close

Artă

Artă

Unul dintre cei mai aclamați artiști contemporani la nivel internațional, sculptorul spaniol Lidó Rico vine în premieră la București la Galeriile Carol

Artistul-Lido-Rico

Spectaculos pentru că lucrează direct cu corpul uman – sculpturile au la bază lucrul cu corpul și studii neurologice amănunțite –, expus în întreaga lume – lucrările sale au stat alături de cele ale unui alt excentric al artei, Damien Hirst –, artistul spaniol Lidó Ricovine în premieră la București în această vară pentru avernisa prima expoziție în România, la Galeriile Carol.

„După ce am lucrat cu propriul corp, am reconsiderat pielea ca pe un teritoriu. Am nevoie să văd și să cunosc ființa. Mereu m-am gândit că suntem și rămânem aceeași persoană, schimbând doar contextul, asemenea unui recipient”, povestește sculptorul spaniol Lidó Rico, care va fi prezent în premieră în România, în ceea ce se anunță a fi una dintre cele mai excentrice expoziții de artă contemporană din Capitală.

Încă de la începutul anilor ‘90, Lidó Rico și-a supus corpul unui proces dur și agonizant: a folosit bucăți din propriul trup pentru a crea și a-și modela sculpturile. Astăzi, lucrează alături de neurochirurgi și de oameni de știință și este recunoscut în întreaga lume pentru modul în care detectează și evidențiază în lucrările sale zone mai puțin cunoscute ale creierului uman, zone care sunt în strânsă legătură cu adicțiile sau orice altă tulburare.

Practic, Lidó Rico și-a înmuiat corpul în ghips sau în silicon – mâini, șolduri, față – pentru a folosi ulterior mulajele reale în sculpturile sale. Recenta activitate de cercetare a artistului este unică și presupune lucrul cot la cot cu specialiști în neurologie pentru observarea directă a creierului uman ca obiect de studiu în institutele de cercetare și integrarea în arta sa.

Publicația Wall Street Journal International Magazine nota în anul 2017 despre una dintre expozițiile dedicate creierului uman semnate de Lidó Rico care a avut loc la Catucci Gallery din centrul zero al artei contemporane, orașul Berlin : „Rico abordează sindromul diferitelor adicții, fie chimice, fie comportamentale și ajunge, astfel, fix la esența societății contemporane, iar deasupra a toate plutește simțul libertății, trama culturală a emoțiilor noastre, a unei oboseli cronice care ne invadează societatea”.

Prin faptul că include neuroștiința în proiectele sale, artistul spaniol găsește astfel similarități în interiorul unor câmpuri foarte diverse precum știința și arta și descoperă punctele comune dintre viziunea artistică și cea științifică, anatomică sau morfologică. Lidó Rico scoate la iveală fragilitatea omului ca parte integrantă și fundamentală și propune o privire introspectivă asupra banalului și a sublimului care „împart același spațiu generând identitatea noastră ca oameni”.

Expoziția Lidó Rico de la București este curatoriată de Raluca Baloiu pentru Galeriile Carol. Detalii despre lucrările care vor fi expuse, conceptul expoziției și data vernisajului vor fi disponibile în curând, acesta fiind un prim pas de invitare a publicului să descopere un artist și un eveniment.

Despre Lidó Rico

S-a născut în orașul Yecla din Murica, Spania, în anul 1968. Este absolvent al celebrei Școli Naționale Superioare de Arte Frumoase din Paris. A expus în unele dintre cele mai importante galerii de artă contemporană din lume, în orașe precum Spania, Germania, Portugalia, Italia, SUA. Printre muzeele cu care a colaborat se numără unele celebre precum Reina Sofía National Art Centre din Madrid, iar lucrările sale sunt incluse în colecții importante în locuri ca: Royal Spanish Academy din Roma, Italia, JASP Collection și Mexic și Mssohkan Foundation, Japonia.

Despre Galeriile Carol

Fondată în 2018, un spațiu interactiv dedicat artei contemporane, Galeriile Carol promovează artiști contemporani români și străini. Programul expozițional este coordonat de Raluca Băloiu, expozițiile de grup alternează cu solo show-uri. Galeriile Carol funcționează la București (Bd. Carol, nr. 59) și la Oradea (str. Horea, nr. 57) și au expus de-a lungul timpului unii dintre cei mai relevanți artiști, precum: Ioan Iacob, Doru Covrig, Aurel Vlad, Mircea Roman, Florentina Voichi, Daniela Făiniș, Mirela Iordache, Liviu Mihai.

https://www.facebook.com/carolgalleries/

(radioromaniacultural.ro)

mai mult
Artă

DANTELARUL MARMUREI

Visul

La 64 de ani, având în spate o solidă și originală operă, sculptorul Răzvan Mincu are un regret: acela că pare a fi mult mai cunoscut și apreciat în străinătate decât în România. Evident, nu este singurul artist plastic român străbătut de acest regret, și nu fară temei. În cazul lui Răzvan Mincu stau drept argument cele 40 de simpozioane internaționale de sculptură în aer liber la care a participat din 1997 încoace, alături de expozițiile personale sau de grup răspândite pe toate meridianele Pământului (inclusiv pe cele mioritice) sau premiile internaționale obținute, toate acestea contrapunându-se minusculelor vânzări în țară ale sculpturilor sale, chiar și ale celor de dimensiuni mici, potrivite unui apartament sau unei vile. Cu toate acestea, a avea în casă o sculptură din marmură cioplită și șlefuită de Răzvan Mincu înseamnă a-ți asigura în refugiul căminului tău un colț delicat de liniște, meditație și voluptate a gândurilor libere.

Pentru Răzvan Mincu, sculptura este rațiunea de a fi. Marmura i-a intrat în sânge, nu doar în plămâni, așa încât atunci când aceștia se revoltă asfixiați, sculptorul lasă dalta și flexul pentru a încălța bocancii, urcând pătimaș pe munte spre a-i curăța în aer pur. Muntele este rezervorul lui de curățenie, energie și pace. Sus pe creste, privind atât de departe pe cât se poate, acest dantelar al marmurei se încarcă cu acea armonie universală pe care o transpune apoi în piatră sau versuri.

Lucrările sale par a fi frământate în lut, suflate în sticlă, iar nu cioplite în atât de nobila, casanta și capricioasa marmură. Răzvan Mincu parcă modelează marmura, nu o cioplește, croșetând-o într-o dantelărie la fel de bogată în surprize precum este și poezia lui. Înalte de doi metri sau având doar câteva zeci de centimetri, toate sculpturile lui Răzvan Mincu sunt migălos șlefuite, până când a le atinge echivalează cu mângâierea unei femei. De fiecare dată, masivitatea caracteristică blocului de marmură se dizolvă în mâinile lui Răzvan Mincu într-o elasticitate surprinzătoare. Și astfel, sculptura sa străpunge spațiul acolo unde te aștepți mai puțin. Timpul fulgerător și lumina transparentă ce răzbat cu tărie din sculpturile lui Răzvan Mincu cuceresc spațiul cu o incredibilă ușurință, fiind organic suspendate într-un eter poetic ce plutește deasupra unui solid și simplu postament filozofic, pentru că sculptorul își gândește și își argumentează fiecare compoziție prin idei, metafore și simboluri: „Originea lumii, a Universului și raportarea acestora la făptura umană este tema care mă preocupă, iar modul prin care se poate pune în operă invizibilul și infinitul, astfel încât să încapă în clipa trecătoare, este exercițiul spiritual prin care mă definesc. Încerc astfel să nu obturez actul artistic prin raportare la socialul trecător, ci mai curând încerc să găsesc amprentele profunde ale Luminii din Om, fântana tinereții fără bătrânețe”, mărturisește simplu Mincu.

Răzvan Mincu (fost inginer constructor al Epocii de Aur, dar și membru UAP din 1994) este și un poet remarcabil, flamboiant în metafore, subtil în trimiterile culturale și delicat în reveriile sale. Delicat și fragil în versuri, la fel cum este și în dantelăria sa marmoreică. Poezia și sculptura lui Răzvan Mincu izvorăsc din aceeași credință creștină, abundând de simboluri sacre sau etern universale, fie că sunt transpuse în cuvinte, în forme, în lumini, tactilități sau unde fotonice. Armonioasele sale curburi se regăsesc, firesc, în aceeași frază cu linii tăiate în unghi drept, tot așa cum mătasea suprafețelor șlefuite face casă bună cu volumul cărnii de marmură lăsată liberă din gradină și șpiț. „Simbolismul formelor sale este imanent. Îngemănarea între marmură şi lemn creează un joc expresiv alb-negru cu trimitere la antipozi. Albul este mai totdeauna prevalent. Astfel, dialogul se creează cu aceeaşi claritate între lumină şi întuneric, pentru că Răzvan Mincu face parte dintre aceia care au văzut – sau trăiesc cu idealul de a vedea – Lumina, dar, la fel ca Fericitul Augustin, se întreabă: «Ce este Lumina?»”, scrie Adrian-Silvan Ionescu.

Cam atât poate așterne, stângaci și timid, firește, cronicarul ateu despre opera unui artist autentic și total. Mai multe poate afla fiecare fie privindu-i sau chiar pipăindu-i poeticele sale sculpturi, fie citindu-i versurile parcă bătute-n piatră („Piatra de veghe”, Litera, 1991; „K3-Mașina de citit gânduri”, Vinea 2009; „Jurnalul unui foton”, Semne 2011).

