Cenaclu - Cronica

Seara de aseară, cu o „Literatură dinspre toamnă” și un protagonist pe măsură – Leonida Corneliu Chifu -, a reunit cenacliștii în spațiul intim și generos al Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești.

Octombrie — lună a contrastelor, a luminii care se stinge… Pentru literatura română, se deschide și se închide cercul vieții unui poet rar – Ion Stratan, născut și plecat în același anotimp al melancoliei. Creator de mare intensitate, Stratan a transformat poezia într-un joc al imaginației și al adevărului interior, rămânând un reper al lirismului postmodern românesc. A lăsat în urma sa o operă plină de freamăt, ludic și luciditate, înscriindu-se printre marii inovatori ai liricii românești contemporane.

》11 MINUTE DE ISTORIE –  Rubrica permanentă a deschis seara cu un interesant periplu al profesorului Emilia Luchian prin moda feminină și aspecte ale societății din perioada târzie a Republicii Romane, dar și din Grecia Antică.
În Republica Romană, în ciuda problemelor serioase și a cruzimii societății, marcată de dramatism, moda feminină se remarca printr-un amestec de eleganță, statut social și rafinament subtil. Femeile romane respectabile (Domina) purtau șal pe cap și stola – o rochie lungă, purtată peste tunica de bază –, adesea confecționată din țesături fine, precum inul sau mătasea adusă din Orient. Culorile și bijuteriile trădau rangul social, iar matroanele bogate nu ezitau să-și etaleze luxul prin fibule de aur, coliere de perle și brățări lucrate minuțios, păstrate împreună cu alte accesorii necesare în sipete scumpe. Soția lui Caligula era una dintre cele mai elocvente exponente ale cochetăriei și opulenței acelor vremuri.

Cochetăria era privită cu ambivalență: pe de o parte, o femeie trebuia să fie îngrijită și demnă; pe de altă parte, excesul de podoabe sau de machiaj era considerat frivol și nepotrivit unei matroane virtuoase. Totuși, multe romane apelau la parfumuri scumpe, unguente pentru piele și vopsele pentru păr, urmând moda grecească sau orientală. Poetul Ovidius remarcă frivolitățile feminine asemănătoare celor din Egipt, Fenicia, Babilon și Etruria – peruci blonde, oglinzi de bronz, farduri colorate, sandale fine – devenite simboluri ale unei societăți care, chiar și în austeritatea republicană, nu putea rezista farmecului eleganței.

Un rol important în desăvârșirea aspectului rafinat și cochet al matroanelor îl aveau sclavele, care pregăteau hainele, aplicau fardurile, împleteau și vopseau părul, alegeau bijuteriile potrivite și chiar consiliau stăpâna în privința gustului vestimentar, fiind aspru pedepsite pentru nereușite sau greșeli.

Deși Seneca vedea în preocuparea excesivă pentru podoabe, parfumuri și haine scumpe un semn al slăbiciunii morale și al decăderii interioare, aristocratele romane și-au donat bijuteriile în momentele de criză ale republicii.
Au fost amintite aspecte ale vieții de zi cu zi, ale sărbătorilor și ale componenței familiei patriarhale rurale – rudele de sânge, neamurile, slujitorii și clienții –, precum și rolurile acestora în societate, subliniindu-se importanța acordată fiului cel mare, în timp ce cea acordată soției era mult redusă.
Referindu-se la Grecia Antică, lectora a amintit eleganța femeilor, Cleopatra fiind un grăitor exemplu de cochetărie și rafinament. Punând sub lupa istoricului aspecte legate de căsătoria din dragoste, au fost evocate mărturiile lui Socrate, Euripide, Aristotel și Platon („nimeni nu vrea să moară în locul altuia, decât cei care iubesc”), cinstind astfel familia grecească.

În încheiere, am avut parte de o scurtă expunere despre percepția asupra nudității în Antichitate. Aceasta diferă profund de la o civilizație la alta și spune multe despre valorile, religia și estetica fiecărui popor. În ansamblu, Antichitatea nu vedea nuditatea ca pe o simplă indecență, ci ca pe o expresie a valorilor culturale: frumusețea în Grecia, puterea și plăcerea în Roma, fertilitatea în Egipt, sacralitatea în Orient, iar în tradiția iudeo-creștină – rușinea și moralitatea.
Astfel, nudul antic nu era doar un corp expus, ci o formă de limbaj vizual și simbolic despre ceea ce înseamnă să fii om, frumos, divin sau moral.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a a oferit autorilor lirici posibilitatea împărtășirii emoțiilor personale: Emilia Luchian („Între utrenie și vecernie”, „Parabola tăietorului de pietre”), Cati Rodica Enache („Anotimpuri”, „Arșița”, „Lumina”), Liana Sprânceană („Zbor”, „Intermezzo”), Gheorghe Stănescu „Tăcerea pietrei”- versuri inspirate de poemul Emiliei Luchian), iar Amalia Melnic ne-a prezentat un scurt text cu accente de umor și ironie, ușor sarcastică („Safari”). Într-un târziu, Michi Vieru, ca să nu rămână dator, ne-a prezentat ceea ce a închipuit inspirația de moment:  „Primul vers” și „Un ghem de concertine”, dedicate colegei noastre Cati Enache.

》LECȚIA DE POEZIE – Gabriela Petri, ne-a propus, inspirată de efervescența creată de lectura recentă a lui Florin Manole (Mai mult ca moartea literaturii), continuarea dezbaterii despre Ion Stratan. Aceasta a mărturisit că ideea textului său s-a conturat după ce am citit articolul lui Marian Marchidanu din cel mai recent număr la Revistei literare Caietele Norr (nr. 5 – 6), care nu amintește nimic despre contextul literar-istoric în care s-au infiripat rădăinile acestui curent.  Expunerea poartă titlul Poezie și Poem la Ion Stratan și încearcă să facă o incursiune istorico-literară. Până la începutul secolului XX, poezia și poemul au fost considerate echivalente, ambele văzute ca forme de imitație a naturii. Ulterior, poezia a fost înțeleasă ca o expresie a naturii, o voce interioară care poate exista și în afara poemului. E.A. Poe a redefinit poezia drept act de creare a Frumuseții, nu de exprimare a ei, iar estetica urâtului (Karl Rosenkrantz) a introdus ideea că și urâtul poate deveni frumos prin deformare și umor. Romanticii au văzut Frumusețea chiar și în hidos, iar limbajul poetic a început să fie privit ca generator de realitate, nu doar ca instrument de descriere.

În secolul XX, imagismul promovat de Ezra Pound și T.S. Eliot a cerut un limbaj poetic clar, concis și concret, influențând generația optzecistă românească, inclusiv pe Ion Stratan.
Poezia lui Stratan este directă, sinceră și intens personală, orientată spre explorarea conotațiilor limbajului, nu spre redarea realului. Poetul caută Frumusețea, fără a o atinge întotdeauna, mizând pe intuiție și sugestie. În creațiile sale, raționalul este înlocuit de trăire, iar cuvintele devin vehicule ale unei sensibilități pure. Astfel, Stratan se înscrie în spiritul avangardist al generației ’80, care a respins realismul comunist și a sincronizat poezia românească cu cele mai recente tendințe europene.
Lectora îl amintește pe Gellu Naum, fondator al suprarealismului românesc, și rolul acestuia ca precursor al postmodernismului prin libertatea limbajului, jocul intertextual și refuzul convențiilor poetice tradiționale. În timp ce suprarealismul lui Naum căuta revelația subconștientului, optzeciștii preiau această libertate pentru a crea o poezie autentică, ironic-reflexivă, autoreferențială. Astfel, Gellu Naum deschide drumul unei noi poetici românești, în care fantezia, ironia și metatextul devin forme ale unei modernități eliberate de constrângeri ideologice și estetice.

》LECTURA DE CENACLU Protagonistul serii, Leonida Corneliu Chifu, a venit bine pregătit, cu o mulțime de materiale inedite, adunate după o atentă documentare prin presă și biblioteci. Ne-a prezentat texte și povești mai puțin mediatizate despre poetul Ion (Nino) Stratan (1 oct. 1955 – 19 oct. 2005). În timpul, din păcate, prea scurt alocat, și-a restrâns expunerea la doar trei articole-interviu de presă („Nino despre Nini”, „Ion Stratan despre Caragiale”, „Atitudini și vibrații ale noului anotimp”), completând prezentarea alături de scriitorul Michi Vieru, într-un tandem interesant și util de comentarii.

Fiecare dintre aceste texte este fragmentat prin intertitluri inspirate, amuzante sau ușor ironice, care adaugă farmec lecturii.

Articolul-interviu „Nino despre Nini” surprinde dialogul inspirat al reporterului cu poetul pe tema relației sale cu Nichita Stănescu – evocând momentele întâlnirilor, legătura de suflet dintre cei doi, implicarea lui Nino în Festivalul „Nichita Stănescu”, dedicațiile primite („Marelui Ion Stratan, os din os stănescian…”) și alte aspecte din viața marelui poet.

Cu prilejul Anului Internațional Caragiale și al împlinirii a 151 de ani de la nașterea dramaturgului, în ianuarie 2003, la Palatul Culturii din Ploiești, Ion Stratan a susținut, din perspectiva sa de filolog, prelegerea „Vocabularul pieselor lui Caragiale”, prilej de a-și exprima propria viziune:

„Pentru a face o metaforă oarecum surprinzătoare, dar sper că fi-va sugestivă, asupra personajelor din – să zicem – O scrisoare pierdută, aș zice că Trahanache, inert, <substanțial>, ar fi un substantiv. Tipătescu, un <actant> generator de intrigă, <tip-til și tipologic> (cum îi sună și numele), ar fi un adverb. Cațavencu, mereu în acțiune, punct viu al intrigii, ar fi un verb, iar Zoe, precum eternul feminin, nu poate fi decât, evident, un adjectiv. (…) Ca și caracteristică a replicilor, incongruența, balbutierea, expresiile fixe și ilogismele fac din Caragiale, după cum s-a observat, un precursor al teatrului violenței (de tip A. Artaud), al absurdului (de tip Ionescu), dar și, la o relectură, al dezagregării (de tip S. Beckett). (…) Efimița, semn al delabrării și interșanjabilității descompuse, se adresează cu <soro>, pentru ca partenerul ei de viață s-o apeleze, în delirul senectuții lor, cu <domnule>.”

Leonida Corneliu Chifu scoate în evidență preocupările culturale intense ale poetului, amintind că Ion Stratan a dedicat tinerilor o atenție deosebită. Cu ocazia celei de-a XVII-a ediții a seratelor muzicale „Atitudini”, acțiune organizată de Casa de Cultură „I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești, poetul a avut o prezență remarcabilă și greu de uitat, încheindu-și alocuțiunea memorabil:

 „Nealterată fie puritatea cugetelor lor, tandre strângerea de mână și primul sărut, și fie ca acestea să ducă la alcătuirea unor poeme care să oglindească frumusețea gândurilor de primăvară, pentru că acest anotimp este – în același timp – și scenă de desfășurare a atingerii ochilor și <public> și  <audiență> a hieraticelor întâlniri și a cuvintelor șoptite.
Fie ca primăvara din sufletele lor să să se prelungească la nesfârșit și ca pupilele noastre să împletească mereu, între culori ale curcubeului, tinerețea, anotimpul și cartea”.

Copleșit de emoția rememorărilor, lectorul nostru și-a încheiat expunerea cu bucuria împărtășirii dar și cu ușorul regret că nu a putut expune integral materialele pregătite.

Au participat: Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Amalia Melnic, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Miki Vieru, Adrian Ionescu, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Mijloc de octombrie, cu soare fugar și înserări timpurii…

Ca de obicei, Filarmonica „Paul Constantinescu” ne-a primit cu generoasa și binecunoscuta ei ospitalitate.
Se pare că luna recoltelor de tot felul — din grădini, din vii, din livezi — s-a transformat într-o lună a roadelor literare, culese cu grijă și pasiune în cadrul cenaclului nostru.
Ne-am bucurat împreună de cuvinte, idei și emoții, într-un scurt intermezzo de bogăție sufletească și creativitate.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE s-a dovedit a fi, de această dată, o rubrică efervescentă, al cărei spațiu a devenit aproape neîncăpător. Sub mângâierea toamnei, o largă paletă de sentimente a dat la iveală, în creații pline de sensibilitate, lirismul prețios al penițelor.

Au prezentat:

• Liana Sprânceană – cu lirism nostalgic (Poem de octombrie);
• Amalia Melnic – cu stilul său inconfundabil, provocator (poezie: Corbii, Călărețul fără cap; proză scurtă: Povești din taxi);
• Adi Serafim – un Titlu nou și inedit (Mă spăl frumos pe față dimineața);
• Maria Bem – o delicată inspirație dintr-o călătorie recentă la Paris (Jurnal de călătorie);
• Luminița Bratu – un poem reușit, cu temă surprinzătoare (Matrix pe aripa unui fluture);
• Cati Enache – o delicată și emoționantă proză în amintirea mamei sale (Ziua buburuzelor);
• Emilia Luchian – un poem inspirat și frumos (Decalogul penei de scris);
• Valentin Irimia – versuri reușite, cu un lirism decis și vehement (Mai vechi decât păcatul, Pe aici nu se trece);
• Sorana Brucăr – o creație sclipitoare și jucăușă, în stilul lui Topârceanu (Toamna în nuc);
• Gigi Stănescu – cu două poeme senine (Armonii de toamnă, Ziua Zâmbetului).
• Miki Vieru – reîntors în Cenaclu, după o îndelungată absență ne-a propus o creație scurtă, inedită, dar plină de esență (Aproape plângea și devenise Duminică)

》LECȚIA DE POEZIE a fost pregătită de Sorana Brucăr, printr-un material minuțios, concis și axat pe informații importante și/sau inedite, invitând la o rampă imaginară pe poetul Adrian Păunescu (20.07.1943 – 5.11.2010).

Arhicunoscut, distins cu numeroase premii — printre care și Premiul Academiei Române —, controversat, poet social, generator al „fenomenului cultural” Cenaclul Flacăra, într-o perioadă de tristă amintire, Păunescu a fost deopotrivă admirat și blamat, atât de critici, cât și de cititori. A fost primul care, aflat cu o bursă în S.U.A., i-a luat un interviu lui Mircea Eliade. Rolul și importanța prezenței sale în cultura națională au influențat incontestabil masele — în special pe tineri.

Autor prolific, a publicat numeroase volume, dintre care amintim: Repetabila povară, Pământul deocamdată, Manifest pentru sănătatea Pământului, Iubiți-vă pe tunuri, Totuși iubirea, Rugă pentru părinți ș.a.

Volumul Poezii de până azi (1978), cu o prefață semnată de Eugen Simion, apare într-un tiraj record de 150.000 de exemplare, iar Poezii cenzurate (2010) apare în două ediții, cu un tiraj total de 110.000 de exemplare.

La dispariția poetului, Eugen Simion a declarat:

„Cred că va rămâne un poet important. Acum 30 de ani, Șerban Cioculescu spunea că, după Tudor Arghezi, Adrian Păunescu e cel mai important poet social. Eu cred că e și ultimul mare poet social… Regret enorm dispariția lui și sper din toată inima că poezia lui va fi redescoperită, după ce inconsecvențele fatale ale omului vor fi uitate.”

Mărturia reputatului critic literar Eugen Simion este obiectivă și sinceră:

„Un veritabil tribun, un om de acțiune care a făcut mult bine.”
„Adrian Păunescu are o operă întinsă, voluminoasă, enormă. Se va confrunta cu timpul…”
„A scris și unele poeme discutabile, dar cei care l-au acuzat au făcut același lucru.”

Simion recunoaște că Păunescu a fost contestat pentru implicarea sa politică și pentru atitudinea din timpul regimului comunist, dar subliniază că unele dintre criticile aduse au fost exagerate sau nefondate:

„L-au transformat într-un fel de paratrăsnet, un țap ispășitor.”
„Mi-a fost mai întâi student. În al doilea rând, a fost un poet despre care am scris de la început și mi-a plăcut; un poet original. În al treilea rând, mi-a devenit prieten și am păstrat prietenia lui câteva decenii.”

Sorana Brucăr și-a încheiat expunerea recitând, cu talent și cu pasiune admirativă, din creația poetului: Dacii liberi, Dacă tu ai dispărea, Muntele, Dreptul la întrebare.

Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Și este singurul meu crez.

Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Și de a pune întrebări.

Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deși l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.

Ea mi-e religie în viață,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetățean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.

Cu pumnii strânși în fața morții
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ. (Dreptul la întrebare)

》11 MINUTE DE ISTORIE Prin intermediul lectorului permanent, profesor Emilia Luchian, au fost aduse în atenție aspecte importante din Antichitatea greacă și mitologie, privind familia, legalizarea poligamiei, cu referiri la Euripide, Aristotel și mitul lui Pigmalion.

Pilon al societății în Grecia antică, familia nu era doar un nucleu afectiv, ci și o unitate economică, juridică și religioasă. Deși monogamia era normativă în Atena, în practică, bărbații aveau concubine, iar în alte regiuni ale Greciei (mai ales în Sparta) au existat forme tolerate sau ocazionale de poligamie, justificate politic sau social, cum ar fi nevoia de a crește natalitatea, ca urmare a pierderilor suferite în războaie (precum Războiul Peloponesiac). În acest context, atenienii au votat un decret prin care poligamia a devenit legală.

Au fost amintite două dintre legendele legate de Euripide și comportamentul său, determinat de cel al celor două soții (presupuse infidele): retragerea sa ca pustnic într-o peșteră din insula Salamina sau plecarea la curtea regelui Macedoniei, unde și-a găsit sfârșitul.

Aristotel, în viziunea sa filosofică, avea o perspectivă clar ierarhică și sexistă asupra femeii, reflectând atât mentalitatea Greciei antice, cât și limitele gândirii epocii în care a trăit. Deși a fost unul dintre cei mai influenți filosofi ai tuturor timpurilor, în privința femeii, opiniile sale sunt astăzi considerate profund discriminatorii și eronate. Ideile sale au întărit stereotipuri negative, au fost invocate timp de secole pentru a justifica excluderea femeilor din viața publică și educație și sunt astăzi criticate ca fiind nefondate științific și etic inacceptabile.

Mitologia greacă abundă în reprezentări ale familiei, dar și în abateri de la normă: zei, zeițe și muritori în relații multiple, incestuoase sau extraconjugale. Aceste povești erau mai puțin despre morală și mai mult despre natură, destin și voință divină. Un exemplu interesant este mitul lui Pigmalion, un sculptor care s-a îndrăgostit de propria creație — o statuie idealizată a unei femei. Aici, familia nu este născută din legături sociale, ci din proiecția dorinței și a idealului de feminitate — o temă care contrastează profund cu realitatea femeii în cetatea greacă. Pigmalion, prin lipsa unei partenere reale, evită constrângerile sociale ale căsătoriei și creează o „soție” perfectă, tăcută și obedientă — o posibilă critică subtilă la adresa viziunii patriarhale a vremii.

