Cenaclu - Cronica

Iulie  – definindu-l cu inocent și amuzant ton arghezian – cu lungi gene de mărar/ cu ochii de muştar/și obrajii de caisă, înainte de a se sfârși cu resemnare, ne-a dat întâlnire, în spațiul elegant de la parterul Centrului Cultural Antim Ivireanul Ploiești, pentru o șuetă între noi dar și cu personaje din Povești cu mâna stângă.

După-amiaza literară s-a desfășurat respectând, în cea mai mare parte, rubricile tradiționale.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a dat întâietate Luminiței Bratu și compoziției sale (Blândul Serafim), inspirată de numele și creația atipică, surprinzătoare și suprarealistă a lui Adi Serafim – cu care acesta ne-a delectat în cadrul ședinței anterioare. Emilia Luchian ne-a prezentat un elaborat poem – Cărțile imorale. Pica taie Trefla, iar Liana Sprânceană ne-a citit Necuprinsuri. Gheorghe Stănescu a jonglat cu epigrame, amintindu-ne de inconfundabilul Păstorel Teodoreanu. Adi Serafim și noul său Titlu, Ce bine mamă că am îmbătrânit și eu, a încheiat în nota-i suprarealistă specifică, de meditație, mister și nostalgie.

》LECȚIA  DE POEZIE ne-a adus, față în față, poeți pe cât de diferiți pe atât de interesanți. Emilia Luchian a făcut un portret rapid Sonetului, formei și originilor sale italiene cât și acelora care au fost tentați să-l abordeze – de la Giacomo da Lentini (inventatorul), la Petrarca (cel care a perfecționat și rafinat forma acestei specii a genului liric) și Shakespeare, subliniindu-i rolul în istoria și evoluția poeziei. A amintit exemple remarcabile din literatura română: Gheorghe Asachi, Mihail Eminescu și Vasile Voiculescu. Oprindu-se asupra ultimilor doi, ne-a recitat Afară-i toamnă (Eminescu) și Sonetul CLXXXIII („Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare… în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”). Liana Sprânceană ne-a readus în contemporaneitate, supunând atenției creația poetului Claudiu Soare („Însingurare” din volumul Apeiron, Editura Junimea). Luminița Bratu a încheiat rubrica cu inconfundabila Nora Iuga (Singurătate).

》11 MINUTE DE ISTORIE – Lectorul permanent al acestei rubrici, profesor Emilia Luchian, a făcut o elegantă piruetă, readucându-ne în fascinanta perioadă a istoriei Romei antice și în fața informațiilor pe care le-a adunat Dio Cassius în volumele sale prețioase, cu privire la rolul femeilor, zeitățile casei, obiceiurile și politețurile conjugale în fața oaspeților ș.a. Un moment semnificativ în istoria socială a Romei a fost adoptarea unor legi morale și demografice de către împăratul Augustus, dintre care Legea impozitului pe celibat este cea care încuraja căsătoria și natalitatea în rândul cetățenilor romani, penaliza celibatarii și persoanele fără copii, recompensa natalitatea. Aceasta venea să corecteze autoritatea supremă în familia romană a lui pater familias, care avea putere legală absolută asupra membrilor familiei: soție, copii, sclavi, chiar și nepoți și putea decide în privința căsătoriilor, adopțiilor, educației, proprietății și chiar a vieții și morții membrilor familiei (mai ales în epocile arhaice). Implicarea și aportul filozofului stoic Seneca propune un model de viață bazat pe virtute, echilibru, autocontrol și respect moral. Din această perspectivă, filozoful critică aspru superficialitatea și corupția relațiilor conjugale din jurul său, devenite instrumente politice sau economice.  O poveste despre conduita și verticalitatea Emiliei Terția, soția lui Scipio Africanul, a încheiat succinta prezentare.

》CINEMARTOR  a rămas și de această dată în colțul unei scene obscure.

》LECTURA DE CENACLU l-a avut ca protagonist pe Eduard-Gabriel Tănase, cu proza O ZI, din volumul de debut,  POVEȘTI CU MÂNA STÂNGĂ, în curs de apariție. Autorul, noul nostru coleg, despre care nu știam prea multe, ne-a prezentat pe scurt un interesant parcurs profesional: de la inginer de foraj la director de serviciu într-o bancă de prestigiu și apoi la scriitor. Băcăuan prin naștere, ploieștean prin adopție, a adunat în volumul de debut liric, Câinele din Ithaca (Editura Karta-Graphic, 2024), poeziile din adolescență și tinerețe, rafinate la vârsta adultă. În prezent este axat și pasionat de proza scurtă, creațiile sale fiind oferite cititorilor prin intermediul publicațiilor online Ficțiunea, Zugzwang ș.a. Este membru al Asociației Creatorilor de Ficțiune, Filiala Ploiești.

Dacă poezia lui Eduard-Gabriel Tănase se află sub influențe dadaiste (datorate lui Tristan Tzara, născut la Moinești), promovând absurdul, nonsensul, spontaneitatea, colajul, ironia și protestul artistic, proza ni se înfățișează cu totul altfel – reprezentând, cu valențe confesive, perioada post tranziție. Naratorul este omniscient și, cu un ton ironic, empatic, ne dezvăluie un personaj (inteligent, sensibil dar vicios) și o poveste în care alienarea și rutina, nostalgia pierderii temporare a celor dragi, înstrăinarea față de oraș constituie teme bine tratate.

„… Dar destul cu amintirile, altfel ar mai fi trebuit să bea un pahar, de data asta nu pentru trezire și avânt în viață, ci pentru a-și îneca amarul. Și toată acțiunea lui de spălare pe dinți ar fi fost inutilă. Nu mai avea timp să o ia de la capăt, deși ar fi vrut să o facă cu tot ce trăise el până astăzi. Deschise ușa de la intrare. „O nouă scufundare în realitate”, glumi în gând în timp ce păși sprinten pe scări.”

„În asta consta talentul lui, desena tehnic roți dințate, coliere și bile de rulmenți cu o fervoare a la Picasso. Chiar punea și o mică umbră, un foarte subtil gri, care exterioriza vaselina sau uleiul de fricțiune. Dădu planșele la o parte. Nu mânca în sala de mese. Încerca să limiteze contactul cu masele. Privea la parcarea goală ce se întindea în fața lui și la clădirile anoste din jur. Nu aveau nimic din frumusețea și măreția uzinei vecine de altădată. Era încă acolo, când a fost în vizită tovarășul Xi. 2009, ce onoare! Îi părea rău că i-am dat voie să plece. Îl păstram și îl puteam vinde peste ani americanilor sau mai bine îl puneam la treabă și făceam din România ,,China Europei”, ,,Tigrul economic din Carpați”. Ce glumă proastă! își șopti îngândurat.”

Ca un bonus la prima lectură, autorul ne-a oferit cu generozitate o proză-dialog, în ritm tensionat, aproape cinematografic: Nu ar fi trebuit să existe Bacovia. Același limbaj direct, necosmetizat, autentic, reciproc provocator pentru personaje.

Proza lui Eduard-Gabriel Tănase, se aseamănă, în opinia mea, cu proza scriitorului Radu Aldulescu: este realistă, subiectele și personajele au o aparență banală, dar își trăiesc interiorul cu intensitate și luciditate. Naratorul nu judecă, doar observă cu inteligență.

Lectura a fost bine primită, a plăcut, a pus pe gânduri. Comentariile audienței au fost pozitive (Leonida Corneliu Chifu, cel mai entuziast, dar nu singurul).

La final, Eduard-Gabriel Tănase a oferit colegilor volumul Câinele din Ithaca, cu autograf.

Având în vedere că următoarea întâlnire a membrilor Cenaclului va fi pe 25 August a.c., după o binecuvântată și scurtă vacanță, am lansat colegilor provocarea pentru o implicare mai accentuată în cadrul ședințelor, sperând într-o meritată ieșire din monotonie și o ridicare a nivelului cultural participativ. Astfel, LECȚIA DE POEZIE se va desfășura în viitor sub forma unei mici dizertații, la inspirația unui singur lector, poziție ocupată prin rotație de fiecare dintre colegi. De asemenea, LECTURA DE CENACLU va găzdui eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a. dând șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. Desigur că rămân valabile lecturile de cenaclu din propria creație/volum și, întotdeauna, sunt bineveniți invitații.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Liana Sprânceană Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Adi Serafim, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Gheorghe Stănescu, Dan Constantin.

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Într-o lume de jar, cenacliștii și-au ținut dorurile în frâu și secunda pe loc, pentru a se regăsi cu plăcere sub cupola răcoroasă a cu drag primitorului, Centrul Cultural Sf. Antim Ivireanul din Ploiești.

Și pentru că pe toată planeta zburau felicitări și urări de bine, adresate Republicii Franceze, s-a cuvenit un Laudatio. Eseul Doinei Ofelia Davidescu, Confluențe literare româno-franceze, constituie un omagiu adus interferențelor dintre cele două culturi, dar și celor care au contribuit prin operele lor la formarea celor care i-au citit. Relația dintre literatura română și cea franceză este profundă și de lungă durată, având la bază nu doar legături culturale, ci și afinități de limbă, stil și spirit. De-a lungul timpului influența culturii franceze asupra literaturii române a fost semnificativă, reflectându-se atât în tematică, cât și în stil și idei, cu impact puternic asupra evoluției sale.
În perioada pașoptistă, Vasile Alecsandri și Ion Ghica au fost puternic inspirați de valorile iluministe și romantice promovate de Voltaire, Rousseau sau Victor Hugo, Parisul devenind locul de formare a elitei culturale române, iar limba franceză, un simbol al rafinamentului și modernității.
Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugène Ionesco au scris în limba franceză și s-au afirmat pe scena culturală pariziană, devenind punți vii între cele două literaturi – temele existențialiste, absurdul sau modernismul de influență franceză pătrunzând și în literatura română.
Simboliștii și moderniștii francezi, Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé sau Paul Verlaine au fost modele de profunzime și rafinament stilistic pentru George Bacovia (a preluat atmosfera sumbră, obsesia pentru moarte și alienare urbană, specifice simbolismului francez, adaptându-le contextului românesc într-o manieră profund originală) sau Ion Minulescu. Neomodernistul Nichita Stănescu a evoluat de asemenea sub influența simboliștilor.
Tot în sfera modernismului, revista Sburătorul, condusă de Eugen Lovinescu, a promovat ideea sincronizării literaturii române cu marile curente europene. Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu au preluat din romanul psihologic francez (inspirat de Proust sau Gide) tehnici narative precum introspecția, analiza stărilor de conștiință sau fragmentarea temporală.
Suprarealismul, născut sub influența lui André Breton, a avut ecouri puternice și în România. Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun sau Dolfi Trost au fost nu doar influențați de suprarealismul francez, ci au participat activ la definirea lui. Grupul suprarealist român, considerat de unii critici chiar mai radical decât cel francez, a introdus în literatura română concepte precum automatismul psihic, onirismul și explorarea subconștientului, în acord cu teoriile freudiene și cu estetica absurdului.
Emil Cioran, care a scris toate operele sale majore în limba franceză, este comparat cu moraliștii Pascal și La Rochefoucault, dar cu viziune mai radicală și mai întunecată, fiind emblematic prin apartenența simultană a ambelor culturi.
Panait Istrati – autodidact, om al străzii, călător și narator al marginalilor, a devenit una dintre figurile cele mai reprezentative care oferă o imagine complexă a influenței franceze asupra literaturii noastre. Mesajul său politic și moral, temele sale – căutarea libertății, revolta împotriva nedreptății, dar și deziluzia în fața utopiilor politice – îl încadrează într-un modernism cu tentă existențialistă.
Postmodernismul francez consacrat prin: Jean-François Lyotard – teoreticianul „sfârșitului marilor narațiuni”, Roland Barthes – cu ideea „morții autorului”, Michel Foucault, Jacques Derrida – abordări critice ale puterii, limbajului și cunoașterii, a adus în literatură nume ca: Georges Perec, Italo Calvino (francofon), Marguerite Duras – romane fragmentate, autobiografice, care se joacă cu forma și așteptările cititorului, Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet – „nouveau roman” – o formă radical postmodernă.
În România, postmodernismul a apărut în anii ’80, în contextul regimului comunist și al cenzurii, fiind și o formă de rezistență culturală mascată prin umor, ironie și joc textual. Cei mai importanți autori: Mircea Cărtărescu – cu Nostalgia, Orbitor – ficțiune onirică, metaficțiune, autobiografie fragmentară, Nora Iuga, Florin Iaru, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu – influențați de avangardă și de poststructuralismul francez. Menționarea lui Ion Stratan mi se pare oportună. De asemenea, Ion Manolescu, Radu Cosașu, Simona Popescu – roman autoficțional, eseistic, ironic.
Confluențele româno-franceze, așadar, nu sunt doar un spațiu de afirmare al unor identități culturale hibride ci și un transfer de idei și forme artistice.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul unor expuneri, metaforate după forma verii, simțirea și talentul fiecăruia. Emilia Luchian a lecturat Minotaurul ( poezia lui Raul Sebastian Baz), și poemul propriu, Secretele măsuței de telefon, continuând cu două proze scurte: Molia și fularul roșu. Scurtă istorie stacojie și  Naftalina. Luminița Bratu ne-a prezentat Cu cireșele ce-ați avut, domnilor? iar Liana Sprânceană a cochetat candid cu haiku. Eduard-Gabriel Tănase ne-a citit un fragment din proza scurtă „20 de ani” iar în încheiere, Mihail Ivănescu ne-a făcut promisiunea unor episoade viitoare din proza Un navigator în jurul lumii.

》LECȚIA DE POEZIE a adus în mod inspirat în atenție – căci tot era Ziua Franței – Rondelul. Emilia Luchian a amintit originea acestuia în poezia medievală franceză, devenit popular și în literatura română, mai ales datorită poeților simboliști și parnasieni. A selectat din creația lui Alexandru Macedonski: Rondelul lucrurilor și Rondelul orelor. Luminița Bratu a amintit-o pe Nina Cassian (Conștiința), iar Gabriela Petri ne-a recitat din Antologia de poezie cu accente suprarealiste, Timp de noapte, aflată sub semnătura poetei Camelia Iuliana Radu.

》11 MINUTE DE ISTORIE – ne-au purtat de această dată prin fascinanta lume antică a Romei și a filozofiei de viață, asociată celor care o locuiau. Începuturile Romei s-au aflat sub semnul violenței: fratricid, uzurpări de tron, violuri, răpiri, un bun exemplu fiind însăși legenda lui Romulus și Remus. Istoria cetății eterne a oferit prilejul lectorei, profesor Emilia Luchian, să facă o incursiune rapidă în timpul când nu oricine putea fi cetățean al Romei, dar dacă acest lucru era recunoscut, acorda drepturi (de vot, de proprietate ș.a.) dar obliga la moralitate, aceștia dând socoteală cetății pentru fiecare gest și moment al vieții. Cetățeanul nu era doar o condiție socială, privilegiată, ci și un mod de viață, o profesie. Cetatea oferea locuitorilor săi, cu generozitate: temple, arcuri de triumf, grădini publice cu fântâni, lupanare, dar și adăpost refugiaților. Calitățile cerute unui bărbat erau de o importanță deosebită: curajul, discreția, respectul, delicatețea moralei și loialitatea (Cicero). Roma era bine organizată și condusă după reguli clare. Ducea însă lipsă de femei. Episodul răpirii Sabinelor  nu a fost perceput ca o modalitate de cimentare a relației dintre cele două popoare, generând un război oprit cu greu. Citându-l pe Dionis din Halicarnas,  lectora povestește un episod aparent barbar, în care un copil născut cu malformații era abandonat doar dacă își dădeau acordul cinci vecini. Titus Livius ne dezvăluie aspecte ale civilizației romane dar și rolul și moralitatea femeilor din acea perioadă, făcând comparații cu cele din vremea imperiului. Femeile, ocrotite de legi, erau obligate să presteze torsul lânii. Cele din înalta societate au rol important în viața politică și socială, cel mai adesea acționând cu discreție din umbra soților. Dintre femeile care s-au jertfit pentru onoarea Romei, marele istoric le amintește pe: Cloelia (salvatoarea prizonierilor romani din mâna etruscilor), Lucreția – fiică de consul și soție de general (se sinucide nesuportând rușinea violului la care a fost supusă de fiul regelui etrusc), Virginia (ucisă de tatăl său pentru a o salva de la dezonoare) și Veturia, mama generalului Coriolanus (îl determină pe acesta să abandoneze răzbunarea împotriva propriului popor).