Am trimis ideile la școală să înveţe carte

le-am spălat, le-am îmbrăcat în costumaşe noi şi roşii la prima zi de şcoală

le-am dat câte un mugure să mănânce în pauză, le-am pus scufiţe de nufăr

le-am pieptănat frumos bretonul.

Le-am urmărit cu privirea cum intră în clasă.

În clasa I au făcut bastonaşe

în clasa a III-a au început să-şi ia nasul la purtare

mai târziu au învăţat că trebuie să aştearnă semne bune

pentru cei ce vor veni.

(Călin HENTEA – modernism.ro)

mai mult
Artă

Muzeul Colecţiilor de Artă vă invită începând cu data de 11 iunie 2019 să vizitaţi expoziția permanentă a Colecţiei „Simion A. Iuca”

Simion Iuca

Muzeul Colecţiilor de Artă, secţie a Muzeului Naţional de Artă al României, vă invită începând cu data de 11 iunie 2019 să vizitaţi expoziția permanentă a Colecţiei „Simion A. Iuca”, intrată în patrimoniul muzeului în anul 2018, prin generozitatea doamnelor Alexandra Slavu şi Maria-Mărgărita Iuca, fiicele artistului Simion Iuca.

Gravor, pictor şi profesor, Simion A. Iuca (Bucureşti, 1907 – Bucureşti, 1994) a absolvit în 1928 Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, la clasa de pictură coordonată de George Demetrescu Mirea, completându-şi formaţia artistică în perioada 1929 – 1936 la Paris, unde a frecventat cursurile de la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, în atelierul de pictură condus de Lucien Simon (aici familiarizându-se cu diverse tehnici ale gravurii). A participat, în perioada interbelică, la numeroase expoziţii de grup organizate în România şi în Franţa, prima sa expoziţie personală având loc la Ateneul Român în 1935. A fost profesor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (devenită, după 1950, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), unde a predat între anii 1936 şi 1972. Figură tutelară pentru numeroase generaţii de artişti graficieni români, Simion Iuca a fost un deschizător de drumuri în ce priveşte introducerea tehnicilor stampei în programa universitară, organizarea unor ateliere de gravură, precum şi adaptarea în limba română a terminologiei specifice domeniului.

Colecţia „Simion A. Iuca” este compusă în cea mai mare parte din lucrări de grafică în tehnici variate și gravuri în creion, sanguină, tuş, cărbune pe hârtie, gravură cu dăltiţa, gravură cu acul, acvaforte, acvatintă, vernis moale, litografie, xilogravură, linogravură, monotip), realizate de Simion Iuca începând cu anul 1925 (Tatăl meu în bibliotecă) şi finalul anilor 1960 (Docuri la ConstanţaPiaţă la Baia MareAlexandra). O secţiune mai restrânsă a donaţiei este constituită de câteva picturi, datând din perioada interbelică, completate cu un peisaj Vedere din Sinaia, realizat în 1958. Lucrărilor din colecţie realizate de Iuca li se adaugă şi câteva portrete ale sale semnate de artişti diverşi, gravuri de Gheorghe Petraşcu (1872 – 1949), dintr-un tiraj imprimat de Iuca la dorinţa exprimată de faimosul artist român în 1937, o gravură cu acul de fiica sa Maria-Mărgărita Iuca (Lumi ale trecutului la mare), la rândul ei artistă, precum şi sculptura în bronz Figură verticală III, avându-l ca autor pe Grégoire Stanislav Slavu, soţul Alexandrei Slavu.

 

Din 11 iunie 2019, la Muzeul Colecţiilor de Artă,

corp C, etaj II (Calea Victoriei 111)

Program de vizitaresâmbătă – miercuri, 10:00 – 18:00

Tarif15 lei (gratuit în prima zi de miercuri din fiecare lună)

 

Detalii suplimentare: comunicare@art.museum.ro

(evenimentemuzeale.ro)

mai mult
Artă

Ce este postumanismul?

Post2

În primavara acestui an, am lucrat la un proiect pe care l-am prezentat în luna mai, în cadrul festivalului Săptămâna
Internaţională a Muzicii Noi, care s-a numit Postumanism.

În luna iulie, în revista Observator cultural, Vasile Mihalache scria într-o recenzie a volumului Postumanul de Rosi Braidotti, că sunt un artist ce susţin că fac artă postumanistă. Nu am susţinut niciodată aşa ceva, pentru că, în general, am renunţat să pun etichete direcţiilor mele (etichetele se dezlipesc greu) iar eu îmi rezerv privilegiul de a mă răzgândi ori de câte ori ceva nou mi se arată de explorat. Ca să susţin că fac artă postumanistă, ar trebui mai întâi să mă lămuresc ce înseamnă asta. Ori, proiectele mele nu sunt afirmative. Ele au menirea de a pune şi a-mi pune întrebări. Nu zic nici că NU fac artă postumanistă, dar nici că fac.

Cu această ocazie, am început totuşi să mă gândesc la acest subiect care fără îndoială reprezintă în ultima vreme un
atractor înconjurat de mister. E dificil de definit ce este arta postumanistă, pentru că termenul postumanism nu are un singur posibil înţeles, deci avem de a face cu absenţa unei definiţii stabile, unanim acceptate. Dar, poate că tocmai
existenţa mai multor accepţiuni posibile şi căi distincte de urmat să fie chiar o trăsătură a sa.

Apoi, există mai multe variante ale depăşirii umanului sau negării acestuia: non-uman, inuman, anti-uman,
transuman, postuman care fac ca referinţele să se amestece. În aceste situaţii, cheia de descifrare se află în prefixul utilizat.

În cazul POST-umanismului, ne vom întreba aşadar, ce este DUPĂ umanism? Din scrierile teoreticienilor postumanismului de până acum, se desprind 3 accepţiuni sau “imagini” principale (1), enunţabile foarte sumar astfel:
1. depăşirea naturii umane şi înlocuirea omului prin tehnologie (viziunea automatizării, a robotizării)
2. distrugerea omenirii (viziunea apocaliptică)
3. contrazicerea valorilor umanismului (viziunea critică)

Irinel Anghel şi David Szederjessi Postumanism (SIMN 2016)

Astfel stând lucrurile, se poate spune că în artă, strămoşi ai postumanismului au fost futurismul, arta science
fiction şi de fapt, în acord cu viziunea critică, cam toate mişcările de avangardă ale secolului XX care au “atacat”, au
contrazis valorile, criteriile, principiile umanismului ce s-a dovedit exclusivist şi s-a compromis prin distopii de-a lungul istoriei.

În cartea sa “Postumanul”, Rosi Braidotti încearcă una dintre posibilele definiţii: “Postumanismul este momentul istoric ce marchează sfârşitul rivalităţii dintre umanism şi antiumanism şi trasează un alt cadru discursiv, căutând mult mai afirmativ noi alternative”.(2)

Ca artist, as reţine astfel poziţia diferenţei în raport cu valori pe care nu mai ştii cine le reglează: vechimea? bunul simţ comun? legea economică? canoanele academice? Însă, într-o viziune pe care o prefer non-apocaliptică aş face din nou apel la prefixul POST şi la puterea de îndrumare a cuvântului Postumanism. Pentru că ceea ce e după umanism nu poate fi separat de umanism. Spre deosebire de futurism şi toate mişcările de avangardă, postumanismul solicită prezenţa limitelor pentru depăşirea lor. Postumanismul se raportează la umanism. Îl ia cu el ca să îl depăşească. Arta postumanistă este astfel o “pasă” între doi coechipieri. Pentru ca alteritatea să fie vizibilă, limitele traversate sunt prezente şi folosite ca elemente de contrast. Astfel, în loc de futurism, susţin că retrofuturismul (cu variantele sale) poate fi opţiunea  postumanistă a artei. Şi în loc de science fiction,
postumanismul propune ficţiunea reală (amestecul ficţiunii în realitate sau a realităţii în ficţiune). Ca o paranteză: în această vară, un joc-experiment numit Pokemon go a prins şi înnebunit locuitorii planetei care alergau dupa monştri vituali, intrând întro realitate ficţională. Este Pokemon Go un simptom al postumanismului?

Combinaţia dintre control şi libertate totală, dintre ce e pregătit şi ce apare nepregătit, dintre arta spectacolului şi
performance art ca artă vie subţiază graniţa, linia de trecere, alimentând confuzia dintre cele două lumi şi aruncând publicul în corzile întrebărilor. În opinia mea, arta postumanistă lucrează cu incertitudinile, cu îndoielile, cu posibilităţile multiple de realizare şi receptare, intentând procese imaginarestandardelor nenegociabile ale “bunurilor tradiţionale”. Irinel Anghel în performance-ul “ZECE” pe strada Leonida din Bucureşti, o experienţă-ofrandă adusă amintirii notei ZECE – simbol al excelenţei în educaţia noastră competitivă În anumite segmente ale artelor performative, în legătură cu apariţia noului materialism (the new materialism) promovat de Rosi Braidotti, Manuel DeLanda, Karen Barad şi Quentin Meillassoux, apar deja cercetări asupra lucrului artistic cu elemente non-umane (obiecte, plante, animale), studiindu-se o comunicare prin coduri care depăşesc semnele cunoscute.