》LECTURA DE CENACLU a găzduit un tandem dificil de asortat sau asociat și, poate tocmai de aceea, provocator: cel mai recent volum al Doinei Ofelia Davidescu, romanul O lume pe gâtul subțire al unei girafe, și eseul lui Florin Manole, Mai mult ca moartea literaturii.

În prezentarea romanului O lume pe gâtul subțire al unei girafe, apărut recent la Editura Universitară / Cișmigiu Books, autoarea a făcut câteva referiri la concepția acestuia, la realizarea proprie a copertei, la sursele de inspirație și la personaje, ferindu-se însă de explicații detaliate sau dezvăluiri, pentru a nu diminua farmecul și ineditul lansării, care va avea loc pe 16 octombrie — eveniment la care întreaga asistență a serii a fost invitată.

Înainte de a citi un fragment din roman, autoarea a prezentat textul de pe coperta de spate a cărții:

„O lume pe gâtul subțire al unei girafe este o lume construită cu grijă, dar ușor de prăbușit. Deschide ușa spre un spațiu interior, intens și tulburător (emoții, traume, vise, obsesii), „așezat” pe un suport subțire, gâtul unei girafe – fir de legătură între copilărie și viața adultă, între realitate și fantezie, între suferință și supraviețuire.” (Doina Ofelia Davidescu)

„Poveștile romanului funcționează ca un palimpsest. Sunt despre izolare, memorie, prietenie și eșec. Fără să devină explicit moralizator, romanul pune în lumină moduri diferite de a trăi retragerea: una aleasă, cealaltă impusă de traumă. Fără artificii stilistice sau construcții dramatice ostentative, romanul reușește să redea discrepanțele dintre două lumi care coexistă pe muchia aceleiași existențe cotidiene. Se remarcă printr-o compoziție echilibrată, o frazare rafinată și o emoție autentică. Un roman matur, profund, în care vocile marginale capătă o demnitate discretă și un loc binemeritat.” (Ciprian Apetrei– scriitor, jurnalist)

Asistența a primit bine și a apreciat lectura; dintre cei prezenți s-au remarcat în scurte intervenții și sfaturi pentru viitor: Miki Vieru, Sorin Vânătoru și Cati Enache.

Eseul lui Florin Manole, Mai mult ca moartea literaturii, cu o temă și un conținut mai mult decât incitante, s-a dovedit dificil de asimilat în timpul – destul de scurt – avut la dispoziție.

Pornind de la ecuația:

• Esența artei este poezia
• Esența poeziei este adevărul

autorul combate conceptul clasic de adevăr, definit ca o corespondență între idee și obiect, idee susținută în prezent inclusiv prin contribuția inteligenței artificiale (IA). Florin Manole argumentează că ceea ce este perceput ca „adevăr” este, de fapt, realitate. Introduce noțiunile de adevăr de contact (oferit de IA) și adevăr de corespondență (între idee și obiect), afirmând că există o discrepanță între ceea ce IA livrează ca „adevăr” – dar este, în fapt, doar realitate – și adevărul veritabil, care este nepalpabil și de altă natură.

Se intră astfel într-un paradox: utilizarea concomitentă a termenului „adevăr” pentru ambele situații – de contact și de corespondență – este, în opinia autorului, o confuzie gravă, întrucât în ambele cazuri avem de-a face doar cu realitatea, nu cu adevărul. Mai mult, dacă prin confuzie se atribuie adevărului de corespondență o dimensiune metafizică, acest lucru nu mai este valabil în cazul adevărului de contact, unde dimensiunea metafizică este anulată.

Autorul își continuă demersul conceptual, definind ceea ce provine din IA ca fiind artă de contact, respectiv literatură de contact. Este citat Ioan Buduca, prietenul autorului, care propune interpretarea acesteia din urmă ca „literatură colectivă”, incluzându-i pe „Radu Vancu și Erza Proud și, poate, un pic din noi… cei care schimbăm aceste cuvinte pe internet.”

Ideea atragerii atenției asupra capcanei – inevitabile, de altfel – pe care IA o întinde, i-a venit autorului cu prilejul comemorării poetului Ion (Nino) Stratan, pe care îl consideră „ultimul reper al literaturii” înainte de apariția literaturii de contact.

Eseul continuă cu o analiză a adevărului invocat de literatura de contact ca fiind esența poeziei – după ce anterior fusese atribuit adevărului de corespondență – și evidențiază translația inevitabilă către realitate. Consecința:

„Adevărul este exclus din ecuație.”

„Cum se desfășoară moartea literaturii? Ca o tensiune între Adevăr și adevărul de contact, care implică și corespondența dintre lucru și idee. Această tensiune este suportată de autor.”

Astfel, raportarea autorului la Adevăr devine confuză: acesta și-l dorește, dar „nu mai știe care este Adevărul.” Inițial a existat o nesiguranță privind confuzia între Adevăr și adevărul corespondență, confuzie care, odată cu apariția IA, se adâncește, conducând, cu o siguranță falsă și iluzorie, la ideea că: „Adevărul este, de fapt, realitatea.”

Și, în consecință:

„Literatura are ca esență realitatea, respectiv adevărul de contact, folosind un limbaj de lemn, iar acțiunile literaților și literatura însăși devin formale, epuizând orice orizont metafizic și, implicit, orice morală.”

Lucrarea evidențiază preocuparea autorului pentru identificarea statutului literaturii – vie sau moartă — și încercarea acestuia de a propune o soluție care să prevină sau măcar să întârzie moartea literaturii. Soluția propusă: redescoperirea și raportarea la Adevăr, ca formă de rezistență în fața confuziei aduse de IA.

În încheiere, Florin Manole conchide:

„Literatura este o stare de moarte a literaturii din care numai întru Adevăr literatura e vie. În realitate, literatura e moartă. E umbra feței străvezii, e albă ca de ceară…
Ușor, ușor, autorul unei opere literare se îndepărtează de literatură ca de sine însuși și, într-un uriaș efort de asceză, chiar de sine însuși. Căci trudnică și plină de reînceputuri e starea de moarte, până ce, încetul cu încetul, simți cum te pătrunde puțină veșnicie.”

Doar o secundă de liniște a avut răgazul să se aștearnă. Părerile și comentariile au țâșnit ca dopul unei șampanii și, asemenea efervescenței din pahare, au acaparat atmosfera. Miki Vieru a reclamat dimensiunea exagerată a expunerii, care, în opinia sa, ar fi putut fi rezumată în două fraze. Sorin Vânătoru a intervenit cu convingere și argumente personale, încercând o demolare virtuală a eseului și a construcției conceptuale propuse de Florin Manole, aducând obiecții de fond și de formă.

Acesta a susținut că, în ciuda unei bune intenții, autorul construiește un silogism cu limbaj osificat despre cultură, susținând că esența artei nu există, că nu ar trebui abordată, și că arta este doar ceea ce face artistul pe hârtie, pânză, portativ etc. L-a invocat pe Roland Barthes, care afirma că „autorul de artă este un generator de texte”.

A intervenit, cu interes și finețe, Leonida Corneliu Chifu, care a remarcat că, susținând ideea că arta este un text generic, Sorin Vânătoru se află, probabil, sub influența unor gânditori precum Julia Kristeva și Philippe Sollers, care apreciază că arta exclude poezia, trăirea etc.

Alice Neculea a intervenit energic (reclamând imperativul cu care Sorin intervenise) și a adus argumente în favoarea eseului, încercând să-l readucă pe Sorin Vânătoru pe o linie de plutire convenabilă.

Eseul a fost aplaudat, însă, cu sinceritate, o parte dintre cei prezenți și-au declinat posibilitatea de a comenta, mulțumind pentru oportunitatea de a fi audiat o temă atât de interesantă.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Sorin Vânătoru, Miki Vieru, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Adi Serafim, Eduard-Gabriel Tănase, Valentin Irimia, Florin Oprea-Sălceanu, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu!”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Luni, 13 octombrie, ora 17:00, ne reîntoarcem în spațiul pus cu generozitate la dispoziția întâlnirilor noastre de către Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești, strada Anton Pann nr. 5.

Ședința de cenaclu se va desfășura respectând rubricile tradiționale:

》 CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

》 LECȚIA DE POEZIE – lector: Sorana Brucăr

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector permanent: prof. Emilia Luchian

》LECTURA DE CENACLU – își va împărți timpul între Doina Ofelia Davidescu, care va prezenta și va lectura din cel mai recent roman, O lume pe gâtul subțire al unei girafe, apărut de curând la Editura Universitară / Cișmigiu Books, și Florin Manole, care a rămas dator cu lectura unui fragment de eseu (aflat în lucru), al cărui titlu – parafrazându-l pe Ion Stratan – este Mai mult ca moartea literaturii.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

SEARA DE ASEARĂ – Între un calambur și o Cafea cu sare

Dacă pe blazonul cultural al României îl regăsim, cu siguranță, pe Eminescu, pe blazonul cultural al Ploieștiului vor fi întotdeauna Nichita Stănescu și Ion Stratan. Și va fi întotdeauna o onoare ca aceștia să fie sărbătoriți și de Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” din Ploiești.

Luni, 29 septembrie 2025, spre ceasurile înserării, Sala de Lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „N. Iorga” Prahova și‑a deschis ușile, lăsând doritorii să intre, cu sfială, în lumea poetului Ion Stratan.
După Nichita, Ploieștiul a mai avut un vis frumos. Și pentru că trebuia „să poarte un nume”, i s‑a spus Nino. În seara de aseară, câțiva distinși inimoși l‑au povestit. Prieteni, apropiați, colegi de peniță și cunoscuți au adus un omagiu distinsului și perpetuului căutător de echilibru între absurd și tandrețe, între joc și profunzime — la 70 de ani de la nașterea sa și la 20 de ani de la moartea sa.

Există poeți care luminează discret, ca o candelă în liniștea unei chilii, și există poeți care ard ca o torță, până la capăt. Ion Stratan a fost dintre aceștia din urmă — o voce de o sinceritate crudă, intensă, adesea incomodă, dar imposibil de uitat.

Cum ar putea fi viața unui om — sau chiar el însuși —, mai ales dacă e și poet, între un calambur și o cafea cu sare?
Pe de o parte, calamburul — jocul de cuvinte, ironia, zâmbetul strecurat printre rime — e semn că poetul vedea lumea nu doar cum este, ci și cum s-ar putea spune că este. Pentru poet, un calambur nu e doar o glumă — e o mică evadare în ambiguitate, o revoltă jucăușă împotriva literalului. Pe de altă parte, cafeaua cu sare, fără a fi o intenție stranie, e acel detaliu care rupe rutina, dar aduce și un gust neașteptat, o revelație. Între ele, omul — poetul — și‑a dus existența ca între o glumă care nu era chiar glumă și o greșeală care nu era chiar greșeală, apoi și‑a scris poemele dând din umeri la absurditatea vieții… Astfel că viața poetului, între un calambur și o cafea cu sare, a fost, poate, o viață cu ironie, dar și cu vulnerabilitate, în care fiecare detaliu banal a avut șansa să devină metaforă — sau, cel puțin, un vers reușit.

Versurile sale au un melos aspru, tăios, dar și o melancolie profundă, umană, care răzbate dincolo de aparente jocuri de cuvinte. Ion Stratan a scris cu febra lucidității și a visului, cu disperarea lucidului care înțelege prea bine lumea ca să mai poată fi împăcat cu ea.

A fost Ion Stratan, așa cum l‑a numit Traian T. Coșovei, un singuratic ascuns în spatele metaforei?
Am avut plăcerea și onoarea de a‑i asculta, destăinuindu‑se, într‑o atmosferă de nostalgie și calm mângâietor, pe: Ioan Mihai Cochinescu — prozator, scenarist și regizor de film, artist fotograf și muzicolog; Florin Dochia — poet, jurnalist, publicist; Sorin Vânătoru — scriitor, psiholog, filozof autodidact, unul dintre cei mai vechi și valoroși membri ai Cenaclului; Liana Dupont — restauratoare de artă și poetă, soția poetului Ion Stratan; și Florin Manole — jurnalist, scriitor, teolog, membru fondator și vicepreședinte al Asociației 24 PH ARTE Ploiești. Fiecare a căutat cu asiduitate prin sertarele memoriei și a scos la iveală cunoscute și necunoscute povești.

Dar înaintea tuturor — sperând că așa se cuvine — s‑a dat glas poetului, versurilor sale, prin intermediul colegului nostru, actorul Nicu Drăgulin.

Primul invitat la scena reamintirii și retrăirii unui timp când idealurile, trăirile intense și descoperirea perpetuă a lumii defineau identitatea poetului a fost Ioan Mihai Cochinescu. Bucuros că se află într-o asemenea împrejurare, s‑a prezentat pe scurt, trecând apoi ușor, ca și cum ar fi fost ieri, la amintiri în prezent. Au fost evocate, cu emoție, atmosfera hâtră, aerul jucăuș și participanții ședințelor literare de altădată, dar și libertatea nesperată pe care o căpătaseră cenacliștii, cu uimire, în vremuri de constrângeri de tristă amintire (libertate datorată mai ales lui Florin Dochia, conducător al Cenaclului și director, pe atunci, al Palatului Culturii). Întâmplările au fost întotdeauna fabuloase în compania lui Nino… Într‑una dintre deplasările cu tematică literară, la Pucioasa, au cinat mai nimic împreună cu amfitrionul, la lumina unor lămpi cu petrol, într‑un restaurant de vază din localitate; apoi, la întoarcere, la lectura unor fragmente din volumul de proză Un spectacol ratat de Daniil Harms, în lumina oarbă și în frigul neînchipuit al unui vagon de clasa I, a izbucnit un duet neașteptat de hohote de râs, salvatoare și eliberatoare, concomitent cu un real și resimțit cutremur de pământ. Povestirile despre Cenaclul de luni și gașca anilor ’80, amintirea publicării unui volum (cu copertă neagră, cerută imperios) dedicat de Nino tatălui său (De partea morților, 1998), prezentarea unei poezii cu dedicație personală, a unui exemplar din revista Contrapunct, precum și a fotografiilor din arhiva personală au cucerit asistența.

Florin Dochia și‑a deschis sacul cu amintiri în fața unui auditoriu aflat deja sub vraja interminabilă a neștiutelor povești. A istorisit cum Nino Stratan, neîmpăcat cu rolul de profesor de gimnaziu dintr‑o anonimă localitate limitrofă Ploieștiului, a fost ajutat să se angajeze la Palatul Culturii unde, în lipsa unui post adecvat, ca muncitor necalificat, a răzbătut în munca asiduă de bibliograf, dar și în depozitele de carte interzise publicului (caietele lui Cioran ș.a.). Nino Stratan era în permanență uimitor: articolele pentru ziar le înregistra pe reportofon și apoi le transpunea redactorul pe hârtie, cu mașina de scris; suținător al ritmului și muzicalității în poezie, s‑a dovedit un creator nestăvilit de cuvinte noi din cuvinte deja cunoscute (à la Nina Cassian); și‑a căutat cu atenție autodefinirea printr‑un experiment sub forma jocului, prin control asupra limbajului, sacrificând utilitatea poeziei sale în favoarea experimentului, care, desigur, putea lua diverse și multiple forme. Este amintită editarea publicației Revista Nouă (ulterior interzisă), implicarea poetului în organizarea evenimentelor dedicate poetului Nichita Stănescu — idolul său (Festivalul de poezie alternând cu o altă manifestare numită Colocviile Nichita Stănescu). Istorisirile au căpătat conotații interactive, invitații intrând într‑un duel nostalgic cu spadele amintirii. Perindarea scriitorilor și poeților (amintirea celor mai vechi și valoroși) la ședințele Cenaclului, momentele petrecute în apartamentul poetului din Blocul 7 etaje au fost evocate cu dragul unei prietenii fără sfârșit. Din fericire, supravegherea impusă de rigorile conducerii de partid și de stat se făcea, la vremea aceea, prin intermediul unei persoane tolerante, cu vederi relaxate.

Estetica și semiotica erau subiectele cu care Sorin Vânătoru îl provoca pe Nino Stratan, despre care povestește că era un maestru al ideii și deosebit de receptiv la polemică (Zid de maci a fost un motiv constructiv de celebră polemică cu Traian Bălăceanu), fără a fi conflictual, indiferent de situație și împrejurare. A recitat cu emoție două frumoase, recente poeme dedicate lui Nino Stratan: Moarte onirică („Cel care nu mai este sporește conștiința cosmică/ … timpul se va contracta în absența conștiinței,/ prăbușindu‑se într‑o comă profundă/ și tu vei învia ca într‑un vis, înaintea nașterii tale.”) și Poezia („Poezia lui n‑a mai avut răbdare cu Nino,/ în fiecare noapte filele cărții De partea morților/ se desprindeau și îi luminau încăperea la o putere de 10 wați./ În 2005, când Nino a trecut puțin Dincolo,/ ca să vadă cum este, i-am dat un poem/ să nu se plictisească în lumina orbitoare a Totului,/ iar dvs. cei din sală, acum și aici, sunteți un poem, eu sunt titlul,/ poem pe care i-l vom trimite lui Nino, pe cale electromagnetică,/ să poată respira, până când ne vom revedea.”).

Liana Dupont, delicată prezență în poezia contemporană și altădată în viața poetului, evocă cu umor, mângâiată de nostalgie, momente cu haz, provocate involuntar de poet: O banală călătorie cu trenul, având destinația Slănic, în timpul căreia Nino — exclamând cu disperare: „Mi‑e cald, mi‑e cald, dă‑mi pantalonii scurți!” — se hotărăște dintr‑o dată să treacă de la ținuta de călătorie la cea de vacanță, creează un moment ușor penibil, surprins de venirea neprevăzută a controlorului. Biletele par de negăsit sub privirea de o uimire nedisimulată a funcționarului CFR. Singurul nestânjenit de ciudățenia momentului a fost poetul, care, deși descoperit în slip, a exclamat cu candoare: „Ce vă uitați, mă pregătesc de pe acum pentru Baia Baciului!” O minunată poveste, Cele patru anotimpuri, înregistrată ad hoc, pe o casetă cu bandă magnetică pentru o emisiune radio, a rămas, din păcate, pierdută sau uitată pentru eternitate într‑un cotlon al vreunui studio. Amintiri frumoase, fără regrete, care, dacă au existat vreodată, s‑au pierdut în împăcarea și bucuria cu care Liana Dupont le-a evocat cu emoție, după o viață de om.

