Artă

…râzând dulce/amar, curajosul meu prieten,râzând dulce/amar…

“…Niciodată doiul nu se lasă-ntâmplat
Eu nu auzit-am, poate bărbat cu
ființa iubită să fie în lume

Dar dublul, sosia ori cuplul sunt glume
Verdele nu se potrivește cu frunza
Barem unu cu unu, copil cu lehuza
Nici vântul cu aer, lumina cu steaua
Ușurința cu zborul, greu cu ocaua
Nimic nu se potrivește cu doi. Doiul e fix. Nu putem înapoi
Și nici înainte prin timp judeca
Dacă mâna e-a cincea, dacă apa e grea
Pentru doi timpul este mult prea precis
Încercați magazinele pentru dor, pentru vis
Acolo se-ntâmplă ca inima, una
Să fie alături de alta într-una
Afară de asta se poate cuvântul
Să cadă odată (perdelele, vântul)
Odată cu ce denumea și atunci
E-un doi întâmplat. Dar cuvintele-s spelunci
Unde –ntâlnirea cu lucrul e-ntâmplătoare
Ascultați-mă bine. Lăsați loc de mirare.”

(Nino Stratan)

Découverte, grâce à un grand pianiste français, de l’intégrale des suites pour clavier de Haendel.

A mon humble avis, le mieux du merveilleux saxo-anglais.

Mieux que ses fantastiques suites pour orchestre, concerti grossi et tutti quanti…

Ici, à la hauteur d’un certain Johann Sebastian… 😉

(Arthur Teodorescu)

Filip KOLLO

-coleg cu Gheorghe Dobrică-Filip a murit….

GHEORGHE PANTELIE-1981…

CÂND ERAM LA PITEȘTI…Dan Platon…

Și tot un Filip…

Vă iubește Tata…

(Ioan Vintilă Fintiș)

”România este o deschidere, un drum spre Rai, o potențială cale de acces pentru fiecare spre mântuire. Ai grijă, omule, ce faci în această viață!”.

Materialul pe care îl veți parcurge se referă la un creștin care nu are nostalgia Paradisului, întrucât ”mă aflu în Paradis”. ”Știți care este anagramarea numelui ROMÂNIA?”, mă întreabă omul, pentru a-mi oferi imediat răspunsul: OM ÎN RAI. ”România este o deschidere, un drum spre Rai, o potențială cale de acces pentru fiecare spre mântuire. Ai grijă, omule, ce faci în această viață!”. Este convins că noi, românii, avem un mare avantaj: suntem în Grădina Maicii Domnului, după cum a afirmat și Papa Ioan Paul al II-lea. Profesia sa este de a-i conduce și pe alți creștini prin Rai, pe care îl fotografiază în fiecare zi. 

Puțină biografie

S-a născut la 3 septembrie 1950, în zodia Fecioarei (”De aici provine o aplecare a sufletului meu către ordine”). Și soția este tot în zodia Fecioarei (”Când ambii soți sunt <<Fecioară>>, unul trebuie să fie opusul celuilalt, dar se completează reciproc”). Primele opt clase le-a absolvit la Podenii Vechi, comuna Bălțești (”Școala generală am făcut-o la lumina lămpii”). Studiile liceale le-a urmat la liceul ”Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte (”L-am avut profesor de limba și literatura română pe Puiu Vasilescu. Mai datorez mult doamnei profesoare Marilena Diaconescu, care m-a învățat tot ce știu în materie de științe ale naturii. V-aș ruga să menționați numele acestor dascăli ai mei”).

A terminat Institutul Politehnic București, promoția 1974 (Facultatea TCM). A lucrat o vreme la Uzinele ”23 August” București, apoi la Intreprinderea de Utilaj Greu Craiova.

Ordonanța

S-a transferat la Uzina ”1 Mai” Ploiești în 1978, unde a activat în mai multe servicii tehnice. În 1997, a fost disponibilizat prin ordonanță. Ordonanța l-a prins în corpul tehnic, serviciul ”Pregătirea fabricației” (”Am lăsat în urmă o serie de proiecte, realizate inclusiv fizic. Un exemplu: dezvoltarea familiei de strunguri paralele, tip SP 1000 (1250) x 1500-12 000 mm. Aceste produse erau realizate în fabrica de mașini-unelte, unde director era domnul Romeo Hanganu, deputatul și prefectul de mai târziu”).

Grădina Maicii Domnului

A început să umble prin țară încă înainte de a pleca din uzină, mânat de o mare dragoste pentru România și pentru poporul român (”Dragostea mă împingea spre valorile sale spirituale, de la cadrul natural până la sfintele mănăstiri. Ulterior, le povesteam colegilor și cunoscuților mei despre toate cele văzute cu sufletul”). Între timp, își cumpărase un aparat de fotografiat  (”Bucuria mea era atât de mare, încât simțeam nevoia să o împărtășesc și altora. Le dăruiam imagini. Ei îmi ziceau: <<Du-ne și pe noi pe acele tărîmuri!>>. Așa s-a născut preocuparea mea autorizată de a conduce grupuri de pelerini spre mănăstiri ori alte locuri minunate din Grădina Maicii Domnului, care este ROMÂNIA”).