Pentru cei foarte ataşaţi de modele – ale lor sau ale altora, astfel de investigaţii pentru descoperirea unei viziuni
adecvate prezentului, apar destabilizatoare, deranjante. “De ce să îmi mai pun întrebări, de ce să mai caut? E preferabil să nu ştiu ce se întâmplă sau se poate întâmpla în lume, pentru că ceea ce nu ştiu nu mă poate afecta.” Însă şi aceste atitudini fac parte din peisajul postumanist.

“Conceptul cheie în etica nomadică postumană este transcenderea negativităţii” spune Braidotti (Postumanul; p. 249) dar asta, aşa cum văd eu lucrurile, nu prin eliminarea a ceea ce este considerat negativ, ci prin integrarea acestuia (“negativului”) într-o perspectivă mai largă care îi dezvăluie utilitatea si astfel îi poate transforma înţelegerea. În plus, pentru cei ce se întreabă în momentul ăsta – “şi ce legătura are asta cu muzica?” – acesta e un drum ale cărui implicaţii conduc la o complexă paradigmă transdisciplinară (sau postdisciplinară).

Poate că acesta va fi următorul curent în artă, poate că e deja instalat şi noi suntem prinşi într-un joc cu reguli pe care încă nu le înţelegem. Poate că e ceva ce nu vom afla niciodată şi postumanismul ne va atrage mai departe printr-un mister de nedescifrat.

Cred că este o temă care merită o analiză mult mai detaliată şi mai profundă decât o pot oferi eu acum. Trebuie să
recunosc că îmi plac subiectele asupra cărora am îndoieli şi totodată nu sunt un bun dezvoltător, aşa că mă multumesc cu ceea ce îmi reuşeşte cel mai bine: iniţiez discuţii, dau startul unor idei, dezbateri, proiecte şi pun întrebări. Deci, ce este postumanismul?

(1) În proiectul Postumanism – deranj artistic temporar – performance
retrofuturist cu 3 iniţieri perturbante, am folosit toate cele 3 accepţiuni
ipostaziate în 3 experienţe distincte oferite pe rând publicului în 3
spaţii diferite ale Palatului Cantacuzino (28 mai 2016)

(2) Rosi Braidotti, Postumanul, Editura Hecate, 2016, p. 54

(Irinel Anghel)

mai mult
ArtăPromovate

Petrila, planeta lui I.D. Sîrbu. Ghid și entertainer: Ion Barbu

Afis_A

Ce este Petrila în mentalul colectiv românesc? Loc de sărăcie, mine abandonate, lipsă de soluții, sursă de probleme. Și, mai ales, nefericita memorie a mineriadelor. Dar oare poate fi Petrila și altceva?

Valea Jiului este un loc de poveste între munți. Poți descoperi plaiurile sale așa cum o fac ciobanii locului, adică momârlanii, pornind cu mioarele de la Jina sau Păltiniș, pe lângă Tăul Bistra sau Oașa, peste culmile Șureanului, pe lângă Vârful lui Pătru, coborând apoi în Răscoala și Cimpa către Petrila, locul de baștină al scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu.

Dar la fel de bine îți poți abatele turmele din luncile Dunării în sus pe Jiu, pe lângă Tismana, peste vârfurile Munților Vâlcanului, pe lângă Straja, către Paroșeni apoi spre Dealul Babii ori către Petroșani, pe care traversându-le, să lași oile libere prin Cheile Roșiei sau Cheile Tăii să coboare apoi tot către Petrila lui I. D. Sîrbu.

Dar cine mai știe de nu vii cu turmele pe Olt în sus, caz în care, de n-o apuci către Polovragi, atunci musai ai apucat-o către Voineasa și, pe la Obârșia Lotrului, cazi în Lonea sau direct în Petrila, din nou în colonia minerească în care a văzut lumina lumii cu ochii de copil același I. D. Sîrbu.

 

Fericiți cei ce mai pot râde!

Poate că am enumerat locuri de care ați auzit și pe care să le fi și văzut. Ați fost poate la schi în Straja sau Parâng, ori v-ați abătut de la Voineasa cu schiurile în picioare sau pur și simplu într-o aventură de vară pe Lacul Vidra și apoi, din curiozitate ați trecut puțin și de Obârșia Lotrului ca să vedeți mânăstirea Oașa sau mânăstirea de la Groapa Seacă, care închide, spre culme, Cheile Jiețului.

Și celor care au văzut, dar și celor care nu au ajuns să vadă acele locuri și să se desfete cu priveliștea munților din Meridionalul Carpaților, le propun să descopere acolo o nouă planetă, cu mirarea cu care, cândva, ciobanii au descoperit plaiurile cu iarbă grasă de la izvoarele Jiurilor; o planetă pe care a visat-o și a descris-o I. D. Sîrbu, în domiciliul său forțat de la Craiova, pentru ca apoi graficianul Ion Barbu, alt fabulos om al locului, să o contureze în imagini și tablouri vii: Planeta Petrila.

I.D. Sîrbu, un intelectual în mină, admirat de ortaci

Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre primii doi locuitori ai Planetei Petrila. I. D. Sîrbu s-a născut în colonia minieră Petrila în anul 1919, evident în familia unui miner care pleca de acasă cu noaptea în cap cu lămpașul aprins, către rampa puțului de unde colivia îl cobora în măruntaiele minei.

A urmat la Cluj cursurile Facultății de Litere și Filozofie și a ajuns, cum îi plăcea să spună, primul filozof român plecat dintr-o familie cu tradiție minerească. I-a fost profesor și mentor Lucian Blaga și, în anii ′40 ai secolului trecut, a făcut parte din Cercul Literar de la Sibiu, alături de alte mari personalități ca: Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Ovidiu Cotruș, Eugen Todoran etc.

Regimului comunist de inspirație sovietică, instalat în România după al doilea război mondial, trecutul și ideile filozofului și literatului I. D. Sîrbu nu i-au fost pe plac, așa că, după revoluția anti-bolșevică de la Budapesta, din anul 1956, a fost arestat și condamnat la o detenție de șapte ani. După ce a fost eliberat din detenție, în 1964, s-a angajat la mină, la fel ca odinioară tatăl său, dar nu pentru mult timp.

Comuniștii nu erau confortabili cu un I. D. Sîrbu admirat de mineri și, pentru că întotdeauna minerii le-au dat frisoane politicienilor cu solidaritatea lor de breaslă, au decis să-l scoată pe prezumtivul agitator din mină și i-au fixat domiciliul forțat la Craiova, unde i-au dat postul de secretar literar al Teatrului Național. A trecut dintre cei vii în Craiova, cu trei luni înainte ca Revoluția să-l alunge pe dictatorul Ceaușescu.

Casa copilăriei lui I. D. Sîrbu a scăpat ca printr-o minune de avalanșa sistematizării orașului Petrila, care a înlocuit locuințele minerilor din vechea colonie cu blocuri din plăci prefabricate din beton cu aspect sumbru. Și a fost nevoie ca un alt creator genial al locului, caricaturistul Ion Barbu, să se ridice și să îndemne comunitatea la salvarea rădăcinilor petrilene ale lui I. D. Sârbu.

 

Ion Barbu, ironist. Omul care a schimbat fața Petrilei

Ion Barbu ne este multora cunoscut pentru caricaturile din publicații ca Dilema VecheAcademia CațavencuAdevărulRomânia Liberă ș.a.m.d. El nu s-a mărginit însă să dea viață, alături de alte conștiințe ale comunității Petrilei, doar casei copilăriei lui I. D. Sîrbu ci, respectând crezul filozofului și literatului petrilean – Fericiți cei ce mai pot râde! – a creat pe ruinele mineritului din Petrila un alt univers, poate paralel, care a devenit pur și simplu o Planetă.

Astăzi, când intri în Petrila dinspre Petroșani, imediat ce treci peste calea ferată pe care, tot mai rar, trenuri cu cărbune caută drumul spre pântecele fierbinte al vreunei termocentrale, te întâmpină mesajul de avertisment al filozofului, vopsit pe pereții unei case azurii: ”Petrila, o lume ce nu seamănă cu nicio așezare posibilă, cu nimic și nimeni de nicăieri…”. În spate se profilează peisajul trist a ceea ce, cândva, a fost mina de huilă Petrila.

Cu vopseluri și talent, cu generozitate și dragoste, Ion Barbu și concetățenii săi, mereu prin voluntariat, puțin sau deloc ajutați de autorități, au urmat crezul lui I. D. Sîrbu desenând zâmbete pe fața îngrozită a unei localități care moare câte puțin în fiecare zi.

Întâi a fost Muzeul I. D. Sârbu, în casa de mineri a copilăriei sale. Pereții sunt multicolori și veseli, dar mesajele extrase de Ion Barbu vorbesc despre o realitate crudă și nu rareori despre moarte, dar și despre Dumnezeu: ”Crezi în Dumnezeu? îl întreabă cineva pe tânărul Ion Dezideriu. Cred! Crezi că există? Există! De unde știi? inserează preopinentul îndoiala. Mi-a spus mama și mama niciodată nu a mințit! îi răspunde tânărul Ion Dezideriu.”

Mai apoi Ion Barbu a creat Micul Paris, colorând pereții casei sale și a altor case din împrejurimi, garduri și pereții blocurilor cenușii din apropiere, pe care a înșirat povești vesele și triste, legende și mituri, speranță și îndoială. Pe strada Vulturului a creat Muzeul Mamei, iar pe gardul casei a vopsit textul primei epistole descoperită vreodată, adresată unei mame, un papirus în care un egiptean spune: ”Dragă mamă sunt bine, nu-ți mai face griji cu mine.