Trei poeme, construite cu grijă și ingeniozitate, din versurile lui Nino, au fost o surpriză remarcabilă și inedită din partea poetului Mircea Teculescu. Câteva fragmente:

„Noapte vârâtă în șube/ Undeva lângă soba/ Cercului polar,
Închis în chilie/ Priveam cum afară recită viața mea./”

Sau:

„Dintre zei/ ne‑a rămas doar cuvântul/ În noi înșine ca păpușile rusești Matrioska/
nu mai sunt tânăr/ auriul dulapurilor cu picioare/ de căprioară
nu mă mai bucură/ lacul bufetului nu mă mai încântă, nu/
mă mai cuprinde moliciunea fotoliilor/ patul singur nu mă mai învăluie, fereastra/
către curtea cu lampioane și pietriș/
nu‑mi mai stârnește visările/
Lume retrasă în cochilia formei/”

Și:

„Cerul era senin, o umbră/ de avion îl brăzda, întorcând stelele ca pe semințe/
Palimpsest fața mea/ Sub vântul de est/
Tu – ce mândră sună această tăcere/ Sărută-mă și te du/
Să mă scutur de simțuri cum/ evadatul adormit în zăpadă./”

Cum să pui nesfârșite povești în tiparul fix de timp al unei seri omagiale? Destăinuirile, în loc să scadă, se înmulțeau pe harta colorată a amintirilor, ca un șuvoi subțirel de izvor ce se transformă-n râu, pe negândite. Timpul, în spațiul de împrumut al generoasei noastre gazde, s‑a scurs pe nesimțite, astfel că Florin Manole a amânat lectura fragmentului de eseu cu titlul — parafrazându-l pe Nino — „Mai mult ca moartea literaturii” pentru ședința viitoare a Cenaclului.
Propunerea pentru înființarea unui muzeu dedicat poetului ION STRATAN va face parte din preocupările de viitor ale celor prezenți.

În încheiere, prin vocea expresivă a actorului Nicu Drăgulin, versurile poetului au făcut o reverență asistenței și s-au întors în pagini de carte, sau de unde au venit.

O poveste între povești, o inimă de poet, de la un octombrie la altul… Și tot așa, numai între „octombrii” colindă în lume și ne colindă. Afară, un vânt subțirel și ploaia cu frison de octombrie au murmurat din om în om, din ram în ram, din frunză-n frunză, un gând frumos cu gust de „cafea cu sare”.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin.

Invitați: Liana Dupont, Ioan Mihai Cochinescu, Florin Dochia, Sorin Vânătoru, Mircea Teculescu, Gabriel Alexe

Alți invitați: Iulia Dragomir, Patricia Popescu, Dan Gulea, Daniel Chelsoi ș.a.

Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu, Mihai Ioan Cochinescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Seara de aseară – Atribuirea numelui Gheorghe Coman Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești și dedicarea următoarei ediții memoriei sculptorului – un gest de profund respect și recunoaștere față de contribuția sa remarcabilă la dezvoltarea artei sculpturale din România

Să omagiezi un om la împlinirea a 100 de ani de la naștere, mai ales că acesta fiind nu un oarecare pământean, ci sculptorul Gheorghe Coman, a fost provocarea căreia i-au făcut față cenacliștii, aseară, la  Filarmonica „Paul Constantinescu”, odată cu revenirea la sediul și programul obișnuit.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus în atenția celor prezenți versurile Mariei Bem, dedicate sculptorului Gheorghe Coman (Motto),  ale lui Valentin Irimia (Epoca lipsă) și proza Emiliei Luchian, inspirată de tema întâlnirii noastre (Dăltuitorul, Zidurile). Florin Manole a adăugat lectura unui text, scris de Ioan Buduca (… gata și cu noul interbelic).

》LECȚIA DE POEZIE a  făcut o scurtă incursiune, realizată de Doina Ofelia Davidescu, în creația poetului TRAIAN T. COȘOVEI, care s-a autodefinit astfel:
Eu scriu doar ca să-mi amintesc. Poezia mea e un jurnal de memorii retrăite. Îmi place să-mi recitesc din când în când cărțile, ocazie cu care mi-am dat seama că aproape tot scrisul meu este legat de femeile care mi-au apărut miraculos în viață: cutare poem l-am scris după despărțirea de Ioana, altul când m-am îndrăgostit de Flavia. Cărțile sunt, de fapt, hărți ale iubirilor mele. Fără ele, aș rătăci, aș ajunge în cu totul altă parte, pe un alt continent, declara poetul într-un interviu acordat revistei „Formula AS”.
Remarcabil reprezentant al al generației ’80, alături de poeți ca Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Mariana Marin sau Alexandru Mușina, stilul său se caracterizează prin: ludic, ironie și intertextualitate; ton colocvial și urban; teme postmoderne: alienarea, identitatea, kitsch-ul, cultura pop; influențe din muzică, cinema, publicitate, cultura de masă.
Traian T. Coșovei este autorul unor volume de versuri care s-au bucurat de aprecierea elogioasă a criticii literare și de popularitate între cititorii de poezie românească de azi: Ninsoarea electrică,  Editura Cartea Românească,  1978,  1, 2, 3 SAU… , Editura Albatros, 1980,  Cruciada întreruptă, Editura Cartea Românească, 1982, Poemele siameze, Editura Albatros, 1983,  În așteptarea cometei, Editura Cartea Românească, 1986,  Rondul de noapte, Editura Militară, 1987, Pornind de la un vers, Editura Eminescu, 1990, Bătrânețile unui băiat cuminte, Editura Pontica, 1994, Mickey Mouse e mort, Editura Cartea Românească, 1994, Ioana care rupe poeme, Editura Asociația Scriitorilor București & Cartea Românească, 1996,  Patinează sau crapă!, Editura Axa, 1997,  Ninsoarea electrică, ediția a II-a, Editura Vinea, 1998, Percheziționarea îngerilor, Editura Crater, 1998, Lumină de la frigider, Editura Cartea Românească, 1998,  Bună dimineața, Vietnam!, Editura Călăuza, 1999,  Institutul de glasuri, antologie, Editura Cartea Românească, 2002,  Vânătoarea pe capete, Editura Libra, 2002, Greva căpșunelor, Editura Libra, 2004, Aerostate plângând, Editura Tracus Arte, 2010, și Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000.

A obținut numeroase premii importante, dintre care: Premiul Uniunii Scriitorilor, 1979; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1994, pentru volumul Bătrâneţile unui băiat cuminte; Marele Premiu ,,Ion Vinea”, 1996; Premiul Academiei ,,Carpatica”, 1996; Premiul Academiei Române pentru poezie, 1996; Premiul Internaţional ,,Nichita Stănescu”, 2000; Autorul anului 2002 – premiu decernat de A.P.L.E.R. pentru volumul de poezie Vânătoarea pe capete ; Ordinul „Meritul Cultural” în gradul de Ofiţer, 2004, ș.a.

Creația sa are o imagistică domestică și tandră, combinată cu personificare subtilă. Poeziile sunt, cel mai adesea, scurte, cinematografice, evocând atmosfera barurilor de noapte și misterul feminin. Conțin simbolism urban și o tensiune erotică, nostalgică, emblematice pentru felul în care poetul împletea realitatea cotidiană cu lirismul spontan.

Stilul minimalist, aparent simplu, are o forță emoțională autentică. Adesea avem de a face cu poeme-reflecție despre frică și vulnerabilitate în iubire.  

„Monarh distrat și melancolic peste un regat surrealist, locuit de personaje atinse de faimosul mal du siècle, poetul pare a se fi rătăcit într-o lume a tehnologiei de serie, carnavalescă; și totuși menestrelul nomad nu dezarmează, ci recurge la arma sa thaumaturgică, la remediul său exorcist, vrăjit al poeziei. Astfel că universul regatului coșovian se preface ca prin minune în spectacol feeric în care totdeauna binele, rudă bună a imaginarului fantastic, surreal, dicteul bine temperat și analogiile mirabile, mereu uimitoare și uluitoare, înving sau măcar îmblânzesc răul, deprimarea, depresia, îndurerarea, himera în chip de coșmar.” GEO VASILE – TRAIAN T. COȘOVEI, UN TRAPEZIST AL METAFOREI (Viața Românească ediția 10/2018)

Exemplific creația sa cu ceea ce mulți critici consideră a fi unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste:

Și dacă tu ești o planetă străină

Se întunecase și viaţa noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pîlpîitor.
Deasupra, orașul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.

Și dacă părul tău e o fiinţă venită de pe altă planetă?

Fiecare secundă
arunca un cîmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lîngă tine. Te pîndea cu nările ca doi ogari
întărîtaţi de iepurii mirosului tău.

Și dacă glasul tău e o fiinţă coborîtă din altă planetă?

Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătăţii tale.
De pe urma spaimei că nu m-aș putea face înţeles.
Că pe lîngă viaţa mea ar putea trece pachebotul cel
mai înalt din lume.
Ca și cum s-ar lovi două tandre armuri
și pe luciul unei scîntei ar ieși patinatorii cu eșarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă
luminoasă – fără să-mi arate că exist cu-adevărat.

Și dacă parfumul tău e o fiinţă căzută din stele?

Brăţările tale îmi răspundeau obraznic –
rochiile tale foșneau dînd importanţă fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hîrtie pe mediterana pohtelor mele.

Și dacă ochii tăi sînt două fiinţe de pe altă planetă?

Și dacă tu ești o planetă străină locuită de fiecare gînd al meu?
În urma noastră orașul plutea fragil, ca un aisberg orbitor te purta
pe scuturi strălucitoare – te ridica înfășurată în drapeluri de frig luminos.

Deodată,
se întunecase
și viaţa noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru, pîlpîitor.

》11 MINUTE DE ISTORIE. Conduși cu farmec și abilitate de către lector, profesor Emilia Luchian, am asistat la o continuare a incursiunilor în lumea romană, făcând un interesant popas în epoca vestalelor, perioadă istorică și mitologică specifică Romei antice, încărcată de simbolism religios, moral și social.
„Epoca vestalelor virgine” reprezintă o epocă idealizată, de puritate, disciplină și sacralitate, o perioadă cu norme morale rigide, în care castitatea și supunerea erau valori supreme.
Vestalele erau preotese ale zeiței Vesta, protectoarea căminului și a focului sacru, în religia romană. Acestea trăiau într-un templu din Forul Roman și aveau o funcție esențială: să întrețină focul sacru, care nu trebuia să se stingă niciodată — simbol al continuității și securității Romei. Tinerele fete alese, de obicei între 6–10 ani, din familii nobile, se angajau să rămână fecioare (virgine) timp de 30 de ani; după terminarea acestui serviciu, puteau alege să se căsătorească (dar puține o făceau).
Au existat trei categorii de Vestale: Discipulae – Vestalele novice (ani 1–10, învață și se pregătesc pentru slujirea completă); Ministrae – Vestalele active (ani 11–20, îndeplinesc ritualurile și sarcinile religioase) și Magistrae – Vestalele senior (ani 21–30, învățătoare și gardiene ale tradiției sacre).
Statutul privilegiat al Vestalelor le permitea acestora să se  bucure de o independență rară pentru femei în Roma antică. Puteau să-și administreze singure bunurile, să primească locuri de onoare la spectacole, să grațieze prizonieri condamnați la moarte, doar printr-o simplă atingere. Dacă încălcau jurământul de castitate, erau îngropate de vii, iar amantul lor era biciuit până la moarte. În decursul timpului puține vestale au încălcat normele de moralitate. Istoricii antici, precum Liviu, Pliniu cel Bătrân, Tacit și Dio Cassius, menționează mai multe cazuri de Vestale care au fost acuzate că au încălcat normele rigide, aproximativ 10–12 cazuri fiind atestate în sursele scrise. Dintre acestea, vestalele Virginea, Mucia și Licinia, din timpul împăratului Domitian (sec. I d.Hr.), au fost executate, cel mai probabil din motive politice, fiind îngropate de vii, iar presupușii lor iubiți au fost și ei executați.
După o existență de aproape un mileniu, spre sfârșitul Imperiului Roman, în contextul creștinării statului roman și al declinului religiei tradiționale romane, Ordinul Vestalelor a fost oficial desființat în anul 394 d.Hr., de către împăratul creștin Teodosie I, în cadrul unui efort sistematic de eradicare a religiilor păgâne din Imperiul Roman.

Partea a doua a ședinței, având ca titlu Zborul tăcut al pietrei, a fost dedicată omagierii, cu respect și recunoștință, a sculptorului ploieștean Gheorghe Coman (n. 08.09. 1925 – d. 09.08. 2005), inspirator al Taberei Naționale de Sculptură Monumentală Contemporană din Ploiești, la împlinirea a 100 de ani de la naștere.
Ne-am bucurat să avem alături pe fiica acestuia, distinsa pictoriță Patricia Popescu, care împreună cu Florin Manole și Alice Neculea au rememorat diverse momente și aspecte din viața ca o adevărată poveste de roman a artistului. Până să ajungă să-și îndeplinească visul a străbătut printr-o existență balansată între trecerea pe sub furcile caudine a unor aprige încercări (prizonier de război, judecat de Curtea Marțială pentru trădare, suspectat de a fi fost în perioada Perestroikăi filorus, reclamat și urmărit sistematic de Securitate) și izbânzi (absolvent în 1949 al Institutului de Științe Economice și în 1951 al Institutului de Arte Plastice București, membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al filialelor din Ploiești și Buzău, participări la toate expozițiile anuale, bienale de stat, regionale ș.a., însumând peste 500 de expuneri; participări internaționale la Praga, Varșovia, Aberdeen – Scoția, Oudenardee – Belgia).
„Aparținând unei generații de elită, în care oamenii aveau credință, onoare, educație, conștiința propriei responsabilități și spirit de dăruire” (Luiza Barcan Măgura Buzăului – O academie liberă de sculptură, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2025) a devenit o figură emblematică a artei românești/contemporane/universale, opera sa continuând să inspire și să emoționeze generații; moștenirea sa artistică rămâne vie – dăltuită în piatră, dar mai ales în conștiința culturală.
Visul de a găsi un loc în aer liber unde să se adune și să creeze artiștii după bunul lor plac și propria imaginație a întâmpinat numeroase piedici și refuzuri pe plaiurile natale, dar avea să prindă viață în poienile din preajma Mănăstirii Ciolanu, cu piatra adusă din comuna Măgura, aflată în apropiere. Astfel, realizarea sa cea mai de seamă, Tabăra de sculptură Măgura, a fost organizată în perioada 1970 – 1985. Inițiativa i-a aparținut sculptorului, sprijinit de Uniunea Artiștilor Plastici din România, pentru a marca 16 secole de la prima atestare documentară a orașului Buzău. Gheorghe Coman a participat cu lucrări în toate cele 16 ediții (numărul 16 reprezentând și numărul modulelor Coloanei fără sfârșit a lui Brâncuși). La Măgura au lucrat liber, fără constrângeri ideologice sau de altă natură, 163 de sculptori, în urma cărora au rămas 256 de lucrări în piatră, donate județului de către creatori, reprezentând cel mai mare ansamblu național de sculptură în aer liber din țară. Lucrările sale și ale artiștilor participanți sunt mai mult decât simple forme – ele sunt ecouri ale spiritului, ale istoriei, ale omului în căutarea sensului și frumuseții.
Sculpturile lui Gheorghe Coman care păzesc poienile Taberei de Sculptură Măgura sunt: Piatra de izvor (1970), Zbor (1971), Ambient (1972), Doamna Neaga (1973), Jertfa Brâncoveanului (1974), Șipotul (1975), Semn pentru o bătălie pierdută (1976), Țărancă (1977), Întâmpinarea (1978), Moara (1979), Troiță pentru Pârvu Mutu Zugravu (1980), Mioritică (1981), Troiță pentru Ana lui Manole (1982), Martirii (1983), Trecere (1984), Semne primordiale (1985).

Prin forța expresivă a volumelor, prin sensibilitatea detaliului și profunzimea mesajului, dar și pri modul cum a găsit de cuviință să se dedice artei, prin dârzenia cu care a luptat pentru libertatea creației, Gheorghe Coman și-a câștigat locul binemeritat în galeria marilor artiști. Cu trecerea timpului s-a dovedit că opera sa nu cunoaște uitare, ci renaște cu fiecare privire, cu fiecare gest de admirație.
A primit numeroase premii și distincții care au culminat cu acordarea în anul 2004 a Ordinului și Medaliei Meritul Cultural în grad de comandor categoria C.

Omagiul adus sculptorului s-a încheiat cu propunerea venită din partea Asociației 24 PH ARTE Ploiești, prin intermediul lui Florin Manole, ca următoarea ediție a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești să fie dedicată sculptorului Gheorghe Coman și numele acestuia să fie atribuit și să completeze titulatura taberei ploieștene.

Au participat: Patricia Popescu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Florin Oprea Sălceanu, Valentin Irimia, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu și Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar 

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Când „vara, cu pași lenți, se pierde printre șoapte / pe străzi cu gust de toamnă și doruri în cutie”, ne-am reunit, cu entuziasm de început de septembrie, la Centrul Cultural „Sf. Antim  Ivireanul” din Ploiești. Întâlnirea cu titlul „Limba română – oglindă de dor” și-a propus să celebreze frumusețea limbii române prin momente, reflecții și lecturi literare din creația eminesciană și/sau inspirate de opera și spiritul celui care a făcut din limba noastră o artă: Mihai Eminescu.

O introducere în temă, „Evoluția limbii și literaturii române de la Scrisoarea lui Neacșu la Mihai Eminescu”, prezentată în deschidere de către Doina Ofelia Davidescu, a evidențiat că evoluția limbii și literaturii române este o călătorie fascinantă care a început timid, cu primele încercări de exprimare în limba maternă, atingând culmi de profunzime și frumusețe odată cu Mihai Eminescu, poetul național. Între aceste două borne – Scrisoarea lui Neacșu (1521) și moartea lui Eminescu (1889) – s-a desfășurat un drum de maturizare lingvistică, culturală și identitară. Ca să ne facem o imagine a contextului European în care ne aflam, Scrisoarea lui Neacșu a fost contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei, Leonardo da Vinci murise de doi ani. Primele traduceri religioase din secolul al XVI-lea au fost urmate de contribuția cronicarilor  moldoveni și munteni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), care nu doar că au relatat evenimente, dar au și afirmat idei fundamentale despre unitatea și originea românilor, contribuind la conștiința națională, lucru pentru care le suntem în veci recunoscători. Începutul secolului al XVIII-lea a adus pe scena culturii personalitatea cu totul excepțională a lui Dimitrie Cantemir, om de știință, scriitor, filosof și diplomat, care a scris atât în română, cât și în latină. Lucrările sale aduc o viziune largă asupra identității românești și fac legătura dintre Orient și Europa iluministă. În opera sa, limba română capătă dimensiuni filosofice și narative complexe. Sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost dominat de Școala Ardeleană (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu ș.a.), mișcare culturală care pledează pentru originea latină a românilor și cere introducerea alfabetului latin, contribuind la formarea limbii literare și la unificarea ortografiei. În secolul al XIX-lea se distinge epoca pașoptistă, în care literatura română se dezvoltă sub influența ideilor iluministe și romantice europene. În timp ce Constantin Negruzzi marchează începutul prozei literare moderne, Vasile Alecsandri promovează limba română prin poezie, teatru și folclor. Această perioadă a fost esențială pentru definitivarea limbii literare române și pentru afirmarea identității naționale în plan cultural.