DACIA sau antinostalgia Paradisului

După ce ne-a limpezit sensul adânc al numelui ROMÂNIA, investigația sa coboară și mai adânc în istoria neamului său. Dar DAC? – ne iscodește pelerinul. Dumnezeu, Adevăr, Cuvânt. Cuvântul trebuie să fie Adevăr, pentru că numai Adevărul din orice este DUMNEZEU. Dacă adăugăm ”I”de la Iubire (Legea Iubirii, cea spre care ne-a chemat Mântuitorul Iisus Hristos) și A de la Ascultare, legea de bază la daci, păstrată și astăzi în monahism, obținem cuvântul DACIA (”În nicio limbă nu mai pot fi regăsite aceste adevăruri. Cuvântul moșilor și strămoșilor noștri nu poate fi interpretat astfel de alții”).

Binecuvântarea

De atunci nu și-a mai căutat de lucru într-o întreprindere sau societate comercială. A hotărât, cu binecuvântarea Părintelui Pantelimon, duhovnicul Mănăstirii Ghighiu, să se ocupe de hrana sufletească a semenilor săi, organizând și conducând grupuri de pelerini spre ”locuri minunate”.

Este liber profesionist, autorizat ca persoană fizică. Pune afișe pe ușile bisericilor, cu consimțământul preoților, pentru că întâiul segment de pelerini se recoltează dintre cei care merg la biserică. Prin intermediul pelerinilor din Ploiești, au aflat și alții, din alte localități precum: Buzău, Brașov, Târgoviște, Vălenii de Munte, Măneciu, chiar București și Mangalia. S-a format în timp un grup de creștini cu care ține legătura și care îl însoțesc în multe pelerinaje (”În toată această perioadă, am avut posibilitatea să cunosc mulți oameni și multe locuri din această țară”).

Bucuria sau obiectivul

A doua paranteză. ”Primul meu obiectiv este sufletul. Ochiul sufletului privește prin obiectivul propriu, iar ochiul fizic privește prin aparatul foto. Am încercat să aduc acasă imagini pentru cei care n-au posibilitatea să ajungă acolo unde am ajuns eu și astfel să-și bucure și sufletul”. Cel care dorește să aducă bucurie celorlalți ne-a dezvăluit un crez al său. Crede cu tot sufletul său și cu toată rațiunea sa că singura hrană a sufletului este Bucuria (”Simt că misiunea dată de Dumnezeu mie pe parcursul acestei vieți este să împlinesc acele fapte care să aducă bucurie cât mai multor semeni ai mei. Aceasta este motivația pentru care nu voi părăsi niciodată această misiune de a conduce grupuri de pelerini spre sfintele locuri”).

Prețul e mărul

Pelerinajele au o durată cuprinsă între una și cinci zile. Durează cinci zile numai când se vizitează mănăstirile din Nordul Moldovei. Apoi: Ardealul în patru zile; două zile mănăstirile din Sudul ori Nordul Dobrogei (”Ne cazăm numai la mănăstiri. Astfel, este posibil un preț accesibil pentru cât mai mulți creștini. Îmi place să spun: prețul e mărul. Mă străduiesc ca prețul să fie cât mai mic. Cobor merele spre poalele pomului, pentru a ajunge la ele cât mai mulți credincioși. Mărul e prețul. Degeaba sunt în vârf și arătoase, dacă nu pot să ajung la ele!”).

Reversibilitatea iubirii

Am avut privilegiul să asist, prin 2005, la Muzeul Memorial ”Paul Constantinescu” Ploiești, la vernisarea unei expoziții a fostului angajat al Uzinei ”1 Mai”, intitulată ”Istorie și simbol în arta fotografică”. Era cea de-a treia expoziție a sa. Primele au fost la Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova. Una în martie 2004, intitulată „Reversibilitatea iubirii”, expoziție florală (”O floare este oglinda sufletului. Mie îmi plac garoafele, altora narcisele, altuia… Nu se putea ca cineva să nu-și regăsească sufletul într-una dintre multele flori care au făcut obiectul expoziției”).

A doua a fost în iulie 2004. Se numea ”Ctitori și ctitorii de neam și țară”, cuprinzând 50 de tablouri. Liber profesionistul nostru a mai realizat apoi și alte expoziții, unele dintre acestea menite să întoarcă sufletele românilor de afară la matricea originară. Titlul unei expoziții era ”La izvor de dor, de neam și țară”.

P.S. Ultima dată când l-am întâlnit, se pregătea pentru un pelerinaj la Mănăstirile Căldărușani, Cernica, Pasărea și Țigănești.

Numele pelerinului este Grigore Bărbulescu.

                                                                                                     Leonida Corneliu CHIFU

Pe 6 septembrie, la ora 17.00, va fi vernisată expoziția „Taxonomie Moldova”. Lansarea proiectului expozițional va avea loc la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”. Expoziția este realizată de artistul și fotograful german Volker Kreidler, în colaborare cu curatoarea și mediatoarea de artă din Ucraina Tanja Sokolnykova. Ambii sunt stabiliți la Berlin și lucrează împreună din 2014.

Totul a început cu o călătorie a lui Volker Kreidler în Moldova în anul 2015. Mai târziu, Tanja Sokolnykova s-a alăturat în călătoria care durează încă până azi. În ultimii ani, aceștia au explorat situația socio-politică ambiguă și contradictorie din Moldova, trasând transformările postsovietice încorporate în interrelația oamenilor și mediul în care aceștia trăiesc cu ajutorul fotografiei, dar și alte momente importante din țara noastră.

Aceste reflecții au provocat cartografierea fotografică în formatul unei expoziții prin crearea unei zone de contact a unei mapări colective a Moldovei, ce-și propune să interogheze și să remodeleze politica locației și apartenenței în favoarea unei politici a relației și a relaționării.

Doritorii vor putea vedea expoziția până pe 28 septembrie. Mai multe detalii despre expoziție găsești AICI.

(diez.md)

Duminică, 1 septembrie, 11.00, vernisaj al expoziției „Gastronom – artă contemporană cu patrimoniu culinar”, găzduită de Casa Jecza / Fundația Triade, Timișoara.

Producător: Asociația CRIES-Centrul de Resurse pentru Inițiative Etice și Solidare
Parteneri: Nasui Collection & Gallery, Fundația Triade, Reciproc Cafe
Partener media: Modernism.ro
Proiect cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național

Vor expune artiștii Lorena Brează, Mircea Cîrtog și Andreea Medar, care timp de 10 zile sunt implicați într-o activitate de rezidență culturală. Folosind mămăliga, ca materie primă, artiștii vor interoga prin demersul lor relația dintre hrană și cultură.

Proiectul curatorial este asigurat de Cosmin Nasui.

Expunere expoziție:

1-7 septembrie 2019, Casa Jecza / Fundația Interart Triade, Calea Martirilor nr. 51/45, Timișoara. Vernisaj 1 septembrie 2019, ora 11.00. Invitat: Sorina Jecza
Program: zilnic: 10.00-13.00 & 18.00-21.00

4-6 octombrie 2019, Festivalul La Pas Festival de gastronomie sustenabilă, Parcul Rozelor, Timișoara

Proiectul face parte din La Pas, un program implementat de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021 în parteneriat cu Asociația CRIES-Centrul de Resurse pentru Inițiative Etice și Solidare. Programul este orientat către evidențierea complexității legăturii dintre hrană, cultură și consum durabil.

(modernism.ro)

Confié au Mobilier National durant la restauration de la cathédrale, ce tapis très rarement déployé sera l’une des attractions du week-end du 21 et 22 septembre.

Bösendorfer este unul dintre cei mai vechi și apreciați producători de piane din lume. Compania a fost înființata în 1828 iar în 1839 a devenit furnizorul oficial de piane pentru curtea Împăratului Austriei, primind titlul de “Imperial and Royal Piano Purveyor to the Court”. Ignaz Bösendorfer a fost primul artizan de piane din istorie căruia i s-a acordat acest titlu.

Din 25 iulie 1828 la Viena, Ignaz Bösendorfer a devenit membru al prestigioasei asociații vieneze ale producătorilor de instrumente muzicale, cu numărul de înregistrare oficială 225 669.

Aceasta este și data fondării ale celei mai vechi, dar încă existente manufacturi de piane din lume din segmentul premium.

Viena, 1838: un fapt cunoscut a fost că nu orice pian rezistă stilului de cântat pasionat și virtuoz al tânărului compozitor pianist Franz Liszt. Fiind recomandat de către prieteni, el alege un Bösendorfer Grand pentru concertul lui din Viena. Datorită asamblări superbe și ale calității ridicate, spre mirarea lui Liszt nu mai trebuia să-și țină în frâu spiritul artistic. Publicul a rămas uimit iar Bösendorfer a devenit faimos dintr-odată după acest concert. Astfel a început o prietenie între Liszt și Bösendorfer.

În acele timpuri pianele nu erau dedicate pentru scene, mai degrabă erau considerate ca niște instrumente pentru divertisment. Evenimentele mondene se întâmplau în spatele ușilor închise. Un exemplu prominent ai artiștilor care performau pentru înalta societate a fost Franz Schubert. În primul an al activității, Ignaz Bösendorfer a manufacturat patru exemplare iar în scurt timp, până în 1835 acest număr a crescut la 200. În 1839 Împăratul Austriei i-a acordat titlul de “Furnizor Oficial al Curții Imperiale și Regale”. El a fost primulproducător cu acest titlu. Datorită popularității pianelor Bösendorfer, volumul de cerere a crescut și Ignaz Bösendorfer a decis să construiască o fabrică nouă. Din păcate nu și-a putut finaliza acest proiect, el murind în 1859. Fabrica a rămas pe mâna fiului său, Ludwig.

După Ludwig Bösendorfer a urmat era Hutterstrasser, când în 1909 Ludwig Bösendorfer a vândut fabrica către prietenul său Carl Hutterstrasser. În această perioadă tulbure a istoriei europene fabrica a suferit multiple pierderi atât în perioada marii recensiuni cât și într-un raid aerian în Al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea a înregistrat numeroase succese precum marele premiu de la Geneva și primul loc la concursul organizat de BBC în 1936.

După Război, producția începe să se reia treptat, ajungând la un număr de 100 de unități manufacturate anual. Fii Hutterstrasser neavând urmaș căruia să lase fabrica a vândut-o către compania Kimball International din Statele Unite.

După mai multe schimbări de proprietari, compania japoneză Yamaha cumpără Bösendorfer în 2008.

Fabrica rămâne o entitate de sine stătătoare și continuă să fie condusă ca și o companie austriacă independentă.

De atunci Bösendorfer se poate focusa la procesul de manufacturare de înaltă clasă, numărul de exemplare fiind în jur de 300 de instrumente pe an.

(unacorda.ro)

Băieți răi, băieți buni

Tabăra Internațională de Pictură de la Hârsa a început să funcționeze din 1984. Nu pentru multă vreme, însă, prima tabără particulară din România fiind interzisă în 1988 de niște ”băieți”. Victor Adam, proprietarul imobilului și al ”întinderii” unde se desfășoară tabăra și motorul acestei inițiative, nu vrea să divulge numele ”băieților”, ”pentru că sunt la putere și astăzi”, dar a profitat de noul context politic de după ‘89 și, în 1990, a reluat-o. Din 2001, tabăra a devenit internațională. Din 2002, s-a implicat și Primăria din Plopu, iar din 2007, și Inspectoratul Școlar Județen Prahova.

Din relatările domnului Victor Adam am aflat că ideea de a înființa o tabără de creație la Hârsa a pornit de la trei dintre prietenii săi artiști: Mihai Cismaru, Bogdan Pietriș și Neagu Anghel. Primii doi nu mai sunt printre noi, cel de-al treilea trăiește la Paris. Victor Adam nu i-a uitat pe cei care au părăsit lumea aceasta și a organizat expoziții comemorative cu lucrări ale artiștilor dispăruți care au participat la diferite ediții ale taberei de la Hârsa.

De la Buiucani la prima dragoste din România

Pentru ”Cetățeanca” de Onoare Inga Tomaș Edu, participantă la numeroase ediții, Hârsa reprezintă ”prima dragoste din România”. ”Am venit prima dată ca un copil aici, că nu cunoșteam pe nimeni”, mărturisește.
Inga este născută la Chișinău, în cartierul Buiucani, ”care datează de pe vremea lui Ștefan cel Mare”. Spune că așa a luat ființă Chișinăul, prin lărgirea permanentă a Buiucanilor. A urmat Liceul de Arte Plastice ”Igor Vieru” (Cel ce dă numele liceului este fratele binecunoscutului poet Grigore Vieru – n.r.), unde avea să ajungă și director adjunct pentru educație (activitate expozițională). Apoi, cursurile Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău – Facultatea de Arte Plastice și Design, pe care a absolvit-o în 2001. Mai târziu (2015-2017), a urmat și studii de Master în cadrul aceleiași Universități, specialitatea Management în Arte.

Revenirea la Hârsa

Este profesor de arte plastice și desen tehnic, iar din 2002, cadru universitar al Facultății. ”Am fost invitată la Universitate de Tudor Macarie, participant și el la numeroase ediții ale taberei de la Hârsa”.
Inga a lipsit la o ediție, din motive obiective. În 2005, dăduse naștere unicei sale fiice, Corina. Așa că a așteptat o ocazie ”favorabilă” de a reveni la Hârsa.

Ploieștiul și Prahova au adoptat-o rapid pe Inga, astfel că, din 2004, talentata artistă este membru al Uniunii Artiştilor Plastici filiala Ploieşti, unde a avut numeroase expoziții personale și de grup. Ba a mai devenit și Cetățean de Onoare al Comunei Plopu. Abia în 2013 a devenit membru titular al Uniunii Artistilor Plastici din Republica Moldova.

Locuri ale izbânzii

Inga Edu este sprijinită de soț, care ”își ia cetățenia unde se câștigă mai bine. A fost în Portugalia, a învățat portugheza. A plecat în Italia și a învățat italiana. Știți cum e la noi: prețuri mari, salarii mici. Trebuie să izbutească în mai multe locuri. Precum vedeți, și eu mi-am mai luat o cetățenie”.
Inga a renunțat o vreme la Universitate pentru a-și deschide o firmă cu soțul. N-a mers.

S-au îmbulzit s-o picteze nud, dar n-a fost chip 

Pasiunea pentru artă o moștenește de la bunica sa. Pictează cu mâna stângă. În general, lucrează în ulei și pastel, mai rar ceramică (”Cere material și timp”). Preferă arta figurativă: ”peisaje, nuduri, portrete”. Ne precizează – cu umorul care nu i-a lipsit deloc pe parcursul discuției noastre – că nu s-a pictat nud. Dar n-a dus lipsă de oferte. Unii s-au… îmbulzit. ”Sunt mulți artiști care mi-au propus să pozez nud, dar am refuzat”, precizează Inga. 

Pușkin și Eminescu sau aproape de ruși, mai aproape de români

A urmat grădinița în limba rusă, motiv pentru care citește mai ușor cărțile rusești. ”Cu toate acestea, suntem mai aproape de români decât de ruși. Avem multe în comun și cu rușii, dar nu cum avem cu românii. Limba, tradițiile, felul de a gândi ne apropie mai mult de România”. Îi place Pușkin, ”care este un poet uriaș”, dar se simte mai apropiată, ”ca tip de simțire”, de Eminescu.

”Fără artă nu pot trăi. Este aerul meu. Arta e minunată. Arta ne unește strâns, mai mult decât toate celelalte. Suntem o familie, noi artiștii, indiferent de domeniul artistic în care ne realizăm”, se mărturisește Inga. 

Și-a ordonat să treacă Prutul

Nu i-a ordonat nimeni să treacă Prutul. Ea însăși și-a ordonat. A găsit la Hârsa peisaje ideale. De altfel – ne-a declarat la una dintre festivitățile de deschidere – ”pe tot timpul taberei voi picta numai peisaje din Hârsa”.

”Sunt foarte mulțumită de ceea ce fac. Vreau ca arta mea să fie cât mai prețuită”, a încheiat Cetățeanul de Onoare al Comunei Plopu.

                                                                                                              Leonida Corneliu CHIFU

Ziua Mondială a Fotografiei – 10 ani

Anual, la 19 august, la nivel mondial se celebrează Ziua Fotografiei. Inițiativa unei asemenea sărbători i-a aparținut australianul Korske Ara, un tânăr foarte pasionat de arta fotografică. Proiectul său, inițiat în 2009, a avut mare impact, De atunci, fotografia este sărbătorită an de  an, pretutindeni. În această zi este celebrată fotografia realizată de toţi iubitorii acesteia, amatori sau profesionişti.
Părinții fotografiei sunt Louis Daguerre și Joseph Nicéphore Niépce, care au descoperit procedeul de captare a imaginilor din exterior pe un suport solid. La 9 ianuarie 1939, invenția a fost prezentată Academiei Franceze de Științe și Louis Daguerre a obținut brevetul. Câteva luni mai târziu, pe 19 august 1839, brevetul a fost înregistrat, fiind ulterior cumpărat de guvernul francez, care a numit invenția drept ”un cadou gratuit pentru omenire”.
Un mare pasionat al artei fotografice este Ioan Mihai Cochinescu (n. 16 aprilie 1951, Timișoara), timișorean prin naștere, ploieștean prin adopție, artist polivalent: scriitor, scenarist, regizor de film, muzicolog, artist fotograf. A absolvit, în 1970, cursurile Liceului de Muzică “Ion Vidu” din Timișoara, apoi, în 1974, Facultatea de Compoziție – Muzicologic a Conservatorului de Muzică “Ciprian Porumbescu” din București. În 2005, își susține doctoratul în muzică (estetică) la UNMB cu teza ”Barocul muzical venețian ilustrat prin creația și personalitatea lui Antonio Vivaldi”.

Participă în anii ’80 la activitatea unor cenacluri literare bucureștene cunoscute, cum ar fi: Cenaclul de proză “Junimea”, condus de criticul Ovid S. Crohmălniceanu, Cenaclul de luni, condus de profesorul Nicolae Manolescu, Cenaclul “I. L. Caragiale” din Ploiești ș.a.
Debutează publicistic în revista “Argeș” (1968). Au urmat o serie de colaborări la diverse reviste literare. Editorial, a debutat, după 1989, cu romanul ”Ambasadorul” (1991), pentru care obține premiul Uniunii Scriitorilor (1992), Premiul Academiei Române (1993) și Premiul pentru Proză ”Liviu Rebreanu” (1992). A mai publicat: ”Rock&Depeche. Filmul unui roman” (1993), ”Visul de iarnă al Isabelei” (povestiri – 1996), ”Tratatul de caligrafie” (eseuri – 2001), ”Micul venețian” (povestiri – 2014), ”Oul care zboară” (povestiri – 2015), ”Vulpea lui Akira” (roman-puzzle – 2022). În cadrul cineclubului 16 Februarie 1933″ din Timisoara realizează filme de scurt metraj după scenarii proprii, printre care ”Când oamenii se joacă”, ”răsplătit” cu două premii la festivaluri de film: București (1969) și Hiroshima (Japonia, 1975). Alte filme realizate de artist: ”Ultimul om de zăpadă” (1968), ”Casa de pe colină” (1969), ”Orașul” (1970), ”Peștele în apă” (1971), ”Nunta” (1974).

Ca artist foto, a participat cu lucrări de artă fotografică la expoziții și concursuri în țară, în Franța, Polonia, Brazilia (1982-1986), după 1990, în Marea Britanie, obținând numeroase premii.
A beneficiat de două burse: “Bursa pentru artă fotografică” (Szczecin, Polonia, 1986) și  “Antonio Vivaldi” (Venetia, 1997).
Inventează formele fotoplane și fotospațiale (formele cockey), expuse la Galeriile de Artă Fotografică AAF (București, 1983), Sala Dalles (Bucuresti 1983), Muzeul de Artă și Palatul Culturii (Ploiești, 1982-1987) și în Polonia (1986). Inițiază, în 1987, la Ploiești, Primul Salon Național de Eseu Fotografic, ESEF ’87.

Iată ce declara artistul cu puțină vreme în urmă: ”Anual, la Paris, în sala de expoziții istorice a complexului muzeal Grand Palais din zona Champs-Élysées, se desfășoară Paris Photo, cel mai mare târg de artă fotografică din lume. Sunt vândute aici fotografii de mari dimensiuni, la prețuri între 6.000-12.000 de euro, semnate de importanți artiști fotografi contemporani din lumea largă. Și sunt cumpărate ca <<pâinea caldă>>, cum se spune, chiar dacă prețurile sunt atât de mari. Pentru că așa vede Occidentul lucrurile. Prin părțile noastre, din păcate, sunt încă mulți care vor spune: eh, și eu pot face fotografii, până și copiii fac poze cu telefonul mobil. Da, pentru că oricine ar putea lua o pensulă și culori și să realizeze o compoziție <<abstractă>>, spunând că a realizat o pictură. Dar nu oricine este un artist vizual adevărat, profesionist, care are habar de ceea ce a propus, prin lucrarea sa. S-a întâmplat să iubesc fotografia într-atât de mult încât să încerc după puterile mele să o aduc la stadiul de artă, în foarte mulți ani de căutări și de ucenicie. Așa au răsărit din visele mele, la începutul anilor ’80, formele fotospațiale și alte eseuri fotografice, pe care le-am prezentat în mai multe expoziții și au fost premiate atât în țară, cât și peste hotare (Anglia, Franța, Brazilia, Polonia). Tot astfel, am avut norocul să primesc acum câțiva ani o comandă de decorare a frumoasei case a unui om de afaceri iubitor de artă, care mi-a propus o temă generoasă: <<Timp și spațiu. Persistența memoriei. Omagiu lui Dali>>. Iată câteva imagini ale eseurilor mele foto de mari dimensiuni (…) nu prin simpla apăsare a butonului de declanșare se realizează fotografia artistică, ci prin mintea, talentul, visele (uneori albe) și munca asiduă unui artist. Toată gratitudinea mea pentru această înaltă înțelegere a artei fotografice”.

Ioan Mihai Cochinescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR) din 1993, membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România – AAF (1982), membru fondator și președinte al Societății Pentru Literatură Ploiești – SPLP (1990), membru fondator (1994) și membru în Consiliul de conducere (1996) al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO).
Cea mai mare parte a activității sale didactice și pedagogice, ca profesor de estetică și de pian, și-a desfășurat-o la Liceul de Artă ”Carmen Sylva” din Ploiesti.

Am lăsat înadins la urmă volumul ”À la recherche des rues perdues” (Paris: traducere Ioana Emilia Drăgoi, Ploiești, Edit Art, 2006), care surprinde o dublă ipostază a artistului Ioan Mihai Cochinescu: cea de scriitor și cea de artist foto, o expoziție fotografică de-a sa purtând acest titlu. Expoziția a fost vernisată, în acel an, în foaierul Filarmonicii ”Paul Constantinescu” Ploiești.
Întrucât subiectul e vast, am ales să-l intervievăm pe Ioan Mihai Cochinescu doar asupra uneia dintre expozițiile sale, ”Red London”, vernisată, cu ani în urmă, la Muzeul Memorial ”Nicolae Grigorescu” din Câmpina.

”O lume mai bună înseamnă o lume liberă”
Interviu cu scriitorul și artistul Ioan Mihai Cochinescu

”Nu întotdeauna provincia este echivalentul unei stări de mediocritate”

Reporter: Iată-ne, domnule Ioan Mihai Cochinescu, la o nouă expoziție de fotografii artistice, vernisată acum câteva zile. De data aceasta, la Câmpina, la Muzeul Memorial ”Nicolae Grigorescu”. De ce această locație ”provincială” pentru o temă atât de ”europeană” (”Red London” fiind titlul expoziției dvs.)?
Ioan Mihai Cochinescu: Cea dintâi care mi-a adresat această întrebare a fost chiar o elevă de-a mea din ultimul an de liceu. I-am răspuns, în glumă, desigur: pentru că sunt un biet artist român anonim și n-am găsit alt loc. Răspunsul meu avea însă în spate atât de multe alte cuvinte (extrem de serioase), încât în zilele următoare am revenit în fața elevilor mei și le-am dat explicația cuvenită. Nicolae Grigorescu a fost, după părerea mea, cel mai important pictor al vremii sale (urmat îndeaproape de Ion Andreescu și Ștefan Luchian) și nu doar atât. Și astăzi operele lui au o cotă foarte ridicată la bursa achizițiilor în domeniu. Este imposibil să nu-ți dai seama că tușa sa ”en plein-air” ce anunța impresinismul, revoluționară pentru acele timpuri, definește cu limpezime ideea de modernism. El nu a pictat obiecte și chipuri fotografice, a pictat stări de idei. A fost mai curând un fel de Macedonski al picturii decât un Eminescu al acestei arte. Ei bine, să fii prezent cu lucrările tale de artă fotografică în vecinătatea picturilor acestui uluitor artist român, e o mare onoare. Nu întotdeauna provincia este echivalentul unei stări de mediocritate. La Câmpina, cu ocazia vernisajului acestei expoziții, am întâlnit oameni de cultură foarte ”europeni”, ca să spun așa.

Kokynos

R.: De ce ”Red London”? E cumva și o legătură cu etimologia greacă a numelui dvs.?
I.M.C.: Da, uite, chiar la asta nu m-am gândit, că ar fi o legătură cu kokynos, care înseamnă ”roșu”, ”purpuriu”, în greaca veche. Din zonele tulburătoare ale subconștientului poate răsări și o astfel de motivație, de ce nu. Revenind însă la realitatea conștientă, mă gândesc de exemplu la expoziția mea precedentă, ”de călătorie”, prezentată pe simezele Muzeului de Artă din Ploiești și la Casa de Cultură a Municipiului Câmpina, acum vreo doi ani, care a fost o încercare de definire a Parisului prin detaliile aflate pe zidurile clădirilor, pe plăcuțele indicatoare de străzi, pe trotuare, pe cheile Senei. S-a numit ”À la recherche des rues perdues”. De data asta, am încercat să descopăr culoarea roșie, care pare a defini Londra. Ea este prezentă peste tot: clădiri seculare, caleașca regală, autobuze, cabine telefonice și așa mai departe. În plus, chiar în plin centrul Londrei am văzut o demonstrație amplă anticapitalistă. Așadar… roșie!

O alternativă letală

R.: Și englezii?!
I.M.C.: Din păcate. M-am gândit: iată o societate unde democrația are rădăcini adânci, iată o capitală a lumii atât de solară prin tradițiile sale, prin cultură și civilizație, care totuși spune un NU categoric capitalismului, militând pentru o lume mai bună, dar roșie, fără să știe realmente ce înseamnă această alternativă letală: comunismul.
R.: De la imperialism, prin democrație, la comunism… Ciudată evoluție!
I.M.C.: Într-adevăr. Mi-am amintit instantaneu toate imaginile (unele chiar fotografiate de mine) acelor vremuri triste de dinainte de Revoluția din 1989, cozile nesfârșite de la pâine, lapte și în general de la orice fel de mâncare, întunericul și frigul din case, unicul post de televiziune care funcționa numai câteva ore, seara, alb-negru, cu ”cel mai iubit fiu al poporului” omniprezent; ziarele, puține la număr, care proslăveau orânduirea și dictatorul, accesul interzis la libera circulație în țările occidentale, controlul serviciilor poștale și telefonice, informatorii securității, cenzura culturală, mutilarea conștiinței colective și individuale și multe altele pe care mulți dintre cei contemporani cu lumea aceea par a le fi uitat și se consolează acum cu amintirea nostalgică a marilor construcții de felul canalul Dunăre-Marea Neagră, a blocurilor de locuit urâte și monotone, a metroului bucureștean sau a Casei Poporului. Fotografia care surprinde această manifestație londoneză descoperă deasupra clădirilor un cer imens cu nori în sepia. Sunt amenințători, pentru că semnifică mesajul meu de îngrijorare: dacă este să visăm o lume mai bună, atunci ea trebuie să fie clădită în spiritul unei democrații reale, care să țină seama de necesitatea afirmării potențialului individual, fără îngrădiri dictatoriale. O lume mai bună înseamnă o lume liberă, iar comunismul a dovedit că este societatea care îngrădește această vocabulă, făcând-o prizonieră și victimă deopotrivă în colivia cu chipul monstruos al lagărelor de exterminare.
R.: Propun să părăsim comunismul, că și mie mi-a stricat viața. Vorbiți-ne și despre aspectele luminoase ale expoziției!
I.M.C.: Desigur, există în expoziția mea și bucuria descoperirii sentimentului de căldură sufletească emanat de culoarea roșie. Nu sunt prezenți oamenii, în majoritatea acestor fotografii, tot ca un soi de avertisment. Roșul ne dă însă speranța că, deși nu se văd, acești oameni există.

Setea de vis

R.: Ce putem aștepta de la o viitoare expoziție a artistului fotograf Ioan Mihai Cochinescu?
I.M.C.: Niciodată nu m-am socotit un artist fotograf. Ar fi și o trufie și o vanitate să afirm că sunt așa ceva. În general, cred despre mine că mă pot defini artistic, mai curând, ca om. Om, înainte de toate. Desigur, prin ceea ce am făcut până acum, eu cred că sunt un scriitor.  Dar fotografia și filmul, alături de muzică, sunt paliere în care mi-e drag să viețuiesc din când în când, pentru a-mi potoli setea de vis și dorul de a-l defini. După ce în perioada comunistă am stat pe valul avangardei românești, înotând mai tot timpul contra curentului/ curenților, am încercat de câțiva ani buni să mă potolesc, abordând mai ales peisajul și compoziția abstractă.

”O femeie frumoasă pur și simplu îți taie respirația”

R.: Vă apreciez modestia, dar sunt sigur că ”setea de vis și dorul de a-l defini” vor fi ”motoarele” unor viitoare proiecte ale dvs.
I.M.C.: Mă gândesc totuși la un proiect nou, prin care să caut să redescopăr portretul și nudul feminin (pe care le-am abandonat tot cam în aceeași perioadă a anilor ’80). Ambele sunt genuri care traversează glorios istoria artei universale. Ambele sunt reprezentate la cel mai înalt nivel: Michelangelo, Renoir, Rodin, Picasso, Modigliani, Dali etc, etc. Aproape că nu există mare artist să nu fi creat portrete sau nuduri. În fotografie lista marilor maeștri e și mai impresionantă. Cred că tocmai de aceea am și abandonat pentru ceva vreme ideea. Dacă voi socoti că am acumulat suficient de mult în toți acești ani pentru a relua tema, cu maturitatea vârstei de acum, e posibil să fac în curând o expoziție în care să dezvolt aceste genuri care definesc probabil cel mai pregnant consistența, structura, expresivitatea, sufletul și spiritualitatea delicatei ființe umane numite femeie. O floare frumoasă, un peisaj de munte sau cerul înstelat îți încântă privirea și sufletul. Dar o femeie frumoasă pur și simplu îți taie respirația.

                                                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Dans le Sud-Ouest de la Roumanie, de vastes forêts s’étendent sur les reliefs des contreforts des Carpates. Cette région rurale et pétrie de traditions a donné naissance au sculpteur Constantin Brancusi.

Sa jeunesse paysanne, tournée vers  la simplicité et la connaissance des éléments naturels, constitue le puissant moteur d’un travail artistique marqué par l’épure et l’abstraction.

(arte.tv)

Acest proiect de casă în stil neoromânesc a fost publicat în revista Casa de Vacanţă, în numărul din aprilie 2019.

DISPUNEREA FUNCŢIUNILOR PE NIVELURI

Parter: cerdac, antreu, camera de zi, birou, două dormitoare, bucătărie, camera tehnică plus cămară, baie, grup sanitar

Avem din fericire și terenuri în pantă, poate chiar mai multe decât cele drepte ca’n palmă și cred că din acest motiv foarte mulți dintre cititori ar dori să vadă și proiecte de case pe terenuri înclinate.

Un astfel de proiect doresc să vă prezint în acest articol, un proiect de casă parter, ce pare mai impetuoasă privită din vale, și a cărei impetuozitate crește datorită frumuseții.