Nu departe de Casa Memorială I. D. Sârbu, Ion Barbu a luptat cu birocrația guvernamentală și locală și, în cele din urmă, a salvat de la demolare câteva bucăți din istoria minei Petrila. Casa pompelor a transformat-o, în felul său caracteristic, în Centrul Pompadour.

Dacă veți ajunge în Petrila, așa cum am ajuns și noi, nu descurajați dacă veți găsi că agenții de pază nu vă permit să vizitați Centrul Pompadour sau dacă nu găsiți deschise nici Muzeul Mamei și nici Muzeul I. D. Sârbu. Totul funcționează acolo prin voluntariat, prin efortul dedicat al câtorva oameni ce încă mai au speranță și pe care trebuie să-i căutați, ca ei să vă deschidă drumul către comorile pe care le veți găsi aici mai apoi.

Veți găsi indicii, numere de telefon la care poate nu imediat cineva va răspunde, intrați în vorbă cu localnicii, înduplecați cerberii care păzesc ruinele minei Petrila, câștigați-le acestor oameni încrederea, pentru că merită! Nimic din ce contează nu se obține ușor, mai ales acolo unde speranța nu mai este de ajuns ca să renască încrederea. Purtați un zâmbet cald ce va fi de mare ajutor.

I.D. Sîrbu și Ion Barbu, cu oarecare sprijin din partea primarului Petroșaniului, au lovit din nou și au creat din vorbele și crezul filozofului, dar și din substanța realităților pe care le-am trăit până nu de mult și, iată, le retrăim și astăzi, deși le credeam revolute, Muzeul Instalatorului Român: o uriașă instalație a hazului de necaz și a ironiei usturătoare.

Nu vreau să vă ofer eu detalii prin care să destăinui ce anume puteți găsi odată intrați în Muzeul I. D. Sârbu, în Muzeul Mamei, în Muzeul Instalatorului Român, sau în Centrul Pompadour. Și nu o fac nu pentru a conserva surpriza, nu ar avea niciun sens, ci pentru că nu există două experiențe similare odată intrat, așa cum nici obiectele expuse nu pot fi aceleași în ochii fiecăruia dintre noi: ele se transformă încărcându-se cu emoțiile și trăirile noastre, cu dragostea, cu ura, cu admirația, cu sublimarea înțelegerii sau superficialitatea respingerii pe care le interpunem.

Pentru cei care nu pot ajunge să străbată Planeta Petrila cu pașii lor, poate pentru că nu văd nimic interesant într-un astfel de demers, poate pentru că aceasta pare mult mai departe de soare decât un resort la Mediterana, ori pur și simplu pentru că încă mai asociază Valea Jiului cu hoardele de mineri conduși de Miron Cozma și Ion Iliescu și care au devastat capitala în anul 1990 și mai apoi și în 1991, mai există totuși o soluție: filmul.

Andrei Dăscălescu, regizorul și scenaristul filmului documentar care a luat numele Planetei Petrila, cum se vede și pe afiș, l-a cunoscut pe Ion Barbu odată cu realizarea, în anul 2008, a unui alt documentar de succes al său, cel privind proiectul Tășuleasa Social.

Apoi, așa cum se întâmplă cu mulți dintre noi, în anul 2013, aflat aproape, la Târgu Jiu, s-a gândit: ce-ar fi să-i fac o vizită în Petrila, să văd ce-i pe acolo, că nu-i departe? Ion Barbu l-a primit, i-a arătat locurile, iar Planeta lui I. D. Sârbu i s-a strecurat lui Andrei Dăscălescu în suflet. Mai departe, povestea v-o spune filmul său, care și-a făcut debutul în lume la un festival din 2016, de la Amsterdam, apoi a fost vedetă la TIFF în anul 2017.

Dacă, însă, nu aveți niciodată de gând să ajungeți să gravitați, fie și pentru câteva ceasuri, în jurul Planetei Petrila, sfatul meu este să nu încercați să vedeți filmul. E mai sigur. Pentru că, altminteri, imaginile vă vor contamina, vor sădi germenele curiozității care va crește mereu și nu veți mai avea pace. Va trebui, la un moment dat, să vă călcați pe inimă și să porniți spre Valea Jiului.

Dacă se va întâmpla, nu vă neliniștiți, ca orice călătorie inițiatică nu va avea un alt efect decât acela de a vă schimba o dată pentru totdeauna!

(Cristian Felea – matricea.ro)

mai mult
Artă

Piranesi Carceri d’Invenzione

Video

Carceri d’Invenzione di G-Battista Piranesi
Architetto Veneziano

A virtual animation of the 16 etchings from the Prisons (Carceri d’invenzione or ‘Imaginary Prisons’) by Giambattista Piranesi, 2010.

This series of 16 visionary images, originally etched by Piranesi when in his late 20’s, shows the workings of his imagination, merging his architectural ambitions with his obsessive interest in antiquity.

The 12 minute animation of Piranesi’s Carceri d’Invenzione series was shown in an exhibition by Fondazione Cini, Factum Arte and Michele de Lucchi who designed a wood projection tower to show the film.

Working from the second state of each print, a complex 3D environment has been assembled creating the sensation that you are walking into and around these contradictory and visionary spaces. The Carceri are the ‘prisons of Piranesi’s imagination’.

“Watching Grégoire Dupond’s animation is literally like entering Piranesi’s mind.”

The animation was shown at the following exhibitions or events:
2017 – Palazzo Belloni, Bologna
2016 – Pushkin Museum, Moscow
2015 – Musée Des Beaux-Arts de Chambéry
2014 – Sir John Soane´s Museum, London
2014 – V&A, Architects as Artists, London
2014 – LWL-Industriemuseum, Dortmund
2013 – Museum of Art, San Diego
2012 – Caixaforum Barcelona
2012 – CaixaForum Madrid
2012 – Conference at the Center for Philosophy, Tokyo University
2010 – Fondazione Cini, Isola di San Giorgio, Venezia

Piranesi Carceri d’Invenzione from Grégoire Dupond on Vimeo.

mai mult
Artă

Suprarealismul la Milano Design Week: cum a arătat lumea IQOS în interpretarea lui Alex Chinneck.

Designist_IQOS

Despre Alex Chinneck se știe că este un vizionar în toate sensurile cuvântului, iar despre Milano Design Week, faptul că este cel mai important eveniment de design din lume, care își provoacă în fiecare an vizitatorii să privescă dincolo de barierele vizuale, fizice, din fața propriilor ochi.

Anul acesta, în colaborare cu IQOS – dispozitivul inovator de încălzire a tutunului, Alex Chinneck a expus în cadrul Fuorisalone 2019 unul dintre cele mai mari și îndrăznețe proiecte ale sale, „IQOS World revealed by Alex Chinneck”. Cu ajutorul a sute de profesioniști din diferite domenii, artistul britanic a transformat o întreagă clădire din Via Tortona 31 într-o veritabilă operă de artă.

Folosindu-se de motivul fermoarului – catalizator al schimbării și al inovației – Alex reușește să „deschidă” pereții clădirii într-o mare de lumini și culori diafane, care inundă peisajul și inspiră privitorul să caute alternative către un viitor pe cât de optimist, pe atât de distinct, în tandem cu viziunea brandului IQOS. Simbolul iconic al fermoarului este folosit pentru a deschide pereții imaginației, provocând vizitatorii să se gândească cum ar putea arăta, simți și exista un viitor mai bun.

Construind o fațadă tipic milaneză, pe care o deschide suprarealist printr-un fermoar supradimensionat, artistul integrează elementul de surpriză și în experiența din interiorul clădirii. Alte două fermoare, la fel de neașteptate, deschid, de asemenea, suprafețe în mod tradițional închise – unul dintre pereți, dar și podeaua încăperii. În spatele acestor deschideri ies la iveală noi suprafețe luminoase, într-un spectru vast de culori.

„Fiecare spațiu proaspăt deschis beneficiază de un soi de lumină vaporoasă, ușoară, care umple încăperea, provocând vizitatorul să vadă mai mult decât o fațadă și să descopere rutele aparent infinite către un viitor mai bun, reimaginat”, spune Alex despre conceptul care a stat la baza instalației „IQOS World revealed by Alex Chinneck”.

Același concept stă și la baza dezvoltării și evoluției IQOS.

(designist.ro)

mai mult
Artă

Literatura viitorului

literatura-viitorului

Suntem foarte aproape de acel timp în care autorul va deveni anonim, iar opera sa doar parte a unei povești nesfârșite. Cărțile nu se vor mai vinde, ci vor fi postate într‑o bibliotecă virtuală. Fără nume, fără poveste, iar cititorii vor căuta cuvinte, teme, poate idei, care îi vor duce într‑un hypertext, în miezul unei fraze sau pe o pagină, unde se vor bucura citind Tolstoi fără să aibă habar de numele lui ori de titlul romanului!

În mod sigur ne îndreptăm spre o limbă comună, care va fi și limba literaturii. Cititorii sunt din ce în ce mai puțini și, în mod evident, interesul față de poveste s-a diminuat. Lumea nu mai vrea un epos construit după canonul clasic, ci adoră lectura fragmentară, tematică, de regulă scrisă într-un limbaj care să permită o conectare rapidă.

Dar în afară de aceasta există și un context psihologic, deloc neglijabil. Trăim într-o eră megalomană. Publicitatea în exces, nevoia de autopromovare, devenită o boală, știrile false, precum și dorința unanimă de a interacționa cu “actorul” unui joc – toate acestea țin de zona creativă, a oricărui om care dorește să participe intens la viața cetății. Or, tocmai pentru că sunt generalizate, acestea conduc logic spre acel punct în care autorul va deveni anonim, iar opera sa doar parte a unei povești nesfârșite. Cărțile nu se vor mai vinde, ci vor fi puse la un loc, într-o bibliotecă virtuală, în care oamenii vor merge pe urmele unui cuvât, care îi va duce în miezul desfătător al marelui text. Fără nume, fără poveste, fără curent artistic… Chestiile astea sunt în mod evident perimate. Într-un viitor destul de apropiat, oamenii vor căuta cuvinte, teme, poate idei, care îi vor duce într-un hypertext, în miezul unei fraze sau pe o pagină, unde se vor bucura citind Tolstoi fără să aibă habar de numele lui ori de titlul romanului!

În fond, rețelele sociale (gen Facebook) prefigurează acest viitor, nu foarte îndepărtat. Când ai poftă să citești ceva despre vacanțe exotice, nu-ți rămâne decât să dai o căutare și, cu siguranță, printre însemnări anodine sau extravagante, vei descoperi și literatură, fără să ai vreo curiozitate legată de autor.

Cred sincer că nu va mai conta dacă printre cei care scriu se află sau nu și roboți. Mi se pare o etapă firească. În fond, scrisul se numără printre desfătările rafinate. Începe cu bucuria personală, ca, treptat, să se instaleze speranța de a atinge sufletele străine. Dacă se întâmplă invers, e doar o muncă de miner pedepsit.

Îi dau dreptate lui Nietzsche, când spune că la finalul civilizației actuale toți oamenii vor crea. Cred c-am ajuns la acel final, în care omenirea creează aproape în masă, literatura aflându-se pe primul loc între artele căutate. Nu mai contează povestea, nu mai contează caracterul uluitor al literaturii, ci actul în sine, de a povesti despre tine, pe rețele de socializare, în subsolul ziarelor, acolo unde poți să-ți cunoști cititorii. Am ajuns deja la acel timp nietzschean al sărbătorii, iar când autorul n-o să mai conteze, literatura va atinge stadiul desăvârșirii.

Cred în această evoluție firească a actului literar. În momentul de față există o foame de afirmare, o furie nu atât a scrisului cât a afirmării prin scris, care indică o criză. Nu mai vorbim despre retorica grupurilor sociale, despre epigonism sau despre alte forme ale aspirației exacerbate! Or, mimetismul de masă este indiciul cel mai clar al anomaliei de dinaintea unei explozii. Când apele se vor liniști, va veni acel moment al căutării cuvintelor-cheie.

(doinarusti.ro)

mai mult
Artă

Ce exponate de tradiţie bizantină din România sunt expuse la Muzeul Luvru?

Expo

Prestigiosul Muzeu Luvru din Franţa a vernisat miercuri expoziţia „Broderii liturgice de tradiție bizantină din România”, având ca exponat principal Stindardul Sfântului Ştefan cel Mare.

Stindardul liturgic al Sfântului Ștefan cel Mare provine de la Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos și a intrat în patrimoniul statului român în timpul Primului Război Mondial.

Pe steag este brodată cu foiţe de argint aurit imaginea Sfântului Gheorghe, ocrotitorul armatei şi al soldaţilor, pe un fundal de mătase roşie.

Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare este unul dintre puţinele obiecte de broderie bizantină din secolele XIV – XV, care s-au păstrat până astăzi.

Pe lângă exponatul principal, expoziţia cuprinde unsprezece broderii medievale, lucrate cu fir de argint, argint aurit și mătase, majoritatea dăruite de Sfântul Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna prin mâinile iscusite ale monahilor acestei ctitorii voievodale.

Un alt exponat foarte valoros este acoperământul de mormânt al Mariei Asanina Paleologhina (Maria de Mangop).

Maria de Mangop a fost nepoata ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea, care a murit în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci.

Acoperământul de mormânt este o broderie funerară, cu fir metalic şi de mătase, realizat în tehnica bizantină, datând din 1477. Piesa, de forma dreptunghiulară, o reprezintă pe Maria de Mangop în haină de ceremonie.

Printre aceste broderii se află:

  • O dveră reprezentând Înălţarea Domnului (1484);
  • Un epitaf dăruit de vistiernicul Gavriil Trotușan (1516);
  • Pocrovăț mic pentru Sfântul Potir, dăruit de Ștefan cel Mare (1481);
  • Epitrahil oferit de Ștefan cel Mare (1496).

Toate aceste lucrări remarcabile ilustrează extraordinara dezvoltare a broderiei de tradiție bizantină în Țările Române, începând cu mijlocul sec. al XV-lea și până la mijlocul sec. al XVII-lea, se menţionează pe site-ul Mănăstirii Putna.

Expoziția de la Muzeul Luvru poate fi vizitată în fiecare zi, între orele 9.00 – 18.00, exceptând marțea, iar miercurea și vinerea programul de vizitare se prelungește până la ora 21.45.

(basilica.ro)

mai mult
Artă

Opt artişti români expun la MUCEM din Marsilia

expo

La celebru MuCEM – Muzeul civilizaţiilor din Europa şi Mediterana – din Marsilia s-a inaugurat expoziţia “Persona”. O manifestare ce reuneşte opere a 8 artişti români, din diasporă şi din România, de generaţii diferite şi utilizând tehnici variate. Până pe 23 iunie, vizitatorii vor putea descoperi pe mai bine de 300 m2 diverse creaţii – picturi, fotografie, video, sculpturi – ale acestor artişti care au lucrat pe tema identităţii. Diana Marincu, curatoarea expoziţiei, i-a explicat colegului nostru Vasile Damian, geneza acestui proiect care se înscrie în cadrul sezonului Franţa-România.

Unul dintre cei 8 artişti români prezenţi la MuCEM în expoziţia “Persona” este Mircea Cantor. Ca şi Ioana Bătrânu acum trei decenii, Mircea Cantor a fost atras în opera sa de motivul măştii, prezentând recent la Muzeul vânătorii şi naturii din Paris nişte desene extraordinare pe această temă.

La expoziţia din Marsilia, Mircea Cantor propune vizitatorilor nişte surprinzătoare covoare zburătoare cu îngeri şi avioane şi două opere realizate in-situ, la faţa locului, dintre care pe una, intitulată “Exod”, ne-o descrie în cele ce urmează.

Citește mai mult /a ascultă interviurileRFI

mai mult
ArtăCentru de Presă

Scena.ro în rețeaua de librării Humanitas!

scena.ro

Revista de artele spectacolului Scena.ro începe anul cu o serie de noutăți atât online, cât și în ediția în print, pe care o veți găsi de acum înainte și în rețeaua de librării Humanitas din București și din țară.

Lansarea numărului 43 (1)/2019 va avea loc vineri, 12 aprilie 2019, de la ora 18:00, la Humanitas Cișmigiu, invitații serii fiind dramaturga Mihaela Michailov, Călin Mocanu, directorul Teatrului Țăndărică, Cristina Modreanu, redactoarea-șefă a revistei, și tinerii actori Eliza Păuna, Denis Hanganu și Tiberiu Enache, care apar pe coperta acestui număr.

În ediția din print, Scena.ro marchează împlinirea a 30 de ani de la Revoluția din 1989 cu noua rubrică După 30 de ani. Urmașii lui Caragiale sau cui îi pasă de dramaturgia românească?, în cadrul căreia unii dintre cei mai cunoscuți dramaturgi români – fie că locuiesc în țară sau în străinătate – vor discuta despre condiția acestei profesii în România de azi.

Tot începând cu acest număr, focusul va fi pus pe noile generații de artiști din teatru; se va chestiona status quo-ul care adesea întârzie sau chiar împiedică afirmarea lor: .”..felul în care sunt astăzi așezate lucrurile în această lume a teatrului românesc sufocă talente reale, le împiedică să-și atingă potențialul, încurajează un individualism sălbatic, forțându-i pe tinerii care ies din școlile de teatru să-și asume pe cont propriu o luptă inegală”, scrie Cristina Modreanu în editorialul primului număr.

 

Pentru fiecare copertă a revistei din acest an redacția revistei Scena.ro va selecta unii dintre cei mai talentați tineri actori de azi, în speranța că va contribui la recunoașterea lor de către un public mai larg. Coperțile din seria Actorii de astăzi sunt realizate în urma unor ședințe foto speciale, generos găzduite de către un teatru de stat.

Așa cum ne reamintea o amplă dezbatere desfășurată recent pe rețelele de socializare, provocată de absența în acest an a nominalizărilor pentru regizoare la Premiile UNITER, femeile sunt în continuare cele mai afectate de actualul status-quo, prin urmare acest număr aduce în discuție, prin articolele semnate de Cristina Modreanu și Mihaela Michailov, condiția (încă) marginală a artistelor pe scena teatrală de la noi.

 

Și în acest an continuă seria Dosarelor speciale, în primul număr din acest an atenția fiind îndreptată înspre teatrul de animație, prin Dosarul SALT la Țăndărică, dedicat noului festival organizat de acest teatru. Dosarul este coordonat de Ioana Gonțea și apare cu sprijinul Teatrului Țăndărică.

Exclusiv on-line veți putea citi pe www.revistascena.ro noua rubrică Atitudini în teatrul românesc în cadrul căreia regizoarea Leta Popescu îi provoacă pe colegii ei de scenă să discute despre dimensiunea etică a profesiei lor. Primii doi invitați ai rubricii, care a fost lansată pe 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, sunt dramaturgul Peca Ștefan și managerul cultural al teatrului independent ZUG.zone din Cluj, Levente Imecs-Magdó.

Leta Popescu explică: ”Rubrica Atitudini în teatrul românesc vine din dorința de a înțelege mai bine peisajul nostru teatral de astăzi. Fără să mă opun unui mod de gândire care nu îmi seamănă și fără să impun eu un mod de gândire ca pe un adevăr unic, creez acest spațiu de dialog. Se poate răspunde, se poate contra-argumenta, se poate completa orice opinie apărută (cei interesați pot trimite textele lor pe adresa scena.ro@gmail.com). Cum funcționează această rubrica? Propun o temă de dezbatere și invit practicieni ai scenei teatrale să ia o poziție pe acea temă.”

Sursa: Comunicat depresa – scena.ro

mai mult
Artă

Frida Kahlo: Nu te opri unde nu poţi iubi.

94902b0d668ad0fd9e8aa762e74a0ea9

„Era acea sete care se adunase în corpul nostru de foarte mulți ani. Cuvinte în lanțuri pe care nu le puteam rosti decât pe buzele visărilor noastre. Totul era înconjurat de miracolul verzui al corpului tău, ce peisaj pitoresc! Înlăuntrul formelor tale, atingerea mea, murmurul apelor mele înfiora genele florilor. În seva buzelor tale își lasă parfumul toate fructele din lume, sângele rodiilor, întinderea nesfârșită a mammee-ului și limpedele ananas. Strângându-te la piept, am simțit  mirajul formelor tale pătrunzând din vârful degetelor în tot sângele. Mireasma stejarului pur, amintirea nucilor, respirația verde a frasinului… Orizontul și întinderea pământului – le-am urmat cu un sărut.

Uitând toate cuvintele, numai așa vom putea zămisli acel limbaj capabil să înțeleagă privirile furișate ale ochilor noștri închiși. Ești aici, intangibil, și totuși universul pe care îl simt prezent în camera mea. Absența ta se naște înfiorată din fiecare ticăit al ceasului și din pulsația razelor de lumină; te simt respirând prin fereastră. Distanța de la tine la palmele mele o acopăr cu mângâieri, sunt cu tine pentru un minut și în același timp cu mine pentru un moment. Iar sângele meu este miracolul care curge prin venele aerului din acel spațiu situat între inimile noastre. Miracolul verde al peisajului meu trupesc capătă în corpul tău perfecțiunea naturii. Plutesc prin ea mângâind cu degetele dealurile molcome, mâinile mele se afundă cu patimă în văile umbrite și mă simt învăluită în ramurile tale, răcoroase și verzi. Pătrund erotic întregul pământ, căldura lui mă primește și corpul meu întreg e atins de prospețimea frunzelor catifelate. Roua e însăși sudoarea unui iubit, perpetuu reinventat.

  Nu e dragoste, nici sensibilitate, nici afecțiune, e viața însăși, viața mea, pe care am descoperit-o în mâinile tale, pe buzele tale și la pieptul tău. Simt gustul migdalelor, coborât în mine  de pe buzele tale. Lumile noastre nu s-au înstrăinat niciodată. Inima unui munte n-o poate ști decât un alt munte.

Prezența ta plutește pentru un moment sau două ca și când mi-ar înfășura întreaga ființă în febra așteptării următoarei dimineți. Știu că suntem împreună. În acel moment al revelației senzoriale, mâinile mele se scufundă în mireasma portocalelor, iar trupul meu se lasă în voia îmbrățișării tale.”

(traducere și adaptare: Andra Tischer)

Una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste, una dintre cele mai pasionale femei, pentru care atracția erotică e contopire cu sevele celuilalt, de-a lungul și de-a latul ființei lui, cu munții, apele, văile sau deșerturile lui: Frida Kahlo către Diego Rivera. „Am avut două accidente mari în viaţa mea: Diego, şi un accident de tramvai. Diego a fost de departe cel mai rău.”, spunea artista, țintuită la pat datorită coloanei fracturate. Firea ei optimistă n-a permis naufragiul sufletesc, pentru că „în fond, suntem în stare să suportăm mult mai mult decât ne gândim că am putea suporta.”, iar Frida a continuat să-l iubească, trecându-i cu vederea excentricitățile comportamentale și escapadele amoroase, înțelese în cauza și nu în efectele lor. „Ţi-aş dărui tot ce n-ai avut vreodată, dar şi aşa n-ai ştii cât de minunat e să te iubesc.” – iată cum gândea Kahlo.

Filmul biografic „Frida” este un must seen, pentru că descrie viața și activitatea celebrei pictorițe mexicane într-un mod autentic, cu toate picanteriile pe care tumultuoasa relație dintre protagoniști a avut-o. Cei doi actori principali fac un joc extraordinar, iar peisajele și decorurile sunt foarte inspirate, ca și coloana sonoră, aparținând compozitorului Elliot Goldenthal.

Iată câteva date despre film, convingătoare în legătură cu calitatea lui:

Echipa:

  • Director/Regizor: Julie Taymor
  • Actori: Salma Hayek, Alfred Molina, Mia Maestro, Antonio Banderas.
  • Anul: 2002

Premii Oscar 2003:

Cea mai bună actriță în rol principal – Salma Hayek

Cea mai bună scenografie – Felipe Fernández del Paso, Hania Robledo

Cel mai bun machiaj – John E. Jackson, Beatrice De Alba

Cele mai bune costume – Julie Weiss

Cea mai bună coloană sonoră – Elliot Goldenthal

Cel mai bun cântec original – Elliot Goldenthal, Julie Taymor

 Premii Globul de Aur 2003:

Globul de Aur pentru cea mai bună actriță(dramă) – Salma Hayek

Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră – Elliot Goldenthal

Premii Venetia 2002:

Leul de Aur – Julie Taymor

Premiul Kinematrix pentru formate speciale – Julie Taymor

Ecranizare: Filmul a fost ecranizat după cele două cărți ale lui Hayden Herrera: “Frida” și “The Life and Times of Frida Kahlo”.

Lecția de viață:

„Nu foloseşte la nimic faptul că imaginaţia noastră are aripi dacă sufletul ne este închis într-o cuşcă.”

(https://bel-esprit.ro/frida-kahlo-nu-te-opri-unde-nu-poti-iubi/)

mai mult
Artă

Ada d’Albon, actriţă, nepoata lui Mihail Sadoveanu: „Franţa mi-a furat România. E o cicatrice deschisă“ Citeste mai mult: adev.ro/pbdkv7

646×404

Plecată din România comunistă în 1981, actriţa Ada d’Albon a avut curajul să renască pe scena pariziană ca o pasăre phoenix. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Ada d’Albon vorbeşte despre copilăria trăită în casa unchiului ei, Mihail Sadoveanu, despre cum l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, regizorul Laurenţiu Azimioară, şi despre cum România a rămas puternic înrădăcinată în sufletul ei.

„Weekend Adevărul“: Aveţi strămoşi iluştri, Aragonii şi Burbonii Franţei, vă înrudiţi cu familliile Culianu şi Zarifopol, cu descendenţi răspândiţi peste tot în lume. De 35 de ani în Franţa, tânjiţi după rădăcinile profund româneşti, dar nu v-aţi născut în România. Aţi venit pe lume deja în exil? Ada d’Albon: M-am născut în 1944, la Praga, unde tata, Ion d’Albon, era diplomat în delegaţia României. Părinţii, Ion d’Albon şi Rodica Mitru, deşi erau amândoi originari din Iaşi, nu s-au zărit niciodată pe străzile moldave, dar au rămas pentru o viaţă împreună când s-au întâlnit la Praga. În august, când România a întors armele, toţi cei care se aflau în ambasadele ţărilor ocupate de nemţi au fost luaţi prizonieri. Aveam 3 luni când părinţii mei au plecat spre Germania într-un tren, înghesuiţi ca sardelele, unii peste alţii, făcându-şi nevoile în vagon. Mă hrăneau cu coji de cartofi fierte în apa de la locomotivă: „N-ai avut, draga mea, nicio boală“, îmi spunea mama. Când nemţii au început să piardă războiul, părinţii au fugit în Italia cu un taxi. Rudele italiene ale tatălui l-au ajutat să intre în diplomaţie, iar eu am fost crescută până la 2 ani într-o mănăstire. Prima mea limbă a fost italiana. Erau ani foarte tulburi în Europa. Cum aţi ajuns în România, în casa unchiului Mihail Sadoveanu? Cum tatăl meu avea o vară care se numea Zizi Lambrino, prima nevastă a lui Carol al II-lea, cum sora mamei mele, Valeria, s-a căsătorit cu Mihail Sadoveanu, care pentru o scurtă perioadă, a fost vicepreşedintele Republicii, au început să vină în Italia scrisori incomode. În 1947, părinţii s-au întors în România ca să nu facă rău familiei. Ca să fie independent, tata a început studii de medicină la Bucureşti. Ion D’Albon a fost o persoană extraordinară: cel mai important medic homeopat din Bucureşti. Nu vă imaginaţi câtă lume venea la el, un intelectual şi un filozof. În România am venit la 3 ani şi jumătate şi am locuit în casa unchiului Sadoveanu până la moartea scriitorului, în 1961. „Valeria Sadoveanu a refuzat să facă copii“ Cartea de memorii „Dernier été en Bretagne. Récit d’exil“ e străbătută de o melancolie grea: nostalgia după viaţa în România. Cele mai senine pagini sunt despre casa unchiului Sadoveanu, fie la Bucureşti, fie la Neamţ. Ce fel de copilărie aţi avut ? Până la 16 ani, în casa Sadoveanu am trăit ca în culisele unei Academii, având parte de o stimulare intelectuală permanentă: ascultam lecturile scriitorului, interpretările muzicale ale unor pianişti precum Sviatoslav Richter, conversaţii între epigramişti, actori, pictori celebri. În fiecare vară mergeam la casa de la Neamţ a scriitorului, unde veneau Maria Tănase, Boureanu, Demostene Botez, Vianu şi „Madame“ Bulandra. Valeria Sadoveanu s-a ocupat enorm de mine. Ea n-a avut copii. Ea era prietenă cu copiii lui Sadoveanu, doar aşa l-a cunoscut. Din căsătoria cu Caterina, scriitorul a avut 11 copii. Valeria, sora mamei şi viitoarea soţie a lui Sadoveanu, a fost prietenă cu Profira şi cu Teodora. A refuzat să facă copii, pentru că ar fi fost o nedelicateţe la adresa celorlalţi. Când mama a venit cu mine din Italia, aveam 3 ani şi arătam aşa cum m-a desenat Eugen Drăgoţescu, în lagăr, sau mai apoi pictoriţa Nelly Ştiubei: Valeria m-a îndrăgit pe loc. Ea mi-a devenit o a doua mamă, ea mă apăra de mama, care era foarte impulsivă. Valeria era fantezistă, foarte deschisă, puteai să vorbeşti cu ea orice. Şoferul lui Sadoveanu spunea despre tanti Lica: „doamna Sadoveanu ar sta agăţată şi într-un cui, numai să le fie bine celor din jur!“. Reuşiţi, în carte, o evocare foarte subtilă a lui Sadoveanu: e o figură din umbră, aproape discretă, dar covârşitoare… Sadoveanu era un munte care trecea printre noi şi făcea din când în când câte un gest. Nu intra în discuţii lungi sau în conflict. Nu i-am fost în preajmă tot timpul, normal, dar i-am simţit prezenţa care impunea, până când a paralizat, având mai întâi un infarct, când eu aveam 14 ani. Dar îmi aduc aminte de o întâmplare de la 6 ani. Voiam să scriu, pentru că îl vedeam pe Sadoveanu care ne citea, de fiecare dată când termina un capitol. Am găsit nişte poezii pentru copii şi mi-am zis: „astea nu le citeşte nimeni, nu ştie nimeni de ele“. Le-am copiat şi am spus că sunt scrise de mine. Familia, unchiul Sadoveanu, toţi erau gata să mi le publice. Şi m-a descoperit mama. Mama mi-a zis că trebuie să-mi cer iertare pentru fapta făcută. Era într-o dimineaţă, Sadoveanu era într-o cămaşă lungă, de noapte, am căzut în genunchi, rugându-mă să mă ierte. Mi-a pus mâna pe cap şi mi-a zis: „du-te, fetiţo, de-aici, n-ai făcut nicio nenorocire“. Mama însă nu mi-a vorbit două zile pentru asta. „Nu pot să trăiesc fără scenă“ Cum s-a născut pasiunea pentru teatru, la care n-aţi renunţat nici în exil? Când am venit în România, la 3 ani şi jumătate, şi mama m-a dus să văd o operă-balet, „Macul roşu“. Atât am plâns, impresionată de spectacol, încât mama a trebuit să mă scoată din sală. Mergeam în fiecare săptămână la teatru. Sadoveanu fusese directorul teatrului din Iaşi, cunoşteam actorii, veneau la noi în casă. Vara mea Cristina Zarifopol avea un teatru de jucărie, cu decoruri, cu marionete. Făceam minispectacole, stăteau copiii cu gurile căscate. Le-am spus părinţilor că voi face teatru pe la 12 sau 13 ani, dacă nu – istorie. Şi azi mă pasionează istoria. Dar am făcut teatru. Nu pot să trăiesc fără scenă. Face parte din mine. Pregătindu-vă să intraţi la Conservator, l-aţi întâlnit pe regizorul Laurenţiu Azimioară, viitorul soţ. Cum v-a sedus? El a fost profesorul meu de teatru. Am avut, în ţară, mai mulţi profesori – Zoe Anghel, Mărioara Voiculescu, Costache Antoniu, Petrică Vasilescu, Viki Moldovan –, când am dat însă de Laurenţiu, nu cred că m-am îndrăgostit imediat, dar s-a creat ceva excepţional, simţeam că înfloresc sub indicaţiile lui. În principiu, când sunt pe scenă, ascult de el ca o copilă de 12 ani. Este inventiv, profund, nu caută originalitatea, ci sucul, esenţa personajului. Suntem temperamente diferite, dar cuplul nostru s-a hrănit din creaţia pe scenă şi dintr-o complementaritate rară. Eu sunt foarte iute, Laurenţiu e foarte calm. Ne admirăm foarte mult. În teatru n-am avut idoli, în afară, poate, de Liliana Tomescu, plecată în Suedia, are peste 80 de ani. Cred că aveam un ochi prea critic. Laurenţiu a fost cel mai bun profesor al meu. Îl ascultam aproape dumnezeieşte, deşi era foarte dificil: îţi dădea o indicaţie, o lucrai cinci zile şi înainte de spectacol schimba tot. Ultima indicaţie era însă cea bună.  „Am făcut în Franţa numai teatru şi nimic altceva. Asta ne-a costat pielea de pe os şi ochii din cap“

Exilul care a urmat, în 1981, în Franţa, a fost o piesă dură… Am fost convinsă că plecarea din România va însemna o renunţare totală la teatru. Am ajuns la Paris cu băieţelul nostru de 3 ani, Ion, şi am fost sfătuiţi să ne schimbăm meseria pentru a rezista. Descurajaţi de toţi, inclusiv de ministrul francez al Culturii din epocă, ne-am jurat că nu vom cere de la nimeni nici un capăt de aţă şi am avut îndrăzneala de a înfiinţa la Paris o şcoală de teatru şi în 2002 propriul nostru teatru, în fostele băi publice ale jandarmeriei din estul Parisului, Théâtre de l’Orme. Nici nu cred că a fost curaj, a fost instinctul de supravieţuire. N-aş fi putut să fiu funcţionară la poştă, sau, aşa cum ni s-a spus, să facem informatică. Aş fi murit. Am povestit această aventură în carte. Ne-au furat, ne-au escrocat, am schimbat peste zece săli. Cu fiecare pas începeam iarăşi de la zero. Veneam din România, unde totul era de stat. Aici, totul – muzică, decor, costume, întreţinerea teatrului, administraţia – totul am ajuns să facem noi. Noi făceam costumele, noi vindeam bilete, noi spălam pe jos. Eu n-am cusut un nasture în viaţa mea în ţară, iar aici am făcut nişte costume minunate. Din fuste luam anumite părţi, din bluze luam piepţii, găseam materiale şi coseam cu exigenţă maximă. În plus: câte teatre şi câte spectacole erau în Bucureşti pe vremea aceea? Aici sunt 700 de reprezentaţii pe zi. E o nebunie. Cum poţi renaşte într-o nouă cultură, într-o nouă limbă? De fapt, venind în Franţa, am rupt din mine, am ocultat dorinţa de scenă. A fost teribil. Îmi spuneam: cum să joc eu cu accent? Apoi, acum 15 ani, după ce am înfiinţat Théâtre de l’Orme, am montat spectacolul „Bernarda Alba“ de Garcia Lorca. În rolul bătrânei nebune, mama lui Bernarda Alba, Josepha, juca o actriţă care la un moment dat s-a îmbolnăvit şi a trebuit să o înlocuim de urgenţă. Cum eu pusesem în scenă piesa, ştiam deja rolul. Am intrat şi a fost un succes absolut de necrezut. Aşa au înflorit toate dorinţele mele de teatru. Am făcut în Franţa numai teatru şi nimic altceva. Asta ne-a costat pielea de pe os şi ochii din cap.  „Această triplă apartenenţă, Sadoveanu, Zizi Lambrino, d’Albon, s-a transformat într-un stigmat“