Între timp Europa a făcut cunoștință cu barocul, clasicismul și iluminismul, literatura  parcurgând apoi traseul faimoaselor curente literare: Romantism (Victor Hugo, Alfred de Musset, George Byron, William Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge, Johann Wolfgang von Goethe, Heinrich Heine, Aleksandr Pușkin), Realism (Honoré de Balzac, Gustave Flaubert, Charles Dickens, Lev Tolstoi, Fiodor Dostoievski, Ivan Turgheniev, George Eliot), Naturalism (Émile Zola, Guy de Maupassant, Theodor Fontane, Giovanni Verga) și Simbolism (Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé).

Secolul al XIX-lea, din care fac parte Ion Creangă, Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu și B.P. Hașdeu, poartă amprenta inegalabilului Mihai Eminescu. Relația dintre Mihai Eminescu și limba română este una emblematică, o legătură profundă între un creator de geniu și materia primă a operei sale: cuvântul. Opera sa, influențată de romantism, dar profund originală, demonstrează că limba română poate exprima idei filosofice, sentimente complexe și viziuni cosmice. Dacă – până la Eminescu – literatura română era mult în urma celei occidentale, genialitatea poetului atrage atenția și aprecierea tuturor, lansându-l pe calea universalității. Mihai Eminescu a ridicat literatura română la nivel european și încheie simbolic o etapă de secole în formarea culturii scrise românești.

După-amiaza literară a dat ocazia tuturor să participe, iar rubricile Cea mai recentă creație și Lecția de poezie s-au întrepătruns și s-au armonizat perfect. Emilia Luchian a prezentat sub forma unui mic eseu, Arhitectul porților limbii, un remarcabil omagiu adus poetului național: „Eminescu rămâne un spațiu de trecere: arhitect al porților limbii, cel care a ridicat abisuri verticale și a transformat dorul într-o formă de eternitate. El este pragul la care cuvântul devine simbol, iar simbolul devine destin. Eminescu nu poate fi citit doar ca istorie, ci ca o doină vie, mereu reîncepută. Eminescu este un  prag și o lumină, o doină purtată de fiecare dintre noi, chiar fără să ne dăm seama.” A completat intervenția cu poemul propriu „Eminescu e doina”. Liana Sprânceană a citit poezii mai puțin cunoscute din creația eminesciană, publicate în volumul Mihai Eminescu Opere complete, ed.1914 : „Dormi” și „Oricare cap îngust”, puse la dispoziție de site-ul „Matricea românească” și o suită de cinci haiku, dedicate poemelor eminesciene. Valentin Irimia a surprins plăcut asistența recitând „Scrisoarea a V-a” și „Care-o fi pe lume al meu amor”. Intervenția lui Adi Serafim a dat o culoare aparte. El a reafirmat calitatea lui Eminescu de arhitect al limbii, supunând atenției versul: „Un leu rage pustiei turbarea lui fugind” (Amorul unei marmore) și concluzionând cu admirație: „Pe soclul limbii române se trezesc sunete care construiesc catedrale”. Leonida Chifu subliniază nefericitul destin al poetului, supus repetabilului „talent” al contemporaneității – oricare ar fi fost aceasta, în timp – de a-și „îngropa” valorile. Irene Ionesco aduce omagiul personal citind o proză scurtă și trei strofe din Luceafărul, iar Maria Bem recită un poem dedicat marelui poet, subliniind și rolul acestuia în nașterea limbii literare moderne. Sorana Brucăr ne recită cu bine-cunoscutul talent „Rugăciunea unui dac” și din creația proprie timpurie, poemul „Eminescu”. Prin prezența colegului nostru, actorul Nicolae Drăgulin, asistența s-a bucurat de interpretarea unui minirecital din creațiile lui Mihai Eminescu (Kamadeva, Glossă) și Marin Sorescu (În capul trebii), pus în scenă cu incontestabilul său talent.

Cu referire la viața lui Eminescu, discuțiile au continuat efervescent, subliniind dificultatea uriașă a unui producător, regizor, scenarist de a pune pe peliculă viața unui geniu, a unui personaj celebru, ușurința sau nepriceperea cu care se poate rata povestea – toate acestea și încă multe altele, punând în oglindă filmul „Enescu – jupuit de viu”. Adi Serafim a pus capăt șuvoiului de critici cinefile pro și contra, citind un titlu recent: Dă-te jos din sania mea, un poem dintr-o serie lecturată și apreciată de curând în Cenaclu, caracterizat de aceeași inocență aparentă și de invizibilă delimitare dintre fantezie și realitate.

O după-amiază frumoasă, cu variate emoții literare, la care au participat: Emilia Luchian, Maria Bem, Diana Petroșanu, Sorana Brucăr, Liana Sprânceană, Irene Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Valentin Irimia, Adi Serafim, Nicolae Drăgulin, Dan Simionescu și Leonida Corneliu Chifu.
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Încă vară, e cald, lumina are gust de amintiri și parcă timpul a stat în loc sub cupola Centrului Cultural Sf. Antim Ivireanul, cât ne-am dat întâlnire în după-amiaza de miere a zilei de luni, 18.08.2025.

CINEMARTOR a ieșit din colțul obscur și, prin intermediul lui Florin Manole, ne-a făcut părtașii unei cronici de cinema, dedicată filmului „F1”.
„Welcome to the human race!” este motto-ul cu care debutează filmul Driven (2001), care poate fi vizionat cu o bere în față. Spre deosebire de acesta, filmul „F1”, cu un buget de peste 200 milioane de dolari, ca variantă mai „scumpă și lucioasă”, ne oferă posibilitatea de a descoperi povestea din spatele reclamelor și a efemerului. Scenariul de Ehren Kruger este regizat de Joseph Kosinski (cunoscut pentru Top Gun: Maverick) care validează „F1” și ca sport, nu numai ca spectacol. A avut sprijin complet din partea organizației Formula 1, inclusiv a echipelor și șoferilor reali, cu implicarea directă a lui Lewis Hamilton, atât ca producător, cât și consultant tehnic, contribuind la realismul cursei. Filmul îi are în distribuție pe Brad Pitt, Damson Idris, Javier Bardem, Kerry Condon, și Tobias Menzies. Hans Zimmer semnează coloana sonoră, iar producția este realizată de unii dintre cei mai cunoscuți producători din industrie, inclusiv Jerry Bruckheimer, Lewis Hamilton, Brad Pitt și alții.

Brad Pitt joacă rolul lui Sonny Hayes, supranumit „cel mai bun care n-a fost.” După un accident grav în anii ’90, el dispare din lumea Formulei 1. Treizeci de ani mai târziu, este convins de fostul coechipier și acum proprietar de echipă, Ruben Cervantes (Javier Bardem), să revină într-o ultimă misiune: salvarea echipei fictive APXGP de la faliment. Sonny împarte cockpit-ul cu Joshua Pearce (Damson Idris), un debutant ambițios. Povestea explorează rivalitatea, mentoratul și drumul spre răscumpărare. După modelul filmului Ted Lasso (2020), întrebarea „De ce facem asta?” își primește replica perfectă: „Altceva nu are rost.” Făcând o comparație cu alt film cu subiect similar, lectorul apreciază că dacă „F 1” abordează lumea curselor din perspectivă ficțională și hollywoodiană, documentarul „Senna” o abordează realist și profund emoțional.

„Și mai e ceva în acest F1, e vorba de poezia însăși a tehnologiei prinsă între pilot și aceste vehicule construite cu precizie diabolică, dar care nu se pot decide dacă să depășească mereu orice viteză pământeană, să se desprindă de pâmânt și să zboare sau să plutească într-un zbor paradoxal, prins în chiar acel, ne-o spune poetul, greu al pământului.”

În încheiere, sunt amintite alte două filme americane de referință, ambele regizate de Sydney Pollack, cu o sensibilitate artistică comună, dar care merg în direcții foarte diferite: Bobby Deerfield – un film melancolic, lent și interiorizat și The Electric Horseman – un film cald, plin de spirit, cu mesaj social și aventură. Florin Manole, cronicarul ocazional al CINEMARTORULUI, ne-a invitat să descoperim prin vizionare povestea din spatele reclamelor și luminilor comerciale, pentru că se merită.

Audiența a apreciat expunerea, comentariile nu s-au lăsat așteptate, cu contribuții substanțiale din partea lui Leonida Corneliu Chifu și a nou venitei Irene Ionesco.

LECTURA DE CENACLU a deschis seria de eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a., propusă pentru a da șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. În debut, Cum apasă cuvântul care inspiră, prezentat de Doina Ofelia Davidescu.

Fără a fi avut pretenția de a expune o lucrare științifică, chiar și de dimensiuni reduse, a fost, mai degrabă, doar ceea ce presupune cuvântul „eseu” în rugby, adică o încercare.
Cuvântul care inspiră apasă pentru că poartă în el prezența lui Dumnezeu. Este cuvântul care nu cere doar să fie auzit, ci să fie trăit. Ne atinge cu gravitatea Adevărului și cu blândețea Harului. Și în această tainică apăsare — găsim libertatea.

Cuvântul care inspiră poate nu vine ușor dar nu este un simplu sunet care mângâie aerul, venind dintr-un loc nedefinit — poate din memorie, poate din tăcere, poate din altă parte — și odată rostit, nu mai poate fi retras. Cuvântul care inspiră nu doar vorbește, ci se mișcă, trăiește. 

Pentru a da formă și culoare celor spuse în introducere, autoarea a ales să comenteze doi scriitori români, total diferiți, fiecare fiind important în și dincolo de epoca în care a creat/creează, recunoscând că titlul eseului a fost un pretext pentru a vorbi despre aceștia. Un pian și un fluture – creatori involuntari ai unor imagini metaforice de mare intensitate, au determinat alegerea. Au fost lecturate două fragmente din Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu și Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu, alegerea fiind motivată de faptul că, deși autorii sunt foarte diferiți, ambele romane reflectă o viziune introspectivă asupra omului, analizat în profunzimea psihicului său. Dacă Hortensia Papadat-Bengescu plasează personajele într-un context social bine delimitat (aristocrația interbelică în declin), dar interesul autoarei este concentrat pe frământările interioare ale acestora, pe trăiri refulate și frustrări personale, Mircea Cărtărescu merge și mai departe: în Orbitor, conștiința devine un univers în sine, iar realitatea exterioară este adesea absorbită de fluxul memoriei, visului sau halucinației, individul fiind nu doar alienat, ci fragmentat, prins între timp, spațiu și mitologie personală. Concert din muzică de Bach și Orbitor. Aripa stângă se întâlnesc în preocuparea pentru complexitatea omului, pentru adevărul ascuns al conștiinței și pentru inovația artistică. Dacă romanul Hortensiei Papadat-Bengescu reflectă modernismul interbelic prin psihologism și analiza lucidă a societății, romanul lui Mircea Cărtărescu reinterpretează aceste teme într-o cheie postmodernă, poetică și metafizică. Împreună, ele arată că literatura română a reușit să păstreze o linie de profunzime și rafinament, indiferent de epocă.

Dar cum apasă cuvântul care inspiră în operele celor doi scriitori?

În Concert din muzică de Bach autoarea eseului consideră că forța simbolului (concertul) este determinantă: planificarea evenimentului muzical fiind un atribut al ordinii ideale, al unei lumi interioare, al răscumpărării prin artă, iar amânarea în mod constant a acestuia, reflectând imposibilitatea accesului la absolut, neputința personajelor de a se desprinde de convenții și ipocrizie și neîmplinirea idealului artistic. Aici cuvântul capătă o valoare analitică și revelatorie, „apăsarea” realizându-se prin folosirea acestuia ca instrument psihologic sau mecanism de demascare, pendulând între luciditate și muzicalitate. Este un cuvânt care nu mângâie, ci incizează, analizează, demască, reușind să fie adevărat, autentic și sondator nu prin frumusețea lui, ci prin capacitatea de a pătrunde în adâncul psihicului uman.
Orbitor. Aripa stângă, o operă complexă, densă, poetică și autobiografică, în care se împletesc realitatea, visul, memoria și halucinația. Autoarea eseului consideră ca determinant firul narativ complex, polifonic și adesea fragmentar, care iese din convențiile narative clasice. Mircea Cărtărescu propune un fir narativ fluid, compus din fragmente de memorie, vis, halucinație și reflecție. Călătoria naratorului este interioară, fiind marcată de încercarea de a înțelege propria identitate și sensul existenței. Astfel, firul narativ urmărește mai degrabă un proces de conștiință, decât o succesiune de evenimente, ceea ce transformă romanul într-o meditație poetică și filozofică asupra omului și universului. „Apăsarea” se realizează prin cuvinte care inspiră prin copleșire, care nu redau pur și simplu amintiri, ci le reconstruiesc ca mit personal.  Ele sunt supraîncărcate senzorial, cu metafore care nu doar descriu, ci topesc realitatea într-un vis lucid. Cuvintele inspiră pentru că nu oferă certitudini, ci pun în mișcare întrebări ontologice: „Cine sunt eu? Ce e această lume? Cum de exist?” Cuvintele nu dau răspunsuri, ci provoacă trezirea unei lucidități metafizice sau creează lumi, nu le descriu, inspirând ca acte demiurgice. Este un roman unde cuvintele nu mai descriu lumea, ci o reinventează. Inspirația pe care o provoacă nu este una liniștitoare, ci transformatoare – te forțează să simți, să vezi, să fii altfel.
În încheiere, autoarea eseului încearcă să descifreze Unde se întâlnesc scriitorul și cititorul?
Prin cuvântul care apasă, scriitorul dă drumul unei neliniști, iar cititorul o preia și o transformă în sens personal, inspirația devine dialog, chiar dacă tăcut. Cuvântul adevărat – cel viu – nu aparține nici unuia în totalitate, dar îi afectează profund pe amândoi, fiind un nod energetic – născut dintr-o trăire și reactivat prin alta.
Cuvântul care inspiră apasă pentru că spune ceea ce nu poate fi spus. Pentru scriitor, este o cheie de creație, iar pentru cititor, o cheie de acces spre sine, între ei, cuvântul devine pod, oglindă și uneori rană.

Odată încheiată, disertația a declanșat discuții efervescente, greu de astâmpărat. Florin Manole (necesitatea lămuririi cuvântului întrupat, dacă literatura nu face această referire, este ratată; lipsa contradicției la Cărtărescu), Leonida Corneliu Chifu, Sorana Brucăr (viziunea și perspectivele diferite), Adi Serafim (identificarea cuvintelor cu ființe vii), Liana Sprânceană (asemănarea cu căutătorii de perle) au adus critici interesante, în esență, argumentele referitoare la romanul lui Cărtărescu fiind considerate fără substanță, și alegerea acestuia, mai puțin inspirată pentru tema propusă. Dar până la urmă, asta a fost și intenția autoarei, nu neapărat să reușească o capodoperă ci, mai degrabă să provoace auditoriul.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a invitat la rampă pentru prezentare și o scurtă lectură pe nou-venita Irene Ionesco, care ne-a lecturat din volumul de debut în proză, Viața Ritiei cu haz și necaz, apărut în 2025, primind cu bucurie invitația onorării unei lecturi de cenaclu cât de curând. Au urmat-o Liana Sprânceană (Rondel de august), Emilia Luchian (Berze) iar Adi Serafim a făcut o reverență lirică Luminiței Bratu (pentru poemul Marca Adi Serafim, prezentat cu altă ocazie) recitând versurile lui Daniel Bănulescu (Adi Serafim). Sorana Brucăr a încheiat cu obișnuită grație periplul liric (Abstract, Strigătul, Ce dacă?).

LECȚIA DE POEZIE ne-a oferit o plăcută reîntâlnire cu Nora Iuga, prin intermediul unei mici disertații pregătită de Luminița Bratu.  Nora Iuga, pe numele adevărat, Eleonora Almosnino este o poetă română, romancieră și traducătoare din limbile germană și suedeză. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a scris numeroase volume dintre care amintim:
Versuri: Vina nu e a mea, 1968, Captivitatea cercului, 1970, Scrisori neexpediate, 1978, Opinii despre durere, 1980, Inima ca un pumn de boxeur, 1982, Piața Cerului, 1986, Cîntece, 1989, Dactilografa de noapte, 1996, Spitalul manechinelor, 1998, Capricii periculoase, 1998; Gefährliche Launen, 2007. Autobuzul cu cocoșați, 2001, Der Autobus mit den Bucklingen, 2003, Fetița cu o mie de riduri, 2005, Petrecere la Montrouge, 2012, Câinele ud e o salcie, 2013, Ascultă cum plâng parantezele, 2016, Alături cu drumu, 2018, Cântece, 2020, Vina nu e a mea, 2020,  Scrisori neexpediate, 2020;
Proză: Săpunul lui Leopold Bloom, 1993, 2007, Sexagenara și tânărul, 2000, Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin, 2001, Lebăda cu două intrări, 2003, 2016, 2017, Šestdesetletnica in mladenič („Sexagenara și tînărul”), 2009 – Slovenia, Bulgaria, Franța, Săpunul lui Leopold Bloom, Harald și luna verde, 2014, Hai să furăm pepeni, 2009, 2015, Berlinul meu e un monolog, 2010, Blogstory, 2011, Sexagenara și tânărul, Polirom, 2017, Hipodrom, 2020, Ca motorul unui Ford din 1931, 2016.

„frumoasa mea în noaptea asta
numai petarde și animale domestice
hai să fugim în adâncul pădurii
unde marele mutilat de război
își sărută cârja
cu douăzeci de ani mai tânără.”
(Hai să fugim – Nora Iuga)

Lectora a continuat cu o frumoasă recenzie a criticului Nicolae Manolescu și cu lectura unor poeme, evidențiind preferința Norei Iuga pentru folosirea intertitlurilor: două poeme fără titlu din volumul Piața cerului,  apoi Cu ce citim poezia? Hai să fugim! și Sunt oameni de iarbă (din volumul Vina nu e a mea). În finalul succintei disertații, Luminița Bratu ne-a prezentat poemul propriu, Brazde pe o hârtie de ziar, construit cu intertitluri, după modelul Norei Iuga.
Debutul colegei noastre în formatul nou al acestei rubrici s-a bucurat de aprecierea entuziastă a celor prezenți.

11 MINUTE DE ISTORIE au încheiat cu glorie timpul alocat ședinței de cenaclu. Lectora permanentă a rubricii, profesor Emilia Luchian, ne-a descrețit ultimele riduri de pe frunte, oferindu-ne o alocuțiune despre problemele Republicii romane iscate de: divorț, femei și vin.

