escapadele amoroase, înțelese în cauza și nu în efectele lor. „Ţi-aş dărui tot ce n-ai avut vreodată, dar şi aşa n-ai ştii cât de minunat e să te iubesc.” – iată cum gândea Kahlo.

Filmul biografic „Frida” este un must seen, pentru că descrie viața și activitatea celebrei pictorițe mexicane într-un mod autentic, cu toate picanteriile pe care tumultuoasa relație dintre protagoniști a avut-o. Cei doi actori principali fac un joc extraordinar, iar peisajele și decorurile sunt foarte inspirate, ca și coloana sonoră, aparținând compozitorului Elliot Goldenthal.

Iată câteva date despre film, convingătoare în legătură cu calitatea lui:

Echipa:

• Director/Regizor: Julie Taymor
• Actori: Salma Hayek, Alfred Molina, Mia Maestro, Antonio Banderas.
• Anul: 2002

Premii Oscar 2003:

Cea mai bună actriță în rol principal – Salma Hayek

Cea mai bună scenografie – Felipe Fernández del Paso, Hania Robledo

Cel mai bun machiaj – John E. Jackson, Beatrice De Alba

Cele mai bune costume – Julie Weiss

Cea mai bună coloană sonoră – Elliot Goldenthal

Cel mai bun cântec original – Elliot Goldenthal, Julie Taymor

 Premii Globul de Aur 2003:

Globul de Aur pentru cea mai bună actriță(dramă) – Salma Hayek

Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră – Elliot Goldenthal

Premii Venetia 2002:

Leul de Aur – Julie Taymor

Premiul Kinematrix pentru formate speciale – Julie Taymor

Ecranizare: Filmul a fost ecranizat după cele două cărți ale lui Hayden Herrera: “Frida” și “The Life and Times of Frida Kahlo”.

Lecția de viață:

„Nu foloseşte la nimic faptul că imaginaţia noastră are aripi dacă sufletul ne este închis într-o cuşcă.”

(https://bel-esprit.ro/frida-kahlo-nu-te-opri-unde-nu-poti-iubi/)