„Weekend Adevărul“: Sunt pagini răvăşitoare în carte despre exilul parizian care apare ca o smulgere dureroasă a rădăcinilor. De ce aţi plecat din România? Ada d’Albon: Părinţii mei visau demult să plece în Franţa. Dar n-am aflat decât în ziua plecării, imediat după cutremurul din 1977. Lângă maşină, gata de plecare, mama mi-a zis: noi nu ne mai întoarcem. Mi-a căzut cerul în cap. Pentru că eu nu voiam să plec. Unde să plec în lumea largă să mai fac teatru?! Am acceptat să plecăm… din uzură. Eram ameninţaţi dacă părinţii erau fugiţi. Această triplă apartenenţă, Sadoveanu, Zizi Lambrino, familia d’Albon cu rădăcini în Franţa, s-a transformat într-un stigmat. Lumea începuse să vorbească foarte urât de Sadoveanu. Dar el rămâne un mare scriitor. Aici, în Franţa, Sartre a luptat pentru comunism şi e în continuare un mare scriitor. Apartenenţele politice n-ar trebui să nimicească excelenţa în cultură. Sunt conjuncturi. Şi apoi cine n-a făcut greşeli, cine n-a crezut în nişte idealuri? Sadoveanu, cea mai generoasă fiinţă pe care am cunoscut-o, la 70 şi ceva de ani, a crezut în comunism, a scris despre mizeria omenirii, s-a luptat pentru egalitate şi am fost foarte jignită de modul cum s-a vorbit despre el, extrem de urât. Nu puteam să fac un pas sau să avansez în meserie fără să mi se spună: „e nepoata lui Sadoveanu“. Pe părinţi, Ion d’Albon şi Rodica Mitru, ce i-a făcut să plece în acei ani? N-am înţeles niciodată în profunzime. Plecarea lor a răvăşit totul. Ne-au tras după ei. Eu am scris în carte: n-am vrut să plec niciodată. Iar mama nu era genul care să vrea să ne despărţim. La Bucureşti fiind, dacă eu nu-i telefonam într-o zi, mama îmi făcea scandal timp de trei zile. Noi toată viaţa ne-am telefonat zilnic, ei locuiau lângă Cişmigiu, eu şi Laurenţiu locuiam într-o casă superbă: a fost dărâmată, ca şi tot cartierul, Ceauşescu a construit acolo Casa Poporului. Aveam o casă cu scară interioară, cu ziduri albe, ca-ntr-o mănăstire, cu cotloane, cu nişe, o plăcere de casă, cu o grădină cu un mic pavilion pentru femeia din casă. Aveam 30.000 de volume de cărţi… Am lăsat mobile, am dăruit vreo zece mii de cărţi, mare parte din tablouri: un Tintoretto, Tonitza, Paladi, Baba, moştenite de la bunica Ada Culianu. Ca să putem pleca a trebuit să cedăm casa statului român.

De ce v-aţi adus din biblioteca de cărţi româneşti la Paris?

Pentru că mă interesează să citesc şi să recitesc tot, i-am adus pe Odobescu, Caragiale, spre exemplu. Fiului meu i-am citit toată copilăria Creangă. Pentru că nu am bani să-mi cumpăr cărţi. Mi-aş dori să am opere complete de Balzac, Zola, am doar câteva, cumpărate de la puces (n.r. – târgurile de vechituri). În Franţa nu mi-am cumpărat niciodată cărţi din librării. Numai de la anticariate. Ca să le iau în Franţa, am plătit pentru cărţile noastre din România de 12 ori preţul lor. De ce? Pentru că am fost obligaţi de autorităţi: trebuia să luăm toate cărţile şi să le ducem într-un magazin. Ei ţi le evaluau şi după o săptămână veneai şi ţi le răscumpărai. Cu cele două-trei scaune din secolul XIX, olandeze, a fost la fel. Cineva ne-a învăţat cum să facem, sora Irinei Răchiţeanu, care lucra la muzeu, la Palatul Regal. Să vă spun ce-am făcut cu ceasul de perete: a trebuit să desfacem rama, să spunem că e o tavă, capacul la fel, dacă nu, plăteam şi mai mult. Nişte vase de argint trebuia să spunem că sunt tipsii de făcut budincă, nu de ars beţişoare parfumate. Tabloul Miliţei Petraşcu: a trebuit să şterg numele pictorului ca să pot să-l iau. Să spun că e pictat de mine. N-am putut să luăm toate lucrurile, nu ne-au dat voie să le luăm, mai ales pe cele de valoare. Mama voia un secrétaire (n.r. – birou) Biedermeier care a fost dintotdeauna al ei. A fost imposibil să-l aduc. Nu m-a iertat niciodată: când am venit în Franţa, un an nu mi-a vorbit şi spunea că n-am fost în stare să i-l aduc. „Mama a fost o femeie superbă“ Mama e un personaj foarte puternic şi în carte. Aţi avut o relaţie tumultuoasă… Mama a fost o femeie superbă. Era însă foarte impulsivă. Trăia tot timpul într-o pasiune aproape rusească: iubea cu patimă, reacţiona impetuos. Probabil singura din familie care nu a lucrat, ea îşi făcea o lume a ei. Credea în tot ce inventa. Era în stare să te blesteme pentru lucruri pe care ea le inventa. De aceea nici nu pot citi jurnalele mamei, am o ladă întreagă cu jurnalele ei: era în stare să te acuze de lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată. Tata a iubit-o enorm şi credea orice spunea. Spre sfârşit, mama a avut Alzheimer. Bolnav el însuşi de cancer, tata o reînvăţa pe mama cum se face cafeaua în fiecare zi. Regret că s-au pierdut jurnalele tatei, foarte minuţioase, cu tot ce s-a întâmplat în anii tulburi ’40-’50. Caietele sunt pierdute sau rătăcite prin familie. Nişte icoane de o valoare inestimabilă au dispărut şi ele. Vorbiţi în carte despre mirosul de sânziene de pe dealurile de la Neamţ, care v-a urmărit continuu şi dureros, în cotidianul vieţii franceze. De ce v-aţi scris amintirile în limba franceză ? E limba exilului meu. Dar ce am trăit s-a imprimat adânc în două limbi. Franţa mi-a furat România. Mi-a smuls nişte rădăcini care s-au rupt, pe urmă s-au refăcut. Noi suntem aici pe o insulă-exil care se numeşte Teatrul de l’Orme. Exilul fură ceva din tine şi-ţi dă altceva. E o cicatrice deschisă.

(www.adevarul.ro)

mai mult
Artă

Povestiri cu creionul chimic.

no thumb

Cîntec despre memorie

Cum se deșiră memoria! Ce cocă, ce miere, ce mlaștină, ce nisip mișcător! O, ce durere în suflet! Ce nemiloasă stare! Mă trezesc adesea din cel mai profund somn al nop­ții cu persistența vreunei miresme de petunii sau de frunze și flori de tei după ploile de primăvară din copilărie și caut cu înfrigurare imagini care pot readuce clipele cu totul îndărăt. Deșertăciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se-ntoarce.

Aud alteori, tot în noapte, cîte-un rîs zglobiu, parcă-mi răsună-n urechi și plînsul cuiva. O fi vreun copil trist care tremură în apa zăgazului gîrlei de la Sinești, cu umerii puțin ridicați și mîinile strîns lipite de coapse, privindu-i pe prietenii săi de la țară, fete și băieți laolaltă, cum se bălăcesc într-o nesfîrșită veselie. Oi fi chiar eu. Va fi fost un altul? Zăresc lentoarea propriei mele pleoape, care deschide imaginea uimirii copiilor în fața viorii la care cîntam o mică sonată de Händel cocoțat pe acoperișul pătulului, ca pe-o scenă a școlii de muzică dintr-o veche mînăstire franciscană de la Timișoara. Sau toate acestea să se fi-ntîmplat la Moigrad, în pomăt, la gulea bivolițelor, la apele pîrîurilor dinspre Măgură, la cariera de piatră? O fi zîmbetul de înger al unei fetițe ce dormea suav lîngă mine în somnul cel adînc de dinaintea cîntatului cocoșilor iar eu, copil de-o seamă cu ea, o priveam fascinat și înspăimîntat deopotrivă de frumusețea ei? Ochii mei închizîndu-se, pentru a alunga teama de neînțeles în fața acelei frumuseți. Trupul meu firav de prunc, smulgîndu-se cu greu din starea de hipnoză, răsucindu-se pe partea cealaltă și cerșind somnul. Deșertăciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se-ntoarce.

Plaja nepămînteană de la Étretat, cu apele îndepărtate ale oceanului la reflux. Mulțimea de alge și de vietăți care și-au uitat startul sosirii, de-acum milioane și milioane de ani. Ecoul țipătului pescărușilor, care nici nu se mai zăresc. E doar un sunet lent, într‑un glissando Shepart-Risset, coborînd și urcînd iluzoriu pe-aceeași înălțime reală, împins de stîncile masive ale falezei către galeurile albăstrui-cenușii din siliciu ale plajei, în slow motion, precum anamorfoza unei bile de biliard transparente, de consistența gelatinoasă a meduzei în așteptarea fluxului. Un vuiet în continuă transformare, amestecat cu sunetul valurilor, definind cumva muzica sferelor din univers despre care povestea Pythagoras. Imaginea păsărilor albe revenind în plutire dinspre uscat este ecoul vizual al ecoului sonor, în Droste effect, înșelătoare precum paradoxul cubului Necker și compunerile olandezului Escher. Sîntem pe-o plajă complet pustie. Privim cu nesaț sunetele plimbate de briză de colo-colo ca niște flamuri de fină mătase. Sînt imagini care cîntă despre noi înșine? Acolo vor fi fiind toate amintirile noastre și habar nu avem? Despre ce mare sau ocean ni se povestește? Despre ce muzică? Și anume, de cînd? Deșertă­ciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se‑n­toarce.

mai mult
1 6 7 8 9 10 11
Page 8 of 11