În societatea complexă și profund patriarhală a Romei antice aspecte precum divorțul (apanajul bărbaților), rolul femeilor și consumul de vin au fost reglementate prin norme sociale și legi stricte, reflectând valorile morale și politice ale vremii. Deși inițial divorțul era rar (negat de autori în scrierile lor, de ex. Aulus Gellius), în special în perioada republicii timpurii, în timp a devenit, mai ales în rândul aristocrației, tot mai frecvent, fiind motivate politic (alianțe, moșteniri), iar femeile divorțate (mai ales fără zestre) se confruntau cu stigmat social și uneori cu instabilitate financiară. Sulla, Pompei, Cicero sunt doar câteva din celebritățile Romei antice care au apelat la divorț de mai multe ori.

Dar pentru că societatea romană trebuia preamărită în perfecțiunea ei, sub influența legilor morale ale lui Augustus (Lex Julia și Lex Papia Poppaea), s-au introdus pedepsirea adulterului (inclusiv prin exil), penalizări pentru celibatari sau pentru cei fără copii și pedepsirea femeilor adulterine, care puteau pierde zestrea și statutul legal. Femeile nu aveau drepturi politice (nu votau, nu puteau ocupa funcții publice), rolul lor fiind în primul rând domestic (căsătorie, copii, gestionarea casei). Deși unele femei aristocrate puteau avea influență (ex: Livia Drusilla, Agrippina), erau totuși dependente legal de bărbați (tată, soț sau tutore).

Consumul de vin era folosit în practici religioase, în medicină, dar era reglementat diferit pentru femei, considerându-se că provoacă un comportament imoral. În perioada arhaică, femeile nu aveau voie să bea vin și se folosea “sărutul” ca metodă de testare – bărbații își sărutau soțiile, fiicele ca să detecteze mirosul de vin. Deși mai târziu restricțiile s-au relaxat, percepția negativă asupra femeilor care consumau vin a rămas puternică. În încheiere este amintit scriitorul, istoric și moralist Valerius Maximus și al său celebru Manualul de comportament.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Liana Sprânceană, Sorana Brucăr, Irene Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adi Serafim, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Pendul de aur, August își toarce timpul în raze lungi, de chihlimbar topit și ne dă întâlnire, luni, 18.08.a.c. ora 14.00, la Centrul Cultural „Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe Bdul Independenței nr. 3.

După-amiaza literară se va desfășura incluzând rubricile tradiționale:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE, sub forma unei mici dizertații, la inspirația unui singur lector, de această dată, Luminița Bratu.
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector permanent, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR – lector, Florin Manole, despre filmul „F1”, recent lansat în cinematografe.
》LECTURA DE CENACLU va deschide seria unor eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a. dând șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. În debut, Cum apasă cuvântul care inspiră, prezentat de Doina Ofelia Davidescu.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Iulie  – definindu-l cu inocent și amuzant ton arghezian – cu lungi gene de mărar/ cu ochii de muştar/și obrajii de caisă, înainte de a se sfârși cu resemnare, ne-a dat întâlnire, în spațiul elegant de la parterul Centrului Cultural Antim Ivireanul Ploiești, pentru o șuetă între noi dar și cu personaje din Povești cu mâna stângă.

După-amiaza literară s-a desfășurat respectând, în cea mai mare parte, rubricile tradiționale.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a dat întâietate Luminiței Bratu și compoziției sale (Blândul Serafim), inspirată de numele și creația atipică, surprinzătoare și suprarealistă a lui Adi Serafim – cu care acesta ne-a delectat în cadrul ședinței anterioare. Emilia Luchian ne-a prezentat un elaborat poem – Cărțile imorale. Pica taie Trefla, iar Liana Sprânceană ne-a citit Necuprinsuri. Gheorghe Stănescu a jonglat cu epigrame, amintindu-ne de inconfundabilul Păstorel Teodoreanu. Adi Serafim și noul său Titlu, Ce bine mamă că am îmbătrânit și eu, a încheiat în nota-i suprarealistă specifică, de meditație, mister și nostalgie.

》LECȚIA  DE POEZIE ne-a adus, față în față, poeți pe cât de diferiți pe atât de interesanți. Emilia Luchian a făcut un portret rapid Sonetului, formei și originilor sale italiene cât și acelora care au fost tentați să-l abordeze – de la Giacomo da Lentini (inventatorul), la Petrarca (cel care a perfecționat și rafinat forma acestei specii a genului liric) și Shakespeare, subliniindu-i rolul în istoria și evoluția poeziei. A amintit exemple remarcabile din literatura română: Gheorghe Asachi, Mihail Eminescu și Vasile Voiculescu. Oprindu-se asupra ultimilor doi, ne-a recitat Afară-i toamnă (Eminescu) și Sonetul CLXXXIII („Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare… în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”). Liana Sprânceană ne-a readus în contemporaneitate, supunând atenției creația poetului Claudiu Soare („Însingurare” din volumul Apeiron, Editura Junimea). Luminița Bratu a încheiat rubrica cu inconfundabila Nora Iuga (Singurătate).

》11 MINUTE DE ISTORIE – Lectorul permanent al acestei rubrici, profesor Emilia Luchian, a făcut o elegantă piruetă, readucându-ne în fascinanta perioadă a istoriei Romei antice și în fața informațiilor pe care le-a adunat Dio Cassius în volumele sale prețioase, cu privire la rolul femeilor, zeitățile casei, obiceiurile și politețurile conjugale în fața oaspeților ș.a. Un moment semnificativ în istoria socială a Romei a fost adoptarea unor legi morale și demografice de către împăratul Augustus, dintre care Legea impozitului pe celibat este cea care încuraja căsătoria și natalitatea în rândul cetățenilor romani, penaliza celibatarii și persoanele fără copii, recompensa natalitatea. Aceasta venea să corecteze autoritatea supremă în familia romană a lui pater familias, care avea putere legală absolută asupra membrilor familiei: soție, copii, sclavi, chiar și nepoți și putea decide în privința căsătoriilor, adopțiilor, educației, proprietății și chiar a vieții și morții membrilor familiei (mai ales în epocile arhaice). Implicarea și aportul filozofului stoic Seneca propune un model de viață bazat pe virtute, echilibru, autocontrol și respect moral. Din această perspectivă, filozoful critică aspru superficialitatea și corupția relațiilor conjugale din jurul său, devenite instrumente politice sau economice.  O poveste despre conduita și verticalitatea Emiliei Terția, soția lui Scipio Africanul, a încheiat succinta prezentare.

》CINEMARTOR  a rămas și de această dată în colțul unei scene obscure.

》LECTURA DE CENACLU l-a avut ca protagonist pe Eduard-Gabriel Tănase, cu proza O ZI, din volumul de debut,  POVEȘTI CU MÂNA STÂNGĂ, în curs de apariție. Autorul, noul nostru coleg, despre care nu știam prea multe, ne-a prezentat pe scurt un interesant parcurs profesional: de la inginer de foraj la director de serviciu într-o bancă de prestigiu și apoi la scriitor. Băcăuan prin naștere, ploieștean prin adopție, a adunat în volumul de debut liric, Câinele din Ithaca (Editura Karta-Graphic, 2024), poeziile din adolescență și tinerețe, rafinate la vârsta adultă. În prezent este axat și pasionat de proza scurtă, creațiile sale fiind oferite cititorilor prin intermediul publicațiilor online Ficțiunea, Zugzwang ș.a. Este membru al Asociației Creatorilor de Ficțiune, Filiala Ploiești.

Dacă poezia lui Eduard-Gabriel Tănase se află sub influențe dadaiste (datorate lui Tristan Tzara, născut la Moinești), promovând absurdul, nonsensul, spontaneitatea, colajul, ironia și protestul artistic, proza ni se înfățișează cu totul altfel – reprezentând, cu valențe confesive, perioada post tranziție. Naratorul este omniscient și, cu un ton ironic, empatic, ne dezvăluie un personaj (inteligent, sensibil dar vicios) și o poveste în care alienarea și rutina, nostalgia pierderii temporare a celor dragi, înstrăinarea față de oraș constituie teme bine tratate.

„… Dar destul cu amintirile, altfel ar mai fi trebuit să bea un pahar, de data asta nu pentru trezire și avânt în viață, ci pentru a-și îneca amarul. Și toată acțiunea lui de spălare pe dinți ar fi fost inutilă. Nu mai avea timp să o ia de la capăt, deși ar fi vrut să o facă cu tot ce trăise el până astăzi. Deschise ușa de la intrare. „O nouă scufundare în realitate”, glumi în gând în timp ce păși sprinten pe scări.”

„În asta consta talentul lui, desena tehnic roți dințate, coliere și bile de rulmenți cu o fervoare a la Picasso. Chiar punea și o mică umbră, un foarte subtil gri, care exterioriza vaselina sau uleiul de fricțiune. Dădu planșele la o parte. Nu mânca în sala de mese. Încerca să limiteze contactul cu masele. Privea la parcarea goală ce se întindea în fața lui și la clădirile anoste din jur. Nu aveau nimic din frumusețea și măreția uzinei vecine de altădată. Era încă acolo, când a fost în vizită tovarășul Xi. 2009, ce onoare! Îi părea rău că i-am dat voie să plece. Îl păstram și îl puteam vinde peste ani americanilor sau mai bine îl puneam la treabă și făceam din România ,,China Europei”, ,,Tigrul economic din Carpați”. Ce glumă proastă! își șopti îngândurat.”

Ca un bonus la prima lectură, autorul ne-a oferit cu generozitate o proză-dialog, în ritm tensionat, aproape cinematografic: Nu ar fi trebuit să existe Bacovia. Același limbaj direct, necosmetizat, autentic, reciproc provocator pentru personaje.

Proza lui Eduard-Gabriel Tănase, se aseamănă, în opinia mea, cu proza scriitorului Radu Aldulescu: este realistă, subiectele și personajele au o aparență banală, dar își trăiesc interiorul cu intensitate și luciditate. Naratorul nu judecă, doar observă cu inteligență.

Lectura a fost bine primită, a plăcut, a pus pe gânduri. Comentariile audienței au fost pozitive (Leonida Corneliu Chifu, cel mai entuziast, dar nu singurul).

La final, Eduard-Gabriel Tănase a oferit colegilor volumul Câinele din Ithaca, cu autograf.

Având în vedere că următoarea întâlnire a membrilor Cenaclului va fi pe 25 August a.c., după o binecuvântată și scurtă vacanță, am lansat colegilor provocarea pentru o implicare mai accentuată în cadrul ședințelor, sperând într-o meritată ieșire din monotonie și o ridicare a nivelului cultural participativ. Astfel, LECȚIA DE POEZIE se va desfășura în viitor sub forma unei mici dizertații, la inspirația unui singur lector, poziție ocupată prin rotație de fiecare dintre colegi. De asemenea, LECTURA DE CENACLU va găzdui eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a. dând șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. Desigur că rămân valabile lecturile de cenaclu din propria creație/volum și, întotdeauna, sunt bineveniți invitații.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Liana Sprânceană Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Adi Serafim, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Gheorghe Stănescu, Dan Constantin.

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Într-o lume de jar, cenacliștii și-au ținut dorurile în frâu și secunda pe loc, pentru a se regăsi cu plăcere sub cupola răcoroasă a cu drag primitorului, Centrul Cultural Sf. Antim Ivireanul din Ploiești.

Și pentru că pe toată planeta zburau felicitări și urări de bine, adresate Republicii Franceze, s-a cuvenit un Laudatio. Eseul Doinei Ofelia Davidescu, Confluențe literare româno-franceze, constituie un omagiu adus interferențelor dintre cele două culturi, dar și celor care au contribuit prin operele lor la formarea celor care i-au citit. Relația dintre literatura română și cea franceză este profundă și de lungă durată, având la bază nu doar legături culturale, ci și afinități de limbă, stil și spirit. De-a lungul timpului influența culturii franceze asupra literaturii române a fost semnificativă, reflectându-se atât în tematică, cât și în stil și idei, cu impact puternic asupra evoluției sale.
În perioada pașoptistă, Vasile Alecsandri și Ion Ghica au fost puternic inspirați de valorile iluministe și romantice promovate de Voltaire, Rousseau sau Victor Hugo, Parisul devenind locul de formare a elitei culturale române, iar limba franceză, un simbol al rafinamentului și modernității.
Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugène Ionesco au scris în limba franceză și s-au afirmat pe scena culturală pariziană, devenind punți vii între cele două literaturi – temele existențialiste, absurdul sau modernismul de influență franceză pătrunzând și în literatura română.
Simboliștii și moderniștii francezi, Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé sau Paul Verlaine au fost modele de profunzime și rafinament stilistic pentru George Bacovia (a preluat atmosfera sumbră, obsesia pentru moarte și alienare urbană, specifice simbolismului francez, adaptându-le contextului românesc într-o manieră profund originală) sau Ion Minulescu. Neomodernistul Nichita Stănescu a evoluat de asemenea sub influența simboliștilor.
Tot în sfera modernismului, revista Sburătorul, condusă de Eugen Lovinescu, a promovat ideea sincronizării literaturii române cu marile curente europene. Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu au preluat din romanul psihologic francez (inspirat de Proust sau Gide) tehnici narative precum introspecția, analiza stărilor de conștiință sau fragmentarea temporală.
Suprarealismul, născut sub influența lui André Breton, a avut ecouri puternice și în România. Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun sau Dolfi Trost au fost nu doar influențați de suprarealismul francez, ci au participat activ la definirea lui. Grupul suprarealist român, considerat de unii critici chiar mai radical decât cel francez, a introdus în literatura română concepte precum automatismul psihic, onirismul și explorarea subconștientului, în acord cu teoriile freudiene și cu estetica absurdului.
Emil Cioran, care a scris toate operele sale majore în limba franceză, este comparat cu moraliștii Pascal și La Rochefoucault, dar cu viziune mai radicală și mai întunecată, fiind emblematic prin apartenența simultană a ambelor culturi.
Panait Istrati – autodidact, om al străzii, călător și narator al marginalilor, a devenit una dintre figurile cele mai reprezentative care oferă o imagine complexă a influenței franceze asupra literaturii noastre. Mesajul său politic și moral, temele sale – căutarea libertății, revolta împotriva nedreptății, dar și deziluzia în fața utopiilor politice – îl încadrează într-un modernism cu tentă existențialistă.
Postmodernismul francez consacrat prin: Jean-François Lyotard – teoreticianul „sfârșitului marilor narațiuni”, Roland Barthes – cu ideea „morții autorului”, Michel Foucault, Jacques Derrida – abordări critice ale puterii, limbajului și cunoașterii, a adus în literatură nume ca: Georges Perec, Italo Calvino (francofon), Marguerite Duras – romane fragmentate, autobiografice, care se joacă cu forma și așteptările cititorului, Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet – „nouveau roman” – o formă radical postmodernă.
În România, postmodernismul a apărut în anii ’80, în contextul regimului comunist și al cenzurii, fiind și o formă de rezistență culturală mascată prin umor, ironie și joc textual. Cei mai importanți autori: Mircea Cărtărescu – cu Nostalgia, Orbitor – ficțiune onirică, metaficțiune, autobiografie fragmentară, Nora Iuga, Florin Iaru, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu – influențați de avangardă și de poststructuralismul francez. Menționarea lui Ion Stratan mi se pare oportună. De asemenea, Ion Manolescu, Radu Cosașu, Simona Popescu – roman autoficțional, eseistic, ironic.
Confluențele româno-franceze, așadar, nu sunt doar un spațiu de afirmare al unor identități culturale hibride ci și un transfer de idei și forme artistice.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul unor expuneri, metaforate după forma verii, simțirea și talentul fiecăruia. Emilia Luchian a lecturat Minotaurul ( poezia lui Raul Sebastian Baz), și poemul propriu, Secretele măsuței de telefon, continuând cu două proze scurte: Molia și fularul roșu. Scurtă istorie stacojie și  Naftalina. Luminița Bratu ne-a prezentat Cu cireșele ce-ați avut, domnilor? iar Liana Sprânceană a cochetat candid cu haiku. Eduard-Gabriel Tănase ne-a citit un fragment din proza scurtă „20 de ani” iar în încheiere, Mihail Ivănescu ne-a făcut promisiunea unor episoade viitoare din proza Un navigator în jurul lumii.

》LECȚIA DE POEZIE a adus în mod inspirat în atenție – căci tot era Ziua Franței – Rondelul. Emilia Luchian a amintit originea acestuia în poezia medievală franceză, devenit popular și în literatura română, mai ales datorită poeților simboliști și parnasieni. A selectat din creația lui Alexandru Macedonski: Rondelul lucrurilor și Rondelul orelor. Luminița Bratu a amintit-o pe Nina Cassian (Conștiința), iar Gabriela Petri ne-a recitat din Antologia de poezie cu accente suprarealiste, Timp de noapte, aflată sub semnătura poetei Camelia Iuliana Radu.

》11 MINUTE DE ISTORIE – ne-au purtat de această dată prin fascinanta lume antică a Romei și a filozofiei de viață, asociată celor care o locuiau. Începuturile Romei s-au aflat sub semnul violenței: fratricid, uzurpări de tron, violuri, răpiri, un bun exemplu fiind însăși legenda lui Romulus și Remus. Istoria cetății eterne a oferit prilejul lectorei, profesor Emilia Luchian, să facă o incursiune rapidă în timpul când nu oricine putea fi cetățean al Romei, dar dacă acest lucru era recunoscut, acorda drepturi (de vot, de proprietate ș.a.) dar obliga la moralitate, aceștia dând socoteală cetății pentru fiecare gest și moment al vieții. Cetățeanul nu era doar o condiție socială, privilegiată, ci și un mod de viață, o profesie. Cetatea oferea locuitorilor săi, cu generozitate: temple, arcuri de triumf, grădini publice cu fântâni, lupanare, dar și adăpost refugiaților. Calitățile cerute unui bărbat erau de o importanță deosebită: curajul, discreția, respectul, delicatețea moralei și loialitatea (Cicero). Roma era bine organizată și condusă după reguli clare. Ducea însă lipsă de femei. Episodul răpirii Sabinelor  nu a fost perceput ca o modalitate de cimentare a relației dintre cele două popoare, generând un război oprit cu greu. Citându-l pe Dionis din Halicarnas,  lectora povestește un episod aparent barbar, în care un copil născut cu malformații era abandonat doar dacă își dădeau acordul cinci vecini. Titus Livius ne dezvăluie aspecte ale civilizației romane dar și rolul și moralitatea femeilor din acea perioadă, făcând comparații cu cele din vremea imperiului. Femeile, ocrotite de legi, erau obligate să presteze torsul lânii. Cele din înalta societate au rol important în viața politică și socială, cel mai adesea acționând cu discreție din umbra soților. Dintre femeile care s-au jertfit pentru onoarea Romei, marele istoric le amintește pe: Cloelia (salvatoarea prizonierilor romani din mâna etruscilor), Lucreția – fiică de consul și soție de general (se sinucide nesuportând rușinea violului la care a fost supusă de fiul regelui etrusc), Virginia (ucisă de tatăl său pentru a o salva de la dezonoare) și Veturia, mama generalului Coriolanus (îl determină pe acesta să abandoneze răzbunarea împotriva propriului popor).