Stilul ales pentru această casă este cel al caselor de târgoveți din zona Prahovei, un exemplu în acest sens fiind casa Hagi Prodan din Ploiești, ce funcționează ca muzeu, fiind deschisă publicului.

Proiectul de casă pe care vi-l prezint preia tema cerdacului deschis pe o latură a casei, lung cât toata casa, cu stâlpi și balustrade de lemn plus arcade din rabiț (o structura de lemn peste care se pune plasa și se tencuiește), iar sub cerdac avem un mic beci.

Casa preia la interior confortul unei locuințe moderne prin funcțiunile prezente, dimensiunile și dotarea acestora, confort ce se reflectă la exterior printr-o lărgire a cerdacului în dreptul bucătăriei, în așa fel încât să putem acomoda o masă mai mare.

Casa dispune de două dormitoare și un birou, ceea ce o face potrivită pentru foarte mulți dintre dumneavoastră, în măsura în care și stilul vă este pe plac!

ÎMPĂRŢIRE INTERIOARĂ

Intrarea în casă se face prin intermediul unui antreu cu rol functional, după care ajungem în camera de zi destul de generoasă din care se desprind celelalte funcțiuni: bucătăria cu loc de luat masa, iar prin intermediul unui holișor, dormitoarele și baia.

Mai există spre spatele casei o cămară/cameră tehnică cu acces dinspre bucătărie și din exterior.

MATERIALE DE CONSTRUCŢIE

Funațiile casei sunt de tip grinzi liniare de beton armat. Structura beciului și a parterului sunt realizate din cadre de beton armat. Structura acoperișului este realizată din lemn uscat și tratat.

Învelitoarea casei este din ţiglă metalică cu acoperire de rocă vulcanică. Accesul în casă şi terasa sunt placate cu piatră naturală.

Pardoselile interioare sunt placate cu parchet în zonele uscate şi cu gresie/piatră antiderapantă în zonele umede.

Cu drag,

Arh Adrian Păun

(case-frumoase.ro)

Elisabeth Maisonnier, commissaire de l’exposition «Versailles, Architectures rêvées 1660-1815», décrypte la construction de ce monument emblématique.

CARANSEBEȘ – Cea de-a 16-a ediție a Simpozionului Internațional de Sculptură Monumentală de la Caransebeș și-a prezentat sâmbătă lucrările din acest an. 10 artiști din Spania, China, Siria, Canada, Serbia, Israel, Franța și România, coordonați de Eugen Petri, au lucrat în praful din tabăra de lângă râul Sebeș, în ultimele săptămâni, finalizând în acest fel ciclul în travertin început în 2016.

Și nu a fost deloc ușor, așa cum am aflat de la directorul Casei de Cultură „George Suru”, Ioan Cojocariu: „Parcă cineva își băgase coada ca să nu se împlinească toate cele trei cicluri în rocă, dar astăzi ne găsim în această frumoasă izbândă. Acești sculptori minunați au lucrat zi și noapte, o singură zi m-au rugat să le-o las liberă pentru a merge să-l vadă pe mai marele Brâncuși la el acasă, pentru care ei pleacă de acolo, de la ei, să-i vadă operele nemuritoare”.

Sceptic la un moment dat în ce privește simpozionul de sculptură, primarul Felix Borcean spune că arta și aceste sculpturi trebuie să aibă viitor în municipiu. „E o ediție care s-a născut greu, dar s-a realizat prin ambiția lui Eugen Petri și Ioan Cojocariu. Văzând câtă pasiune pun alții să ne prezinte arta, m-am gândit că noi facem de ani buni acest simpozion și caransebeșenii parcă nu-l apreciază așa cum se cuvine. Chiar și eu am avut această îndoială, ca primar, dacă e bine sau nu să-l mai facem, pentru că primeam din toate părțile înțepături, ce ne trebuie nouă atâtea statui, pietre? Dar m-am convins, arta trebuie să aibă viitor la Caransebeș, ar fi păcat ca noi, cei care ne ocupăm de destinele sale acum, să întrerupem acest frumos ciclu cultural”, a precizat edilul.

Despre cele 10 lucrări de artă din acest an a vorbit Marius Tița, realizator de emisiuni de artă la televiziunea națională. Acesta le-a comparat cu niște „minuni în piatră”, prin care se vorbește în lume de Caransebeș și România. „Avem simboluri, Insula lui Dorde Cpajak, lupta dintre apă și rocă, ca la Cazanele Dunării, avem Râul Timiș al lui Liu Yang, o avem pe Baba Dochia cea împietrită de Marie-Josee Leroux. E Lotusul lui Jamal Hassan, iar Joel Thepault își amintește că pietrele au fost cândva fosile. Profesorul Alar, din Damasc, a legat roca cu metal, poate ca o previziune a ceea ce va urma, Miguel Isla a improvizat geometric, iar Răzvan Mincu ne-a vorbit despre nașterea stelelor. Nu în cele din urmă, Eugen Petri a mers pe tensiuni, le-a căutat. Toate aceste lucrări pot sta liniștite în zonele centrale ale unor orașe mari”, a spus Tița.

Așa cum a anunțat Ioan Cojocariu, anul viitor va fi al sculpturilor în metal la Caransebeș, mai ales că directorul TMK Reșița, Romulus Ioan, le-a spus organizatorilor simpozionului că ar fi onorat dacă TMK ar fi sponsorul ciclului în metal.

(Răzvan Mihalcea – caon.ro)

“Dynamic structure”, mixed media, (23 / 32 cm)
100€

Autor Cătălin Rădulescu – Țețe