》LECTURA DE CENACLU
Din păcate, protagonistul serii, așteptatul Adi Serafim, a trimis un mesaj că întârzie și, în ultimul moment, s-a eschivat de la întâlnirea propusă. Din fericire, Adrian N. Ionescu, un apropiat al scriitorului și jurnalist la CursDeGuvernare.ro, a fost prezent și s-a arătat bucuros să-l suplinească pe prietenul său. Ce greu e și ce puțin durează ne-a dus întâi cu gândul la canicula de afară, care era mare, mon cher! Dar selecția de bizarerii din volumul Cartea de titluri (lansat în 2017) a instalat o atmosferă suprarealistă balcanică și a acaparat imediat asistența. Folosind un limbaj direct, cu expresii din registrul cotidian, autorul creează imagini simple, sugestive. Textele – ciudate meditații, au apărut ca extinții ale propriilor titluri, nu lipsite de ironie. Astfel, înșiruirea titlurilor, în lectura cu glas neutru și ușor monoton, ne-a introdus într-o atmosferă fără delimitări vizibile dintre fantezie și realitate: Biblioteca de la Balcic, Pe mine literatura m-a făcut bărbat, Eu pot să mă înțeleg cu tine, Te voi iubi până la capătul podului, Nu m-atinge că iubesc!, Nu știe să fure dar e frumoasă, Te rog să mă iei în balon!, Antim Bizantim nu e înger. Trăiește în estuar, Trilogie (Îngerul s-a mirat, Primește o mână la tine, Care iubește în floarea vârstei), Tatăl meu merge pe jos, Soldatul are mâini, Ciorapi întinși până peste cap (în 4 acte), Regele titlurilor vrea insulină.
Adrian N. Ionescu a primit aplauzele cuvenite pentru curajul și priceperea de a-l fi înlocuit pe autorul și apropiatul său Adi Serafim. Creația acestuia din urmă a încântat asistența, astfel încât comentariile nu s-au lăsat așteptate.
Luminița Bratu a apreciat suprarealismul împletit cu umor, Gabriela Petri crede că lectura poate fi socotită ca „post postmodernistă” și a întrebat  dacă îngerul prezent în text este o dedublare a personajului; apoi a rememorat un episod din perioada studenției când frecventau ocazional același cenaclu din Palatul Culturii, amintindu-și cu precizie lectura de odinioară și comparând-o cu cea prezentă. La întrebarea Emiliei Luchian, „Ce vine primul, titlul sau conținutul?” răspunsul autorului a sosit prompt:„Titlul”. Leonida Corneliu Chifu a subliniat ironia și umorul care nu exclud tragismul. Apoi, a colorat comentariul umblând la buzunarul cu citate:„Deschizi o carte, deschizi o lume”, „Titlul este la început o traistă goală, dar la final va fi o traistă plină”. Doina Ofelia Davidescu a apreciat că folosind un stil confesiv, direct autorul fabrică metafore și simboluri cu care creează imagini tulburătoare, are o aparență candidă și întrebuințează tandrețea ca o mască. Apoi a recunoscut că îl cunoaște pe Adi Serafim, din studenție, când, în pauze, au combătut ocazional și pe diverse teme permise la Gazeta Reflex a Facultății de Chimizare a Universității locale. Nu crede că, studentul de altădată, atunci când se gândea la Curba Punctelor Reale de Fierbere ca la o rugăciune – cheia de plecare a viitoarei meserii -, își imagina că va ajunge jurnalist (fie el și economic) și că va scrie Cartea de Titluri. Spre exemplificare:

Te voi iubi până la poduri

De la o vreme oamenii nu mai fac orice gândește Antim Bizantim. Altădată Antim doar se gândea la ceva fără să vrea, și oamenii deja făceau. Acum s-a îndrăgostit.
Toată viaţa lui a dăruit-o soţiei, ea e Faustina. E reală, ingineră, face poduri la care Antim nici n-a visat. Când Antim se gândeşte la copii, ea – gata, mai face un pod.

În concluzie, poemele lui Adi Serafim s-au bucurat de sincera și entuziasta apreciere a cenacliștilor, autorul a primit felicitări și urări de succes într-ale scrisului.
Seara ne-a găsit cu mere dulci și fistic copt la un pahar de vorbă.

Nota bene: într-un mod suprarealist acceptat, Adrian N. Ionescu și autorul Adi Serafim sunt una și aceeași persoană.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Liana Sprânceană Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adrian N. Ionescu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Sânzienele – trezite între fire de ierburi, au trecut, s-au retras în păduri sau poate s-au întors în cer, lăsând în urmă doar amintirea unui timp misterios, în care lumea era simplă, rotundă, magică. Parfumul lor încă stă atârnat în aer, ca o făgăduință  care nu se grăbește să fie uitată și ne-a atras pașii la locul de întâlnire, prin orașul copleșit de o caniculă ușor domolită.
În ultima zi de iunie, Centrul Cultural Sf. Antim Ivireanul din Ploiești ne-a reprimit cu generozitate în spațiul său elegant, cu promisiunea găzduirii pe toată perioada verii.
Mulțumim cu recunoștință, și pe această cale, Protoieriei Ploiești pentru punerea la dispoziție a spațiului și facilităților pe perioada verii, cât și colegilor: părintele Bogdan-Costin Georgescu și Leonida Corneliu Chifu, pentru implicare și ajutor.

A fost salutată cu bucurie și prietenie prezența, la invitația Doinei Ofelia Davidescu, a doi aspiranți cenacliști: Adrian N. Ionescu (Adi Serafim) și Eduard Gabriel Tănase, publiciști literari și nu numai în mediul real și virtual, invitându-i cu interes real să se prezinte și să susțină lecturi în cadrul viitoarelor ședințe ale Cenaclului.

După-amiaza literară s-a desfășurat ca de obicei, în succesiunea binecunoscută a rubricilor tradiționale.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit autorilor de poezie posibilitatea împărtășirii emoțiilor lirice care au amprentat interesante și reușite, în cea mai mare parte, realizări: Liana Sprânceană („Darul Zânelor”), Luminița Bratu („Memoria unui poem”), Emilia Luchian ( versuri:„Tristețea Minotaurului”, proză scurtă: „La sfat cu Dumnezeu”), Maria Bem („De la malul mării”, „Noaptea de Sânziene”), Sorana Brucăr („Neputința cifrului”, „Nu ești”, „Cădere interzisă”), Gheorghe Stănescu („Ziua Iei”).

》LECȚIA DE POEZIE aduce de fiecare dată un mic omagiu celor mai buni dintre cei buni. De această dată, Liana Sprânceană ne-a propus o reîntâlnire cu George Bacovia („Cu voi”). Doina Ofelia Davidescu a citit, dezvăluind la sfârșit autorul, frumoasele versuri din volumul Prăbușirea din abstract (Editura Limes, 2024), ale poetului Ioan Vintilă Fintiș, publicate în revista România Literară, nr.23/2025, iar Luminița Bratu ni i-a reamintit pe Fernando Pessoa („Mă gândesc la tine în liniștea nopții”)  și, dată fiind trista însemnătate a zilei de 28 iunie, pe Adrian Păunescu („Basarabia pe cruce”). Emilia Luchian a amânat cu eleganță, din lipsă de timp, pe Alexandru Philippide („Aud o ușă”).

》11 MINUTE DE ISTORIE, prin lectorul permanent, profesor Emilia Luchian, ne-a transferat în lumea francilor merovingieni. L-a citat pe Gregorius Turonensis (cca 538–594), episcop de Tours și cronicar gallo-roman, ca una dintre cele mai importante surse despre dinastia francă ce a domnit în Galia între secolele V și VIII. Lucrarea sa principală, „Istoria francilor” (Historia Francorum), scrisă în 10 cărți, oferă detalii esențiale despre domnia regilor merovingieni și despre viața religioasă, politică și socială a epocii, interpretând evenimentele politice printr-o lentilă creștină: succesele regilor buni (credincioși) sunt binecuvântate de Dumnezeu, iar nenorocirile celor răi sunt pedepse divine. Fără a fi obiectiv în sens modern, oferă informații valoroase. Astfel aflăm despre convertirea la creștinism a lui Clovis, un lider militar abil, care este figura centrală în primele cărți din „Istoria francilor”, gest considerat decisiv  pentru soarta regatului francilor, văzut ca o victorie spirituală și politică care i-a adus sprijinul Bisericii și legitimitate. Epoca este caracterizată de frecvente asasinate, trădări și rivalități dintre membrii familiei regale merovingiene, fratricidul și intrigile sângeroase fiind teme recurente. Reginele (precum Fredegunda și Brunhilda) apar ca figuri extrem de influente. Ele se întâlnesc în public  și determină o altercație verbală plină de insulte, în care se acuză reciproc de origini rușinoase, trădări și crime. Femeile din dinastiile regale nu erau simple figuri decorative, ci actori politici de prim rang. Au devenit întruchiparea a două tipologii: regina legitimă, cultă, dar și inflexibilă și răzbunătoare (Brunhilda), și ca rivală redutabilă – regina abilă, nemiloasă, dar eficientă în jocul politic (Fredegunda).
Farmecul real al succintei alocuțiuni despre povestea trecerii de la simbolistica celor trei broaște la cea a celor trei crini, a unei surprinzătoare creștinări cât și istoria regatului împărțit între cei patru fii, dar și „Duelul Reginelor” au făcut ca minutele dedicate istoriei să treacă pe nesimțite.

》CINEMARTOR, rubrica dedicată cinemaului, va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.
De această dată, Diana Petroșanu a evoluat cu prezentarea unei cronici proprii a filmului La Vita e bella (regia Roberto Benigni). Pelicula este o tragicomedie cu elemente neorealiste tipice cinematografului italian – care l-au consacrat pe plan mondial, combinate cu o doză fermecătoare și dezarmantă de romantism, în care personajul principal, Guido, un tânăr cu origini evreiești, are nefericirea să trăiască în epoca mussoliniană. El trebuie să facă față hărțuirii, rejecției și închiderii în lagăr, alături de semenii săi. Filmul este o reflectare fidelă a perioadei celui de-al doilea Război Mondial, a ororilor acestuia, dar și a abisului dintre cele două clase sociale: una a compromisurilor și complezenței și alta plină de neajunsuri și drame. Provenit dintr-un segment de mijloc, personajul principal – entuziast, idealist, cu o fantezie bogată și cu o capacitate uimitoare de a improviza cu umor și delicatețe pentru a ieși din situațiile neplăcute sau dificile, este nevoit să abandoneze viața fericită de familie și să facă față, împreună cu soția, Dora și fiul său, Giosue, ororilor unui lagăr nazist. Spiritul ludic, forța iubirii, talentul de a născoci un joc fascinant de care dă dovadă tatăl, dar și naivitatea copilului, separat de mamă, determină un mozaic de stări salvatoare, care înseninează și lasă speranța să trăiască. Jocul se sfârșește o dată cu vestea iminentei încetări a războiului, a abandonării lagărului de către naziști. Ultimele cadre se derulează ajutându-l pe Guido să-și disimuleze propria execuție și îndeplinind dorința mult așteptată: întâlnirea magică a lui Giosue cu un tanc adevărat, american, ca un premiu binemeritat al unui joc jucat cum se cuvine.
Rolul de excepție al lui Roberto Benigni, regia magistrală, dar și coloana sonoră a filmului au primit răsplata laudativă și meritată a criticii de specialitate, a juriilor, dar și a unui public entuziast.
Cronica succintă a Dianei Petroșanu a fost primită cu plăcerea reamintirii unui film deosebit și cu încurajări pentru alte cronici viitoare, de la care se așteaptă cu interes nu numai o expunere formală ci și aprecierile subiective ale autoarei.

》LECTURA DE CENACLU l-a avut ca protagonist pe scriitorul Raul Sebastian Baz – membru al Cenaclului și al Asociației 24 PH ARTE Ploiești, cu destăinuiri, explicații și un fragment din cel mai recent roman al său – aflat în lucru, Blestemul Minotaurului. Autorul – profesor de matematică, poet, romancier consacrat, este un destul de prolific scriitor. A publicat: Poveștile Mariei (2010), Arta însingurării (2014), Cartea pedepsirii (2015), Geometria tainică a infernului (2016), Cu fața la pământ (2018), Numere prime (2019), Sfârșitul așteptării (2022), Cinci întâlniri cu diavolul și alte povestiri (2024). A  ales pentru lectură un text reprezentativ, care a purtat audiența în lumea inefabilă a aventurilor de care au parte cele patru insolite personaje (Profesorul de matematică, Alessia – eleva preferată, Damian – un călugăr ortodox și câinele maidanez Lipicius) în călătoria în diverse perioade trecute ale timpului pentru deslușirea unor probleme fundamentale, provocatoare. Rezolvarea acestora depinde de întâlnirea unor genii ale matematicii și muzicii, cu precădere (Hypatia, Diophantus, Descartes, Fermat, Euler, Bach ș.a.). După cum ne-a destăinuit autorul, „romanul are două păcate”: dimensiunea – fiind un roman fluviu, de aproximativ 1000 de pagini – și trimiterile matematice, care apar pe alocuri și care solicită din partea cititorului cunoștințe minime de matematică. Raza de lumină a romanului este adusă de citatele în limba latină, traduse prin grija autorului, care vor provoca, o dată în plus și cu folos intelectual, cititorul. Prezența fochistului Școlii Sf. Varvara, un personaj cu trăsături fizice respingătoare – asociat intenționat cu fabuloasa creatură antică, dar care posedă uimitoare cunoștințe universale -, explică prezența Minotaurului din titlul romanului.
Aventurile cu suspans, existența unui  enigmatic „perete nevăzut”, care transportă neobișnuita echipă din prezent în trecut și invers, intervenția unor personaje bizare care provoacă scene cumplite, șirul interminabil al enigmelor – care se leagă în mod firesc una de cealaltă, imaginile cinematografice create cu aparentă ușurință nu fac decât să prindă cititorul în capcana lecturii.
Raul Sebastian Baz, cu voce și ton potrivite, a răsfoit capitolul ales pentru prezentare, introducându-ne cu ușurința unui condei bine exersat în atmosfera epocilor în care au loc incursiunile și cercetările personajelor sale.

Comentariile nu s-au lăsat așteptate. Emilia Luchian a apreciat dialogul vioi, atmosfera veridică a epocilor parcurse și a momentelor istorice readuse în contemporaneitate prin inspiratele întâmplări la care sunt nevoite să participe personajele.
Leonida Chifu subliniază succesiunea inspirată și atrăgătoare a întâmplărilor provocate direct sau indirect de autor, derularea cinematografică a acestora, demne de atenția unui regizor interesat de fabulos.
Doina Ofelia Davidescu comentează, dându-se exemplu, că lectura poate fi atractivă, provocatoare, utilă și pentru cineva care a fugit o vreme de matematică. Întâmplările devin incitante, personajele sunt plăcute, cititorul, indiferent de vârstă, capătă atașament, le însoțește cu nerăbdare și curiozitate.

Finalul lecturii a fost aplaudat iar cenacliștii au urat autorului spor și inspirație pentru finalizare, așteptând cu nerăbdare apariția de sub tipar.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Sorana Brucăr, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Chifu, Pr. Bogdan-Costin Georgescu, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Invitați: Adrian N. Ionescu (Adi Serafim) și Eduard Gabriel Tănase

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Pr. Bogdan-Costin Georgescu, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Indiferent de vremuri, timp și anotimp, ne aflăm în umbra binecuvântatei existențe, pe meleagurile românești, a celui ce a fost atât de inspirat definit de către Petre Țuțea ca „român absolut” și „sumă lirică de voievozi”.

În această lumină, întâlnirea literară, din primitorul sediu al Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, avându-l ca amfitrion pe Leonida Corneliu Chifu, a fost un act de reverență în memoria marelui poet, un gest de continuitate spirituală. Membrii Cenaclului au adus în scenă, alături de propriile creații, născute din trăiri autentice și din dragoste pentru cuvântul scris, lirica eminesciană, care, cu știința sau neștiința noastră, veghează ca o prezență tutelară peste tot ce înseamnă sensibilitate românească.

Dovada că spiritul lui Eminescu este nemuritor este perpetua comuniune între trecut și prezent, între moștenire și creație modernă. În ciuda tuturor schimbărilor, „românul absolut” încă își rostește cuvântul prin vocile celor care, cu mai multă sau mai puțină pricepere, scriu, simt și visează românește.

Rubricile CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE și LECȚIA DE POEZIE au fost onorate prin participarea: Emiliei Luchian (versuri proprii: Biblioteca din noi, Crucea, – în amintirea lui Mihail Eminescu, Meșteșugul de a nu ști,  Alegeri iar din creația lui Fernando Pessoa: Nu doar acei care ne invidiază, Zdrențe), Luminiței Bratu (versuri proprii: Citește-mă și din creația lui Ovidiu Genaru, Întâlnire cu Anton Pavlovici). Gabriela Petri și Cati Rodica Enache au citit din creația eminesciană iar Diana Petroșanu a lecturat versuri proprii: Capitol prea lung, Un alt nimic și cronica personală la cel mai recent volum al poetei Ramona Müller, Orașe nevertebrate, Editura Eikon, 2025.

Cele 11 MINUTE DE ISTORIE au acompaniat seara prin tema interesantă aleasă de lectorul permanent, profesor Emilia Luchian: Aspecte din mitologia germană, vorbind celor prezenți despre preotesele cu mare autoritate, cele două grupe distincte de zei și conflictul dintre aceștia, punând accent pe Zeița Freya, „doamna” sau „regina”.

Partea a doua a ședinței a avut caracter administrativ și s-a axat pe discuții lămuritoare despre Antologiile Cenaclului I.L. Caragiale, ediții, cuprins, autori, buget, editură, motivarea întârzierilor, cotizațiile membrilor, cheltuieli etc.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Ariadna Petri, Cătălin Apostol, Florin Manole, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu și Dan Constantin.

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Foto & film: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Luni, 26 mai a.c., în atmosfera cu frison bacovian a unui oraș bătut de ploi și tristeți parcă interminabile, a avut loc cea mai recentă întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. Filarmonica „Paul Constantinescu” ne-a găzduit timp de două ore, cu obișnuită și generoasă ospitalitate, oferind prilejul unei Întoarceri la sursă – o evocare a activității și colaborării cu cel care a fost Ștefan Canurschi, dar și ocazia unei meditații asupra valorii prieteniei, camaraderiei și a lucrurilor care, amânate, sfârșesc de cele mai multe ori prin neîmplinire.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus în fața auditoriului mostre din creația lirică a colegilor: Emilia Luchian („Aedul”), Gheorghe Stănescu („Astăzi, ploaia”), a nou venitei în cadrul Cenaclului, Liana Sprânceană („Poveste de iubire”), Cati Rodica Enache („Pui de soare”) și Sorana Brucăr („Azi, Doamne”, „Ți-am simțit mâna”, „Rima iubirii”).

》La rubrica LECȚIA DE POEZIE, Gabriela Petri a pus cu admirație în discuție personalitatea actorului Toma Caragiu, a ocaziei acestuia de a cocheta cu poezia și a lecturat din volumul „Poeme și alte confesiuni” – volum îngrijit de Ion Cocora, apărut în 1979, la Editura Dacia. Cati Rodica Enache a amintit de scriitorul ploieștean Ion Stratan, care ar fi împlinit anul acesta 70 de ani și a citit din lirica lui „Nino” (cum îl alintau prietenii) „Conversații”, publicate în Revista Arca, 1996. Gheorghe Stănescu a menționat că s-au împlinit 145 de ani de la nașterea celui ce a fost un etern meșter al cuvântului, Tudor Arghezi, redând din creația acestuia („Un prieten mic și negru”). În încheierea rubricii, actorul Nicu Drăgulin ne-a introdus, cu talentul său caracteristic, în universul – cu farmec aparte, al poeților Evgheni Evtușenko („Mama”) și Marin Sorescu („Craiova văzută din car”).

》Pentru că se configura o prognozată lipsă de timp, Emilia Luchian a renunțat cu eleganță, amânând pentru ședința următoare expunerea din cadrul rubricii 11 MINUTE DE ISTORIE, a cărui lector permanent este.

》Sub titlul „Întoarcerea la sursă”, LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegului nostru, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu, să evoce prin intermediul unor interviuri de suflet, memoria unui prieten și apropiat al  Asociației 24 PH ARTE Ploiești și al Cenaclului, Ștefan Canurschi, un om care, prin profesionalism dar și o frumusețe sufletească aparte, a lăsat, după „plecarea” sa, un gol în viața celor care l-au cunoscut.
Pentru a-l defini pe scurt, îl citez pe Leonida: „Consătean cu Vasile Voiculescu, Ștefan Canurschi era un artist – cioplitor, sculptor, a fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat cu regizorul Cătălin Apostol la filmul „Umilința”), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui „Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi.” Ștefan Canurschi a participat din spatele camerei de filmat la prima ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești, 2018. A fost unul dintre cei care au pus umărul la desfășurarea edițiilor Taberei de Sculptură  Măgura, Buzău (1970 – 1985),  implicându-se ca cioplitor alături de sculptori renumiți.

Seara a fost o bună ocazie pentru vizionarea unui scurt metraj-documentar cu și despre Ștefan Canurschi, realizat de Leonida Corneliu Chifu și Dan Simionescu. Vocea blândă a intervievatului, făcând mărturisiri și depănând amintiri, precum și emoția nedisimulată a acestuia, de pe micul ecran al unui telefon (căci tehnica sau tehnologia ne-a dat de furcă și filmul nu s-a putut reda pe  ecran TV) a coborât în sală și i-a învăluit pe cei prezenți ca o mângâiere. După o carieră dedicată frumosului și realului în diversitatea lui interesantă, capricioasă și provocatoare, a întruchipat, pentru o perioadă bună de timp, un neuitat Moș Crăciun, pe care cu toții, de la mic la mare, îl purtăm în cutiuța inimii. Leonida Corneliu Chifu, citându-l pe Ștefan Canurschi: Cel mai mare lucru este când nu ai nimic și dăruiești. Fie și căldură. – și-a acompaniat selecția fragmentelor din reportaje cu un șuvoi de povestiri și amintiri pe care doar un jurnalist cu o memorie fabuloasă o poate face. Intertitlurile inspirate ale reportajelor (Piatra de calcar și calitățile ei, Talianu și Brâncovenii, Adoptații Ciutei, Elogiul boilor, Poienile cu sculpturi, Cioplitorul adolescent, Muzeul părăsit, Dumnezeu și Carpații, Peleșul de la Cetățuia ș.a.) au subliniat cu bun și dovedit rost expunerea. Aceasta s-a apropiat de final cu Dorința lui Ștefan Canurschi (referindu-se la Tabăra Internațională de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești): „Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în „dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.”  Noua Șeherezadă este ultimul intertitlu al ultimului interviu care invită și ispitește la o regăsire viitoare („în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!”) care, din păcate, nu a mai avut loc.

Prezența delicată a Danei Canurschi și a comentariilor ei evocatoare despre un tată de poveste, „cu înclinație naturală către estetic și care a avut o relație pasională” cu propriile amintiri, au completat farmecul serii.

Reportajele prezentate sunt incluse în Antologia Spirala Ascunsă – în curs de apariție, a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Năstaca Chifu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Nicu Drăgulin, Gheorghe Stănescu.

Invitați: Dana Canurschi, Elena Savu, Tania Radu & co.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Luni, 12 mai, a.c., pe înserat, când gâlceava orașului, înflorit și parfumat, cu vremea capricioasă era în toi, și, din păcate, nu era singura gâlceavă care perturba arealul, membri și prieteni ai Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești s-au reîntâlnit în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Programul a inclus rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul ieșirii la rampă a unor versuri cu vibrări lirice, metaforate cu simțire și talent, din creațiile: Luminiței Bratu (O arie la purtător), Gheorghe Stănescu (Întâi poetul, versuri inspirate de „Tîlcuri”-le lui Lucian Blaga), Cati Rodica Enache (Rugăciune), Emilia Luchian (Răbdarea din noi, Monologul din fața unei umbre), Sorana Brucăr (Același dacă, Chemarea luminii, Cu ce?). Am salutat cu prietenie prezența nou venitei Liana Sprânceană și a poeziilor sale (Quo vadis, Ziua în care cerul s-a odihnit), invitând-o, pentru a o cunoaște mai bine, să se gândească la o participare într-o viitoare Lectură de Cenaclu.

》LECȚIA DE POEZIE ne-a propus o reîntâlnire cu Rabindranath Tagore – „Eu sunt” (Doina Ofelia Davidescu), Adrian Păunescu – „Amor cubist” (Luminița Bratu), Tudor Arghezi – „Creion”, „Creion” (Cati Rodica Enache), Nezahualcoyotl, rege Aztec, – „Arborele floare” (Emilia Luchian), Magda Isanoș – „Murim ca mâine” (Liana Sprânceană), Geo Dumitrescu – „Cântec de nucă verde” (Gheorghe Stănescu). Lucian Blaga, de la a cărui naștere se împlinesc 130 de ani, este evocat ca poet și filozof (singurul filozof român creator de sistem filozofic) de către Florin Manole („Cum a ratat Lucian Blaga Premiul Nobel: propus de românii din străinătate, sabotat de comuniştii din ţară” – Dorin Țimonea în Historia).

》11 MINUTE DE ISTORIE  prin vocea lectorei, profesor Emilia Luchian, face o incursiune în filozofia antică, alegându-l pe stoicul Epictet (55 – 135). Viața filozofului grec (al cărui nume real nu este cunoscut, epictet însemnând sclav) este una destul de interesantă, urmând calea de la un sclav șchiop eliberat la profesor de filozofie (influențat de Socrate, Zenon din Kition, Diogene din Sinop, Chrysippus, Gaius Musonius Rufus, Cleanthes, Hippocrate) și trăind o viaţă lungă, foarte simplă şi cu foarte puţine bunuri personale. Născut La Hieropolis (pe teritoriul de azi al Turciei), ajunge la Roma ca sclav, este lăsat să studieze filozofia, este eliberat la un moment dat și ajunge filozof celebru. Trăiește sub trei împărați la Roma (Nero, Hadrian și Domițian; ultimul îl exilează împreună cu alți filozofi). Ajuns în cele din urmă una dintre cele trei mari figuri marcante ale stoicismului (alături de Marcus Aurelius și Seneca), înființează o școală filozofică la Nicopole (NV Greciei), susținând că filozofia este un mod de viaţă şi nu doar o disciplină teoretică, scopul acesteia fiind atingerea fericirii (eudaimonia), trăind în deplin acord cu natura. „Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile lor legate de ceea ce se întâmplă. Așadar ori de câte ori dăm de o piedică, ori suntem tulburați, ori întristați, să nu punem niciodată vina în seama altuia, ci doar într-a noastră, și anume în seama părerilor noastre. ”Nu a lăsat nicio lucrare scrisă, din câte se cunoaşte. Învăţăturile sale au fost grupate şi puse laolaltă, într-o antologie, de către discipolul său Flavius Arrian (Diatribele sau Dizertaţiile şi Manualul de viaţă – Enchiridion), ce constituie una dintre cele mai clare şi mai concentrate expuneri ale stoicismului. I-a influențat pe Seneca, Marc Aurelius, Toma d’ Aquino, La Montaigne, iluminiștii europeni ș.a.

》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Este disponibilă pentru orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului, care dorește să evolueze în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU Protagonistul serii a fost traducătorul, profesor VASILE MOGA. Invitatul nostru și-a propus să ne împărtășească din creația scriitoarei elvețiene EVA MARIA AËPPLI, astfel că titlul cărții acesteia, Cuvântul căzut din cer (Le mot tombé du ciel), apărută în traducerea domniei sale la Editura Premier, a dat numele întregii seri literare.

Amfitrionul întâlnirii, Leonida Corneliu Chifu, a făcut o prezentare călduroasă invitatului, profesor de limba franceză și traducător pasionat din și în limbile franceză și polonă, selectând cu greu din impresionantul său curriculum vitae. Cu talentul său de vechi jurnalist a inițiat, condimentând cu replici amuzante, un dialog interesant. Printre altele, distinsului oaspete i s-a înmânat legitimația de membru al Cenaclului, asigurându-l că este o onoare și o bucurie  să-l avem în mijlocul nostru, ori de câte ori va fi posibil.

Dând dreptate scriitoarei Lidia Vianu, căreia îi aparține inspirata definiție: „Traducătorul este și pian și pianist în același timp”, nu trebuie să minimalizăm niciodată rolul și importanța traducătorului în dezvăluirea unui text. El este cel care intră în aventură, îl înțelege primul pe autor, redând cu responsabilitate sensul celor scrise de acesta.”

De la o catedră imaginară, invitatul nostru ne-a oferit volumele Întâlniri (poezii din Ucraina și Polonia), Întâlniri cu Celălalt (Eseuri – Aleksander Fiut), apoi ne-a introdus printr-o prelegere deosebit de agreabilă în atmosfera suprarealismului european, referindu-se la creația EVEI MARIA AÉPPLI, artist plastic și scriitoare de limbă franceză, de origine elvețiană.

Eva Aëppli (1925 – 2015) a studiat pictura, gravura și sculptura la Kunstgewerbeschule din Basel. După un scurt mariaj cu Hans Leu (1946 – 1949), în 1951, s-a căsătorit cu sculptorul Jean Tinguely. A declat că se temea că arta acestuia o va sufoca și nedorind să se lase influențată de el își apără cu hotărâre caracterul amator și individual al artei sale. În 1952, Eva Aëppli s-a mutat la Paris împreună cu soțul ei și a creat marionete pe care le vindea în magazinele de jucării pentru a-și plăti chiria. Au trăit mizerabil. Ajutați de Daniel Spoerri, s-au mutat într-un studio modest în faimosul Impasse Ronsin, în apropierea lor locuind și sculptorul Brâncuși. Mariajul lor a durat puțin. În 1960, s-au despărțit, iar ea s-a dedicat picturilor de format mare, în care personaje scheletice și cranii suprapuse definesc compoziții aflate la limita abstracției, iar dansurile macabre contemporane reprezintă moartea și un pesimism dominant. Treptat, s-a orientat către un corpus de opere mai sculpturale, unul dintre primele semnate de o femeie în anii 1960 și 1970.  Este căsătorită (1962 – 2013) cu artistul american Samuel Mercer, admirator al culturii avangardiste.

Alcătuite în mare parte din țesături cusute, mute și solitare, parcă cuprinse de durere și frică, personajele sunt tratate cu o mare economie de mijloace: sunt monocrome, de gen nedefinit, cu aceeași față palidă, corp scheletic cu brațe atârnând și picioare firave. Artista însăși i-a numit pe aceștia „Macabei”. Anumite grupuri de manechine din material textil sunt considerate astăzi capodoperele sale: La Table (1967); Groupe de 13 (omagiu Amnesty International – 1968). Lucrările sale se adresează frontal victimelor secolului, de la deportați la victimele torturii, explicând că nu moartea este în centrul mesei, ci frica oamenilor de moarte, aceștia, în percepția artistei, „se simt abandonați, sunt consumați de frica de moarte, refuză darul vieții veșnice din centrul pe care Iisus ar trebui să-l reprezinte”.

De la mijlocul anilor 1970, manechinele din material textil au fost înlocuite cu figuri individuale din bronz și o serie de busturi monumentale din velur, bumbac și piele, umplute cu kapok, majoritatea dedicate astrologiei: Les Planètes (1974–1976), urmată de Le Zodiaque (1979–1980).

Colaborările pe care  E. Aëppli le-a avut cu ultimul soț și cu artiști importanți ai timpului său, sunt „expuse” în cărțile sale Livres de vie, o autobiografie fără cuvinte pe care a păstrat-o timp de cincizeci de ani (1954–2002), formată din scrisori, manuscrise, desene, imagini, fotografii trimise de prieteni și reproduceri ale operelor sale. Numeroasele ocazii în care și-a expus lucrările i-au adus o notorietate, deși târzie, remarcabilă. Ultima sa expoziție retrospectivă  a avut loc în anul 2022, la Centrul Pompidou.

Volumul Evei Maria Aëppli, Le mot tombé du ciel (Cuvântul căzut din cer), publicat în limba franceză în anul 1999,  reprezintă o sumă de texte scurte în proză, cu un farmec aparte, ce se încadrează, ca și opera sa plastică, în suprarealism. Traducătorul a selectat cu pricepere texte ce redau cu fidelitate intenția autoarei și a căror lectură a impresionat asistența în mod deosebit: Cuvântul căzut din cer, Arena, Cuvintele inutile, Kuluk, Cuțitele, Două pietre așezate, Două mici valuri, Firul roșu.

În final și în mod firesc adevărul s-a relevat astfel:

«Cuvântul reîntregit se avântă spre cer, părăsindu-și greutatea pe pământ, spre marea uimire a celor ce priveau. Și lăsă în urma lui o dâră de minuscule fire de praf înstelate care scriau prin văzduh:

„Acest cuvânt a căzut din cer pentru singurul motiv de a scrie o poveste”.» 

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin, Liana Sprânceană, Elena Savu.

Invitați: profesor Vasile Moga, profesor Valentina Moga

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Leonida Corneliu Chifu, Doina Ofelia Davidescu, Cătălin Apostol
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

„Fi-vor oglinzi care să ne arate, cu adevărat,
o altă, mai veche lumină?

Născuți din umbră și pierduți în umbră, urcăm
încet și fără călăuză către lumina cea dintâi,
de care ne desparte numai soarele și luna și uitarea.” Petru Creția

Acest motto păzește capitolul „Vama Oglinzilor” din volumul cu același nume al colegului nostru, Ioan Gabriel Coman, apărut la Editura „liberART” în 1999. Un titlu inspirat, care pune pe gânduri…

Poate că unul dintre cele mai dificile lucruri este acela de a vorbi despre un om în lipsa lui. Nu pentru că e plecat undeva, la lucru, într-o călătorie, la medic sau în orice alt loc, de mai departe sau de mai aproape, dar de unde s-ar putea întoarce, ci pentru că a plecat de tot. Și nu pentru că nu se cuvine să vorbești despre cineva în lipsă, sau pentru că nu sunt cuvinte, căci sunt – har Domnului! – destule, dar cum să le găsești pe cele mai potrivite este o adevărată povară. Pentru că nu ai vrea să greșești. Pentru că cel plecat nu merită asta.
Așa și acum… despre IOAN GABRIEL COMANRONI: regizor, scenograf, poet, eseist… membru al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești și al Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești. Și coleg cu noi. A trebuit să-i dedicăm, cu tristă bucurie, – dacă îmi este permisă această „contradictio in adiecto” -, o ședință întreagă, și aceasta, nu cum ar fi fost de dorit, ca o răsplată colegială pentru vreun premiu, sau recunoaștere, câștigate, ci ca un omagiu trist – pentru că a tras la sorți un bilet de călătorie, doar de „dus”. De puțin timp a plecat să scrie, să facă filme și cronici de cinema cu îngerii.

Dintre realizările lui trebuie să amintim:

– regia spectacolului Tinereţe  fără  bătrâneţe (după E. Kovali) și a unui spectacol de muzică şi poezie desfășurat la sala Dalles, împreună cu colegi de la canto clasic şi actorie de la U.E.B., Facultatea de Arte, şi prezentat de compozitorul şi muzicologul Doru Popovici

– scenariul și regia filmelor „DURA LEX“ ( 1992), „ARTISTUL CA APOSTOL“, „CRUCEA  DE  PIATRĂ“ (1993, ca asistent regie al lui Andrei Blaier), „ANONIMUS“ (difuzat la Casa de Cultură Maghiară din Bucureşti), „MĂRUL ŞI OGLINDA“ (1995) „PESCUIT  LA  RĂSĂRITUL LUNII“ (scenariu-ficţiune  pentru televiziune), „ȘI”, „SAREA SĂRACILOR“, „EXIT  LIFE“,„ZAȚ LA MICUL DEJUN“ (după „Before Breakfast”, de   Eugene O’Neill)

– Debut editorial cu volumul de poezie  „VAMA OGLINZILOR“, Editura liberART, Ploieşti, Editor: Mihai Cochinescu, la Bibloteca Județeană „Nicolae Iorga“

– Premiul Special al  OFICIULUI  NAŢIONAL  AL  CINEMATOGRAFIEI la cea de-a doua Ediţie a Festivalului Internaţional de Film „Eco–Etno–Folk–Film“ de la Slătioara (Vâlcea), la categoria profesionişti, pentru documentarul „SAREA SĂRACILOR“.

– a publicat în Antologiile Cenaclului „I.L. Caragiale” „NEURONI ȘI ENDORFINE” (2023, grupaj de poeme) și „SPIRALA ASCUNSĂ” (2024, eseu cinematografic).

În Seara de aseară, desfășurată sub titlul De la Vama Oglinzilor la Vama sufletului, am ținut – la propunerea lui Florin Manole – un moment de reculegere, apoi, prieteni, colegi și invitați au vorbit despre Gabi, înfrângându-și cu greu emoția, rememorând o parte din traseul, deloc lin, al vieții sale: cum și unde l-au cunoscut, cum l-au perceput, modul în care i-a emoționat sau influențat și nu în ultimul rând contribuția acestuia în cadrul Cenaclului. În mod uimitor mărturiile nu s-au suprapus, nu s-au repetat, urmând unele altora firesc, lin, în armonie.

Leonida Corneneliu Chifu, a evocat amintiri din vremurile în care cărțile bune se găseau foarte greu, și el le procura pe filiere interzise, ca un Badea Cârțan rătăcit în comunism. Unul dintre destinatarii acestor cărți a fost Gabi, făcându-se remarcat ca un cititor aparte, rafinat. L-a reîntâlnit apoi în timp, în diverse ipostaze: student, regizor, realizator de programe la televiziuni locale, fiecare intersecție fiind reciproc benefică. Din anul 2022 l-a invitat să facă parte din Cenaclu, unde s-a integrat ușor și și-a adus o contribuție însemnată prin poeme personale, realizarea de fotografii, prin cronicile de cinema din cadrul  rubricii CINEMARTOR, al cărei lector permanent era, prin implicarea în proiectul „Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești”. Cu câteva cuvinte, Leonida l-a descris perfect: „Gabi avea interes vast, judecată limpede, căuta adevărul și tonul just, avea suplețe intelectuală, generozitate.” A împărțit apoi celor prezenți copii ale poeziilor cuprinse în volumul de autor dar și ale unor versuri rămase fără titlu.

Doina Ofelia Davidescu a dezvăluit că pe pagina personală de facebook Gabriel Comanroni a scris: „Sunt doar o întâmplare în acest univers…” Poate că da, sau poate că nu. În orice caz, dacă este să-i dea dreptate a fost o întâmplare frumoasă și de folos pentru cei care l-au cunoscut. A oferit o frumoasă lecție de viață.
Timpul petrecut împreună a fost un privilegiu, a rezonat cu sensibilitatea lui și îi este recunoscătoare.

Știm cu toții, moartea este inevitabilă. Dar tocmai faptul că este inevitabilă îi răpește cu totul însemnătatea. Astfel, devin importante și contează doar lucrurile care NU sunt inevitabile, lucrurile pe care le creăm, lucrurile pe care le găsim, drumul la stânga – când totul în viață ne îndreaptă spre dreapta, felul în care trăim, felul în care iubim, oamenii pe care-i găsim, îi întâlnim. Și în acest parcurs al non-inevitabilului, l-a întâlnit pe Gabi aici, în cadrul Cenaclului. Luna aceasta ar fi împlinit 62 de ani.

Când se gândește la Gabi, îi vin în minte cuvintele autenticitate și curaj. Acestea crede că l-au definit, cu ele și-a construit armura, la care a mai adăugat un amestec de romantism, dramă cu accente filozofice și puțin umor. Gabi era el însuși, în ciuda unui destin pe care l-a acceptat deși nu i-a fost ușor să-l parcurgă. A avut forța să-și fie credincios lui însuși, a avut curajul să-și exploreze potențialul de creație, să caute și să găsească soluții. Și-a parcurs labirintul interior, și-a dominat demonii și slăbiciunile, cu demnitate. Câți reușesc? S-a întâlnit cu fricile sale, cu zbuciumul propriei vieți, s-a regăsit în alegerile sale. Și-a dus viața cu câtă pasiune a fost în stare. A acționat din nevoi autentice, nu din obsesie, nu din dorință nejustificată, a avut realizări frumoase și multe, multe planuri. Fără a evita să se gândească la sfârșit, l-a amânat cât a putut… Un citat aparținând lui Oscar Wilde spune: „Fii tu însuți că ceilalți sunt luați”. Lui Gabi i-a reușit.

Ramona Müller a amintit că rubrica de cronici cinematografice CINEMARTOR a luat naștere la inițiativa ei și a Anei Nedelcu și a apreciat implicarea și modul impecabil prin care Gabi s-a achitat prin participarea sa entuziastă și extrem de bine documentată. Ramona Müller a considerat fiecare episod al CINEMARTOR-ului ca un act de introspecție, filmele alese fiind ferestre către emoțiile umane. L-a admirat și l-a prețuit mult pe Gabi. A făcut apoi cunoscut mesajul plin de apreciere și recunoștință pentru sfaturile primite, al poetului Așer Negoi, conducătorul Cenaclului Atitudini al Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” Ploiești.

Prin intervenția sa, Florin Manole a subliniat, pe bună dreptate, că momentul nu trebuie să fie concentrat exclusiv și excesiv pe tristețe, căci Gabriel Comanroni avea bucuria prieteniei, fotografiei și a filmului, a muncii de creație, lucru adevărat și remarcat de toți de altfel.

Înainte de a recita („Acasă e oriunde”), Maria Bem, a vorbit despre talentul lui Gabi, amintind  forța de netăgăduit de a crea a acestuia, de a se expune cu sinceritate și a exprimat gratitudine  pentru sfaturile primite, cu referire la o eventuală transpunere cinematografică a cărții „Intre cer și pământ doar iubire” (Editura Pim, Iași), a cărei autoare este.

Au mai recitat din volumul Vama oglinzilor și din alte surse, Diana Petroșanu („Doar poezia erupe fierbinte”), Adrian Frone („Certitudine”), Ramona Müller („Ultima lamentație a lui Lazăr”) și Emilia Luchian („Sunt unu”, „Nu există”, „În centru”) neuitând să amintească de zâmbetul lui sincer și cald.

Toma Florin Damaschin a recitat propriile versuri,  Ramona Müller apreciind consonanța cu stilul lui Gabriel Comanroni.

Partea a doua a întâlnirii a fost rezervată vizionării filmului, realizat de Dan Simionescu și Leonida Chifu, despre ședința de prezentare a lui Gabriel Comanroni în cadrul Cenaclului. Au fost minute încărcate de o emoție deosebită, în care l-am avut din nou, în fața noastră, pe Gabi, ca și cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat între timp.
Prin intermediul filmului documentar-social SAREA SĂRACILOR, cred că singurul film de autor care nu fusese încă vizionat, Gabriel Comanroni ne-a expus în cele 13 minute și 26 de secunde, prețioase, un colț de lume uitat, vizitat de nevoie de cei care nu-și permit aproape nimic în viață peste limita de jos a subzistenței. Oameni care nu au venituri, nu au locuri de muncă, nu au „nimic, nimic!” Dar au de plătit impozite. Căruțele, sărace și ele, vin goale, tânguindu-se și pleacă pline cu plăci și bolovani de sare, trase anevoie de câte un cal costeliv. Locul acesta izolat, rătăcit printre dune, oferă celor disperați singura sursă de venit, comerțul ilicit cu sare. Exploatarea zăcământului, făcută la voia întâmplării sau a inspirației, este un permanent pericol, același care, acum mai bine de o sută de ani a produs o adevărată tragedie. Surparea malurilor nu-i dă înapoi pe nevoiași. Peisajul sărăcăcios, drumul căruțelor, chipurile oamenilor – împăcați cu soarta fără daruri – acoperă ecranul în prim planuri sugestive. În mărturisirile lor de învinși, speranța abia pâlpâie… Renunțarea nu face încă parte din planul lor, sărac, de viață.

La finalul filmului, Gabriel  Comanroni a primit din partea celor prezenți un ultim omagiu de aplauze.

Intervenția prin telefon a lui Mihai Vasile, regizor, actor, profesor de artă dramatică și arte vizuale, a adus un adaos de emoție celor prezenți, prin evocarea unor amintiri luminate de o interesantă prietenie. A încheiat cu îndemnul: „Țineți memoria lui Gabi, tot mai vie!”

Cu talentul său incontestabil, Nicolae Drăgulin a determinat asistența la un plus de simțire, purtându-ne pe parcursul serii prin lumea lirică a lui Gabriel Comanroni, Teodor Pâcă („Scurtă despărțire”) și Ștefan Augustin Doinaș („Mistrețul cu colți de argint”).

Dintre invitați nu au lipsit membrii familiei: Mariana Coman, Octavian, Fabian și Oana Tatomirescu, Georgiana Cristina Grigore. Fiecare a expus, cu firesc tremur în voce și în cuvinte frumoase, sentimentele deosebite generate de prezența lui Gabi în viața lor.

Bucuriile, necazurile vin și trec, oamenii se petrec, lumea, pe ici pe colo, apare și dispare… Și în tot acest timp „poezia nu este altceva decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. (Friedrich Hölderlin)

Între trecere și timp aleg trecerea!
Timpul mai zăbovește puțin
sub praful fin de pe rafturi, peste cărți
și masa la care am tăcut
în fața cuvintelor.
De o vreme cărțile citite dorm.
Eu ating doar trecerea.

Cineva îmi rostește cuvintele:
am uitat că am făcut cândva caz de atâtea
lucruri neimportante… Atunci
la sfârșit, îmi pot aminti
acea viață secretă a facerii?
Mamă, încă mai strigi? Ai leșinat…
Eu m-am născut iar El a plecat.
Între trecere și timp aleg…

N-am spus nimic până la capăt
și n-am înțeles niciodată clar această
sensibilă respirare a ființei…
De moarte n-am avut timp. Am privit
o vreme în oglinzi, iar când am ajuns
în dreptul unei ferestre, n-am înțeles nimic…
Între trecere și timp te aleg
pe tine, cel mai profund analfabet.
Din tine sângerează trecerea, respiră timpul
iar eu voi orbi din nou; cine a spus
că moartea ne aparține?

Am privit o vreme în oglinzi…

GABRIEL COMANRONI (13.04.1963 – 22.03.2025)

Au participat: Alice Neculea, Maria Bem, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Adrian Frone, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Invitați: Mariana Coman, Octavian Tatomirescu, Fabian & Oana Tatomirescu, Toma Florin Damaschin, Liana Sprânceană, Elena Savu, Amalia Stanciu, Bogdan Dragomir.

Fotografii: Ramona Müller, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu  https://youtu.be/SZFD6ZfDIdA?si=OoeFzKWKA3D27eTF
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Luni, deși afară înfloririle lui aprilie își puseseră capișoane de zăpadă, în interiorul Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești, spațiul liric a fost însemnat cu delicatețe, prin grija poetei Luminița Bratu, cu imaginare Hotare de lavandă, reprezentând cel mai recent volum al său. Înaintea acestuia au mai apărut: Memoria vântului (2022), Omul care a fugit din vis (bilingv, 2022), Mișcarea apelor (2023), Castele pe marginea frigului (2024).

 》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus la rampă versurile Luminiței Bratu (Ce-ți pasă ție), Rodicăi Enache (Inimi amare din volumul Frânturi de prezent), Doinei Ofelia Davidescu (Ar trebui), Gabrielei Petri (Praf de stamine).

》LECȚIA DE POEZIE ne-a oferit bucuria reîntâlnirii cu maeștri. Cati Rodica Enache ne-a amintit de Letiția Ilea (Un singur poem) iar Emilia Luchian de Octavian Goga (Moștenire) și de Ștefan Augustin Doinaș (Amanta).
Un scurt omagiu a fost adus colegului nostru Gabriel Comanroni, recitând din sensibila sa creație Luminița Bratu (În sine și în voi) și Doina Ofelia Davidescu (Piatra 30 din volumul Vama Oglinzilor).

》11 MINUTE DE ISTORIE Expunerea lectorului permanent, profesor Emilia Luchian, ne-a oferit surpriza unui periplu prin timp și spațiu alături de haiduci. Personaje înconjurate cu aură de romantism, rămași în folclor ca justițiari, au existat într- o perioadă cuprinsă între secolele XVII – XIX, cu precădere în Balcani, dar și în Occident, provenind din pătura săracă a societății. Ocupându-se cu furturi, tâlhării, răpiri și crime, haiducii îi jefuiesc pe boieri, domni, arendași, donând celor sărmani o bună parte din prăzile lor.
Dacă în Occident, haiducii, tip Robin Hood, ofereau nobililor suficiente motive de teamă, în Țările Române, erau cunoscuți și drept contestatari ai domniilor fanariote. Cunoscuți ca: Toma Alimanul, Toma Alimoș, Iorgovan, Iancu Jianu, Baba și Gruia Novac, Pintea Viteazul, A. Popa, Gheorghe Cioroi (printre ultimii, în perioada interbelică) erau iubiți de femei, maeștri ai deghizărilor, buni și agili luptători și de temut în rândul celor bogați.
În literatura română au fost evocați de Cantemir, Dimitrie Bolintineanu,  Pericle Papahagi, Ioan Nenițescu ș.a. Numeroase legende au apărut pe seama vitejiei haiducilor. Dintre toți, lectora a găsit potrivit să amintească de Caciandoni. Pe numele său real, Antoni Caciu, este un Robin Hood al Balcanilor, un haiduc legendar, o figură eroică şi populară a populaţiei aromâne şi balcanice, celebru prin rezistenţa antiotomană şi sfârşitul său dramatic.
Caciandoni a fost un om foarte bogat, proprietar a numeroase turme şi acareturi, care au stârnit invidia şi ura lui Mehmed Ali Paşa. Acesta i-a confiscat întreaga avere. Pentru a se răzbuna Canciandoni a pus mâna pe arme, chemând în jurul său un mare număr de aromâni (inclusiv pe fraţii săi care fuseseră jefuiţi de hoardele de turci şi albanezi) cu care a lovit năprasnic armata lui Mehmed Ali Paşa, punând în pericol statul creat de acesta (format de teritoriile Albania, Epir și Mora). Ca să salveze satele și locuitorii prigoniți de Pașă din cauza lui, a acceptat un duel de onoare între douăzeci de luptători din fiecare tabără. Iese victorios din această încercare, dar, nu peste mult timp, ca urmare a unei trădări, este capturat de Ali Pașa. Este interogat alături de fratele său și, suportând cu puteri supraomenești torturi groaznice, cei doi mor cu demnitate.

》CINEMARTOR, rubrica rezervată, în ultimul timp, alegerilor frumoase și sugestiilor inspirate ale regretatului nostru coleg, Gabriel Comanroni, va funcționa în continuare, sub același titlu, în memoria lui. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută din timp.

Pentru că a fost de interes și timpul ne-a permis, Gabriela Petri a făcut o succintă informare asupra Festivalului internațional de poezie „Nichita Stănescu”, aflat în acest an la cea de-a XXXV a ediție, mai cu seamă asupra evenimentelor la care a participat. Printre acestea, a evidențiat traseul cultural al Festivalului, de duminică, 30 martie, care a cuprins o vizită la Mănăstirea Jercălăi și  la Conacul Bellu din Urlați, unde a avut loc o masă rotundă. Moderatorul, Constantin Stere, a explorat preocupările personale ale lui Nichita Stănescu, în prezența și cu participarea oaspeților: Mihai Cimpoi, Nicolae Băciuț, Aliona Grati, Magda Cârneci. Academicianul Georgeta Filitti a prezentat o prelegere despre familia Bellu.
Discuțiile dintre cei prezenți la Cenaclu au divagat în mod plăcut atingând și alte aspecte legate de festival, istoria Conacului și a familiei Bellu.

》LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegei noastre LUMINIȚA BRATU să ne prezinte și să ne recite din cel mai recent volum de versuri, „Hotare de lavandă” apărut în acest an la Editura Limes, Cluj Napoca și a cărui lansare va avea loc curând.

Pe coperta de spate, Luminița Bratu explică titlul volumului: Hotarele de lavandă sunt doar un simptom al trecerii de la o stare la alta, de la un moment al vieții la altul, de la o etapă a istoriei la alta. Ele sunt o îmbinare mai mult sau mai puțin fericită de trăiri cărora ne supunem cu sau fără voia noastră, ascultându-ne glasul interior care adesea ne șoptește: „Mergi mai departe, Eu îți sunt alături”.

Autoarea ne-a împărtășit cu emoție și mândrie sursele de inspirație, diferite aspecte din perioadele de creație, definitivare și redactare a acestui volum și că este posesoarea unei diplome de absolvire a mentoratului – desfășurat pe o perioadă de câțiva ani, cu poetul Ioan Vintilă Fintiș. Ne-a mărturisit că stă ore în șir și cu mare plăcere la masa de scris, compunând și cizelând fără odihnă. A acceptat cu responsabilitate provocarea scrisului, simte recunoștință față de „școala Fintiș” și se consideră eliberată de constrângeri sau competiții, singura cu care concurează fiind ea însăși. A lecturat cu plăcere din volum și a fost acompaniată în acest demers de câteva colege care au ales poeme semnificative (Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu). Aprecierile celor prezenți au fost unanime și la superlativ.

Poeziei i se cuvine poate cel mai întins spațiu de libertate, în care poeții sunt binecuvântați să hoinărească. Ei surprind în metafore vibrația proprie, interioară, dar și a lumii, ne lasă să intrăm în inima lor și ni se dăruiesc nouă, cititorilor, mai mult, sau mai puțin avizați. Estetica și evocarea, realitatea și idealul se împletesc pentru a schimba semnificația și aparențele cuvintelor, dând la iveală noi sensuri. Gândurile dau logosului putere? Sau un înger? Cu siguranță că un înger bun și frumos  păzește curajul, scrisul și pe scriitori,  insuflându-le acestora harul.

„Ce face altceva poetul decât să adulmece existența? Îi caută urmele, aromele discrete, pașii pierduți, mărturia că a fost. Evanescența unei lumi improbabile. Căci asta este minunea: pentru poet Lumea nu este decât ceva permanent surprinzător.” Christian Crăciun (Anatomia și fiziologia lui A)

Toate acestea i se potrivesc poetei Luminița Bratu. Am lecturat și mi-a plăcut „Hotare de lavandă”. Volumul este un mozaic frumos de teme și simboluri. Dacă un hotar te duce cu gândul la un spațiu intermediar între ceva și altceva, care separă, izolează, hotarele Luminiței sunt înfloriri simbolice cu parfum de neuitat. Ele nu par să separe ci doar să însemne.
Și cum „Poezia este invulnerabilă și invincibilă” (A. Paleologu), să o lăsăm să vorbescă:

dincolo de adevăr poate fi orice
și oricine
putem fi noi doi goliți de mister

dincolo de adevăr pot fi păsări
cărora nu le știm numărul
nici drumul
cărora nu le vedem urma
și atunci le privim numărând
crescând în gând un alt adevăr

dincolo de adevăr ești fără voie tu
singur
hoinărind pe un hotar violet de lavandă
îmbătat de arome
albit de adevăruri care se împlinesc
doar în viețile altora (Luminița Bratu)

Dincolo de noi, ninsoarea de april a trecut ca o părere, alungată de înflorirea lirică a Hotarelor de lavandă.

Au participat: Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Emilia Luchian, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Afiș,cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Într-o seară calmă cu înfloriri de aprilie, Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” a fost gazda unui atractiv recital de poezie. Inspirat de versurile lui Alexandru Philippide, titlul spectacolului, M-atârn de tine, Poezie, ca un copil de poala mumii, a constituit o frumoasă provocare a actorului Nicolae Drăgulin, membru al Asociației Culturale 24PH ARTE și al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. Colegi, cunoștințe, prieteni au ocupat din timp locurile puse la dispoziție, așteptând ceea ce avea să urmeze, cu freamăt discret și curiozitate.

Protagonistul serii a intrat grăbit, preocupat, teatral. Și-a scos pălăria și eșarfa și, după un cuvânt de bun venit, ne-a introdus cu delicatețe în atmosfera fermecată a poeziei. Am asistat la un itinerar liric ales cu grijă, pe ale cărui coordonate s-au reunit într-o armonie bine studiată o frumoasă pleiadă de poeți români, în tandem cu acorduri muzicale bine alese (D.L. Zaharia, Lache Găzaru, Zavaidoc, Ioana Piper, Constantin Gherghina, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaș, Grigore Leșe, Frédéric Chopin, Fanfara din Bosanci, Fanfara de la Stamate, Johann Sebastian Bach, Ilinca Burlan). Cu talent incontestabil, Nicolae Drăgulin și-a determinat auditoriul „să simtă poezia” aidoma lui (adeverind astfel vorbele marelui scriitor argentinian Jorges Luis Borges: „Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc”). Cei prezenți s-au lăsat purtați într-o lină escapadă, participând cu emoție la confluențele lirice ale poeților aleși. Și ca într-o frumoasă poveste, minunea s-a produs: spațiul intim al Sălii Studio s-a transformat într-un minuscul Ateneu, iar actorul, într-un virtuoz. Așezat pe un podium aproape insesizabil, a scos cu bagheta sufletului din jobenul personal o frumoasă înșirare de imagini expresive, de emoții felurite, de afectivitate, aducând bucuria în micul spațiu de spectacol. Memoria fabuloasă, mimica și gesturile – reținute, iar glasul, cu un timbru de scenă, bine exersat, ne-a învăluit și ne-a acaparat aproape două ore.

Cu scurte comentarii lămuritoare și introduceri muzicale în perfectă armonie cu versurile, ne-au fost dezvăluiți visătorii sacri ai lirismului românesc: George Coșbuc (Scara, O scrisoare), Miron Radu Paraschivescu (Rică), Marin Sorescu (Spânzuratul, Prânzul, Petrecerea), Mircea Micu (Resemnare), Niculae Alexandru Vest (Limba și literatura română), Grigore Vieru (Nu am moarte cu tine nimic), Radu Rosetti (Teatru), Spiridon Popescu (Ferește-te, Sfat, Rugăciune), Teodor Pâcă (Scurtă despărțire), Nicolae Labiș (Moartea Căprioarei), Nichita Stănescu (Cina generală), Ion Barbu (După melci), Tudor Arghezi (Gura lumii), Geo Bogza (Poveste), Mihai Eminescu (Scrisoarea a III-a).

După ultimul vers, lumina s-a stins, actorul și-a pus pălăria, eșarfa, și a ieșit discret din scenă.

Numeroasele aplauze, aprecieri și felicitări din partea publicului au răsplătit cu generozitate acest deosebit de emoționant  recital de poezie.
Printre cei prezenți, cunoscutul actor de teatru și film Ilie Gâlea și colegii de Cenaclu: Emilia Luchian, Cătălin Apostol, Adrian Surubaru, Diana Petroșanu, Valentin Irimia, Gheorghe Stănescu, Ioan Rus, Dan Simionescu, Doina Ofelia Davidescu.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Cea mai recentă întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L.Caragiale” Ploiești a avut loc într-una din ultimele zile din „luna lui Marte”, în compania mereu miraculoasă a poeziei. Sala de lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga” Ploiești a găzduit în după-amiaza zilei de 24 martie invitați, colegi și prieteni ai Cenaclului.

În debut, s-a ținut cu emoție, un scurt moment de tăcere, meditație și trist lirism în memoria regretatului coleg, lectorul rubricii Cinemartor, Gabriel Comanroni, talentat regizor și scenarist de film, sensibil poet, eseist de marcă, de curând plecat într-o lume mai bună.

Distinsul invitat ai serii a fost Silviu Guga, scriitor, critic literar și publicist iar amfitrionul întâlnirii literare a fost poetul Ioan Vintilă Fintiș, Președintele Asociației 24 PH Arte Ploiești și al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. A moderat poeta Ramona Müller.

Versuri inspirate din creația proprie și cea nichitiană au fost prezentate de: Ramona Müller, Ana Nedelcu, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Cati Rodica Enache, Diana Petroșanu, Adrian Ilarie Frone, Gheorghe Stănescu, Nicu Drăgulin.

Distinsul invitat al Cenaclului, Silviu Guga, cunoscut scriitor și critic literar sibian a ținut, cu aplomb și umor, plăcuta și inedita prelegere O samă de cuvinte despre Nichita. A făcut referire la amintirile domniei sale, legate de prietenia cu ilustrul poet, la cele 42 de întâlniri cu acesta, la „povestea cubului”, a ciudatei semnături a poetului, urmând ca toate acestea și încă altele să apară în cartea domniei sale, în curs de editare, sub același titlu. Momentul când perfecțiunea cubului este definitivată cu ciobirea unui colț, printr-o lovitură scurtă de ciocan, a luat prin surprindere și a amuzat asistența.
Oaspetele sibian a prezentat apoi Prăbușirea din abstract, cel mai nou volum de versuri (apărut în anul 2024, la Editura LIMES, Cluj-Napoca) al dlui Ioan Vintilă Fintiș.

Seara s-a încheiat cu un poem al lui Gabriel Comanroni, recitat, ca un mic omagiu, de către Ramona Müller.

Poetul Ioan Vintilă Fintiș a oferit exemplare ale volumului Prăbușirea din abstract și a acordat autografe.

Invitații Ramonei Müller:  Diana Trandafir, Florin Dochia, Mircea Teculescu, Iulia Dragomir.

Au participat: Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Ramona Müller, Emilia Luchian, Ana Nedelcu, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Eugen Petri, Adrian Ilarie Frone, Gheorghe Stănescu, Sorin Vânătoru, Nicu Drăgulin, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu.

Fotografii: Ramona Müller, Ana Nedelcu, Emilia Luchian
Film: Dan Simionescu
Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale  24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

La sediul Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești și cu mărțișoare literare la butonieră, membrii Cenaclului s-au reunit într-o nouă ședință, a cărei protagonistă a fost CATI RODICA ENACHE.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul unor expuneri lirice, metaforate după simțirea și talentul fiecăruia: Gheorghe Stănescu (8 Martie, Dedicație scriitorilor), Diana Petroșanu (Iluzie, Marea, Lumina), Ramona Müller (Felie de noapte, Partajul primăverii), Luminița Bratu ( Uros – insula mea plutitoare), Sorana Brucăr (Dalta luminii, De iubire), Emilia Luchian (Pielea de șarpe), Cati Enache (Pe o terasă).

LECȚIA DE POEZIE a dat ocazia unui inedit duel liric, provocat de Luminița Bratu și Emilia Luchian, între Aleksandr Pușkin (Elegie) și George Anca (Poeme ale dodiilor). Nicu Drăgulin, cu talent de scenă, incontestabil, a întregit atmosfera „glossând eminescian” și amintind pe Niculae Alexandru Vest (Vă sărutăm pe inimă, pe mână), un poet ploieștean, acoperit pe nedrept de pânza de păianjen a uitării. Maria Bem (De ziua bărbatului) a încheiat într-o notă amuzantă.

11 MINUTE DE ISTORIE au adus în fața auditoriului, prin intermediul lectorului permanent – profesor Emilia Luchian, Duelul. Apanaj al bărbaților din lumea bună, deciși să-și apere onoarea pătată, acesta străbate secolele istoriei din antichitate până în vremurile moderne, ca un ritual al masculinității, probă de onoare, act de dreptate sau răzbunare, urmând reguli bine stabilite. Era o problemă de onoare, care nu ținea cont de abilitățile celor ce se confruntau. Motivele sau pretextele erau diverse: situații politice, vorbe aruncate, priviri îndrăznețe, femei etc. Dacă la începuturi se desfășurau sub semnul judecății divine, ulterior aceasta este înlocuită cu judecata laică. În Franța Evului Mediu, în timpul domniei lui Filip al IV -lea Cel Frumos, apare primul regulament al duelului judiciar, cu public. În Moldova secolului al XIX -lea, Mihail Sturza face cunoscute regulile duelului într-un opis domnesc, votat de Adunarea Obștească. Un alt domnitor, Alexandru Ioan Cuza, susține duelul de onoare, instituind, însă, sancțiuni, pedepse asupra omorului. Unul dintre cele mai absurde motive de duel, din spațiul mioritic, rămâne cel dintre Carol Davilla și un ofițer care a îndrăznit să fumeze în spital, în timpul internării sale.

CINEMARTOR, ne-a propus și de această dată prin intermediul lectorului permanent, Gabriel Comanroni, o experiență cinematografică deosebită prin filmul „Silence” – “Tăcere” sau „Puterea credinţei”. Acest film copleșitor, despre credință şi religie, al reputatului regizor Martin Scorsese, este povestea a doi misionari portughezi care pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea, în căutarea mentorului lor dispărut, dar şi pentru a răspândi creştinismul.  Japonia traversa atunci o perioadă de eradicare a creștinismului, vânând, torturând și forțându-i să renunțe pe adepții acestei credințe. Scenariul, scris de Scorsese împreună cu Jay Cocks, are la bază romanul publicat de Shusaka Endo în 1966, care pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Spectatorii sunt invitați în inima tenebrelor argumentative, legate de practicile religioase, a convingerilor de ordin moral intim… în contrabalans cu cele de natură canonică, dobândite socio-ideologic, în timp. Cineastul italo-american își ține sub tăcere / Silence – ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson. Maestru absolut al filmelor menite să nu fie uitate, căci, orice ar spune pricinoşii, de la Taxi Driver, New York-New York, Raging Bull, Casino – la Gangs of New York, The Departed, Shutter Island, Hugo sau The Wolf of Wall Street, creaţiile lui Scorsese au un stil ce inovează permanent. Puterea de a se reinventa la nesfârşit, rămânând personal, distinct, unic este calitatea geniului artistic. Europenii (spaniolii și portughezii) descoperă ținutul nesigur al Japoniei, care declară creștinismul ilegal, adepții, «kirishitan», convertiți de către misionarii Vaticanului, fiind forțați să se sacrifice și să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, care, copleșit de torturi, a cedat, negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei. Se evidențiază vizual și simbolic momentul în care trei japonezi convertiţi la creştinism sunt legaţi de stâlpi de lemn, cu funii de mâini şi de picioare, în poziţie cristică, şi lăsaţi să moară sub bătaia valurilor mării, apoi sunt arşi pentru a nu putea fi îngropaţi. Filmul reliefează personajele celor doi misionari portughezi iezuiţi, Rodrigues (Andrew Garfield) şi Garupe (Adam Driver), a îndrumătorului lor Ferreira (Liam Neeson) dar și al „Inchizitorului”, guvernatorul care îi pedepsește, supliciile fiind inspirate de creația scriitorului nipon, Shûsaku Endô. În cea mai mare parte, imaginile sunt dublate de vocea din off a lui Rodrigues, care devine, astfel, protagonist, povestindu-şi călătoria în Japonia. Regia lui Scorsese este mai aşezată, mai pragmatică, fără a renunța complet la celebrele sale tuşe impresioniste – pe măsură ce protagonistul devine tot mai tulburat, se înmulţesc şi halucinaţiile. Un film de vizionat, care pune întrebări despre temele moral-filozofice pe care le lansează. Actorii, un mix de culturi diferite, cu roluri celebre în filmografie, fac față cu brio provocărilor scenariului, regizorului, incontestabili și celebri. Un film anti-western, cu un inedit traseu moral își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea filmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil.

LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegei noastre, CATI RODICA ENACHE, să ne citească din cea mai recentă creație. Proza propusă, Poate acum, în martie, se instalează cu delicatețe Sub semnul amintirilor, încercând să scoată dintr-un raft vechi pelicula unui film drag, pentru a-l proiecta cu cele mai potrivite cuvinte. Introductio – ul autoarei ne-a pus față în față cu întrebări și frământări, cunoscute: Care este rostul amintirilor?, Pot fi acestea o supapă necesară pentru a suporta prezentul? Validează ele, existența? Sunt o sursă de informație, căutată și apreciată de cei mai tineri? Aflată la vârsta căutării rădăcinilor, autoarea ne propune o formă literară care îmbracă textul prin folosirea alternanței planurilor temporale dar și a alternanței narative. În centrul imaginar al narațiunii, care ia forma unei pânze de păianjen, se află Mamaia Lina și cele opt fiice ale sale, care trebuie crescute cât mai bine, educate, măritate. Gândurile fetiței de altădată (nepoata ce interferează cu universul și poveștile dramatice ale celor mari) sunt prinse în capcana amintirilor. Așa cum, altă dată, madelenele lui Proust declanșează și devin sursa amintirilor autorului, acum, o carte cu versuri de Tudor Arghezi, cu semnătura autorului, primită demult, în dar, constituie un pretext, folosit de Cati Rodica Enache, pentru a da curs amintirilor și așternerii lor, cu emoție, pe paginile unei, sperăm, viitoare cărți. Personajele se dezvăluie unul câte unul, trasând povestea. Se creează un tandem magic-duios, între nepoata de odinioară (azi, bunică) și nepoțica din prezent, a cărei drăgălășenie și naivă curiozitate aduc note de candoare textului, de altfel copleșit de adevărul tragic și necruțător care tulbură destinul personajelor. Fragmentul propus spre lectură a emoționat, a trezit nostalgii personale, fiind bine primit de auditoriu. Discuțiile și aprecierile nu s-au lăsat așteptate, relevând: importanța familiei unite în fața greutăților și provocărilor neașteptate – cărora trebuia să le facă față vrând-nevrând, trăirile intense, rezonanța regăsirii în poveste, revigorarea atmosferei prin existența micuței Serena și a dialogului cu bunica, într-un prezent, care transformă oamenii și faptele într-o visare nostalgică a unui timp îndepărtat, care mai rezistă cu greu pe pelicula de celuloid a amintirii.

Au participat: Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Emilia Luchian, Maria Bem, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Diana Petroșanu, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Florin Oprea Sălceanu, Leonida Chifu, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale  24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Cronică și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Nu există vremuri sărace cât nu sărăcesc poeții – De la Holderlin la Nichita Stănescu, via Eminescu este titlul conferinței dlui scriitor SEVER AVRAM, care, din motive obiective și spre regretul tuturor,  a fost amânată în ultimul moment.

Dar, pentru că, așa cum se amintește mai sus, încă „nu sărăcesc poeții”, mai ales de sărbătoarea „Dragobete”, seara a fost dedicată lirismului, în cea mai mare parte.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus la rampă versuri frumoase cu forme, cadențe și stiluri diferite, ale autorilor: Emilia Luchian (Amor și Psiche, Caligrafie de iarnă), Ana Nedelcu (Desprimăvărare), Maria Bem (Dor de Dragobete), Cati Enache (Prin ierni, Posibil, Secunda arsă), Ramona Müller (Fainoșag de Dragobete), Gheorghe Stănescu (Dragobete, Dragobete; Mama – lui George Vieru), Sorana Brucăr (Cu sufletul în stele). Luminița Bratu, amintind ultimul volum de versuri al scriitoarei Camelia Iuliana Radu, readuce în atenție suprarealismul și reprezentanții acestuia în literatura română (Ion Vinea, Gellu Naum, Ion Caraion). Fără a cocheta cu acest stil, pe care îl consideră inaccesibil din perspectivă proprie, ne-a prezentat un interesant poem cu temă inspirată de suprarealism (Ceasul lui Dali).

》LECȚIA DE POEZIE a fost deschisă de Luminița Bratu cu poemul lui Gellu Naum, Caii de gheață. Ana Nedelcu a prezentat poemul lui Goethe, Regele Ielelor, iar Gabriela Petri, l-a reamintit pe Marin Sorescu cu Pricina, Boala, Muntele. Poeme de Hölderlin (Frumusețea, Desfătarea) au fost oferite de Emilia Luchian, care a încheiat cu un poem,  Insomnie, al scriitorului și omului de cultură, Nicolae Stanciu, recent plecat dintre noi.

Florin Manole a propus un moment de reculegere și a avut un frumos cuvânt de reamintire.

NICOLAE STANCIU (1940–2025)
„A trăi este atît de surprinzător
Încît îți rămîne prea puțin timp
Pentru altceva.” Nicolae Stanciu

Ar trebui poate să citim o poezie a lui Rainer Maria Rilke, pe care Nicolae Stanciu îl iubea atât de mult, dar asta ar fi să amintim doar chipul magistral în care poetul de limbă germană, mereu și mereu, ne era reamintit și recitat. Iar noi nu ne săturam niciodată.
Dar…
Mai mult decât poet și recitator al marilor poeți, el însuși teatral cu „înaltă și nobilă artă”, Nicolae Stanciu a fost un om, în felul său de a fi, ce locuia printre noi, pe pământ, asemenea descrierii aceluia care arată spre viitor în așteptarea unui zeu și al cărui poem, cred, poate descrie fără rest, în memoria celui trecut la Domnul, felul în care poeticul și nu neapărat poezia au sălășluit în prietenul nostru Nicolae Stanciu și, prin acesta, în noi înșine cei care l-am iubit.
Căci a fi locuit, la vedere, iar nu în ascuns precum cei mai mulți dintre noi suntem, chiar și dintre aceea cărora li se zice poeți, de însuși poeticul ființei omenești, este chiar mai mare decât cel mai mare între meșteșugirile omului care este îndemânarea de a scoate la iveală poezia. Cum am spus, mai mult decât poet, Nicolae Stanciu era locuit de poetic, după cum zice Hölderlin:
Are, oare, omul, dreptul, atunci când viața lui e plină de greutăți,
Să-și înalțe privirile și să spună: Astfel
Vreau și eu să fiu? Da. Câtă vreme prietenia mai durează
La inima lui, Curata prietenie,
Omul se poate măsura, nu în mod nefericit,
Cu Dumnezeirea. Este Dumnezeu necunoscut?
Este el vădit ca cerul? Așa
Cred că este. Aceasta este măsura omului.
Plin de merite, totuși poetic, locuiește
Omul pe acest pământ. Dar, mai adevărată
Nu e umbra nopții cu stelele,
Dac-aș putea spune astfel, decât
Omul, care se numește imaginea Divinității.
Există pe pământ vre-o măsură? Nu este
Niciuna. (Johan Christian Friedrich Hölderlin, 1770 – 1843)

》11 MINUTE DE ISTORIE – Emilia Luchian a făcut o incursiune interesantă în mitologie, atrăgând atenția asupra importanței, semnificației și destinului Titanilor, fii ai Geei și a lui Uranus, dintre care se remarcă Hyperion, identificat cu soarele însuși. Cel mai adesea, era socotit tatăl lui Helios (Soarele) și a zeițelor Eos (Dimineața) și Selena (Luna). Hyperion este personajul spiritual căruia Hölderlin îi insuflă propriul său suflet și propria voce, lăsându-l să-i exprime gândurile și sentimentele.

În cea de-a doua parte, în absența periplului literar (și poate filozofic) promis de scriitorul  Sever Avram, „De la Holderlin la Nichita Stănescu, via Eminescu”, Florin Manole, amfitrionul ședinței, în spațiul rezervat conferinței, care, din păcate nu a mai avut loc, a oferit ocazia unor expuneri invitaților Arthur Teodorescu și Mihaela Ștefănescu.

Arthur Teodorescu a făcut comentarii asupra suprarealismul european (bine reprezentat în Franța și Belgia) și aportul românesc (Marcel Iancu, co-fondator al Dadaismului şi exponent important al Constructivismului în Europa de Est), cu aluzii amuzante la o inefabilă intersecție cu folclorul tradiționalist.

Pentru că suntem în februarie, Mihaela Ștefănescu a ales o scurtă incursiune în istorie, etalând succint evenimentele care au precedat domnia lui A.I. Cuza în Țările Române sub influența Marilor Puteri, importanța domnitorului în modernizarea statului român, neuitând să amintească „Monstruoasa coaliție” dintre liberali și conservatori, care a determinat abdicarea acestuia. Destinul lui Cuza s-a încheiat la Heidelberg, într-un anonimat respectabil.

Au participat: Cătălin Apostol, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Enache, Ramona Müller, Luminița Bratu, Maria Bem, Gabriela Petri, Ana Nedelcu, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Dan Simionescu, Gheorghe Stănescu, Dan Constantin.

Invitați: Mihaela Popescu Taulet, Mihaela Ștefănescu, Artur Teodorescu

Fotografii: Ramona Müller, Ana Nedelcu, Emilia Luchian
Film: Dan Simionescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Am lăsat afară frigul uscat al unui februarie gri pentru a ne regăsi cu emoție și căldură sufletească în spațiul Filarmonicii „Paul Constantinescu”, pentru o pauză de la cotidian. Am asistat la un lirism ivit cu sensibilitate, o pastilă de istorie și, pendulând între știință și filozofie, la o expunere de forță privind Universul, de la apariția până la dispariția acestuia.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a împărtășit celor prezenți sensibile trăiri lirice în versurile creatoarelor: Luminița Bratu (Marele Bang), Ana Nedelcu (Camelot), Cati Enache (În vis), Emilia Luchian (Corbul albastru).

LECȚIA DE POEZIE ne-a oferit un interesant și surprinzător duel liric. Luminița Bratu a propus un poem suprarealist al poetei Camelia Iuliana Radu (Masson pe scări). Florin Manole ne-a lecturat Georg Trakl (Sebastian în vis), iar Marin Sorescu (Zidirea în dragoste) a fost propunerea Emiliei Luchian. Actorul Nicolae Drăgulin, cu incontestabilul său talent, a încântat asistența cu un moment eminescian (Scrisoarea a III a). Sorin Vânătoru a făcut observații pertinente asupra conținutului rubricii, propunând depășirea spațiului liric prin abordarea eseurilor literare și de estetică precum și de teorie sau critică literară.

11 MINUTE DE ISTORIE au încadrat expunerea lectorei Emilia Luchian, „Inteligența legendară a corbului în mitologia diverselor popoare”. Dotată cu o inteligență legendară, această pasăre a devenit, din cauza prezenței în apropierea rămășițelor pământești ale soldaților pe câmpul de luptă, un semn al morţii, distrugerii, macabrului, războiului, un purtător al întunericului şi umbrei… Urmărind comportamentul acestor păsări, Cicero ar fi fost avertizat asupra morții, danezii aflau sorții unei bătălii, ar fi prevestit moartea lui Platon și Tiberius, iar Zeul celtic Lugh ar fi fost avertizat asupra invaziilor dușmane. Interesant este că se regăsește și ca simbol pozitiv, însemnând protecţie, iniţiere şi vindecare, precum şi purtător de întelepciune. Este întâlnit și luat în seamă pe o arie largă a globului terestru și pe durata unui lung parcurs istoric, de la lumea greacă și romană, până la celți și vikingi dar și în China, Japonia, ca și la triburile americane. El nu lipsește nici din cultura română, având semnificații ambivalente.

Protagonistul rubricii LECTURA DE CENACLU a fost SORIN VÂNĂTORU, scriitor, psiholog, filozof autodidact, unul dintre cei mai vechi membri ai Cenaclului. Expunerea a vizat cuprinsul propriei cărți, aflată foarte aproape de lumina tiparului sub titlul provizoriu, „Eterna aventură a existenței”, de la Big-Bang la conștiință și sfârșitul Universului”. Conținutul ne oferă percepția autorului, după îndelung studiu științific și filozofic, asupra începutului, evoluției, parcursului și dispariției Universului. Începând de la explozia primordială, în timpul evoluției și extincției, autorul consideră că totul se cuplează pe baza afinității de structură și că subiectivitatea este pur materială. În expunerea sa ne-a provocat cu ultimele descoperiri din cercetarea neuroetică și importanța acesteia în actualitatea imediată.
Căutările și interpretările autorului au vizat: cercetătorii americani – de origine chineză – Tong Zhao, Hailiang Tang, Harold Puthoff- teoria energiei punctului de zero, American; Roger Penrose- fizică teorertică la Cambrige – modelul ciclic al universului, laureat Nobel; Stuart Hameroff- Teoria microtubulilor; în problema conștiinței Werner Heisenberg, Louis de Broglie- mecanica cuantică, Richard Amoroso- cercetător al conștiinței, Max Born, Albert Einstein, mecanica cuantică, relativitatea; Paradoxul Einstein – Podolsky-Rosen privind teorema nonlocalității în mecanica cuantică; Dr.Khaterine Freese, de la Texas University – calculul privind prăbușirea, sfârșitul universului actual și cât ani va dura ”nimicul” în care totul va colapsa, pentru ca apoi să apară un alt Big-Bang, deci un alt univers, în condițiile în care legile mecanicii cuantice se conservă; Michael Gazzaniga – cercetător, studii asupra creierului în relație cu conștiința ș.a.
Întrebările celor prezenți nu s-au lăsat așteptate, provocând comentarii – pro și contra – interesante. Îi urăm succes în definitivarea cărții și așteptăm cu nerăbdare apariția acesteia în spațiul public.

Au participat: Sorin Vânătoru, Cătălin Apostol, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Emilia Luchian, Cati Enache, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Ana Nedelcu, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin.

Fotografii: Ana Nedelcu, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

3 Februarie 2025, ora 17.00. Membri și prieteni ai Cenaclului Literar „I.L.Caragiale” Ploiești ne-am regăsit, cu bucurie, în spațiul oferit cu generozitate de templul muzicii ploieștene, Filarmonica „Paul Constantinescu”, pentru confesiuni lirice, un strop de istorie și mai multă magie cinematografică.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a împărtășit celor prezenți forța sensibilității, sensurile adânci ale plăsmuirii artistice și trăirile spiritului oglindite în versurile creatoarelor lirice: Ana Nedelcu (Citadele II, Omul, timpul, spațiul), Luminița Bratu (Natalia), Cati Enache (Eveniment, Zborul), Valentin Irimia (Decolorare, Zarea dintre noi), Emilia Luchian (Un titirez e viața), Maria Bem (La magazinul de cuvinte, Firul cuvintelor). Ramona Müller, revenită de curând cu aer de mister, împrumutat din lungul periplu pe trei continente, dincolo de Oceanul Atlantic, ne-a citit Myself and nobody, Puntas Arenas și ne-a făcut cunoscute volumele de versuri și de călătorie la care lucrează și care se apropie cu pași repezi de lumina tiparului.

》LECȚIA DE POEZIE ne-a propus un scurt remember Nichita Stănescu (Poveste sentimentală) prin glasul Luminiței Bratu.

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian – ne-a oferit, în preambul, informații lămuritoare despre „Huțuli”, etnici pe cale de dispariție în spațiul nostru geografic, din care fac parte protagoniștii filmului ce avea să urmeze. Când, cum și de unde au venit huțulii reprezintă o enigmă etnologică. Erau cunoscuți ca ciobani liberi, seminomazi, trăind în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia și Pocuția. S-a spus despre ei că ar fi ruși, resturi de cumani, traci, sciți, slavi cu suport românesc, că ar proveni din coloniile românești din Galiția, ba chiar că ar fi fost hoți sau haiduci. Neîndoielnic: sunt locuitori ai munților, ciobani, buni meșteșugari, poartă costume tradiționale, preferă culoarea roșie, sunt veseli, impetuoși și foarte credincioși (ortodocși de rit nou sau vechi). Sunt pomeniți în corografii din anii 1527 și 1541. Dacă prietenii huțulilor sunt calul, baltagul și pădurea, moștenirea cea mai de preț este libertatea. Un hrisov din secolul al XVIII-lea, de la Mănăstirea Putna, amintește faptul că starețul de atunci, nemaiavând posibilitatea să se îngrijească de opt munți din nordul Bucovinei, i-ar fi donat spre stăpânire și îngrijire huțulilor. Lectora a încheiat cu o descriere a acestei misterioase dar frumoase etnii, aparținând marelui poet Mihail Eminescu, el însuși născut pe plaiurile Bucovinei: „Huțulii duc o viață de pasăre pribeagă, originală și liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi și ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe țăranul român de baștină cum ascultă cu atenție la ceea ce spune oaspetele său. Și acest oaspete vine poate din munții Tatrei, de cine știe unde, și pricepe românește fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că acești huțuli sunt dacii slavizați, pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizați. Acest trib este puțin numeros, mărunt la stat și vioi”.

Partea a doua a serii ne-a prilejuit vizionarea unui film documentar, cu o durată de 80 de minute, „TREI ZILE DESPRE NATALIA”, în regia lui Cătălin Apostol. Realizat în luna noiembrie a anului 2023, a fost nominalizat la Festivalul Filmului Documentar de la Berlin, 2024. Pelicula dezvăluie cu delicatețe viața Nataliei și a unei părți din familia ei, a puținilor vecini, într-un loc depărtat, înstrăinat și aproape rupt de multe dintre ofertele civilizației noului secol, unde pâlpâie firesc, delicat dar convingător, flacăra nestrămutată a credinței creștine. Protagoniști sunt doi dintre ultimii „Huțuli de la capătul lumii”, care trăiesc într-o singurătate fericită, greu de înțeles pentru mulți dintre noi. Filmul a fost realizat în stil observațional. Camera de filmare, făcând parte integrantă din decor, își însoțește personajele fără a le deranja și transformă pelicula într-un organism viu, sincer, nedisimulat. Încrederea între regizor și aceștia este reciprocă, onestă. Firul poveștii curge domol, etalând firesc detaliile care marchează tradițiile, simplitatea vieții ca și pe cele care aduc câte ceva din îndepărtata modernitate a lumii civilizate. Un film reușit, care pune spectatorul în stare introspectivă. Aprecierile și comentariile elogiative ale celor prezenți au fost unanime.
Recomandat a fi văzut de oricine, filmul poate fi vizionat aici:

https://youtu.be/tQeu-6_-UCA?si=WEGn8kuvbBD_X87i

Au participat: Cătălin Apostol, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Gabriel Comanroni, Cati Enache, Ramona Müller, Luminița Bratu, Maria Bem, Gabriela Petri, Ana Nedelcu, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Valentin Irimia, Dan Constantin.

Invitați: Tania Radu & Co., Gabriel Arghiropol și alții

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Ziua Culturii Naționale ne oferă prilejul de a ne reaminti în fiecare an, la dată fixă, de bogăția culturală a poporului român. Din fericire avem o minunată zestre cu un nesecat și sprinten izvor cristalin, al cărui curs trece necontenit și prin spațiul prahovean, contribuind la cultura și spiritualitatea universală, ceea ce nu este puțin lucru. Dacă pe blazonul cultural al României îl regăsim cu siguranță pe Mihail Eminescu, pe blazonul cultural al Ploieștiului va fi întotdeauna Nichita Stănescu. Și va fi mereu o onoare să fie sărbătorit și de către Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, care tocmai trece în al șaptezeci și șaselea an de viață.

Aseară, „într- o clipă suspendată” a lumii, a fost vorba despre poezie, poeții săi aleși, întâiul în spațiul nostru prahovean fiind Nichita Stănescu. Am pornit de la un citat remarcabil al unui contemporan al  poetului și competitor la Nobel, Odysseas Elytis: „… poezia începe de acolo de unde ultimul cuvânt nu-l are moartea.”, am continuat dând glas cuvintelor lui Nichita: „Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile și adversitățile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales.”

Și cam asta s-a dovedit că a lăsat poetul în urma sa, un sentiment, care este poezia însăși, „de dragoste mai ales”. Și nu degeaba. Șiruri alese de pelerini îl urmează pe drumul prețios al poeziei. Mie personal mi se pare superfluu să luăm în seamă, să contabilizăm anii de la nașterea sau plecarea poetului, pentru că acesta nu a plecat, ci este într-un mod special, încă, printre noi și fi-va până la sfârșitul lumii. Cândva, George Călinescu a spus: „Când un copac se ridică în sus şi dă frunze în fiecare an îşi închipuie că e de aceeaşi vârstă cu păsările care se adună în crengile sale”. Așa și Nichita. Va rămâne de vârsta păsărilor în copacul poeziei.

Am optat să dau acest titlu întâlnirii noastre dar nu știu cât am fost de inspirată. De altfel, sub semnul lui Nichita, este destul de greu să fii suficient de inspirat astfel încât reamintirea, omagiul să nu cadă în derizoriu. Dar chiar și așa, sper că Nichita nu s-ar fi supărat, și, – în imaginația mea -, poate ar fi zis și el, cu nelipsita-i generozitate, asemenea unui ilustru înaintaș: Scrieți, numai scrieți, căci poezia nu are început și nu are sfârșit, e dintotdeauna și va fi mereu, este izvorul vieții. Așezați la „marginea orei” și a timpului, să lăsăm cuvintele să zboare între noi, în exerciții lirice infinite. Și poetul, sub semnul anilor săi nemuritori, s-ar opri o clipă din veșnica-i hoinăreală spre Ithaka sa închipuită și ne-ar zâmbi în colțul gurii, cu  îngăduință,  căci „Un sentiment Nichita” este poezia însăși, adică ceea ce urmărește poetul – „sentimentul de adevăr”.

Ne-am regăsit în inima lui de ploieștean, într-un spațiu care-i poartă cu iubire numele. Sala de Lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga” Ploiești ne-a încăput cu greu pe toți: invitați și prieteni ai Cenaclului, cenacliști.  Alături de membrii Cenaclului și de invitații noștri care, prin fire nevăzute se leagă de poezie, de poet, de Ploiești și nu în ultimul rând chiar de locul în care ne aflam, am descoperit și am împărtășit miracole, ca să bandajăm rănile vieții, ale lumii. Și acest lucru l-am făcut cu împăcare, căci poezia nu ne aparține, este a Universului, doar cuvintele cu care vrem s-o prindem sunt ale noastre.

Am avut onoarea să împărtășim timpul ales al acestei întruniri și să mulțumim pentru prezență distinșilor invitați: Ioan Groșescu, cunoscut jurnalist și scriitor prahovean, îndelung și cu succes preocupat de Nichita, autor a numeroase volume, Florin Dochia, de asemenea cunoscut jurnalist și scriitor, prezent cu cele mai recente cărți ale domniei sale, dintre care „Ierburi de mai. A treia carte din Lacrimaria și Liana Dupont,  poetă, cu al treilea volum de versuri, „Valuri de cuvinte”, recent apărut la Editura Cervantes.

Invitații noștri au fost întâmpinați, cum se cuvine în astfel de împrejurări,- cu pâine și sare, lirice-, dând glas membrilor Cenaclului pentru o îmbrățișare în versuri, de bun venit.

Au citit din creațiile proprii: Maria Bem („Nichita nu a murit”), Luminița Bratu („La statuie”, din volumul „Omul care a fugit din vis”), Emilia Luchian („Tu, omule”), Diana Petroșanu („Calea regală”, ), Sorana Brucăr („Lambada” de Nichita Stănescu și „Omagiu lui Nichita”, versuri proprii), Caty Enache („Ninsoare”), Adrian Frone („Pânza”), Ramona Müller („Eliberare condiționată”).

Președintele Asociației 24 PHARTE Ploiești, dl. Ioan Vintilă Fintiș, ne-a transmis un mesaj public de felicitare și urări pentru Noul An, prin intermediul colegului nostru Florin Manole.

Ioan Groșescu, cunoscut jurnalist, scriitor, sensibil poet,  membru U.S.R. și U.Z.P.R. și nu în ultimul rând cetățean de onoare al orașului, este  cunoscut ca neobosit în munca domniei sale. De-a lungul carierei s-a angrenat în proiecte felurite, de mare anvergură și de real folos comunității culturale locale și naționale. Pe lângă volumele: „Mahalalele Ploieștilor”, „Cimitirele Ploieștilor”, „Ploiești, Casa îngerului”, „D’a surda” „Ultima Trăncăneală”, „Cuvintele ca banii”, „Posteritatea lui Nichita Stănescu”, „Trecutul continuu”,  și coautor într-o excepțională monografie – Marea Carte a Ploieștilor, se merită amintite două proiecte sisifice: recuperarea casei familiei Stănescu în vederea transformării ei în muzeu și proiectul de realizare și amplasare a bustului poetului în părculețul cu același nume. În alocuțiunea domniei sale ne-a prezentat repere importante din cariera personală. Aspecte mai puțin cunoscute din viața poetului sunt prinse într-un volum substanțial, „Posteritatea lui Nichita Stănescu”, apreciat ca deosebit de către criticul Alexandru Cistelecan, pentru unghiul de abordare diferit, cu toate că (sau tocmai de aceea) autorul nu a făcut o „expertiză literară a poeziilor”. Ioan Groșescu l-a definit pe poet ca „un revoluționar al limbii”, care a schimbat adesea rolul și valoarea părților de vorbire flexibile, pentru un rezultat inovator artistic, surprinzător. A amintit numeroasele prietenii, ajutorul prețios al academicianului Eugen Simion, dar și pe criticii poetului, mărturisind cu tristă ironie că „dintr-o mie de oameni, este singurul care nu i-a fost prieten poetului”, dar acest lucru nu l-a împiedicat să facă o seamă de lucruri utile pentru prețioasa sa memorie. Dintre Festivalurile de poezie „Nichita Stănescu”, cel mai reușit, în opinia domniei sale, a fost cel organizat în anul 1984, cu o mobilizare culturală de impecabilă calitate. Invitatul nostru a încheiat lecturând „Necuvintele”:

„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți.
El a întins spre mine o ramură ca un braț.
Eu am întins spre el brațul ca o ramură.
El și-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-ntețește seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetinește sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.”

Ștafeta literară a serii a fost preluată de Florin Dochia, scriitor, jurnalist, autor a numeroase reportaje, ştiri, poezii, proze, eseuri, sau teatru, publicate în nenumărate reviste din România și în numeroase volume personale. A editat „Caietele lui Nichita”, a pus bazele publicațiilor „Revista Nouă” și „Urmuz”, este membru U.S.R. și U.Z.P.R. Deci îl putem numi simplu: „Maestre”. Din lungul șir al cărților publicate de domnia sa, amintim cele mai recente volume, apărute în anul 2024: „A doua carte din Lacrimaria. Cărări de nisip.” (Editura PRINTHAUS), „Între oglinzi. Simple note despre Fenomenul K.” (Editura eCreator), „Ierburi de mai. A treia carte din Lacrimaria” (Editura Detectiv literar). Domnia sa a făcut o incursiune în propriile amintiri povestind celor prezenți despre debutul scriitoricesc, activitatea îndelungată și bogată, desfășurată cu pasiune pe tărâmul culturii prahovene, despre implicarea personală în Festivalurile „Nichita Stănescu”(1984 – 1990), despre personalitățile care au frecventat Cenaclul în perioada de zece ani, în care s-a aflat la conducerea acestuia, despre prietenia cu poetul Ion Stratan, prin intermediul căruia l-a cunoscut pe Nichita și despre sprijinul surprinzător al oamenilor politici, din perioada comunistă, acordat culturii prahovene locale. A recitat din ultimul său volum de versuri, „în care poetul s-a închis ca într-un glob subțire de sticlă” (Maria Grădinaru):

„Hai să ascultăm la noapte blues
Sau să ne desfătăm cu-n rock’n roll,
Să recităm Bob Dylan și Urmuz.

Va fi o încântare pentru-al tău auz,
Să desfidem orice protocol;
Hai să ascultăm la noapte blues.

Voi găsi o cale să te-amuz,
Fără ca să scap de sub control,
Să recităm Bob Dylan și Urmuz…” (Villanelle 4. Noapte.)

Liana Dupont, de profesie restaurator de artă în ceramică, porțelan, sticlă, și-a desfășurat activitatea în muzee importante. De ceva vreme s-a orientat către restaurarea și metamorfozarea cuvintelor în versuri. A răspuns cu bucurie invitației de a fi prezentă în spațiul bine-cunoscut al Palatului Culturii, în sala medalion și în mijlocul nostru cu volumul „Valuri de cuvinte”, cu o prefață de Prof. Ștefan Mazilu. Cartea a apărut la sfârșitul anului 2024, la Editura Cervantes, prin grija deosebită a dlui George Terziu, scriitor, jurnalist cultural, director de editură. Am regretat lipsa domniei sale de la eveniment, cauzată de motive obiective. Liana Dupont și Florin Dochia, ale cărui aprecieri se regăsesc pe coperta de spate a volumului („poezia Lianei Dupont ridică valori existențiale parcă din nimic”, „o bine dozată densitate metaforică”), ne-au prezentat în tandem noul volum al autoarei. „A trăit în umbra umbrei lui Nichita Stănescu” (Florin Dochia) în perioada în care a fost căsătorită cu Ion Stratan, a cunoscut-o pe Dora, ultima soție a lui Nichita, cât și atmosfera din locuința acestuia, rămasă intactă, o vreme, după „plecarea” poetului. Acum se ocupă de pictură și de poezie, din pasiune, pentru efect terapeutic și echilibru emoțional. A citit din versurile proprii, iar câteva membre ale Cenaclului au acompaniat-o cu delicatețe lecturând din „Valuri de cuvinte”.

„Cheamă-mă!
Și-ți voi fi aproape
Pas cu pas.
Strânge-mă!
Și mă voi lipi de tine,
Ascultându-ți inima.
Privește-mă!
Și-ți voi zâmbi
Ca un copil mângâiat de bunică.
Leagănă-mă!
Și cu ochii închiși voi visa
Cântecul de leagăn al mamei.
Mângâie-mă!
Ca să-mi simți valurile părului
Și mâinile ce-mi tremură.
Iubește-mă
Pentru totdeauna!” (Dorințe)

Și pentru că Ziua Culturii Naționale a fost fixată ca o eternă recunoștință memoriei și operei lui Mihail Eminescu, colegul nostru, Gheorghe Stănescu, a încheiat aducând cu versurile proprii un modest omagiu luceafărului poeziei românești.
Publicul numeros care a participat cu interes și încântare la eveniment, aplaudând călduros invitații și fiecare expunere, a primit la final mult așteptatele autografe. Am remarcat cu bucurie în public prezența scriitoarei Viorica Răduță.

Au participat: Ioan Groșescu, Florin Dochia, Liana Dupont, Florin Manole, Alice Neculea, Cătălin Apostol, Emilia Luchian, Ramona Müller, Caty Enache, Maria Bem, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Adrian-Ilarie Frone, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Gheorghe Stănescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Dan Constantin, Florin Oprea Sălceanu și alți invitați și prieteni ai cenaclului.

„Nu există patriotism fără patrimoniu!”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Fotografii: Ramona Müller, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Ding, dang, sub clarul Lunii pline… steaua călăuzitoare se apropie cu liniști și bucurii de Betleemul din inimile noastre.
Culorile cerului erau neasemuite, luminile orașului se trezeau din adormire. Chiar dacă ni s-au stricat puțin planurile și euforia noastră culturală a rămas fără acoperiș, l-am găsit și l-am împrumutat pe cel de la „Wokul magic” pentru ultima ședință ordinară a Cenaclului pe anul acesta.

CEL MAI RECENT POEM a adus la masa lirică a serii numeroase și frumoase creații: Luminița Bratu (Întrebați bufonul), Emilia Luchian (Litere), Cati Enache (Colindul), Valentin Irimia (Sunetul frunzelor rătăcite, Zare bizară), Adrian Ilarie Frone (Războiul bătrânului Ieronim), Sorana Brucăr (Omagiul lui Nichita).

Un „Memento” al scriitorilor lunii Decembrie a pus pe lista recitirilor autorii: Cezar Petrescu, Nicolae Labiș, Hortensia Papadat Bengescu, Alexandr Soljenițîn, Gustave Flaubert, Jane Austin, José Saramago, Iacob Negruzzi, Nicholas Sparks, Rainer Maria Rilke.

LECȚIA DE POEZIE care aduce de fiecare dată un mic omagiu celor mai buni dintre cei buni, a avut în vedere, în scurta expunere a Doinei Ofelia Davidescu, povestirea unui scurt episod din viața lui Rainer Maria Rilke și amintirea crezului său poetic: „Dacă orice cuvânt al meu nu m-ar costa nimic, nu ar fi adevărat, dacă nu m-ar durea, nu ar fi viu, dacă nu ar arde, nu ar lumina. Dacă cotidianul ţi se pare sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de poet pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există nici indiferenţă şi nici un loc sărac şi indiferent. Fii răbdător cu toate câte sunt neclare în inima ta, încearcă să iubeşti întrebările. Nu căuta răspunsuri care nu pot fi date, pentru că, oricum, nu ai fi în stare să convieţuieşti cu ele. Iubeşte-ţi întrebările. Poate îţi va fi dat, fără ca măcar tu să observi asta, îţi va fi dat să trăieşti până în ziua aceea, acum atât de îndepărtată, în care vei primi şi răspunsul.”
Emilia Luchian a continuat cu un poem al aceluiași autor: „Am mulți frați în sud, mulți frați în sutană”. Mozaicul liric a cuprins și versuri de Nicu Alifantis, „Bradul de crăciun” (Emilia Luchian), Adrian Păunescu, „Basarabia pe cruce”  (Luminița Bratu), George Topârceanu, „Acuarele” (Cati Enache), Radu Gyr, „Colind ceresc” (Gheorghe Stănescu). Gabriela Petri a recitat poezia „Un pui de cocor” și ne-a prezentat volumul „Atelier 24”, din care face parte. Volumul a fost editat sub îndrumarea profesorului Marius Nica, autorii fiind un grup de studenți și tineri absolvenți ai Universității de Petrol-Gaze Ploiești.

11 MINUTE DE ISTORIE, prin scurta prelegere a Emiliei Luchian, ne-au trecut pragul sărbătorilor din ultimele luni ale anului, cu obiceiurile și superstițiile lor. O tradiție a ultimei luni de toamnă, care durează șapte zile, este cea legată de „Filipi“ (apostoli care, pe vremea prigonirii creștinilor, au fost aruncați într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat nevătămați), percepuți ca ocrotitori ai caselor. Trei dintre Filipi sunt celebraţi înainte de postul Crăciunului, care începe pe 15 noiembrie, iar ceilalţi patru Filipi în post. Femeile tinere preluau de la mamele sau soacrele lor obiceiurile legate de aceste sărbători: restricții de lucru, de împrumutat, și multe alte treburi gospodărești. „O samă de cuvinte din Muscel” de Constantin Rădulescu-Codin este citată ca sursă a expunerii. Lectora a continuat cu prezentarea altor obiceiuri precum „Ignatul” sau sacrificiul porcului și legătura cu „Saturnalia”. Locul sacrificiului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru îndepărtarea duhurilor rele. Ritualul tăierii porcului în ziua de Ignat îşi are originea, conform folcloriştilor, în tradiţiile Romei antice, care practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, zeu al semănăturilor, la origine. Porcul era considerat întruchiparea acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre ani.
Expunerea a generat comentariile colegilor. Dintre acestea: Gabriela Petri amintește și alte obiceiuri tradiționale din timpul Ignatului, iar Adrian Ilarie Frone completează că latinescul „ignis” se regăsește în sanscrită ca „agni”, având aceeași semnificație, aceea de „foc”. Cati Enache îl menționează pe Marin Sorescu și poezia acestuia „Ignatul”, o poveste prin ochii copilului înduioșat în fața sacrificiului.

CINEMARTOR și lectorul acestei rubrici, Gabriel Comanroni au amânat, din motive obiective, redarea filmului documentar „Sarea săracilor”.

LECTURA DE CENACLU l-a avut protagonist pe Florin Manole care ne-a prezentat un eseu cu titlul „Știința lui Torquemada despre Dumnezeu”. Aflați pe calea căutării/recunoașterii Adevărului, autorul ne provoacă și ne conduce către necesitatea unei introspecții, folosind ca pretext crudul inchizitor.
Prezentarea condițiilor istorice și sociale care au anticipat apariția inchiziției – tribunalul ecleziastic însărcinat în Evul Mediu cu reprimarea ereziei, cu scopul de pedepsire drastică a celor care nu propovăduiau ceea ce Biserica aproba, constituind și o ofensă adusă suveranului, au format un preambul aproape exhaustiv al autorului la expunerea propriu-zisă.
Apariția inchiziției este semnalată prin anii 1100, mai întâi în Italia, apoi în sudul Franței, în Spania ajungând începând cu anul 1478, în timpul domniei regilor catolici Ferdinand și Isabela. Confesorul acestora, Tomás Torquemada, a fost un cleric spaniol, provenit dintr-o familie de evrei convertiți la creștinism, cunoscut pentru faptul de a fi instaurat și condus Inchiziția spaniolă. De altfel pedepsele folosite de inchiziție nu constituiau o noutate, acestea fiind folosite de-a lungul istoriei la curțile regale. Dar Torquemada a ridicat cruzimea pe culmi greu de imaginat, numărul exact al victimelor nu se cunoaște (2800, cu aproximație). Prigoana împotriva ereticilor, în numele și în folosul Bisericii naște întrebarea Care era știința lui Torquemada despre Dumnezeu? Și pornind de la aceasta, Putem avea o știință despre Dumnezeu?
Pentru aflarea unui răspuns, traiectoria filozofică pe care se înscrie Florin Manole caută descifrările necesare în lucrările unor recunoscute minți luminate.
Pornind de la Descartes (1596 – 1650), care încearcă să aplice metoda matematică la întreaga cunoaștere, continuând cu David Hilbert (1862 – 1943) -„orice problemă are un răspuns, iar soluția o poți găsi numai gândindu-te”, apoi cu Kurt Goedll (1906 – 1978), ale cărui teoreme de incompletitudine arată caracterul deschis al cunoașterii (nu există nimic care să depășească propria cunoaștere).
„A crede că există o lege omenească universală a cunoașterii este o formă de credință ce vine după știință.”
Căutând explicații, lectorul își/ne pune întrebări interesante: „Este/poate deveni psihanaliza cunoaștere/vindecare prin aducerea „pacientului” la uimirea inițială din fața Logosului? Este posibilă psihanaliza în afara monoteismului? Se referă apoi la faptul că unele religii promovează tot felul de experiențe „spirituale” dar se opresc la un fel de energie difuză, creată, în care noi ne pierdem. Conform acesteia am fost și suntem o părticică din această energie, individualizată la un moment dat ( animal, piatră etc). Ca urmare, filozofic vorbind, metempsihoza este formă de psihoză. A adăugat că, de fapt, ființei umane i se insuflă Duhul, astfel lutul devine creat și increat, ființă completă. (Wittengestein spune că am ajuns la capătul limbajului/exprimabilității.) Se produce astfel o divizare între ce știe și ceea ce nu știe omul despre el. Icoana Adormirii Maicii Domnului ilustrează, cum nu se poate mai bine, destinul nostru: întoarcerea la locul dinainte pregătit de Hristos.
Revenind la Torquemada, lectorul presupune că acesta are o știință, o teologie „științifică” despre Dumnezeu, asemenea teologilor „științifici” ai secolului al XIX lea. Torquemada, de pe poziția pe care o are, pune întrebări, dar el știe răspunsurile. Știința acestuia, e o știință „sub acoperire”, în care pune întrebări ipocrit. Făcând o translație în prezent, autorul se întreabă: „când preotul devine apostol propovăduitor, de ce ne simțim obligați să întrebăm, de ce ne simțim obligați să fim Torquemada? De unde vine nevoia de a fi Torquemada și nu Hristos?”
Și tot el, în încheiere, imaginează posibilele răspunsuri retorice: „Pentru că este mai comod să fii religios decât creștin? Și mai ușor să asumi sacrul decât sfințenia?”
Cum e posibil ca cineva să facă atâta rău în numele lui Dumnezeu? a întrebat Cătălin Apostol, iar Florin Manole a răspuns: „Pentru că oamenii cred că dețin o știință despre Dumnezeu și atunci cred că pot orice.”
Bibliografie succintă: Virgil Ciomoș, filozof.

Discuțiile nu s-au lăsat așteptate, interesantul subiect generând intervențiile colegilor: Florin Oprea Sălceanu, Dan Constantin, Corina Nistor, Sorana Brucăr, Alice Neculea dar și ale musafirilor serii: Ana Florescu, Tania Radu&Co

Au participat: Cati Enache, Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Adrian Ilarie Frone, Florin Oprea Sălceanu, Cătălin Apostol, Florin Manole, Leonida Chifu, Gheorghe Stănescu, Gabriel Comanroni, Dan Simionescu, Dan Constantin, Valentin Irimia.
Invitați: Tania Radu & Co, Ana Florescu.

Felicitări, stimați colegi, pentru participările sistematice sau episodice de pe parcursul anului 2024, dar pline de conținut valoros, care au mai adăugat un onorabil an în lunga și frumoasa existență a Cenaclului!

Fotografii: Emilia Luchian, Ana Florescu, Doina Ofelia Davidescu
Afiș, cronică și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu!”
Sub coordonarea ASOCIAȚIEI CULTURALE 24 PH ARTE PLOIEȘTI, Președinte Ioan Vintilă Fintiș