》LECTURA DE CENACLU
Din păcate, protagonistul serii, așteptatul Adi Serafim, a trimis un mesaj că întârzie și, în ultimul moment, s-a eschivat de la întâlnirea propusă. Din fericire, Adrian N. Ionescu, un apropiat al scriitorului și jurnalist la CursDeGuvernare.ro, a fost prezent și s-a arătat bucuros să-l suplinească pe prietenul său. Ce greu e și ce puțin durează ne-a dus întâi cu gândul la canicula de afară, care era mare, mon cher! Dar selecția de bizarerii din volumul Cartea de titluri (lansat în 2017) a instalat o atmosferă suprarealistă balcanică și a acaparat imediat asistența. Folosind un limbaj direct, cu expresii din registrul cotidian, autorul creează imagini simple, sugestive. Textele – ciudate meditații, au apărut ca extinții ale propriilor titluri, nu lipsite de ironie. Astfel, înșiruirea titlurilor, în lectura cu glas neutru și ușor monoton, ne-a introdus într-o atmosferă fără delimitări vizibile dintre fantezie și realitate: Biblioteca de la Balcic, Pe mine literatura m-a făcut bărbat, Eu pot să mă înțeleg cu tine, Te voi iubi până la capătul podului, Nu m-atinge că iubesc!, Nu știe să fure dar e frumoasă, Te rog să mă iei în balon!, Antim Bizantim nu e înger. Trăiește în estuar, Trilogie (Îngerul s-a mirat, Primește o mână la tine, Care iubește în floarea vârstei), Tatăl meu merge pe jos, Soldatul are mâini, Ciorapi întinși până peste cap (în 4 acte), Regele titlurilor vrea insulină.
Adrian N. Ionescu a primit aplauzele cuvenite pentru curajul și priceperea de a-l fi înlocuit pe autorul și apropiatul său Adi Serafim. Creația acestuia din urmă a încântat asistența, astfel încât comentariile nu s-au lăsat așteptate.
Luminița Bratu a apreciat suprarealismul împletit cu umor, Gabriela Petri crede că lectura poate fi socotită ca „post postmodernistă” și a întrebat  dacă îngerul prezent în text este o dedublare a personajului; apoi a rememorat un episod din perioada studenției când frecventau ocazional același cenaclu din Palatul Culturii, amintindu-și cu precizie lectura de odinioară și comparând-o cu cea prezentă. La întrebarea Emiliei Luchian, „Ce vine primul, titlul sau conținutul?” răspunsul autorului a sosit prompt:„Titlul”. Leonida Corneliu Chifu a subliniat ironia și umorul care nu exclud tragismul. Apoi, a colorat comentariul umblând la buzunarul cu citate:„Deschizi o carte, deschizi o lume”, „Titlul este la început o traistă goală, dar la final va fi o traistă plină”. Doina Ofelia Davidescu a apreciat că folosind un stil confesiv, direct autorul fabrică metafore și simboluri cu care creează imagini tulburătoare, are o aparență candidă și întrebuințează tandrețea ca o mască. Apoi a recunoscut că îl cunoaște pe Adi Serafim, din studenție, când, în pauze, au combătut ocazional și pe diverse teme permise la Gazeta Reflex a Facultății de Chimizare a Universității locale. Nu crede că, studentul de altădată, atunci când se gândea la Curba Punctelor Reale de Fierbere ca la o rugăciune – cheia de plecare a viitoarei meserii -, își imagina că va ajunge jurnalist (fie el și economic) și că va scrie Cartea de Titluri. Spre exemplificare:

Te voi iubi până la poduri

De la o vreme oamenii nu mai fac orice gândește Antim Bizantim. Altădată Antim doar se gândea la ceva fără să vrea, și oamenii deja făceau. Acum s-a îndrăgostit.
Toată viaţa lui a dăruit-o soţiei, ea e Faustina. E reală, ingineră, face poduri la care Antim nici n-a visat. Când Antim se gândeşte la copii, ea – gata, mai face un pod.

În concluzie, poemele lui Adi Serafim s-au bucurat de sincera și entuziasta apreciere a cenacliștilor, autorul a primit felicitări și urări de succes într-ale scrisului.
Seara ne-a găsit cu mere dulci și fistic copt la un pahar de vorbă.

Nota bene: într-un mod suprarealist acceptat, Adrian N. Ionescu și autorul Adi Serafim sunt una și aceeași persoană.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Liana Sprânceană Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adrian N. Ionescu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Sânzienele – trezite între fire de ierburi, au trecut, s-au retras în păduri sau poate s-au întors în cer, lăsând în urmă doar amintirea unui timp misterios, în care lumea era simplă, rotundă, magică. Parfumul lor încă stă atârnat în aer, ca o făgăduință  care nu se grăbește să fie uitată și ne-a atras pașii la locul de întâlnire, prin orașul copleșit de o caniculă ușor domolită.
În ultima zi de iunie, Centrul Cultural Sf. Antim Ivireanul din Ploiești ne-a reprimit cu generozitate în spațiul său elegant, cu promisiunea găzduirii pe toată perioada verii.
Mulțumim cu recunoștință, și pe această cale, Protoieriei Ploiești pentru punerea la dispoziție a spațiului și facilităților pe perioada verii, cât și colegilor: părintele Bogdan-Costin Georgescu și Leonida Corneliu Chifu, pentru implicare și ajutor.

A fost salutată cu bucurie și prietenie prezența, la invitația Doinei Ofelia Davidescu, a doi aspiranți cenacliști: Adrian N. Ionescu (Adi Serafim) și Eduard Gabriel Tănase, publiciști literari și nu numai în mediul real și virtual, invitându-i cu interes real să se prezinte și să susțină lecturi în cadrul viitoarelor ședințe ale Cenaclului.

După-amiaza literară s-a desfășurat ca de obicei, în succesiunea binecunoscută a rubricilor tradiționale.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit autorilor de poezie posibilitatea împărtășirii emoțiilor lirice care au amprentat interesante și reușite, în cea mai mare parte, realizări: Liana Sprânceană („Darul Zânelor”), Luminița Bratu („Memoria unui poem”), Emilia Luchian ( versuri:„Tristețea Minotaurului”, proză scurtă: „La sfat cu Dumnezeu”), Maria Bem („De la malul mării”, „Noaptea de Sânziene”), Sorana Brucăr („Neputința cifrului”, „Nu ești”, „Cădere interzisă”), Gheorghe Stănescu („Ziua Iei”).

》LECȚIA DE POEZIE aduce de fiecare dată un mic omagiu celor mai buni dintre cei buni. De această dată, Liana Sprânceană ne-a propus o reîntâlnire cu George Bacovia („Cu voi”). Doina Ofelia Davidescu a citit, dezvăluind la sfârșit autorul, frumoasele versuri din volumul Prăbușirea din abstract (Editura Limes, 2024), ale poetului Ioan Vintilă Fintiș, publicate în revista România Literară, nr.23/2025, iar Luminița Bratu ni i-a reamintit pe Fernando Pessoa („Mă gândesc la tine în liniștea nopții”)  și, dată fiind trista însemnătate a zilei de 28 iunie, pe Adrian Păunescu („Basarabia pe cruce”). Emilia Luchian a amânat cu eleganță, din lipsă de timp, pe Alexandru Philippide („Aud o ușă”).

》11 MINUTE DE ISTORIE, prin lectorul permanent, profesor Emilia Luchian, ne-a transferat în lumea francilor merovingieni. L-a citat pe Gregorius Turonensis (cca 538–594), episcop de Tours și cronicar gallo-roman, ca una dintre cele mai importante surse despre dinastia francă ce a domnit în Galia între secolele V și VIII. Lucrarea sa principală, „Istoria francilor” (Historia Francorum), scrisă în 10 cărți, oferă detalii esențiale despre domnia regilor merovingieni și despre viața religioasă, politică și socială a epocii, interpretând evenimentele politice printr-o lentilă creștină: succesele regilor buni (credincioși) sunt binecuvântate de Dumnezeu, iar nenorocirile celor răi sunt pedepse divine. Fără a fi obiectiv în sens modern, oferă informații valoroase. Astfel aflăm despre convertirea la creștinism a lui Clovis, un lider militar abil, care este figura centrală în primele cărți din „Istoria francilor”, gest considerat decisiv  pentru soarta regatului francilor, văzut ca o victorie spirituală și politică care i-a adus sprijinul Bisericii și legitimitate. Epoca este caracterizată de frecvente asasinate, trădări și rivalități dintre membrii familiei regale merovingiene, fratricidul și intrigile sângeroase fiind teme recurente. Reginele (precum Fredegunda și Brunhilda) apar ca figuri extrem de influente. Ele se întâlnesc în public  și determină o altercație verbală plină de insulte, în care se acuză reciproc de origini rușinoase, trădări și crime. Femeile din dinastiile regale nu erau simple figuri decorative, ci actori politici de prim rang. Au devenit întruchiparea a două tipologii: regina legitimă, cultă, dar și inflexibilă și răzbunătoare (Brunhilda), și ca rivală redutabilă – regina abilă, nemiloasă, dar eficientă în jocul politic (Fredegunda).
Farmecul real al succintei alocuțiuni despre povestea trecerii de la simbolistica celor trei broaște la cea a celor trei crini, a unei surprinzătoare creștinări cât și istoria regatului împărțit între cei patru fii, dar și „Duelul Reginelor” au făcut ca minutele dedicate istoriei să treacă pe nesimțite.

》CINEMARTOR, rubrica dedicată cinemaului, va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.
De această dată, Diana Petroșanu a evoluat cu prezentarea unei cronici proprii a filmului La Vita e bella (regia Roberto Benigni). Pelicula este o tragicomedie cu elemente neorealiste tipice cinematografului italian – care l-au consacrat pe plan mondial, combinate cu o doză fermecătoare și dezarmantă de romantism, în care personajul principal, Guido, un tânăr cu origini evreiești, are nefericirea să trăiască în epoca mussoliniană. El trebuie să facă față hărțuirii, rejecției și închiderii în lagăr, alături de semenii săi. Filmul este o reflectare fidelă a perioadei celui de-al doilea Război Mondial, a ororilor acestuia, dar și a abisului dintre cele două clase sociale: una a compromisurilor și complezenței și alta plină de neajunsuri și drame. Provenit dintr-un segment de mijloc, personajul principal – entuziast, idealist, cu o fantezie bogată și cu o capacitate uimitoare de a improviza cu umor și delicatețe pentru a ieși din situațiile neplăcute sau dificile, este nevoit să abandoneze viața fericită de familie și să facă față, împreună cu soția, Dora și fiul său, Giosue, ororilor unui lagăr nazist. Spiritul ludic, forța iubirii, talentul de a născoci un joc fascinant de care dă dovadă tatăl, dar și naivitatea copilului, separat de mamă, determină un mozaic de stări salvatoare, care înseninează și lasă speranța să trăiască. Jocul se sfârșește o dată cu vestea iminentei încetări a războiului, a abandonării lagărului de către naziști. Ultimele cadre se derulează ajutându-l pe Guido să-și disimuleze propria execuție și îndeplinind dorința mult așteptată: întâlnirea magică a lui Giosue cu un tanc adevărat, american, ca un premiu binemeritat al unui joc jucat cum se cuvine.
Rolul de excepție al lui Roberto Benigni, regia magistrală, dar și coloana sonoră a filmului au primit răsplata laudativă și meritată a criticii de specialitate, a juriilor, dar și a unui public entuziast.
Cronica succintă a Dianei Petroșanu a fost primită cu plăcerea reamintirii unui film deosebit și cu încurajări pentru alte cronici viitoare, de la care se așteaptă cu interes nu numai o expunere formală ci și aprecierile subiective ale autoarei.

》LECTURA DE CENACLU l-a avut ca protagonist pe scriitorul Raul Sebastian Baz – membru al Cenaclului și al Asociației 24 PH ARTE Ploiești, cu destăinuiri, explicații și un fragment din cel mai recent roman al său – aflat în lucru, Blestemul Minotaurului. Autorul – profesor de matematică, poet, romancier consacrat, este un destul de prolific scriitor. A publicat: Poveștile Mariei (2010), Arta însingurării (2014), Cartea pedepsirii (2015), Geometria tainică a infernului (2016), Cu fața la pământ (2018), Numere prime (2019), Sfârșitul așteptării (2022), Cinci întâlniri cu diavolul și alte povestiri (2024). A  ales pentru lectură un text reprezentativ, care a purtat audiența în lumea inefabilă a aventurilor de care au parte cele patru insolite personaje (Profesorul de matematică, Alessia – eleva preferată, Damian – un călugăr ortodox și câinele maidanez Lipicius) în călătoria în diverse perioade trecute ale timpului pentru deslușirea unor probleme fundamentale, provocatoare. Rezolvarea acestora depinde de întâlnirea unor genii ale matematicii și muzicii, cu precădere (Hypatia, Diophantus, Descartes, Fermat, Euler, Bach ș.a.). După cum ne-a destăinuit autorul, „romanul are două păcate”: dimensiunea – fiind un roman fluviu, de aproximativ 1000 de pagini – și trimiterile matematice, care apar pe alocuri și care solicită din partea cititorului cunoștințe minime de matematică. Raza de lumină a romanului este adusă de citatele în limba latină, traduse prin grija autorului, care vor provoca, o dată în plus și cu folos intelectual, cititorul. Prezența fochistului Școlii Sf. Varvara, un personaj cu trăsături fizice respingătoare – asociat intenționat cu fabuloasa creatură antică, dar care posedă uimitoare cunoștințe universale -, explică prezența Minotaurului din titlul romanului.
Aventurile cu suspans, existența unui  enigmatic „perete nevăzut”, care transportă neobișnuita echipă din prezent în trecut și invers, intervenția unor personaje bizare care provoacă scene cumplite, șirul interminabil al enigmelor – care se leagă în mod firesc una de cealaltă, imaginile cinematografice create cu aparentă ușurință nu fac decât să prindă cititorul în capcana lecturii.
Raul Sebastian Baz, cu voce și ton potrivite, a răsfoit capitolul ales pentru prezentare, introducându-ne cu ușurința unui condei bine exersat în atmosfera epocilor în care au loc incursiunile și cercetările personajelor sale.

Comentariile nu s-au lăsat așteptate. Emilia Luchian a apreciat dialogul vioi, atmosfera veridică a epocilor parcurse și a momentelor istorice readuse în contemporaneitate prin inspiratele întâmplări la care sunt nevoite să participe personajele.
Leonida Chifu subliniază succesiunea inspirată și atrăgătoare a întâmplărilor provocate direct sau indirect de autor, derularea cinematografică a acestora, demne de atenția unui regizor interesat de fabulos.
Doina Ofelia Davidescu comentează, dându-se exemplu, că lectura poate fi atractivă, provocatoare, utilă și pentru cineva care a fugit o vreme de matematică. Întâmplările devin incitante, personajele sunt plăcute, cititorul, indiferent de vârstă, capătă atașament, le însoțește cu nerăbdare și curiozitate.

Finalul lecturii a fost aplaudat iar cenacliștii au urat autorului spor și inspirație pentru finalizare, așteptând cu nerăbdare apariția de sub tipar.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Sorana Brucăr, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Chifu, Pr. Bogdan-Costin Georgescu, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Invitați: Adrian N. Ionescu (Adi Serafim) și Eduard Gabriel Tănase

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Pr. Bogdan-Costin Georgescu, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Indiferent de vremuri, timp și anotimp, ne aflăm în umbra binecuvântatei existențe, pe meleagurile românești, a celui ce a fost atât de inspirat definit de către Petre Țuțea ca „român absolut” și „sumă lirică de voievozi”.

În această lumină, întâlnirea literară, din primitorul sediu al Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, avându-l ca amfitrion pe Leonida Corneliu Chifu, a fost un act de reverență în memoria marelui poet, un gest de continuitate spirituală. Membrii Cenaclului au adus în scenă, alături de propriile creații, născute din trăiri autentice și din dragoste pentru cuvântul scris, lirica eminesciană, care, cu știința sau neștiința noastră, veghează ca o prezență tutelară peste tot ce înseamnă sensibilitate românească.

Dovada că spiritul lui Eminescu este nemuritor este perpetua comuniune între trecut și prezent, între moștenire și creație modernă. În ciuda tuturor schimbărilor, „românul absolut” încă își rostește cuvântul prin vocile celor care, cu mai multă sau mai puțină pricepere, scriu, simt și visează românește.

Rubricile CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE și LECȚIA DE POEZIE au fost onorate prin participarea: Emiliei Luchian (versuri proprii: Biblioteca din noi, Crucea, – în amintirea lui Mihail Eminescu, Meșteșugul de a nu ști,  Alegeri iar din creația lui Fernando Pessoa: Nu doar acei care ne invidiază, Zdrențe), Luminiței Bratu (versuri proprii: Citește-mă și din creația lui Ovidiu Genaru, Întâlnire cu Anton Pavlovici). Gabriela Petri și Cati Rodica Enache au citit din creația eminesciană iar Diana Petroșanu a lecturat versuri proprii: Capitol prea lung, Un alt nimic și cronica personală la cel mai recent volum al poetei Ramona Müller, Orașe nevertebrate, Editura Eikon, 2025.

Cele 11 MINUTE DE ISTORIE au acompaniat seara prin tema interesantă aleasă de lectorul permanent, profesor Emilia Luchian: Aspecte din mitologia germană, vorbind celor prezenți despre preotesele cu mare autoritate, cele două grupe distincte de zei și conflictul dintre aceștia, punând accent pe Zeița Freya, „doamna” sau „regina”.

Partea a doua a ședinței a avut caracter administrativ și s-a axat pe discuții lămuritoare despre Antologiile Cenaclului I.L. Caragiale, ediții, cuprins, autori, buget, editură, motivarea întârzierilor, cotizațiile membrilor, cheltuieli etc.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Ariadna Petri, Cătălin Apostol, Florin Manole, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu și Dan Constantin.

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Foto & film: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Luni, 26 mai a.c., în atmosfera cu frison bacovian a unui oraș bătut de ploi și tristeți parcă interminabile, a avut loc cea mai recentă întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. Filarmonica „Paul Constantinescu” ne-a găzduit timp de două ore, cu obișnuită și generoasă ospitalitate, oferind prilejul unei Întoarceri la sursă – o evocare a activității și colaborării cu cel care a fost Ștefan Canurschi, dar și ocazia unei meditații asupra valorii prieteniei, camaraderiei și a lucrurilor care, amânate, sfârșesc de cele mai multe ori prin neîmplinire.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus în fața auditoriului mostre din creația lirică a colegilor: Emilia Luchian („Aedul”), Gheorghe Stănescu („Astăzi, ploaia”), a nou venitei în cadrul Cenaclului, Liana Sprânceană („Poveste de iubire”), Cati Rodica Enache („Pui de soare”) și Sorana Brucăr („Azi, Doamne”, „Ți-am simțit mâna”, „Rima iubirii”).

》La rubrica LECȚIA DE POEZIE, Gabriela Petri a pus cu admirație în discuție personalitatea actorului Toma Caragiu, a ocaziei acestuia de a cocheta cu poezia și a lecturat din volumul „Poeme și alte confesiuni” – volum îngrijit de Ion Cocora, apărut în 1979, la Editura Dacia. Cati Rodica Enache a amintit de scriitorul ploieștean Ion Stratan, care ar fi împlinit anul acesta 70 de ani și a citit din lirica lui „Nino” (cum îl alintau prietenii) „Conversații”, publicate în Revista Arca, 1996. Gheorghe Stănescu a menționat că s-au împlinit 145 de ani de la nașterea celui ce a fost un etern meșter al cuvântului, Tudor Arghezi, redând din creația acestuia („Un prieten mic și negru”). În încheierea rubricii, actorul Nicu Drăgulin ne-a introdus, cu talentul său caracteristic, în universul – cu farmec aparte, al poeților Evgheni Evtușenko („Mama”) și Marin Sorescu („Craiova văzută din car”).

》Pentru că se configura o prognozată lipsă de timp, Emilia Luchian a renunțat cu eleganță, amânând pentru ședința următoare expunerea din cadrul rubricii 11 MINUTE DE ISTORIE, a cărui lector permanent este.

》Sub titlul „Întoarcerea la sursă”, LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegului nostru, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu, să evoce prin intermediul unor interviuri de suflet, memoria unui prieten și apropiat al  Asociației 24 PH ARTE Ploiești și al Cenaclului, Ștefan Canurschi, un om care, prin profesionalism dar și o frumusețe sufletească aparte, a lăsat, după „plecarea” sa, un gol în viața celor care l-au cunoscut.
Pentru a-l defini pe scurt, îl citez pe Leonida: „Consătean cu Vasile Voiculescu, Ștefan Canurschi era un artist – cioplitor, sculptor, a fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat cu regizorul Cătălin Apostol la filmul „Umilința”), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui „Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi.” Ștefan Canurschi a participat din spatele camerei de filmat la prima ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești, 2018. A fost unul dintre cei care au pus umărul la desfășurarea edițiilor Taberei de Sculptură  Măgura, Buzău (1970 – 1985),  implicându-se ca cioplitor alături de sculptori renumiți.

Seara a fost o bună ocazie pentru vizionarea unui scurt metraj-documentar cu și despre Ștefan Canurschi, realizat de Leonida Corneliu Chifu și Dan Simionescu. Vocea blândă a intervievatului, făcând mărturisiri și depănând amintiri, precum și emoția nedisimulată a acestuia, de pe micul ecran al unui telefon (căci tehnica sau tehnologia ne-a dat de furcă și filmul nu s-a putut reda pe  ecran TV) a coborât în sală și i-a învăluit pe cei prezenți ca o mângâiere. După o carieră dedicată frumosului și realului în diversitatea lui interesantă, capricioasă și provocatoare, a întruchipat, pentru o perioadă bună de timp, un neuitat Moș Crăciun, pe care cu toții, de la mic la mare, îl purtăm în cutiuța inimii. Leonida Corneliu Chifu, citându-l pe Ștefan Canurschi: Cel mai mare lucru este când nu ai nimic și dăruiești. Fie și căldură. – și-a acompaniat selecția fragmentelor din reportaje cu un șuvoi de povestiri și amintiri pe care doar un jurnalist cu o memorie fabuloasă o poate face. Intertitlurile inspirate ale reportajelor (Piatra de calcar și calitățile ei, Talianu și Brâncovenii, Adoptații Ciutei, Elogiul boilor, Poienile cu sculpturi, Cioplitorul adolescent, Muzeul părăsit, Dumnezeu și Carpații, Peleșul de la Cetățuia ș.a.) au subliniat cu bun și dovedit rost expunerea. Aceasta s-a apropiat de final cu Dorința lui Ștefan Canurschi (referindu-se la Tabăra Internațională de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești): „Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în „dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.”  Noua Șeherezadă este ultimul intertitlu al ultimului interviu care invită și ispitește la o regăsire viitoare („în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!”) care, din păcate, nu a mai avut loc.

Prezența delicată a Danei Canurschi și a comentariilor ei evocatoare despre un tată de poveste, „cu înclinație naturală către estetic și care a avut o relație pasională” cu propriile amintiri, au completat farmecul serii.

Reportajele prezentate sunt incluse în Antologia Spirala Ascunsă – în curs de apariție, a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Năstaca Chifu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Nicu Drăgulin, Gheorghe Stănescu.

Invitați: Dana Canurschi, Elena Savu, Tania Radu & co.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Luni, 12 mai, a.c., pe înserat, când gâlceava orașului, înflorit și parfumat, cu vremea capricioasă era în toi, și, din păcate, nu era singura gâlceavă care perturba arealul, membri și prieteni ai Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești s-au reîntâlnit în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Programul a inclus rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul ieșirii la rampă a unor versuri cu vibrări lirice, metaforate cu simțire și talent, din creațiile: Luminiței Bratu (O arie la purtător), Gheorghe Stănescu (Întâi poetul, versuri inspirate de „Tîlcuri”-le lui Lucian Blaga), Cati Rodica Enache (Rugăciune), Emilia Luchian (Răbdarea din noi, Monologul din fața unei umbre), Sorana Brucăr (Același dacă, Chemarea luminii, Cu ce?). Am salutat cu prietenie prezența nou venitei Liana Sprânceană și a poeziilor sale (Quo vadis, Ziua în care cerul s-a odihnit), invitând-o, pentru a o cunoaște mai bine, să se gândească la o participare într-o viitoare Lectură de Cenaclu.

》LECȚIA DE POEZIE ne-a propus o reîntâlnire cu Rabindranath Tagore – „Eu sunt” (Doina Ofelia Davidescu), Adrian Păunescu – „Amor cubist” (Luminița Bratu), Tudor Arghezi – „Creion”, „Creion” (Cati Rodica Enache), Nezahualcoyotl, rege Aztec, – „Arborele floare” (Emilia Luchian), Magda Isanoș – „Murim ca mâine” (Liana Sprânceană), Geo Dumitrescu – „Cântec de nucă verde” (Gheorghe Stănescu). Lucian Blaga, de la a cărui naștere se împlinesc 130 de ani, este evocat ca poet și filozof (singurul filozof român creator de sistem filozofic) de către Florin Manole („Cum a ratat Lucian Blaga Premiul Nobel: propus de românii din străinătate, sabotat de comuniştii din ţară” – Dorin Țimonea în Historia).

》11 MINUTE DE ISTORIE  prin vocea lectorei, profesor Emilia Luchian, face o incursiune în filozofia antică, alegându-l pe stoicul Epictet (55 – 135). Viața filozofului grec (al cărui nume real nu este cunoscut, epictet însemnând sclav) este una destul de interesantă, urmând calea de la un sclav șchiop eliberat la profesor de filozofie (influențat de Socrate, Zenon din Kition, Diogene din Sinop, Chrysippus, Gaius Musonius Rufus, Cleanthes, Hippocrate) și trăind o viaţă lungă, foarte simplă şi cu foarte puţine bunuri personale. Născut La Hieropolis (pe teritoriul de azi al Turciei), ajunge la Roma ca sclav, este lăsat să studieze filozofia, este eliberat la un moment dat și ajunge filozof celebru. Trăiește sub trei împărați la Roma (Nero, Hadrian și Domițian; ultimul îl exilează împreună cu alți filozofi). Ajuns în cele din urmă una dintre cele trei mari figuri marcante ale stoicismului (alături de Marcus Aurelius și Seneca), înființează o școală filozofică la Nicopole (NV Greciei), susținând că filozofia este un mod de viaţă şi nu doar o disciplină teoretică, scopul acesteia fiind atingerea fericirii (eudaimonia), trăind în deplin acord cu natura. „Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile lor legate de ceea ce se întâmplă. Așadar ori de câte ori dăm de o piedică, ori suntem tulburați, ori întristați, să nu punem niciodată vina în seama altuia, ci doar într-a noastră, și anume în seama părerilor noastre. ”Nu a lăsat nicio lucrare scrisă, din câte se cunoaşte. Învăţăturile sale au fost grupate şi puse laolaltă, într-o antologie, de către discipolul său Flavius Arrian (Diatribele sau Dizertaţiile şi Manualul de viaţă – Enchiridion), ce constituie una dintre cele mai clare şi mai concentrate expuneri ale stoicismului. I-a influențat pe Seneca, Marc Aurelius, Toma d’ Aquino, La Montaigne, iluminiștii europeni ș.a.

》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Este disponibilă pentru orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului, care dorește să evolueze în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU Protagonistul serii a fost traducătorul, profesor VASILE MOGA. Invitatul nostru și-a propus să ne împărtășească din creația scriitoarei elvețiene EVA MARIA AËPPLI, astfel că titlul cărții acesteia, Cuvântul căzut din cer (Le mot tombé du ciel), apărută în traducerea domniei sale la Editura Premier, a dat numele întregii seri literare.

Amfitrionul întâlnirii, Leonida Corneliu Chifu, a făcut o prezentare călduroasă invitatului, profesor de limba franceză și traducător pasionat din și în limbile franceză și polonă, selectând cu greu din impresionantul său curriculum vitae. Cu talentul său de vechi jurnalist a inițiat, condimentând cu replici amuzante, un dialog interesant. Printre altele, distinsului oaspete i s-a înmânat legitimația de membru al Cenaclului, asigurându-l că este o onoare și o bucurie  să-l avem în mijlocul nostru, ori de câte ori va fi posibil.

Dând dreptate scriitoarei Lidia Vianu, căreia îi aparține inspirata definiție: „Traducătorul este și pian și pianist în același timp”, nu trebuie să minimalizăm niciodată rolul și importanța traducătorului în dezvăluirea unui text. El este cel care intră în aventură, îl înțelege primul pe autor, redând cu responsabilitate sensul celor scrise de acesta.”

De la o catedră imaginară, invitatul nostru ne-a oferit volumele Întâlniri (poezii din Ucraina și Polonia), Întâlniri cu Celălalt (Eseuri – Aleksander Fiut), apoi ne-a introdus printr-o prelegere deosebit de agreabilă în atmosfera suprarealismului european, referindu-se la creația EVEI MARIA AÉPPLI, artist plastic și scriitoare de limbă franceză, de origine elvețiană.

Eva Aëppli (1925 – 2015) a studiat pictura, gravura și sculptura la Kunstgewerbeschule din Basel. După un scurt mariaj cu Hans Leu (1946 – 1949), în 1951, s-a căsătorit cu sculptorul Jean Tinguely. A declat că se temea că arta acestuia o va sufoca și nedorind să se lase influențată de el își apără cu hotărâre caracterul amator și individual al artei sale. În 1952, Eva Aëppli s-a mutat la Paris împreună cu soțul ei și a creat marionete pe care le vindea în magazinele de jucării pentru a-și plăti chiria. Au trăit mizerabil. Ajutați de Daniel Spoerri, s-au mutat într-un studio modest în faimosul Impasse Ronsin, în apropierea lor locuind și sculptorul Brâncuși. Mariajul lor a durat puțin. În 1960, s-au despărțit, iar ea s-a dedicat picturilor de format mare, în care personaje scheletice și cranii suprapuse definesc compoziții aflate la limita abstracției, iar dansurile macabre contemporane reprezintă moartea și un pesimism dominant. Treptat, s-a orientat către un corpus de opere mai sculpturale, unul dintre primele semnate de o femeie în anii 1960 și 1970.  Este căsătorită (1962 – 2013) cu artistul american Samuel Mercer, admirator al culturii avangardiste.

Alcătuite în mare parte din țesături cusute, mute și solitare, parcă cuprinse de durere și frică, personajele sunt tratate cu o mare economie de mijloace: sunt monocrome, de gen nedefinit, cu aceeași față palidă, corp scheletic cu brațe atârnând și picioare firave. Artista însăși i-a numit pe aceștia „Macabei”. Anumite grupuri de manechine din material textil sunt considerate astăzi capodoperele sale: La Table (1967); Groupe de 13 (omagiu Amnesty International – 1968). Lucrările sale se adresează frontal victimelor secolului, de la deportați la victimele torturii, explicând că nu moartea este în centrul mesei, ci frica oamenilor de moarte, aceștia, în percepția artistei, „se simt abandonați, sunt consumați de frica de moarte, refuză darul vieții veșnice din centrul pe care Iisus ar trebui să-l reprezinte”.

De la mijlocul anilor 1970, manechinele din material textil au fost înlocuite cu figuri individuale din bronz și o serie de busturi monumentale din velur, bumbac și piele, umplute cu kapok, majoritatea dedicate astrologiei: Les Planètes (1974–1976), urmată de Le Zodiaque (1979–1980).

Colaborările pe care  E. Aëppli le-a avut cu ultimul soț și cu artiști importanți ai timpului său, sunt „expuse” în cărțile sale Livres de vie, o autobiografie fără cuvinte pe care a păstrat-o timp de cincizeci de ani (1954–2002), formată din scrisori, manuscrise, desene, imagini, fotografii trimise de prieteni și reproduceri ale operelor sale. Numeroasele ocazii în care și-a expus lucrările i-au adus o notorietate, deși târzie, remarcabilă. Ultima sa expoziție retrospectivă  a avut loc în anul 2022, la Centrul Pompidou.

Volumul Evei Maria Aëppli, Le mot tombé du ciel (Cuvântul căzut din cer), publicat în limba franceză în anul 1999,  reprezintă o sumă de texte scurte în proză, cu un farmec aparte, ce se încadrează, ca și opera sa plastică, în suprarealism. Traducătorul a selectat cu pricepere texte ce redau cu fidelitate intenția autoarei și a căror lectură a impresionat asistența în mod deosebit: Cuvântul căzut din cer, Arena, Cuvintele inutile, Kuluk, Cuțitele, Două pietre așezate, Două mici valuri, Firul roșu.

În final și în mod firesc adevărul s-a relevat astfel:

«Cuvântul reîntregit se avântă spre cer, părăsindu-și greutatea pe pământ, spre marea uimire a celor ce priveau. Și lăsă în urma lui o dâră de minuscule fire de praf înstelate care scriau prin văzduh:

„Acest cuvânt a căzut din cer pentru singurul motiv de a scrie o poveste”.» 

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin, Liana Sprânceană, Elena Savu.

Invitați: profesor Vasile Moga, profesor Valentina Moga

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Leonida Corneliu Chifu, Doina Ofelia Davidescu, Cătălin Apostol
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

„Fi-vor oglinzi care să ne arate, cu adevărat,
o altă, mai veche lumină?

Născuți din umbră și pierduți în umbră, urcăm
încet și fără călăuză către lumina cea dintâi,
de care ne desparte numai soarele și luna și uitarea.” Petru Creția

Acest motto păzește capitolul „Vama Oglinzilor” din volumul cu același nume al colegului nostru, Ioan Gabriel Coman, apărut la Editura „liberART” în 1999. Un titlu inspirat, care pune pe gânduri…

Poate că unul dintre cele mai dificile lucruri este acela de a vorbi despre un om în lipsa lui. Nu pentru că e plecat undeva, la lucru, într-o călătorie, la medic sau în orice alt loc, de mai departe sau de mai aproape, dar de unde s-ar putea întoarce, ci pentru că a plecat de tot. Și nu pentru că nu se cuvine să vorbești despre cineva în lipsă, sau pentru că nu sunt cuvinte, căci sunt – har Domnului! – destule, dar cum să le găsești pe cele mai potrivite este o adevărată povară. Pentru că nu ai vrea să greșești. Pentru că cel plecat nu merită asta.
Așa și acum… despre IOAN GABRIEL COMANRONI: regizor, scenograf, poet, eseist… membru al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești și al Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești. Și coleg cu noi. A trebuit să-i dedicăm, cu tristă bucurie, – dacă îmi este permisă această „contradictio in adiecto” -, o ședință întreagă, și aceasta, nu cum ar fi fost de dorit, ca o răsplată colegială pentru vreun premiu, sau recunoaștere, câștigate, ci ca un omagiu trist – pentru că a tras la sorți un bilet de călătorie, doar de „dus”. De puțin timp a plecat să scrie, să facă filme și cronici de cinema cu îngerii.

Dintre realizările lui trebuie să amintim:

– regia spectacolului Tinereţe  fără  bătrâneţe (după E. Kovali) și a unui spectacol de muzică şi poezie desfășurat la sala Dalles, împreună cu colegi de la canto clasic şi actorie de la U.E.B., Facultatea de Arte, şi prezentat de compozitorul şi muzicologul Doru Popovici

– scenariul și regia filmelor „DURA LEX“ ( 1992), „ARTISTUL CA APOSTOL“, „CRUCEA  DE  PIATRĂ“ (1993, ca asistent regie al lui Andrei Blaier), „ANONIMUS“ (difuzat la Casa de Cultură Maghiară din Bucureşti), „MĂRUL ŞI OGLINDA“ (1995) „PESCUIT  LA  RĂSĂRITUL LUNII“ (scenariu-ficţiune  pentru televiziune), „ȘI”, „SAREA SĂRACILOR“, „EXIT  LIFE“,„ZAȚ LA MICUL DEJUN“ (după „Before Breakfast”, de   Eugene O’Neill)

– Debut editorial cu volumul de poezie  „VAMA OGLINZILOR“, Editura liberART, Ploieşti, Editor: Mihai Cochinescu, la Bibloteca Județeană „Nicolae Iorga“

– Premiul Special al  OFICIULUI  NAŢIONAL  AL  CINEMATOGRAFIEI la cea de-a doua Ediţie a Festivalului Internaţional de Film „Eco–Etno–Folk–Film“ de la Slătioara (Vâlcea), la categoria profesionişti, pentru documentarul „SAREA SĂRACILOR“.

– a publicat în Antologiile Cenaclului „I.L. Caragiale” „NEURONI ȘI ENDORFINE” (2023, grupaj de poeme) și „SPIRALA ASCUNSĂ” (2024, eseu cinematografic).

În Seara de aseară, desfășurată sub titlul De la Vama Oglinzilor la Vama sufletului, am ținut – la propunerea lui Florin Manole – un moment de reculegere, apoi, prieteni, colegi și invitați au vorbit despre Gabi, înfrângându-și cu greu emoția, rememorând o parte din traseul, deloc lin, al vieții sale: cum și unde l-au cunoscut, cum l-au perceput, modul în care i-a emoționat sau influențat și nu în ultimul rând contribuția acestuia în cadrul Cenaclului. În mod uimitor mărturiile nu s-au suprapus, nu s-au repetat, urmând unele altora firesc, lin, în armonie.

Leonida Corneneliu Chifu, a evocat amintiri din vremurile în care cărțile bune se găseau foarte greu, și el le procura pe filiere interzise, ca un Badea Cârțan rătăcit în comunism. Unul dintre destinatarii acestor cărți a fost Gabi, făcându-se remarcat ca un cititor aparte, rafinat. L-a reîntâlnit apoi în timp, în diverse ipostaze: student, regizor, realizator de programe la televiziuni locale, fiecare intersecție fiind reciproc benefică. Din anul 2022 l-a invitat să facă parte din Cenaclu, unde s-a integrat ușor și și-a adus o contribuție însemnată prin poeme personale, realizarea de fotografii, prin cronicile de cinema din cadrul  rubricii CINEMARTOR, al cărei lector permanent era, prin implicarea în proiectul „Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești”. Cu câteva cuvinte, Leonida l-a descris perfect: „Gabi avea interes vast, judecată limpede, căuta adevărul și tonul just, avea suplețe intelectuală, generozitate.” A împărțit apoi celor prezenți copii ale poeziilor cuprinse în volumul de autor dar și ale unor versuri rămase fără titlu.

Doina Ofelia Davidescu a dezvăluit că pe pagina personală de facebook Gabriel Comanroni a scris: „Sunt doar o întâmplare în acest univers…” Poate că da, sau poate că nu. În orice caz, dacă este să-i dea dreptate a fost o întâmplare frumoasă și de folos pentru cei care l-au cunoscut. A oferit o frumoasă lecție de viață.
Timpul petrecut împreună a fost un privilegiu, a rezonat cu sensibilitatea lui și îi este recunoscătoare.

Știm cu toții, moartea este inevitabilă. Dar tocmai faptul că este inevitabilă îi răpește cu totul însemnătatea. Astfel, devin importante și contează doar lucrurile care NU sunt inevitabile, lucrurile pe care le creăm, lucrurile pe care le găsim, drumul la stânga – când totul în viață ne îndreaptă spre dreapta, felul în care trăim, felul în care iubim, oamenii pe care-i găsim, îi întâlnim. Și în acest parcurs al non-inevitabilului, l-a întâlnit pe Gabi aici, în cadrul Cenaclului. Luna aceasta ar fi împlinit 62 de ani.

Când se gândește la Gabi, îi vin în minte cuvintele autenticitate și curaj. Acestea crede că l-au definit, cu ele și-a construit armura, la care a mai adăugat un amestec de romantism, dramă cu accente filozofice și puțin umor. Gabi era el însuși, în ciuda unui destin pe care l-a acceptat deși nu i-a fost ușor să-l parcurgă. A avut forța să-și fie credincios lui însuși, a avut curajul să-și exploreze potențialul de creație, să caute și să găsească soluții. Și-a parcurs labirintul interior, și-a dominat demonii și slăbiciunile, cu demnitate. Câți reușesc? S-a întâlnit cu fricile sale, cu zbuciumul propriei vieți, s-a regăsit în alegerile sale. Și-a dus viața cu câtă pasiune a fost în stare. A acționat din nevoi autentice, nu din obsesie, nu din dorință nejustificată, a avut realizări frumoase și multe, multe planuri. Fără a evita să se gândească la sfârșit, l-a amânat cât a putut… Un citat aparținând lui Oscar Wilde spune: „Fii tu însuți că ceilalți sunt luați”. Lui Gabi i-a reușit.

Ramona Müller a amintit că rubrica de cronici cinematografice CINEMARTOR a luat naștere la inițiativa ei și a Anei Nedelcu și a apreciat implicarea și modul impecabil prin care Gabi s-a achitat prin participarea sa entuziastă și extrem de bine documentată. Ramona Müller a considerat fiecare episod al CINEMARTOR-ului ca un act de introspecție, filmele alese fiind ferestre către emoțiile umane. L-a admirat și l-a prețuit mult pe Gabi. A făcut apoi cunoscut mesajul plin de apreciere și recunoștință pentru sfaturile primite, al poetului Așer Negoi, conducătorul Cenaclului Atitudini al Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” Ploiești.

Prin intervenția sa, Florin Manole a subliniat, pe bună dreptate, că momentul nu trebuie să fie concentrat exclusiv și excesiv pe tristețe, căci Gabriel Comanroni avea bucuria prieteniei, fotografiei și a filmului, a muncii de creație, lucru adevărat și remarcat de toți de altfel.

Înainte de a recita („Acasă e oriunde”), Maria Bem, a vorbit despre talentul lui Gabi, amintind  forța de netăgăduit de a crea a acestuia, de a se expune cu sinceritate și a exprimat gratitudine  pentru sfaturile primite, cu referire la o eventuală transpunere cinematografică a cărții „Intre cer și pământ doar iubire” (Editura Pim, Iași), a cărei autoare este.

Au mai recitat din volumul Vama oglinzilor și din alte surse, Diana Petroșanu („Doar poezia erupe fierbinte”), Adrian Frone („Certitudine”), Ramona Müller („Ultima lamentație a lui Lazăr”) și Emilia Luchian („Sunt unu”, „Nu există”, „În centru”) neuitând să amintească de zâmbetul lui sincer și cald.

Toma Florin Damaschin a recitat propriile versuri,  Ramona Müller apreciind consonanța cu stilul lui Gabriel Comanroni.

Partea a doua a întâlnirii a fost rezervată vizionării filmului, realizat de Dan Simionescu și Leonida Chifu, despre ședința de prezentare a lui Gabriel Comanroni în cadrul Cenaclului. Au fost minute încărcate de o emoție deosebită, în care l-am avut din nou, în fața noastră, pe Gabi, ca și cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat între timp.
Prin intermediul filmului documentar-social SAREA SĂRACILOR, cred că singurul film de autor care nu fusese încă vizionat, Gabriel Comanroni ne-a expus în cele 13 minute și 26 de secunde, prețioase, un colț de lume uitat, vizitat de nevoie de cei care nu-și permit aproape nimic în viață peste limita de jos a subzistenței. Oameni care nu au venituri, nu au locuri de muncă, nu au „nimic, nimic!” Dar au de plătit impozite. Căruțele, sărace și ele, vin goale, tânguindu-se și pleacă pline cu plăci și bolovani de sare, trase anevoie de câte un cal costeliv. Locul acesta izolat, rătăcit printre dune, oferă celor disperați singura sursă de venit, comerțul ilicit cu sare. Exploatarea zăcământului, făcută la voia întâmplării sau a inspirației, este un permanent pericol, același care, acum mai bine de o sută de ani a produs o adevărată tragedie. Surparea malurilor nu-i dă înapoi pe nevoiași. Peisajul sărăcăcios, drumul căruțelor, chipurile oamenilor – împăcați cu soarta fără daruri – acoperă ecranul în prim planuri sugestive. În mărturisirile lor de învinși, speranța abia pâlpâie… Renunțarea nu face încă parte din planul lor, sărac, de viață.

La finalul filmului, Gabriel  Comanroni a primit din partea celor prezenți un ultim omagiu de aplauze.

Intervenția prin telefon a lui Mihai Vasile, regizor, actor, profesor de artă dramatică și arte vizuale, a adus un adaos de emoție celor prezenți, prin evocarea unor amintiri luminate de o interesantă prietenie. A încheiat cu îndemnul: „Țineți memoria lui Gabi, tot mai vie!”

Cu talentul său incontestabil, Nicolae Drăgulin a determinat asistența la un plus de simțire, purtându-ne pe parcursul serii prin lumea lirică a lui Gabriel Comanroni, Teodor Pâcă („Scurtă despărțire”) și Ștefan Augustin Doinaș („Mistrețul cu colți de argint”).

Dintre invitați nu au lipsit membrii familiei: Mariana Coman, Octavian, Fabian și Oana Tatomirescu, Georgiana Cristina Grigore. Fiecare a expus, cu firesc tremur în voce și în cuvinte frumoase, sentimentele deosebite generate de prezența lui Gabi în viața lor.

Bucuriile, necazurile vin și trec, oamenii se petrec, lumea, pe ici pe colo, apare și dispare… Și în tot acest timp „poezia nu este altceva decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. (Friedrich Hölderlin)

Între trecere și timp aleg trecerea!
Timpul mai zăbovește puțin
sub praful fin de pe rafturi, peste cărți
și masa la care am tăcut
în fața cuvintelor.
De o vreme cărțile citite dorm.
Eu ating doar trecerea.

Cineva îmi rostește cuvintele:
am uitat că am făcut cândva caz de atâtea
lucruri neimportante… Atunci
la sfârșit, îmi pot aminti
acea viață secretă a facerii?
Mamă, încă mai strigi? Ai leșinat…
Eu m-am născut iar El a plecat.
Între trecere și timp aleg…

N-am spus nimic până la capăt
și n-am înțeles niciodată clar această
sensibilă respirare a ființei…
De moarte n-am avut timp. Am privit
o vreme în oglinzi, iar când am ajuns
în dreptul unei ferestre, n-am înțeles nimic…
Între trecere și timp te aleg
pe tine, cel mai profund analfabet.
Din tine sângerează trecerea, respiră timpul
iar eu voi orbi din nou; cine a spus
că moartea ne aparține?

Am privit o vreme în oglinzi…

GABRIEL COMANRONI (13.04.1963 – 22.03.2025)

Au participat: Alice Neculea, Maria Bem, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Adrian Frone, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Invitați: Mariana Coman, Octavian Tatomirescu, Fabian & Oana Tatomirescu, Toma Florin Damaschin, Liana Sprânceană, Elena Savu, Amalia Stanciu, Bogdan Dragomir.

Fotografii: Ramona Müller, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu  https://youtu.be/SZFD6ZfDIdA?si=OoeFzKWKA3D27eTF
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Luni, deși afară înfloririle lui aprilie își puseseră capișoane de zăpadă, în interiorul Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești, spațiul liric a fost însemnat cu delicatețe, prin grija poetei Luminița Bratu, cu imaginare Hotare de lavandă, reprezentând cel mai recent volum al său. Înaintea acestuia au mai apărut: Memoria vântului (2022), Omul care a fugit din vis (bilingv, 2022), Mișcarea apelor (2023), Castele pe marginea frigului (2024).

 》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus la rampă versurile Luminiței Bratu (Ce-ți pasă ție), Rodicăi Enache (Inimi amare din volumul Frânturi de prezent), Doinei Ofelia Davidescu (Ar trebui), Gabrielei Petri (Praf de stamine).

》LECȚIA DE POEZIE ne-a oferit bucuria reîntâlnirii cu maeștri. Cati Rodica Enache ne-a amintit de Letiția Ilea (Un singur poem) iar Emilia Luchian de Octavian Goga (Moștenire) și de Ștefan Augustin Doinaș (Amanta).
Un scurt omagiu a fost adus colegului nostru Gabriel Comanroni, recitând din sensibila sa creație Luminița Bratu (În sine și în voi) și Doina Ofelia Davidescu (Piatra 30 din volumul Vama Oglinzilor).

》11 MINUTE DE ISTORIE Expunerea lectorului permanent, profesor Emilia Luchian, ne-a oferit surpriza unui periplu prin timp și spațiu alături de haiduci. Personaje înconjurate cu aură de romantism, rămași în folclor ca justițiari, au existat într- o perioadă cuprinsă între secolele XVII – XIX, cu precădere în Balcani, dar și în Occident, provenind din pătura săracă a societății. Ocupându-se cu furturi, tâlhării, răpiri și crime, haiducii îi jefuiesc pe boieri, domni, arendași, donând celor sărmani o bună parte din prăzile lor.
Dacă în Occident, haiducii, tip Robin Hood, ofereau nobililor suficiente motive de teamă, în Țările Române, erau cunoscuți și drept contestatari ai domniilor fanariote. Cunoscuți ca: Toma Alimanul, Toma Alimoș, Iorgovan, Iancu Jianu, Baba și Gruia Novac, Pintea Viteazul, A. Popa, Gheorghe Cioroi (printre ultimii, în perioada interbelică) erau iubiți de femei, maeștri ai deghizărilor, buni și agili luptători și de temut în rândul celor bogați.
În literatura română au fost evocați de Cantemir, Dimitrie Bolintineanu,  Pericle Papahagi, Ioan Nenițescu ș.a. Numeroase legende au apărut pe seama vitejiei haiducilor. Dintre toți, lectora a găsit potrivit să amintească de Caciandoni. Pe numele său real, Antoni Caciu, este un Robin Hood al Balcanilor, un haiduc legendar, o figură eroică şi populară a populaţiei aromâne şi balcanice, celebru prin rezistenţa antiotomană şi sfârşitul său dramatic.
Caciandoni a fost un om foarte bogat, proprietar a numeroase turme şi acareturi, care au stârnit invidia şi ura lui Mehmed Ali Paşa. Acesta i-a confiscat întreaga avere. Pentru a se răzbuna Canciandoni a pus mâna pe arme, chemând în jurul său un mare număr de aromâni (inclusiv pe fraţii săi care fuseseră jefuiţi de hoardele de turci şi albanezi) cu care a lovit năprasnic armata lui Mehmed Ali Paşa, punând în pericol statul creat de acesta (format de teritoriile Albania, Epir și Mora). Ca să salveze satele și locuitorii prigoniți de Pașă din cauza lui, a acceptat un duel de onoare între douăzeci de luptători din fiecare tabără. Iese victorios din această încercare, dar, nu peste mult timp, ca urmare a unei trădări, este capturat de Ali Pașa. Este interogat alături de fratele său și, suportând cu puteri supraomenești torturi groaznice, cei doi mor cu demnitate.

》CINEMARTOR, rubrica rezervată, în ultimul timp, alegerilor frumoase și sugestiilor inspirate ale regretatului nostru coleg, Gabriel Comanroni, va funcționa în continuare, sub același titlu, în memoria lui. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută din timp.

Pentru că a fost de interes și timpul ne-a permis, Gabriela Petri a făcut o succintă informare asupra Festivalului internațional de poezie „Nichita Stănescu”, aflat în acest an la cea de-a XXXV a ediție, mai cu seamă asupra evenimentelor la care a participat. Printre acestea, a evidențiat traseul cultural al Festivalului, de duminică, 30 martie, care a cuprins o vizită la Mănăstirea Jercălăi și  la Conacul Bellu din Urlați, unde a avut loc o masă rotundă. Moderatorul, Constantin Stere, a explorat preocupările personale ale lui Nichita Stănescu, în prezența și cu participarea oaspeților: Mihai Cimpoi, Nicolae Băciuț, Aliona Grati, Magda Cârneci. Academicianul Georgeta Filitti a prezentat o prelegere despre familia Bellu.
Discuțiile dintre cei prezenți la Cenaclu au divagat în mod plăcut atingând și alte aspecte legate de festival, istoria Conacului și a familiei Bellu.

》LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegei noastre LUMINIȚA BRATU să ne prezinte și să ne recite din cel mai recent volum de versuri, „Hotare de lavandă” apărut în acest an la Editura Limes, Cluj Napoca și a cărui lansare va avea loc curând.

Pe coperta de spate, Luminița Bratu explică titlul volumului: Hotarele de lavandă sunt doar un simptom al trecerii de la o stare la alta, de la un moment al vieții la altul, de la o etapă a istoriei la alta. Ele sunt o îmbinare mai mult sau mai puțin fericită de trăiri cărora ne supunem cu sau fără voia noastră, ascultându-ne glasul interior care adesea ne șoptește: „Mergi mai departe, Eu îți sunt alături”.

Autoarea ne-a împărtășit cu emoție și mândrie sursele de inspirație, diferite aspecte din perioadele de creație, definitivare și redactare a acestui volum și că este posesoarea unei diplome de absolvire a mentoratului – desfășurat pe o perioadă de câțiva ani, cu poetul Ioan Vintilă Fintiș. Ne-a mărturisit că stă ore în șir și cu mare plăcere la masa de scris, compunând și cizelând fără odihnă. A acceptat cu responsabilitate provocarea scrisului, simte recunoștință față de „școala Fintiș” și se consideră eliberată de constrângeri sau competiții, singura cu care concurează fiind ea însăși. A lecturat cu plăcere din volum și a fost acompaniată în acest demers de câteva colege care au ales poeme semnificative (Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu). Aprecierile celor prezenți au fost unanime și la superlativ.

Poeziei i se cuvine poate cel mai întins spațiu de libertate, în care poeții sunt binecuvântați să hoinărească. Ei surprind în metafore vibrația proprie, interioară, dar și a lumii, ne lasă să intrăm în inima lor și ni se dăruiesc nouă, cititorilor, mai mult, sau mai puțin avizați. Estetica și evocarea, realitatea și idealul se împletesc pentru a schimba semnificația și aparențele cuvintelor, dând la iveală noi sensuri. Gândurile dau logosului putere? Sau un înger? Cu siguranță că un înger bun și frumos  păzește curajul, scrisul și pe scriitori,  insuflându-le acestora harul.

„Ce face altceva poetul decât să adulmece existența? Îi caută urmele, aromele discrete, pașii pierduți, mărturia că a fost. Evanescența unei lumi improbabile. Căci asta este minunea: pentru poet Lumea nu este decât ceva permanent surprinzător.” Christian Crăciun (Anatomia și fiziologia lui A)

Toate acestea i se potrivesc poetei Luminița Bratu. Am lecturat și mi-a plăcut „Hotare de lavandă”. Volumul este un mozaic frumos de teme și simboluri. Dacă un hotar te duce cu gândul la un spațiu intermediar între ceva și altceva, care separă, izolează, hotarele Luminiței sunt înfloriri simbolice cu parfum de neuitat. Ele nu par să separe ci doar să însemne.
Și cum „Poezia este invulnerabilă și invincibilă” (A. Paleologu), să o lăsăm să vorbescă:

dincolo de adevăr poate fi orice
și oricine
putem fi noi doi goliți de mister

dincolo de adevăr pot fi păsări
cărora nu le știm numărul
nici drumul
cărora nu le vedem urma
și atunci le privim numărând
crescând în gând un alt adevăr

dincolo de adevăr ești fără voie tu
singur
hoinărind pe un hotar violet de lavandă
îmbătat de arome
albit de adevăruri care se împlinesc
doar în viețile altora (Luminița Bratu)

Dincolo de noi, ninsoarea de april a trecut ca o părere, alungată de înflorirea lirică a Hotarelor de lavandă.

Au participat: Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Emilia Luchian, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Afiș,cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu