Cenaclul I.L. Caragiale

Dragi cenacliști și prieteni ai cenaclului,

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 20 iulie 2026, începând cu ora 17:00, în spațiul relaxant al terasei ALIVE LOUNGE (Str. Maramureș nr. 9).

Sub adierea caldă a serii, ne vom lăsa purtați de freamătul verii într-un dialog liber, prietenos și constructiv. Programul acestei întâlniri este conceput ca o călătorie lejeră prin labirinturile creativității, structurată pe patru coordonate pline de miez:

Cea mai recentă creație – o simeză a cuvintelor, un spațiu generos și deschis unde putem citi cele mai proaspete pagini desprinse direct din manuscrisele noastre.

Lecția de poezie – o zonă de libertate și împărtășire creativă, unde emoția se transmite simplu, fără bariere de protocol, fiind deschisă oricărui iubitor de frumos. De acestă dată lector va fi Doina Ofelia Davidescu.

11 Minute de Istorie – o incursiune fascinantă în memoria timpului, ghidată de lectorul nostru permanent, prof. Emilia Luchian.

Lectura de cenaclu – propusă de Liana Sprânceană este un eseu narativ-reflexiv, cu titlul TIMPUL TRECUT CONJUGAT LA PREZENT. O meditație asupra timpului pe care îl credem pierdut, dar care rămâne viu în noi, pe o temă filozofică incitantă ce va fi dezvăluită abia în momentul expunerii.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Poezia lui Ioan Vintilă Fintiș este o călătorie profundă în universul cuvintelor mari și al trăirilor intense. Vocea sa lirică, de o rară noblețe, transformă tăcerile și căutările spiritului în imagini de o mare forță sugestivă.

Această identitate artistică unică este confirmată și de criticii literari de prestigiu. Astfel, Dan-Silviu Boerescu nota că „poezia lui Ioan Vintilă Fintiș are o puternică componentă orfic-metafizică, o lirică interiorizată, marcată de melancolie, dar și de o discretă, persistentă tensiune a căutării de sine.” În completare, Laurențiu Ulici sublinia că autorul „propune o geometrie lirică specială, în care realul și abstractul se unesc într-o formulă poetică de graniță, extrem de personală.”

Cu prilejul zilei de naștere, îi transmitem distinsului poet cele mai calde gânduri, multă sănătate și o urare delicată de ani binecuvântați, în care inspirația să îi bucure mereu sufletul boem!

Stăpânul abstractului

Curând voi
deveni stăpânul abstractului
Fără să fiu
voi fi cu trup fără de trup
Lumina din
preajma mea va cânta
Visând-o
balerin voi deveni
Dansând pe
cerul gri
Muritor nu
voi
Mai fi
Veșnică
tăcere acolo și mărturisire
În fața celui
care ne-a născut
Doar din
privire și duh
Așa a fost
la început
Necunoscutul
Plutea deasupra mea
Apoi m-am
trezit
Pentru că
devenisem un mit
Ori stăpânul
abstractului
Aliluia

Mă privesc în oglinda visului

Bătrână a
devenit câmpia copilăriei
Pașii mi s-au făcut
de rouă
Iarba cântă
bătrânește
Dimineața
dintr-un
Oboi
Mă privesc în
oglinda visului
Și parcă nu
mai sunt
Doar o poezie
Își aduce
aminte
De mine
Foarte trist
aș fi
Dar acum mă
îmbrățișez
Cu
răstignirea Cocorului

Taina învierii

Ziduri nevăzute trec dincolo ele
 Trupurile toate de la început
Către judecata măreață
 Ce va fi după aceea
 Nimeni nu știe
 Pînă atunci să cântăm să dansăm
 Vino Doamne și Tu la ospăț
 Și ne iartă greșalele
 De a răstigni Cuvinte
Chipurile noastre toate
 Iată cu se oglindesc
 La infinit
Dar nimeni dintre noi nu știe
Taina învierii

Doina Ofelia Davidescu

Sub cerul senin al lunii iulie și în ritmul leneș al după-amiezilor de vacanță, vă propunem un popas de suflet dedicat literaturii și prieteniei.

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 6 iulie 2026, începând cu ora 17:00, în spațiul relaxant al terasei ALIVE LOUNGE (Str. Maramureș nr. 9).

Lăsăm freamătul verii să ne intre în inimi și ne bucurăm împreună de un program lejer, cu discuții constructive, în cadrul rubricilor:

„Cea mai recentă creație” – un spațiu deschis, dedicat lecturii celor mai noi pagini din manuscrisele noastre literare.
„Lecția de poezie” – un moment de evocare a poeților celebri și împărtășire a poeziei lor, deschis fără protocol pentru oricine.

Vă așteptăm cu drag la un taifas literar sub cerul de vară!

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Mă gândeam, folosind ca model un clișeu demodat și sentimental: ce s-ar mai putea spune despre cineva – în cazul nostru, omul risipitor, vivant, imprevizibil, și poetul profund, inimitabil, visător, Nicolae Stanciu – la un an de când nu mai este un jongleur al aleselor cuvinte, ci doar călătorește în ceruri, pe un drum de stele?
Că a fost un om bun, un talent remarcabil, un prieten desăvârșit și amuzant, un frate preocupat și inimos, un tată atipic dar prezent, că a avut ocazia să se întâlnească cu Salvatore Quasimodo și câteva dintre poeziile sale au primit aprecierea scriitorului premiat cu Nobel…?

Alături de toate acestea i se datorează implicarea, cu trup și suflet în viața Cenaclului Literar „I.L. Caragiale”, pe care l-a și condus o perioadă importantă. De aceea, dar nu numai, Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești a găsit de cuviință că o întâlnire „In Memoriam” e un gest mic de venerație pe deplin meritat de amintirea dragului literat al comunității noastre.

În sala Studio a Filarmonicii, într-un amestec omogen de emoții și amintiri, s-au strâns, la ceas de seară și de taifas sentimental: cenacliști vechi și noi, membri ai familiei, prieteni și apropiați.

După o scurtă introducere în atmosferă, la propunerea amfitrionului – Leonida Corneliu Chifu, s-a ținut un moment de reculegere care a atins cu pană de înger trist asistența. Apoi, rând pe rând, o bună parte din invitați au fost prezentați pe scurt și au luat cuvântul, amintindu-l cu noblețe, sinceritate și cu bucuria de a-l fi cunoscut pe al lor Nae Stanciu.

Ioan Corneliu Dinu consideră relevante conversațiile și dialogurile avute, de regulă, în limba lui Caragiale – pe care, fără falsă modestie, amândoi o stăpâneau cum nu se putea mai bine, în umbra universalității matematicii.

Emilia Luchian a prezentat, cu mare emoție, un dar prețios și cu adânc înțeles din partea poetului: o mică lanternă de culoarea bronzului care a așteptat cuminte într-un sertar, „purtând pe umeri praful secretelor”. A adus și un text emoționant – sub cupola unor metafore perfecte, pentru ziua de azi, când „foaia albă cere lumină”, căci mica lanternă se aprinde singură uneori, „ca un far de buzunar”, pentru „rătăcirile ce aveau să vină”.

Traian D. Lazăr ne prezintă sinuoasa și interesanta rută a biografiei și operei lui Nae Stanciu. Totul începe din vremea tinereții lor, printr-o prietenie ce a debutat prin interpus – mai exact, prin vărul său, viitorul scriitor Nicolae Turtureanu. A urmat reîntâlnirea miraculoasă de la Iași, în cadrul aceleiași universități, și, mai apoi, stabilirea în Ploiești – un oraș considerat atunci și acum lipsit de o perspectivă culturală demnă de luat în seamă, deși prin cenaclurile ploieștene trecuseră, de-a lungul timpului, ca niște vise frumoase, nume celebre.

Distinsul invitat regretă că nu a avut instinct de istoric în perioada școlară, căci „altfel am fi avut ocazia de a citi acum minunatele poezii de început ale poetului, desigur, cu teme adecvate vârstei”. De altfel, în perioada studiilor universitare, Nae Stanciu era considerat „speranța poeziei românești”, aspect confirmat și de amintirile criticului literar Teodor Codreanu.

Vorbitorul a subliniat critic faptul că „Ploieștiul nu este un oraș cultural”, iar cenaclurile existente (atât cele de atunci, cât și cele de acum) nu au o „deschidere către național”. În acest context, scriitorilor le revine datoria personală de a se afirma și de a se face cunoscuți dincolo de granițele provinciei, mai ales că lipsa unei reviste literare autentice este profund descurajantă. Traian D. Lazăr regretă că viața a pus presiune pe debitul poetic al autorului, tocmai din cauza absenței unui mediu favorabil.

Dacă în concepția vorbitorului există două categorii de poeți, cei „născuți” și cei „făcuți”, Nae Stanciu a ocupat cu naturalețe un loc în prima categorie. El a scris o poezie religioasă și de stare sufletească, trăind poezia, iar nu construind-o. După venirea sa în Ploiești, Traian D. Lazăr a făcut eforturi constante pentru promovarea lui Nae Stanciu la nivel național, prin realizarea de prefețe, cronici critice ale volumelor și prin susținerea afirmării sale în reviste literare de prestigiu. În final, acesta apreciază scriitura lui Nae Stanciu care, deși puțină cantitativ, este extrem de valoroasă, fiind redactată cu gingășie și delicatețe, exprimându-și totodată regretul că nu a apărut un moment potrivit pentru republicarea întregii sale opere.

Gheorghe Stanciu, fratele mai mare al poetului, ne-a relatat cu glas blând și molcom secvențe amuzante din copilăria și tinerețea lor, perioadă în care i-a fost adesea confident. Nopțile de vară petrecute pe prispa casei, ascultând poveștile interminabile ale lui Nae despre istoria Romei sau cultura greacă, au rămas memorabile. Atmosfera era cu atât mai deosebită cu cât frații au fost crescuți doar de o mamă singură (tatăl fiind pierdut pe front), o femeie profund religioasă, care considera că cititul cărților vine de la „Satana”.

Cu toate acestea, Nae și-a urmat drumul: a citit enorm și a câștigat numeroase concursuri școlare literare. Fratele său a evocat cu mândrie și nostalgie aceste episoade, culminând cu întâlnirea providențială de la Constanța cu scriitorul Salvatore Quasimodo, laureat al Premiului Nobel, care i-a apreciat poeziile. Vorbitorul a scos în evidență preocuparea neîncetată a fratelui său pentru lectură și poezie, o pasiune cultivată în ciuda faptului că în casa părintească nu existau cărți, radio sau televizor.

Gheorghe Stanciu a amintit cu recunoștință că Nae a fost cel care l-a îndrumat profesional către zootehnie. Totodată, a subliniat că decizia ulterioară a poetului de a veni la Ploiești a fost sinonimă cu o dureroasă „îngropare în provincie”. În final, acesta a evocat cu plăcere o discuție purtată pe seama scriitorului Mario Vargas Llosa între poet și fiul său, recunoscând în amândoi aceeași patimă neobosită pentru citit.

Cunoscutul epigramist Constantin Tudorache, efervescent ca șampania abia turnată în cupă, a captat atenția micuței arene cu spiritul său ales. Discursul său a debutat în forță cu o epigramă cu tâlc:

„În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă!”

Din dialogurile lui cu poetul Nicolae Stanciu au țâșnit flash-uri de memorie superbe, cum ar fi cele ivite pe marginea lecturilor din Gabriel García Márquez: „Forța invincibilă care împinge lumea înainte nu este iubirea fericită, ci aceea neîmplinită”. La acest citat, găsit și prezentat cu uimire de Nae Stanciu, epigramistul i-a adus în contrapartidă două aforisme memorabile aparținând lui Vasile Ghica: „Cele mai tulburătoare iubiri se derulează în contumacie” și „În inimile multor oameni, jilțul iubirii ideale rămâne toată viața neocupat”.

Alocuțiunea a alunecat apoi spre zona sacră, epigramistul amintindu-i prietenului său de pilda Apostolului Pavel: „Trupul este cortul lui Dumnezeu.” Ca o extensie lirică a acestei idei, Nae Stanciu a deschis un volum de poezii de Ștefan Dimitriu, pe care îl avea întâmplător asupra sa, și i-a citit:
„Trup al meu, m-ai luat în primire/ Din chiar clipa nașterii mele,/ Într-o zi de mai cu flori de zăpadă,/ Și iată-mă acum,/ Aproape să mă lepăd de tine/ Ca șopârla de coadă.”

Evocând marii clasici, cei doi mărturiseau că preferă poezia lui Baudelaire și Rilke. Însă firul roșu al serii a rămas meditația asupra finitudinii. În prefața volumului „Moartea este o minciună”, scris de vorbitor, se poate găsi următorul paragraf elocvent: „Moartea a fost o preocupare circadiană obsesivă a omului din cele mai vechi timpuri până la venirea lui Iisus Hristos, cel care a spus: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața»”. În aceeași carte, Nae Stanciu semnează o pagină întreagă impregnată de metafore profunde: „Viețile noastre, pești aurii în râu de întuneric”, „Balerină vicleană, coboară moartea dintr-un surâs” sau „Fără odihnă, pe covoarele vieții, cu pas voievodal coboară moartea”.

O altă lectură preferată de cei doi interlocutori era cea a lui Stanisław Jerzy Lec, din care Nae Stanciu a citat: „Numai atunci anonima este valabilă când cel care a scris-o este un nimic”. Prompt, epigramistul i-a răspuns cu o definiție proprie: „Ce este scrisoarea anonimă? E o răutate pusă pe hârtie, între lașitate și ticăloșie”.

Deși le plăceau și distihurile lui Vadim, discuția s-a întors tot la versurile de o melancolie amară ale lui Ștefan Dimitriu:

„Pomul vieții se usucă,
Ne cad moarte la picioare
Zilele – cireșe negre,
Și pietroase, și amare…
Doar câțiva oameni sfinți care se roagă
Țin în spinarea lor planeta întreagă.
Când te simți mai singur și îți e mai greu,
Pune-ți, Doamne, capul și pe pieptul meu…”

Distinsul invitat Constantin Tudorache a încheiat într-o notă de o profundă solemnitate, amintind de cuvintele prin care Michelangelo își definea propria existență și artă: „Nu este gând în care să nu fie dăltuită moartea”.

Actorul Ilie Gâlea, un prieten apropiat al poetului Nae Stanciu, a preluat ștafeta imaginară a mărturisirilor. Acesta din urmă a fost descris drept o prezență plină de viață și cu un glas puternic. De altfel, pe cei doi îi lega o veche prietenie, din cercul lor făcând parte și regretatul actor Lupu Buznea.
Charismaticul actor a rememorat cu emoție întâlnirile culturale în care drumurile lor s-au intersectat, subliniind felul în care vivantul poet reușea întotdeauna să se facă remarcat datorită unui farmec incontestabil. În cadrul evenimentului, actorul a recitat cu sensibilitate două poezii deosebite (Jocul de-a viața, Întoarcerea în sat) incluse în calendarul cultural de colecție alcătuit de Adrian Zagorodnei.

Adrian Zagorodnei s-a așezat cu aerul său natural boem pe pupitru, pornind șirul amintirilor. Prima evocare a fost legată de momentul în care, într-unul dintre numerele revistei „Atitudini vechi și noi” a lui Gelu Ionescu, a apărut un material de excepție, alcătuit prin grija și preocuparea lui Traian D. Lazăr și a lui Marin Constantin. Acest articol așeza poezia lui Nae Stanciu în oglindă cu cea a celebrei Emily Dickinson.

Ulterior, un montaj realizat în glumă prin alăturarea fotografiilor celor doi poeți a dat naștere ideii unui album inedit, care să reunească imagini din diversele împrejurări ale vieții lui Nae Stanciu, alături de prietenii de-o viață, printre care și Nino Stratan.  Albumul cuprinde instantanee din tinerețe, dar și din ultima parte a vieții, iar ultima fotografie este cea în care poetul Nae Stanciu apare elegant, la costum și cu cravată.

Adrian Zagorodnei a povestit și despre aventura găsirii editorului – devenit de negăsit în ultima vreme –, culminând cu momentele de așteptare tensionată în fața porții acestuia, într-o dimineață foarte devreme. O altă mărturisire emoționantă a serii a fost legată de concepția copertelor albumului pe care, Alexandra, nepoata poetului, a realizat o reproducere remarcabilă după celebra gravură „Lupta lui Iacov cu Îngerul” de Gustave Doré.

A urmat Octavian Onea, care s-a adresat direct poetului, ca și cum acesta ar fi fost prezent: „Salut, Nae! M-am trezit copleșit de un ocean de amintiri, care sunt atât de vii în sufletul meu!”.
Vizibil emoționat, el și-a început alocuțiunea povestind un episod deosebit din tinerețe. Pe atunci, fiind nevoit să accepte un post de propagandist în învățământul politic, nu a putut scăpa de această sarcină ingrată până când Nae Stanciu nu s-a oferit voluntar să îi ia locul. Octavian Onea a presupus că motivul real pentru care poetul a acceptat acel rol ideologic a fost dorința de a-și proteja familia și viitorul, mai ales în condițiile în care fiul său se orienta către o carieră teologică – un parcurs extrem de sensibil în acea epocă.

Preotul Dragoș-Gabriel Stanciu, fiul poetului, s-a adresat publicului cu o profundă emoție, modestie și respect. El a mărturisit că cei prezenți în sală reprezintă adevăratele „mituri ale copilăriei” sale, amintindu-și cum tatăl său l-a învățat de mic să aibă o prețuire deosebită pentru lectură și pentru scriitori.

În cadrul evocării, el și-a descris tatăl ca pe un părinte autoritar în anumite privințe, dar care i-a acordat totuși o deplină libertate socială și intelectuală. Din punct de vedere financiar, l-a creionat ca pe un antreprenor păgubos, care a ajuns de câteva ori la limita falimentului total. Una dintre aceste ocazii memorabile a fost aceea când a cumpărat o întreagă ediție a „Istoriei românilor” scrisă în limba maghiară, din care nu a reușit ulterior să vândă niciun exemplar.

Deși inițial a acceptat cu mare greutate decizia fiului de a urma o carieră teologică – conștient de consecințele politice aspre pe care regimul le-ar fi impus asupra familiei –, temerile sale s-au adeverit.

 În ciuda firii sale nonconformiste și a vieții boeme pe care o ducea, Nae Stanciu nu și-a ignorant familia. Atunci când soția sa s-a îmbolnăvit, i-a fost alături necondiționat, îngrijind-o cu devotament până la sfârșit.

Dragoș-Gabriel Stanciu a subliniat că tatăl său și-a contaminat toți apropiații cu „virusul culturii”, adăugând că cel mai fericit loc de muncă din viața poetului a fost cel de la bibliotecă. Cu o eleganță deosebită, fiul a refuzat să emită judecăți despre talentul literar sau despre cărțile părintelui său, preferând să vorbească despre omul din spatele versurilor. În final, el a subliniat că gestul prietenilor de a-i realiza acel album de fotografii i-a prelungit vizibil viața, devenind o bucurie constantă în ultimele sale zile.

Minel-Ghiță Mateucă a evocat întâmplările care l-au legat de Nae Stanciu și de fiul acestuia, recomandându-se, înainte de toate, prin perioada în care a activat în calitate de cronicar literar la Revista Altphel – o etapă marcată de o totală libertate de exprimare, lipsită de cenzură. Vorbitorul a nuanțat conceptul de oraș cultural, argumentând convingător că și centrele urbane de provincie (Târgoviște, Ploiești) își pot asuma cu mândrie o astfel de identitate. Apoi a prezentat cele trei volume semnate de Nicolae Stanciu: două cărți de versuri și un album de fotografii (realizat cu ajutorul prietenilor, o parte dintre aceștia fiind prezenți la comemorare), subliniind totodată personalitatea vulcanică a autorului, un om care „a ars” în permanență pentru artă.
Scriitorul a citit fragmente din cronica pe care a realizat-o la zece ani de la apariția volumului „Însângerarea zăpezilor” (publicat în 1996). În acest text, Minel-Ghiță Mateucă îl numește pe Nae Stanciu „poet de plăcere și de timp liber”, un creator care nu a făcut din poezie o carieră afirmată zgomotos. A vorbit, de asemenea, despre funcțiile modeste pe care acesta le-a ocupat în interiorul fenomenului cultural și despre celebrul său „birou de sub scară” – supranumit „biroul proscrișilor” –, evocând vremurile în care poezia devenise un refugiu și o consolare. Nae Stanciu a stat mereu în banca lui, evitând lumina reflectoarelor.

Despre minunatul volum „Însângerarea zăpezilor”, apărut în anul 1996 la Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească” (cu o prefață semnată de însuși Minel-Ghiță Mateucă și o postfață de Hristu Cândroveanu), cronicarul a subliniat că aduce o „poezie a obsesiilor existențiale” și o „stare perpetuu tensionată”. Dintre toate poemele, piesa capitală a volumului a fost indicată ca fiind „Jocul de-a viața”.

În încheiere, vorbitorul a oferit o concluzie memorabilă: „Fără să fie un poet consacrat, Nicolae Stanciu scrie o poezie mare. Nu-i de ici, de colea să fii autorul unei capodopere”.

Venerabilul Serghie Bucur a adus un omagiu profund prin lectura unei poezii-dedicație, lăsată ca mărturie în cadrul cenaclului: „În memoria poetului Nicolae Stanciu și a soției lui, romanciera Nina, în ziua comemorării lor. Luni, 22 Cireșar, 2026”:

„Ca o vocală-ntre consoane
 această viață între tampoane
flămândă de-o iubire-n pace
pe când nimic nu mai se-ntoarce.

Ca o vocală în ghilimele
scrisă cu degete rebele
respiră gata să dispară
în cea mai limbă de ocară.

Doar o singură vocală
în limba ei pur muzicală
această viață-ntre tampoane
când numai ea e-ntre consoane.”

Leonida Corneliu Chifu și-a îndeplinit rolul de amfitrion, intervenind cu comentarii aplicate sau simpatice la adresa invitaților ori cu amintiri proprii, pline de culoare.

Doar două ore. Seara nu a fost una obișnuită. Nu a întors nicio clepsidră și nu a fost nevoie ca cei prezenți să refacă prezența unui îndrăgit personaj. A fost ca și cum timpul nu a trecut, iar memoria nu a ajuns un mozaic de cioburi, încă.
Nicolae Stanciu – talentatul poet și boemul prieten nu are cum să dispară cu adevărat niciodată; el continuă să trăiască în propriile metafore scrise în pagini de carte, pe colțuri de șervețel în cafenele literare sau pe colț de suflet. Și cred că, de fapt, a fost de față, printre scaune și invitați, încercând să ne aducă aminte că poezia este singura formă de a locui, fără teamă, în curcubeu.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Ramona Müller, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Eugen Petri, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin, Dan Manoliu.

Invitați: Dragoș-Gabriel Stanciu, Gheorghe Stanciu, Traian D. Lazăr, Constantin Tudorache, Adrian Zagorodnei, Ilie Gâlea, Corneliu Dinu, Minel-Ghiță Mateucă, Serghie Bucur, Octavian Onea

Alți invitați: Tania Radu & Traian Radu ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești vă invită la o nouă ședință de suflet.

 Evenimentul va avea loc luni, 22 iunie 2026, de la ora 17:00, în sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

„Să locuiești în curcubeu / Și în metaforă mereu.”

Moment comemorativ – Nicolae Stanciu (1940 – 2025)

Seara va fi dedicată în întregime unui om special. S-a  împlinit un an de când distinsul literat Nicolae Stanciu – poet boem al cenaclurilor locale și un prieten drag și apropiat al cenacliștilor noștri – a plecat în ceruri. Ne vom strânge în jurul versurilor și amintirilor sale pentru a-i onora memoria și lumina pe care a lăsat-o în inimile noastre.

Invitați speciali
Prezența unor personalități culturale dragi, vor îmbogăți atmosfera acestui eveniment: Dragoș-Gabriel Stanciu, Gheorghe Stanciu, Constantin Tudorache, Traian D. Lazăr, Marin Constantin, Nic Dumitrescu, Ioan Vintilă Fintiș, Adrian Zagorodnei, Minel-Ghiță Mateucă, Serghie Bucur, Ilie Gâlea, Ioan Corneliu Dinu, Ion C. Petrescu, Octavian Onea.

Amfitrion: Leonida Corneliu Chifu

Invitație, afiș și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Membrii cenaclului s-au întâlnit, din păcate, într-un număr mai restrâns ca de obicei – și nici nu a început bine vara! – pentru a onora programul anunțat.

În deschiderea ședinței, am făcut referire la bucuria cenacliștilor față de interesul și aplecarea redacției revistei „Euphorion” din Sibiu (sub egida USR), care, în primul număr din acest an, a alocat cu generozitate un amplu spațiu poetului Ion (Nino) Stratan, atât de îndrăgit de către comunitatea literară ploieșteană și de prietenii acestuia din cadrul cenaclului nostru; totodată am adresat mulțumiri pentru invitația adresată grupării noastre de a participa la proiect și la lansarea publicației.

De asemenea, i-am felicitat pe colegii noștri pentru volumele lansate recent la Editura Eikon în cadrul Salonului Internațional de Carte „Bookfest” 2026: Ramona Müller, cu volumul „Globetrollerul Rozalindion – Aventuri la cald, la rece și la capăt de lume”, și Eduard Gabriel Tănase, cu volumul „Despre răni și răniți”, dar și pe Amalia Melnic (pentru numeroase diplome obținute la concursuri online) și pe Sorana Brucăr pentru Mențiunea obținută la Concursul de poezie „Radu Cârneci” al Arenei Literare.

Pentru a nu întrerupe valul inspirației și euforia literară a serii, am schimbat ordinea rubricilor, dând voie istoriei să iasă prima la rampă.

Cele 11 minute de istorie ne-au purtat, prin intermediul lectorei permanente, prof. Emilia Luchian, în mozaicul populațiilor antice siberiene indigene. Pentru acestea, lumea se împărțea „între cer, pământ și adâncuri subterane”. Deși societatea era patriarhală, iar poligamia făcea parte din existență și supraviețuire, autoritatea femeilor era pe deplin recunoscută, acestea – în special cele vârstnice – având un statut sacru în cosmogonie (simbolul strămamei imortalizat în păpuși și statuete feminine). Totuși, statutul acesteia oscila între umilința cotidiană și puterea șamanismului (spiritele protejau clanurile).

Lectora și-a continuat expunerea vorbind despre istoria și spiritualitatea populației ciukci („poporul gheață al vânturilor de nord”). Această comunitate din Peninsula Ciukotka reprezintă una dintre cele mai rezistente și fascinante culturi arctice din Siberia. Viața lor s-a desfășurat mereu într-un mediu extrem. Membrii ei erau împărțiți între crescătorii nomazi de reni din tundră și vânătorii de mamifere marine de pe coastă.

În această societate, copiii erau antrenați de mici să facă față condițiilor vitrege prin metode dure, ce astăzi ar părea barbare, iar femeile au deținut mereu un rol fundamental. Ele nu doar că asigurau supraviețuirea materială prin construirea locuințelor (yaranga) și prelucrarea blănurilor, dar aveau și o autoritate decizională majoră în interiorul familiei. Totodată, ele dădeau dovadă de o tărie de caracter legendară: tradiția interzicea cu desăvârșire manifestarea durerii, astfel că, atunci când nășteau, femeile nu scoteau niciun sunet, considerând plânsul sau vaierul o dovadă de slăbiciune.

În comunitățile lor erau complet inacceptabile lașitatea, risipa de hrană, refuzul ospitalității față de călători și jignirea ritualurilor șamanice, dar și alianța cu membrii triburilor dușmane.

Spiritualitatea lor animistă se baza pe credința că întreaga natură este guvernată de spirite. Șamanii, apelând la transă, tobe și plante sacre, acționau ca mediatori pentru a vindeca bolile și a asigura succesul la vânătoare. În acest univers mistic, populația ciukci manifesta o fluiditate unică a genului prin fenomenul „oamenilor moi”. La porunca spiritelor, unii șamani bărbați își asumau complet identitatea socială, hainele și sarcinile casnice ale femeilor, adesea căsătorindu-se cu alți bărbați. Acest travesti ritualic era privit cu un respect profund, fiind considerat o sursă de uriașă putere spirituală.

Spre deosebire de alte triburi siberiene, populația ciukci s-a remarcat printr-o rezistență militară feroce (susținută de arme rudimentare: arcuri, sulițe cu vârf de os sau piatră, armuri din fâșii de os de balenă sau piele de morsă) în fața expansiunii țariste din secolul al XVIII-lea. Pentru că nu au putut fi cuceriți prin forță, Imperiul Rus (Ecaterina cea Mare) a fost nevoit să le recunoască independența printr-un decret special. Acest statut unic le-a permis să își păstreze pământurile, legile și tradițiile șamanice aproape intacte pentru mult timp.

Totuși, adevărata lovitură aplicată modului lor de viață a venit în secolul XX, odată cu instalarea perioadei sovietice. Regimul comunist a implementat politici dure de „modernizare” și colectivizare forțată. Renii au fost confiscați și trecuți în proprietatea statului, iar nomazii au fost obligați să se stabilească în sate permanente, în case din cărămidă.

Copiii ciukci au fost trimiși în școli-internat obligatorii, unde li s-a interzis să își vorbească limba maternă. Cel mai grav lovit a fost șamanismul, inclusiv fenomenul „oamenilor moi”. Considerate superstiții primitive și periculoase, practicile ritualice au fost interzise prin lege. Mulți șamani au fost arestați, trimiși în lagăre sau executați.

În ciuda acestor traume culturale uriașe, care au degradat structura lor socială, micile comunități din Ciukotka încearcă astăzi să își recupereze și să își protejeze identitatea spirituală, refăcând legătura cu trecutul.

Rubrica Cea mai recentă creație a transferat emoția serii în spațiul liric, trecând de la rigorile istoriei la sensibilitatea poeziei. Imaginația și forța cuvântului scris au fost onorate de lecturile colegelor noastre, care au adus în fața celor prezenți universuri interioare unice: Luminița Bratu (Undeva la capătul lumii), Emilia Luchian (Salcâmul naiadei, Spărtura clepsidrei), Ramona Müller (Ventralia, Doamna cu puncte de suspensie – apărute în Revista Euphorion nr.1/2026), Amalia Melnic (Fără titlu).

În contul Lecției de poezie, Gabriela Petri a avut ocazia să ne împărtășească frumoasa experiență a colaborării cu revista „Euphorion” și cu colectivul redacțional al acesteia. Nu ne-a fost foarte clar când și cum intenția de a participa la proiect în nume propriu s-a transformat în participarea Cenaclului. Cu toate acestea Cenaclul nostru a găsit de cuviință să mulțumească pentru invitație colectivului redacțional în timp util, printr-o scrisoare de politețe, publicată în revista online „24 PH ARTE” a asociației literare din care facem parte. Gabriela Petri ne-a făcut cunoscute impresiile deosebite datorate lansării publice a celui mai recent număr al revistei, lăsându-ne pentru mai târziu bucuria lecturării individuale a articolelor cuprinse între coperți.

Revista poartă, de această dată, titlul ION STRATAN așa cum l-am cunoscut. Deschizând drumul unei noi rubrici „Așa cum l-am cunoscut” care să releve prietenia literară și solidaritatea de generație, publicația a încercat să-l definească pe genialul poet optzecist, adunând mărturiile autorilor: Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe, Ion Bogdan Lefter, Romulus Brâncoveanu, Romulus Bucur, Ligia Csiki, Elena-Corina Barbu, Gabriela Călin, Liana Dupont, Ioan Vintilă Fintiș, Ariadna Petri, Eugen Petri, Costel Nedelcu, Radu Sergiu Ruba, Bogdan Lucian Stoicescu dar și câteva poeme traduse în limba engleză ale redutabilului Nino. Fotografiile sculpturilor realizate de Eugen Petri se încadrează armonios și sugestiv între paginile revistei alături de alte merituoase articole consacrate criticii literare, muzicii, artelor plastice, teatrului, volumelor de autor- ale căror apariții sunt demne de semnalat ș.a. în capitole distincte și atractive, nemaivorbind de consistența exemplară a conținutului fiecăruia.

Felicitări pentru activitatea deosebită și mulțumiri cu reverență colectivului redacțional pentru colaborare și revistele trimise! Am cumpărat cu interes câteva exemplare precum și volumul miniatural de Haiku, semnat de Emil Cătălin Neghină.

Amalia Melnic a susținut o frumoasă Lectură de cenaclu (proză scurtă și micro ficțiuni) cu texte inedite sau publicate în reviste literare importante, în format fizic și online. Absurdul, straniul, melancolia, ironia și amuzamentul, dar și imaginile dure și expresiile tăioase și-au dat întâlnire în proza tinerei noastre colege, oferind astfel fiecărui ascultător din sală libertatea deplină de a-și imagina propriul înțeles și de a trăi textul în acord cu propria sensibilitate. Povestirile reprezintă un amestec dintre realitate și imaginar/vis, în care autoarea trece rapid de la viața de zi cu zi la situații absurde, stranii sau amuzante. Explorarea durerii, a despărțirii și imaginile poate neașteptat de dure se împletesc cu ironia, umorul negru și un ton surprinzător de copilăresc uneori. Are capacitatea de a scrie scurte scenarii aproape cinematografice și surprinde doar în câteva rânduri povești întregi de viață, lovind cititorul cu un final neașteptat.

Lecturile Amaliei, 29 de proze scurte și ultra scurte: Taxiul de noapte, Hipnoza, La psiholog, La secretariat, Un pahar în plus, Un fleac de singurătate, Exil, Masă-mbelșugată, Sunt pe lista lui Moș Crăciun, Prea departe, Pe umeraș, Lucrurile de care nu mă despart, Amurg, Safari, Am ajuns în vârf, Cereale cu lapte, Cum să crești un dinozaur în sufragerie fără să știe mama, A doua planetă albastră, Supraviețuitori în natură, Florăria de la colț, Hoinar, Îmi donez corpul științei, Trăiesc din scris, Ora de știri, Iarna unui moș bărbos, Ziua în care am îmbătrânit, Școala de șoferi, O fotografie uitată în fundul unui sertar, Manuscris.

Urmărid titlurile ai impresia că ingeniozitatea Amaliei le-a luat pe toate.

Am ales din paletele evantaiului de texte:

Liternet

Jur că am fost fată cuminte, Dragă Moș Crăciun. Te văd că ești în formă în ciuda vârstei înaintate, totuși, locul tău de muncă presupune să faci efort o singură dată pe an, de aceea te-ai menținut. Haide, nu-mi mai aminti de lista de borfași pe care i-am măcelărit, știi doar că în adâncul sufletului sunt un om bun. Nu mă mișc de aici până nu mă treci și pe mine pe listă. Nu mă provoca să mă rog de tine, am zis hotărâtă ținându-i pistolul la tâmplă și a cedat. Până la urmă și Moș Crăciun e un simplu bărbat.
(Sunt pe lista lui Moș Crăciun)

Toate lucrurile erau pereche în casă noastră. Ceștile de cafea, periuțele de dinți, pernele, toate. Până în ziua în care au venit să mă anunțe că ai murit. Sunt niște proști, ei nu știu cât ai visat să zbori. Am vrut să strig, dar doar am mimat ca un mut. Am vrut să plâng, dar ochii mi-au secat. Și nu mi-a mai rămas nimic. M-am prezentat la înmormântare tot în negru cu o lumânare beteagă. Când am strâns pumnul, am simțit pământul din el. Noi doi am fost, acum nu știu, mă uit în van cum se decojesc pereții.
 (Un fleac de singurătate)

Eram un pui de două luni când m-au adoptat. Le-am fost companion în toți cei 16 ani de viață. Fetița familiei se lăuda la școală că îi sunt cea mai bună prietenă. Acum îmi sprijin mustățile pe o masă rece. Ei nu sunt aici. Simt mirosuri străine și îmi e frică. Mă dor șoldurile și abia respir. Un străin în halat alb îmi dă târcoale. Îl aud vorbind despre eutanasiere. Nu știu ce înseamnă asta. Mă injectează. Alunec într-o direcție, pe o cale necunoscută. Aș vrea să fiu lângă familia mea.
(Ziua în care am îmbătrânit)

Stăteam liniștiți cu burta la soare. Ne‐a prins ploaia. Au fugit țânțarii, au fugit pelicanii, au fugit vulpile. Am fugit noi. Ne-am urcat pe o barcă stricată, s-a răsturnat barca, au venit crocodilii. A fost care pe care. Am băgat degetele în ochiul unuia, a mai țipat unul. Totul e bine când se termină prost. Am scăpat toți în viață. Ne-am adăpostit pe o insulă. Rafala nu se oprea. Au venit șerpii, am fript unul, pe altul l-am făcut supă. A fost o masă copioasă, apoi ne-am pus pe pescuit. Am prins un papuc.
(Supraviețuind în natură)

Literomania

Taxiul din noapte

Era o seară târzie, un singur taxi în stație, o ploaie ce părea nesfârșită mă udase până la piele, ca o pisică zgribulită în căutare de adăpost, m-am urcat cu o oarecare teamă. Mi s-a părut bizar să-l văd aproape abandonat la ora respectivă.

– Până la Gara de Nord, am șoptit. Aveam în plan să mă întorc acasă cu ultimul tren disponibil, aproape de miezul nopții. Dacă ajungeam în timp util, aș mai fi avut câteva minute la dispoziție să-mi iau bilet și să aprind o țigară.

– Domnișoară, nu cunoașteți serviciile noastre? Noi lucrăm la pompe funebre, vă duc unde trebuie, nu unde doriți. Și dacă supraviețuiți, vă las în zori la gară, mi-a răspuns șoferul pe un ton serios, un tip solid care părea epuizat.

În mod normal, aș fi luat în glumă ce mi-a spus, dar luând în considerare tonul serios, mi-a înghețat strigătul de spaimă. Un val de aer rece mi-a cuprins corpul și parcă am paralizat. M-am gândit să deschid ușa și să mă arunc din mașină, însă portiera era blocată, imposibil să fie deschisă.

Ploaia a continuat nestingherită, geamurile s-au aburit de la frig, drumul părea nesfârșit și nu aveam nicio presimțire bună. M-a condus până în Cimitirul Bellu. Mormintele erau perturbate de un zgomot infernal, liniștea nopții era spartă dramatic. Când am coborât, uimirea mi-a încleștat maxilarul și am privit într-o tăcere apropiată morții. Vreo zece muncitori tranșau cadavre și le aruncau peste alte morminte. Sunetul de fierăstrău îmi amintea de abatoarele de porci.

 La colț, o ambulanță neagră era parcată, într-un flux continuu și monoton, scoteau din ea, din când în când, câte unul.

Am văzut trecând pe șosea o altă ambulanță, umbre ce păreau să strige ,,Ajutor!” stăteau cu membrele superioare. ,,Sunt sufletele celor stinși”, mi-am zis, ,,Le duc către lumea de dincolo.” Șoferul ambulanței a crăpat geamul, am întrezărit că era îmbrăcat prea elegant pentru un șofer, un zâmbet sardonic încremenit pe fața lui m-a răscolit până l-am simțit în organe. O senzație amară mi s-a plimbat printre plămâni și rinichi, atunci am realizat că îmi pare cunoscut. Îl știam dintr-un coșmar cu demoni. Era unul din cetele cele mai adânci ale iadului, era unul sofisticat care depășea mintea umană, nu era unul clasic cu părți de animale pe corp, ci arăta ca un om nefiresc, politicos aranjat, dar mai ales rău.

Doi indivizi din ambulanța neagră au sărit să mă apuce de mâini, m-au târât cu forța, în altercația noastră mi-au acoperit membrele și toracele cu vânătăi. M-au tras cu o forță inumană ca pe o vită condusă la tăiere. Ajunși în interior, m-au legat de mâini și de picioare cu chingi metalice. M-am zbătut și am urlat, cu toate că știam că e în zadar. Un tip în halat alb citea dintr-un dosar, vag mi-am observat numele și poza pe el. De unde să fi avut dosarul meu medical? m-am întrebat uluită.

– Domnișoara X39. Sănătate perfectă și tânără, ocupație nestabilită. Contacte inconstante cu familia. Într-adevăr, este candidata optimă pentru transplantul de organe. Familia ei va observa abia în câteva luni dispariția, a spus, pregătind o injecție cu o substanță necunoscută. În timp ce mi-o administra, am început să mă rog, simțeam că acelea vor fi ultimele mele clipe și am adormit.

M-am trezit simțind că nu mă pot mișca, corpul mi-era complet paralizat. Am putut mișca doar ochii și i-am învârtit ușor în jur, în interiorul ambulanței. Mâinile îmi erau umflate dureros și înnegrite, m-am gândit că se vor necroza în curând. Mi-am amintit de o vorbă a mamei, spusă într-o ceartă, ,,Să ți se usuce mâinile și să pice!”, acum blestemul ei se materializa. Am auzit un sfârâit și în aer s-a împrăștiat un miros de carne arsă. Era bisturiul electric care mă despica.  Simțeam fiecare durere din timpul operației și nu mă puteam opune. Eram captivă în propriul corp. Am început să mă gândesc la viața mea scurtă, oare cu ce greșisem în 25 de ani de existență ca să merit o asemenea soartă.

Presupusul medic a început să vorbească cu ai săi coechipieri:

– Pensă, vă rog. Mai repede, măi băieți, că mai avem multe operații de făcut în seara asta. Vreau să terminăm mai repede cu internele și vreau să-i recoltăm și creierul, mă va ajuta în studiul pentru teza de doctorat.

Lumea din proza Amaliei este o lume a contrastelor prin care ea își face drum cu curaj și talent. Lecturile Amaliei Melnic au plăcut, comentariile au fost încurajatoare, am felicitat-o. Leonida Corneliu Chifu a făcut recomandări de lecturi similare din literatura universală și autohtonă.

Mult succes, Amalia!

Au participat: Emilia Luchian, Amalia Melnic, Luminița Bratu, Ramona Müller, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Lansarea primului număr din acest an al prestigioasei Reviste Euphorion de la Sibiu, un număr de o profundă încărcătură emoțională dedicat memoriei și operei poetului Ion Stratan, a generat o caldă și firească reverberație în spațiul cultural ploieștean.
Drept replică la acest act de restituire și prețuire critică, Asociația Culturală „24pharte” Ploiești și Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” – comunitatea de suflet în care amintirea genialului „Nino” Stratan este păstrată vie prin evocări constante și proiecte editoriale de anvergură – au transmis o scrisoare deschisă adresată scriitorului Silviu Guga și întregii comunități literare din jurul acestei publicații.
Dincolo de felicitările frățești destinate echipei editoriale din Sibiu, se relevă detalii biografice și istorice prețioase din anii ’80, care reconfirmă legăturile dintre Ion Stratan și comunitatea literară sibiană. Publicăm mai jos textul integral al acestei scrisori, ca mărturie a unei solidarități culturale de elită și a unui destin poetic care continuă să unească geografii literare.

Stimate domnule Silviu Guga,

Evenimentul de lansare a primului număr din acest an al Revistei Euphorion – dedicat, după cum se vede, poetului de suflet al cenaclului nostru – ne bucură peste măsură.

Cu această ocazie, vă transmitem cele mai calde felicitări pentru apariția revistei și pentru efortul remarcabil de a menține viu dialogul cultural de înaltă ținută.

Ion Stratan este extrem de iubit la Ploiești și mai ales în cadrul comunității noastre literare, ai cărei câțiva membri vechi păstrează amintiri inegalabile cu distinsul poet. Anul trecut, când s-au împlinit 70 de ani de la nașterea sa, am organizat două momente comemorative dedicate genialului poet, în cadrul cărora s-au împărtășit povești rare despre viața și creația acestuia. Aceste evocări se reflectă și în paginile Antologiei Cenaclului 2025-2026, volume pe care le avem în pregătire și pe care am dori să vi le trimitem imediat ce vor ieși de sub tipar.

Dacă am fi aflat din timp de evenimentul dumneavoastră, ne-ar fi făcut o deosebită plăcere să participăm. Totuși, este posibil ca un membru al cenaclului nostru, care ar putea călători în aceste zile la Sibiu în interes personal, să reușească să fie de față.

Pentru a confirma că Sibiul nu a fost deloc un oraș indiferent poetului, amintim că, în anii ’80, Ion Stratan, însoțit de prietenul său Florin Manole, a fost invitat și așteptat cu căldură de Mircea Ivănescu și Ștefan Augustin Doinaș, participând împreună la un important eveniment cultural al vremii. De altfel, Ștefan Augustin Doinaș l-a sprijinit ulterior pe Nino Stratan pentru primirea Premiului Academiei Române „Mihai Eminescu” pentru poezie.

Ne bucurăm din tot sufletul că el nu ne aparține doar nouă și că spiritul său a atins, cu aripile geniului, și frumoasa zonă a Sibiului.

Vă transmitem dumneavoastră, precum și întregii comunități literare din jurul Revistei Euphorion, salutul călduros al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” din Ploiești și al Asociației Culturale „24 PH ARTE” Ploiești – în grija căreia funcționează cenaclul. Acestor gânduri bune li se alătură cele ale președintelui asociației, precum și ale tuturor celor, nu puțini, care i-au fost prieteni și apropiați poetului elogiat de dumneavoastră.

 Cu deosebit respect,

Ioan Vintilă Fintiș, Președintele Asociației Culturale „24 PH ARTE” Ploiești

Doina Ofelia Davidescu, secretar literar al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale”, Ploiești

Felicitări dlui redactor șef, scriitorul Dumitru Chioaru cât și întregului colectiv redacțional al Revistei Euphorion pentru acest număr de colecție, care readuce în prim-plan, cu atâta acuratețe și sensibilitate, geniul inegalabil al lui Ion Stratan.

Doina Ofelia Davidescu

A fost o seară cu iz nichitian și parfum de mai – une soirée pour les connaisseurs, cum s-ar putea spune. Întâlnirea – intimă și fără conveniențe speciale a cenacliștilor și a invitaților, în sala Studio a Filarmonicii ploieștene, a debutat cu rubrica „Cea mai recentă creație”, onorată prin lectura celor mai noi și inspirate texte din atelierele literare: Liana Sprânceană (Dorul, Blitz), Luminița Bratu (Seara aceea era despre noi), Emilia Luchian (Marmură și umbră, Jocul de rol), Cati Rodica Enache (Poem fără nume), Maria Bem (Mă caut prin gând – poem personal și Autoportret de Nichita Stănescu).

A urmat prezentarea unei conferințe cu titlu și conținut valoros: „De la revoluția limbajului poetic la noua reziliență «impersonală» – incursiune în universul simbolic stănescian”, susținută sub formă de masterclass de către prețiosul invitat al cenaclului, dl. profesor Sever Avram, o personalitate multivalentă, activă atât în mediul literar, cât și în cel științific sau economic, care a propus o incursiune de înaltă ținută academică în universul simbolic stănescian, radiografiind totodată criza spirituală a Europei contemporane.

Prezentat succint de amfitrionul serii, Florin Manole, invitatul s-a definit evocând cu emoție personalitatea profesorului Constantin Enciu, cel care l-a îndrumat în anii de liceu și care a fost, totodată, profesorul mamei domniei sale, dar și al poetului Nichita Stănescu. În timpul studiilor universitare, domnul Sever Avram mărturisește că a fost ghidat în cariera de critic de către Eugen Simion, a participat activ la ședințele Cenaclului Universitas (președinte) și a amintit debutul în revista Amfiteatru.

Vorbitorul a dezvăluit că oferirea unei imagini retrospective asupra postumității lui Nichita Stănescu reprezintă un experiment laborios. Cu ocazia debutului său, care a implicat un studiu aproape exhaustiv al operei lui Goethe, autorul s-a aflat în fața necesității de a introduce filtre conceptuale care să permită o conectare corectă la această problematică. Alegerea unor citate-cheie din lirica stănesciană a transformat întreaga expunere într-una extrem de provocatoare.

Pilonii textuali: De la Elegii la Laus Ptolemaei

Un fragment, extras din „A unsprezecea elegie”, constituie enunțarea miezului programatic al întregii opere nichitiene: „Totul e simplu, atât de simplu încât/ devine de neînțeles…”. Versul este considerat extrem de percutant, ca și cum ar fi fost scris în ziua de azi – un veritabil manifest al cunoașterii și al stării de „a fi înlăuntrul lucrurilor”. Exegeza modernă îl consideră unul dintre cele mai puternice manifeste ale cunoașterii prin imanență din întreaga poezie a secolului al XX-lea. În acest context, gravitația devine o figură a cunoașterii: nu este vorba despre contemplarea planetelor, ci despre forța care le ține unite. A cunoaște înseamnă, așadar, a simți forța de atracție dintre cunoscător și cunoscut, poemul fiind, în mod sincron, un program poetic, filosofic și spiritual.

Un alt text, selectat din volumul „Laus Ptolemaei” (publicat în anul 1968), aduce în prim-plan imaginea Pământului plat ca figură a imanenței. În viziunea autorului, gestul poetic de a declara Pământul plat nu este o simplă metaforă, ci apare ca o minuțioasă și profundă operație filozofică.

Conferința a continuat cu referiri la pasaje alese din volumul dialogic Antimetafizica. Autorul remarcă la Nichita Stănescu ceea ce poate fi considerat o plasă de siguranță conceptuală, și anume depersonalizarea gnoseologică. Aceasta reprezintă, oarecum, o preluare a tradiției de la T.S. Eliot, care s-a impregnat în mindset-ul poetului și al cititorului, fiind însă proiectată de Nichita într-o retortă superioară. Citându-l pe Roland Barthes, vorbitorul a subliniat ideea că cititorul devine complicele celui care înfăptuiește actul ideogramei poetice.
Citatele alese de conferențiar din Antimetafizica vizează raportul dintre real și antireal – o dinamică pe care Mircea Eliade nu a putut-o explica pe deplin, ci doar Ioan Petru Culianu, în mod parțial. Această dezvăluire este făcută de poet într-un exercițiu de dialog cu Aurelian Titu Dumitrescu.

Relația dintre Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de complicitate creativă și mentorat din literatura română, materializată într-o operă unică. Legătura lor transformă conceptul teoretic de „cititor-complice” într-o realitate vie, în care tânărul poet devine interlocutorul, oglinda și co-autorul ultimilor ani din viața geniului nichitian, relație reflectată magistral în volumul Antimetafizica prin formula „excesului de ireal atribuit realului”.

Antiprogramul poetic și salvarea culturii europene

Această interpretare propune, în esență, un antiprogram antipoetic. Nu este vorba aici despre romantism sau bovarism; intimismul nu este distrus și nu se urmărește construirea unei lumi fictive suprapuse peste real, așa cum întâlnim la Borges. Miza o reprezintă întoarcerea la real prin curățarea acestuia de ireal, o decamuflare a sacrului din profan. Textul face trimitere la filozofia surprinsă în „Des choses cachées depuis la fondation du monde” și realizează un racord la Mircea Eliade („singura realitate reală… este mitul”), dar și la interpretarea lui Călin-Andrei Mihăilescu („mitul trebuie crezut pe cuvânt”).

Autorul a intercalat în expunerea sa necesitatea salvării culturii europene (văzută ca o „insulă de umanism”) și a ceea ce înseamnă Europa cu adevărat. Invocând ideea „devenirii unei singure gândiri și economii”, formulată de Mario Draghi, vorbitorul a subliniat că, fără un ethos valabil, nu vom putea face față provocărilor contemporane. Din acest punct de vedere, Nichita Stănescu este un generator de inspirație simbolico-arhetipală. Problema alienării actuale ar putea fi explicată tocmai prin ruptura dintre conștiință și straturile sale generative profunde, acolo unde sensul nu mai este fixat în limbajul instrumental.

În această cheie, transformarea iubirii în caritas – definită de Martin Heidegger drept o „sălășluire protectivă” – devine esențială pentru a putea rezista în competiția cu zonele globale „mai reci”, dedicate exclusiv profitului, precum China și SUA. Totodată, amintind de primul festival „Nichita Stănescu” și făcând trimitere la studiile cercetătorului Sergiu Al-George (bun înțelegător al lui Brâncuși, Enescu și Eminescu), autorul a evidențiat că paradoxala prezență a „non-alogenilor” (precum Eminovici, Caragiale sau Nichita) a făcut ca spiritul românesc să fie mai profund înțeles.

Diagnosticul prezentului: Alienare structurală și Gândire slabă

Luând în considerare teza lui Ștefan Lupașcu (Logica dinamică a contradictoriului), alienarea societății de astăzi devine una structurală, iar nu accidentală. Inautenticitatea dominantă duce la dispariția sincerității, interzicându-ne accesul la dimensiunea esențială din noi înșine. Arhetipurile sunt vizitate astăzi doar „muzeal”, fiind pierdută posibilitatea unei candori fructuoase și provocatoare. Pentru a descrie acest fenomen, textul apelează la conceptul lui Gianni Vattimo, il pensiero debole („gândirea slabă”), care admite ultrarelativismul epocii actuale. Totuși, interpretarea lui Vattimo asupra „morții lui Dumnezeu” nu produce un nihilism steril, ci generează sensul ca rezonanță – o intuiție pe care Nichita Stănescu a avut-o din plin.

La poetul român, autenticitatea devine o practică de locuire a contradicției, de unde izvorăște și imanența vizualizării lumii în complexitatea ei halucinantă. Profesorul Sever Avram propune o comparație tripartită între raportul dintre ființă, limbaj și original:

• Martin Heidegger: pentru care libertatea nu înseamnă autonomie psihologică, permisivitate sau frivolitate, ci o revelare a ființei primordiale (asumare profundă orientată spre dezvăluirea originalității);
• Sergiu Al-George: care urmărește persistența structurilor simbolice arhaice, universalul fiind un simbol recurent;
• Nichita Stănescu: la care limbajul forțează irupția originalului.

În sprijinul acestei idei sunt evocate personalități precum Amita Bhose, dar și un studiu semnat de Gabriel Liiceanu, care îi aduce laolaltă pe Hölderlin, Trakl și Rilke în jurul conceptului de „locuire în precaritate a ființei umane”. Este amintit, de asemenea, un eseu de tinerețe al lui Florin Manole, ce gravita în jurul ideii că „opera este locul unde adevărul ființei se dezvăluie”. Profesorul Sever Avram a insistat pe faptul că opera nu trebuie să aclameze nevrozele individuale într-o primordialitate dezarmantă.

Conferențiarul a pus în contrast „omul friabil” al lui Alberto Giacometti cu „omul friabil identitar” teoretizat de Anthony Giddens, descriind individul contemporan ca pe cineva care nu mai are curajul de a căuta adevărul, refugiindu-se în anecdotica știrilor – comportament văzut ca o probă de anxietate și disperare socială. În antiteză cu această derivă, unde – potrivit lui Dan Alexe  – riscăm să devenim prizonierii unei „dacopatii” generalizate, arhetipurile nu aparțin trecutului. În perspectiva lui Carl Gustav Jung, ele constituie matrici vii.

Libertatea ca irupție a originalului

Prin urmare, Nichita devine „poetul recuperării arhetipale” printr-o reconectare activă la sursele primordiale. Antimetafizica și necuvintele nichitiene nu distrug metafizica; ele reprezintă un joc reverberant de cuvinte care încearcă să spargă convenționalismul limbajului pentru reactivarea transistorică a sensului (sau a „noimei”, în termenii lui Constantin Noica). Libertatea la Nichita este, așadar, actul creator prin care limbajul forțează irupția originalului.

În final, autorul a relevat o discuție anterioară cu Florin Manole legată de „spaima de libertate” a lui Erich Fromm. Concluzia serii a fost una gravă: actualitatea pare a fi o lume a rătăcirii (a „Satanei”), iar nu a spiritului adevărului, îndreptându-se spre o autodistrugere spirituală a speciei, într-un sens similar celui evocat de Andrei Tarkovski în filmul Solaris. Totuși, în sens spiritualist, această transformare poate fi privită ca un drum spre mântuire prin Apocalipsă, iar antecamera în care ne aflăm astăzi induce, mai presus de toate, necesitatea unei reflectări profunde.

Discuțiile care au urmat nu s-au lăsat deloc așteptate, publicul prezent reacționând cu efervescență la temele incitante ridicate de Sever Avram. Amfitrionul Florin Manole a redeschis dialogul concentrându-se pe binomul indisolubil dintre poezie și adevăr. El a subliniat că, într-o epocă a deconstrucției, poezia rămâne ultimul refugiu al adevărului ființei, locul unde limbajul își recuperează sacralitatea pierdută.

O atenție deosebită a fost acordată perspectivei poeziei contemporane în fața prezenței tot mai provocatoare și perturbatoare a Inteligenței Artificiale (AI). Liana Sprânceană a adus în discuție impactul noilor algoritmi generativi și fenomenul „influencerilor moderni”, care redefinesc consumul de cultură pe platformele virtuale. S-a ridicat o întrebare legitimă: poate AI-ul să replice vreodată „necuvântul” sau „irupția originalului” stănescian, ori tehnologia doar ambalează estetic o formă de inautenticitate structurală?

Alte nuanțe de substanță au fost introduse în dezbatere de comentariile lui Leonida Corneliu Chifu, dar și de Gabriela Petri cât și de Cati Rodica Enache, care au completat tabloul receptării actuale a liricii. S-a discutat despre riscul ca arhetipurile poetice să fie aplatizate de logica algoritmilor de rețea, dar și despre nevoia stringentă ca noile generații de creatori să își mențină acea „candoare fructuoasă” invocată în conferință. Intervențiile celor prezenți au demonstrat că, departe de a fi un simplu exercițiu literar, redescoperirea lui Nichita reprezintă o armă conceptuală vie împotriva ultrarelativismului și a alienării tehnologice contemporane.

După aplauze și felicitări, rigoarea academică s-a dizolvat firesc în boema unui pahar cu vin.

Au participat: Sever Avram, Florin Manole, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Cătălin Apostol, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Eduard-Gabriel Tănase, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin și alți invitați.

Fotografii: Liana Sprânceană, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

INVITAȚIE

Dragi cenacliști și prieteni ai spiritului literar,

Avem deosebita plăcere de a vă invita luni, 18.05.2026, ora 17.00, la o nouă întâlnire de referință sub egida Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești.

Punctul central al evenimentului va fi conferința susținută de domnul profesor SEVER AVRAM — scriitor, critic literar, membru de onoare al Asociației Culturale „24 PH ARTE” Ploiești și colaborator al jurnalului online 24pharte.ro, care ne propune o incursiune fascinantă în universul celui care a reinventat limba română, printr-o expunere de excepție:

„De la revoluția limbajului poetic la noua reziliență «impersonală» – incursiune în universul simbolic stănescian”

Amfitrionul evenimentului va fi scriitorul Florin Manole.

Întâlnirea va fi marcată și de rubrica Cea mai recentă creație, onorată de membrii cenaclului prin lectura celor mai noi și inspirate texte din atelierele lor literare.

Vă așteptăm cu drag, în sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, să ne bucurăm împreună de această oportunitate culturală, într-o atmosferă de autentică efervescență intelectuală.

Afiș, invitație, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Întâlnirea cenacliștilor de luni seara a îmbinat lectura entuziastă a celor mai recente creații cu o incursiune în istoria și literatura Franței, dar și cu jurnalul de călătorie Cinci zile de vis la Paris, semnat de Maria Bem.

Cea mai recentă creație a adus pe scena imaginară a cenaclului atât poezie, cât și proză. La capitolul lirism, au lecturat: Liana Sprânceană (Viața la superlativ, Să fie mai), Luminița Bratu (Multiplu de trei), Gigi Stănescu (Catrene), Sorana Brucăr (Fără titlu, Cubul lui Nichita, Greșeala primordială) și Emilia Luchian (Vers nelămurit, Bilet de intrare).  Proza a fost reprezentată de Amalia Melnic (Fără titlu, Iarna nucleară) și de Eduard-Gabriel Tănase care, cu un text inspirat de Hemingway (Pielea elefantului alb) –, și fără a dezvălui toate detaliile, i-a provocat pe cei prezenți la un concurs pentru a ghici cine se află în spatele creației sale. Cati Rodica Enache a prezentat un mic eseu despre Sahaja Yoga (Shri Mataji Nirmala Devi: „Cine-și cunoaște sufletul, îl cunoaște pe Dumnezeu”) și un poem de Khalil Gibran.

11 Minute de Istorie a propus un popas în trecutul Franței. Prin expunerea captivantă a profesoarei Emilia Luchian, participanții au fost invitați să își imagineze cauzele înfrângerii lui Napoleon în Rusia.

Campania din Rusia din 1812 a reprezentat un dezastru militar pentru Napoleon Bonaparte din cauza unei fuziuni fatale între erorile strategice, factorii umani și condițiile climatice extreme. Orgoliul Țarului Alexandru I, care a refuzat categoric orice negociere de pace în ciuda ocupării Moscovei, a prelungit conflictul și a forțat o așteptare inutilă de peste o lună din partea împăratului francez. Conducerea excesiv de centralizată a lui Napoleon a paralizat inițiativa mareșalilor săi, iar subestimarea distanțelor uriașe a dus la prelungirea exagerată a liniilor de aprovizionare. În fața invaziei, reziliența națională rusă s-a manifestat prin tactica pământului pârjolit și printr-un război de gherilă necruțător. Țăranii și-au incendiat propriile recolte, iar cavaleria rapidă a cazacilor a hărțuit constant flancurile armatei franceze în retragere. Incendierea Moscovei i-a lăsat pe invadatori fără adăpost, forțându-i să mărșăluiască înapoi prin iarna rusească necruțătoare în haine neadecvate, concepute inițial pentru campanii rapide de vară. Deși legenda nasturilor de cositor pulverizați de gerul extrem rămâne un mit urban demontat de istorici realitatea echipamentului insuficient a decimat trupele. În lipsa resurselor locale, sistemul napoleonian de aprovizionare prin rechiziții a eșuat complet, provocând jafuri generalizate și o degradare morală profundă. Foametea extremă și bolile au transformat Grande Armée dintr-o forță de elită într-o masă dezorganizată de oameni care își abandonau camarazii bolnavi pe marginea drumului pentru a supraviețui, pecetluind astfel prăbușirea Imperiului Francez.

Dintre cele mai importante momente militare au fost amintite: Bătălia de la Borodino (septembrie 1812) – cea mai sângeroasă din campanie, unde feldmareșalul Kutuzov i-a opus o rezistență acerbă lui Napoleon și mareșalilor săi Louis-Nicolas Davout și Joachim Murat; deși Napoleon a obținut o victorie tactică și a deschis drumul spre Moscova, pierderile umane au fost uriașe de ambele părți – și Bătălia de la Berezina (noiembrie 1812), care a marcat finalul dezastruos al campaniei, deși Napoleon a reușit să evite încercuirea grație mareșalului Michel Ney. În final, lectora a făcut o remarcă surprinzătoare, asemănându-l pe Napoleon cu Rodin: „ambii au furat”. Dacă împăratul francez a jefuit tezaurele Europei și ale Moscovei pentru a finanța măreția Imperiului, marele sculptor Auguste Rodin a fost acuzat în epocă că a „furat” din creația Camillei Claudel, însușindu-și pe nedrept ideile și tehnicile inovatoare ale acesteia.

Lecția de poezie, propusă de Doina Ofelia Davidescu într-o căutată armonie cu tema întâlnirii, a fost dedicată câtorva aspecte inedite din viața și opera lui Charles Baudelaire.
Dincolo de opera sa revoluționară, viața lui Baudelaire a fost una a exceselor și a instabilității: a locuit în peste 40 de case din cauza datoriilor, a risipit rapid averea familiei din obsesia pentru dandyism, iar părinții l-au trimis forțat într-o călătorie spre India pe care a abandonat-o rapid. A experimentat cu substanțe interzise în celebrul Club al Hașișului și a tradus timp de 17 ani opera lui Edgar Allan Poe, pe care îl considera un geamăn spiritual. Publicarea volumului Florile Răului în 1857 i-a adus o condamnare pentru obscenitate și cenzurarea a șase poeme, iar sfârșitul i-a fost marcat de un atac cerebral cauzat de sifilis, care l-a lăsat mut și paralizat.

Ciclul Tableaux parisiens a fost introdus în ediția din anul 1861 a volumului Les Fleurs du mal, reflectând melancolia urbană și transformarea radicală a Parisului într-o metropolă modernă sub conducerea baronului Haussmann. Întregul volum îi este dedicat lui Théophile Gautier:

„Poetului impecabil,
neîntrecutului magician al literelor franceze,
preaiubitului şi preaveneratului meu
maestru şi prieten
Théophile Gautier
cu sentimentele celei mai adânci smerenii
îi închin
aceste flori maladive.” – C.B.

Poetul devine un flâneur, un observator atent care descoperă frumusețea în efemer, banal și degradare, transformând orașul într-un organism viu marcat de contraste puternice între splendoare și mizerie sau între vis și spleen. În plan personal, universul său poetic a fost profund influențat de trei muze ce reprezentau ipostaze distincte ale iubirii: Jeanne Duval – „Venus cea neagră” a pasiunii carnale, Apollonie Sabatier – „Venus cea albă” a idealului spiritual, și Marie Daubrun – „Venus cea verde” a consolării și camaraderiei.

Din ciclul Tableaux parisiens, în care Baudelaire extrage frumusețea din suferința urbană, au fost alese pentru lectură trei poeme. Dacă în Unei cerșetoare roșcate el transfigurează mizeria unei fete sărace într-o viziune a nobleții și a eleganței poetice, în Lebăda pasărea captivă pe pavajul uscat al Parisului devine o alegorie a artistului exilat într-o lume modernă și degradată. În Bătrânele, poetul urmărește figurile fragile de pe străzi, văzând în ele simboluri ale singurătății și ale timpului care distruge frumusețea trecută. Toate aceste poeme transformă marginalizații și degradarea în simboluri ale condiției umane.

„Parisul meu se schimbă! Dar nu melancolia!
Foburguri vechi şi schele, clădiri, palate noi
Îşi ţes la mine-n suflet uşor alegoria
Şi amintirea scumpă mai grea e ca un sloi.” (Lebăda – Charles Baudelaire)

„Prin încâlceala vastă a vechii capitale,
În care pân’ şi groaza cunoaşte-al vrăjii har,
Eu urmăresc, supusul umorilor fatale,
Fiinţe decrepite c-un farmec singular.
Au fost femei odată aceste pocitanii,
Lais ori Eponina! Gheboase, strâmbe, seci,
Să le iubim! Au suflet, nu le-omorâră anii…
În fuste destrămate şi în veşminte reci…” (Bătrânele – Charles Baudelaire)

A doua parte a serii a fost rezervată unei lecturi de cenaclu inedite, ce a transformat sala într-un spațiu al visării și al evadării culturale. Protagonista serii, scriitoarea Maria Bem, ne-a prezentat cel mai recent volum al său, Cinci zile de vis la Paris – Jurnal de călătorie, apărut la Editura PIM, Iași, în anul 2025. În prefață, mărturisirea autoarei stabilește tonul întregii scrieri: „Visul copilăriei mele a purtat mereu numele Parisului”.

Departe de a fi un simplu ghid turistic, volumul este o confesiune caldă și profund personală. Cartea este structurată în capitole distincte ce surprind impresiile autoarei de pe parcursul celor cinci zile, fiecare secțiune fiind înnobilată cu motto-uri atent alese și note sugestive care îi îmbogățesc sensul:

• Ziua întâi – Emoția Parisului: un tur fascinant al celor mai frumoase obiective turistice: Domul Invalizilor, Place de la Concorde, Arcul de Triumf, impresionantele poduri peste Sena, piețe și bulevarde celebre.
• Ziua a doua – Valea Loirei: explorarea unui șirag de castele minunate, cu istorii fascinante, printre care autoarea amintește Chambord, Blois și Chenonceau.
• Ziua a treia – Sub umbrelele Parisului: pașii au purtat-o, cu emoții sincere, către Catedrala Notre-Dame, Muzeul Luvru și Turnul Eiffel.
• Ziua a patra – o zi de splendoare și spiritualitate, dedicată Palatului Versailles și mirificelor sale grădini, urmată de o incursiune pe Colina Montmartre și la Bazilica Sacré-Cœur.
• Ziua a cincea – cea de rămas-bun, dar nu înainte de a realiza un scurt tur prin cartierul modern La Défense și o vizită la domeniul regal Fontainebleau.

Volumul se încheie cu o postfață și un delicat poem:

„Plecăciune, Paris
Te las în urmă, oraș de lumină,
Dar inima-mi bate în ritmul tău blând.
Pe Sena sclipesc dorințe și vise,
Se-ascunde în ele un vechi legământ.
Am fost o clipă parte din tine,…” (Poem de încheiere – Maria Bem)

De altfel, versurile Mariei Bem se împletesc cu povestea călătoriei într-un mod nostalgic și seducător, creând o armonie perfectă între precizia jurnalului și vibrația lirică. Poezia nu apare ca un simplu ornament, ci ca o prelungire firească a trăirilor sale; acolo unde proza se oprește pentru a admira un detaliu arhitectural sau o stradă îngustă, versul intervine pentru a surprinde trecerea timpului, melancolia amintirilor și fiorul descoperirii. Această fuziune stilistică transformă fiecare pagină într-o experiență multisenzorială.

Vocea caldă și plăcută a autoarei, care și-a lecturat fragmentele cu o sinceritate cuceritoare, ne-a purtat timp de aproape un ceas într-un vis frumos de-a lungul cheiurilor Senei și în împrejurimi. Am simțit, rând pe rând, freamătul marilor bulevarde, tăcerea solemnă din grădinile de la Versailles și boema artistică de pe Colina Montmartre. Lectura sa a avut puterea rară de a dizolva distanțele, aducând spiritul parizian direct în mijlocul nostru. Dacă cineva ne-ar fi întrebat în acel moment de grație: „Când ați vizitat ultima oară Parisul?”, răspunsul nostru ar fi fost, fără nicio ezitare: „Acum!”.

Autoarea ne-a oferit, cu emoție și bucurie, autografe pe exemplarele dăruite și ne-a prezentat câteva dintre premiile obținute la competițiile literare la care a participat recent.

Comentariile de la final ale celor prezenți au fost pline de entuziasm, confirmând frumusețea  acestei întâlniri de suflet.
Seara s-a încheiat cu intervenția lui Florin Manole, care a felicitat-o pe Maria Bem și a propus o serie de ajustări constructive pentru creațiile prezentate de Sorana Brucăr și Cati Rodica Enache, exprimându-și, totodată, aprecierea față de prestația provocatoare a lui Eduard-Gabriel Tănase.

Au participat: Maria Bem, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Florin Oprea-Sălceanu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Gigi Stănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Când lumina începutului de mai capătă o blândețe aparte, iar natura își întoarce cu candoare paginile, vă invităm să ne reîntâlnim pentru a explora cu prospețime și entuziasm, teritoriile spiritului.

Vă așteptăm la o nouă ședință a Cenaclului nostru luni, 4 mai 2026, ora 17:00, în Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

Protagonista întâlnirii, scriitoarea Maria Bem, ne va prezenta recentul său volum, Cinci zile de vis la Paris- Jurnal de călătorie, apărut la Editura Pim, Iași, 2025.

Programul se va desfășura cu respectarea rubricilor tradiționale, incluzând invitații la comentarii, discuții, intervenții critice și reflecții spontane:

• Cea mai recentă creație
• Lecția de poezie – Charles Baudelaire Tableaux parisiens – lector: Doina Ofelia Davidescu
• 11 minute de istorie – lector permanent: prof. Emilia Luchian
• Lectura de Cenaclu – Maria Bem: Cinci zile de vis la Paris – Jurnal de călătorie

Invitație, afiș, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliștii, invitații și prietenii cenaclului au avut prilejul unei noi și frumoase întâlniri, dedicată de această dată uneia dintre cele mai fascinante personalități ale culturii române și universale, Constantin Brâncuși, propunând o reîntoarcere, atent dozată între emoție și reflecție, către figura tutelară a sculptorului, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la naștere.

Într-un firesc tradițional, rubrica „Cea mai recentă creație” a funcționat ca un prim prag de apropiere, încercând să aducă un modest omagiu marelui artist. Au fost prezentate texte în versuri și proză inspirate din viața și spiritul lui Brâncuși, și nu numai. Au citit: Luminița Bratu („O zi cât viața”, „Sculptorul”), Cati Rodica Enache („Pasărea măiastră” și evocarea celebrului proces juridic prin care operele trimise în SUA pentru o expoziție au fost considerate unelte și supuse taxelor vamale, situație remediată ulterior în instanță), Maria Bem („Omagiu brâncușian”), Liana Sprânceană („Frustum”, aforisme), Doina Ofelia Davidescu („Paris, 1938” – o scurtă ficțiune despre întâlnirea lui Brâncuși cu Maria Tănase).

Lectorii serii brâncușiene – sculptorul Eugen Petri și soția sa, Gabriela Petri – au oferit o incursiune captivantă, însoțită de suport vizual (PowerPoint), în universul creatorului care a redefinit sculptura modernă, structurată în două momente distincte și complementare.

Prima parte, susținută de Gabriela Petri, a urmărit cu o anumită rigoare și sensibilitate traseul formării lui Brâncuși, de la Hobița la Paris. Expunerea  a mizat pe detalii mai puțin frecventate, pe acele „contururi secundare” care, puse cap la cap, luminează devenirea unui destin. Sprijinită pe repere bibliografice solide – de la Vasile Georgescu Paleolog, un fidel exeget al sculptorului, la Doina Lemny, unul dintre cei mai importanți și riguroși cercetători ai operei brâncușiene ș.a., prezentarea a evidențiat nu doar etapele biografice, ci și tensiunea dintre origine și desprindere, dintre lumea satului și deschiderea către universalitate.

Parcursul dintre cele două borne ale existenței lui Brâncuși (19 februarie 1876 – 16 martie 1957), începând cu Hobița și cu plaiurile natale și încheindu-se cu atmosfera unui Paris cosmopolit și atrăgător, a fost prezentat în strânsă legătură cu contextul epocii. Dacă începuturile au fost marcate de dificultăți și de un drum anevoios, destinul artistului s-a transformat treptat, acesta devenind, dintr-un creator neînțeles și adesea ignorat, o figură recunoscută și celebrată pe plan internațional.

Evocarea Hobiței, a plaiurilor natale dar și a copilăriei, cu acea formulă memorabilă – „tezaur de fericire pentru toată viața” – a pregătit, în mod subtil, înțelegerea ulterioarei esențializări a formei. Nimic nu pare întâmplător în acest parcurs: nici plecarea „decisă” printr-un gest ludic al aruncării unei monede, nici întâlnirea timpurie cu sculptura, nici ucenicia în atelierul lui Rodin. Finalul, marcat de îndemnul matern – „Du-te, mamă, că nu ți-e scris să stai în umbra unui sat” – a funcționat ca o cheie simbolică a întregii deveniri.

Al doilea moment, susținut de Eugen Petri, a propus o perspectivă contemporană asupra operei brâncușiene – un unghi de înțelegere și de simțire a sculptorului, privit prin ochii și experiența unui artist al secolului XXI. Expunerea a fost susținută de imagini sugestive, pe un fond muzical inspirat din folclorul românesc, aparținând lui Erik Satie, menite să apropie publicul de esența gândirii și sensibilității lui Brâncuși.

A fost evocată și perioada în care sculptorul a fost criticat, fiind considerat, la un moment dat, un „artist animalier”, datorită simbolurilor recurente din opera sa (cocoșul, țestoasa, pasărea, peștele). Cel care avea să devină un mare inovator și-a început ucenicia în atelierul lui Rodin, pe care îl părăsește însă după un timp, rostind celebra afirmație: „La umbra copacilor mari nu crește nimic”. Astfel, încheie o etapă și deschide o alta, radical diferită.

Părăsind perioada realistă de început, Brâncuși se înscrie, prin originalitatea sa, în contextul marilor transformări artistice de la începutul secolului al XX-lea, alături de noile curente din artă și arhitectură: Art Nouveau în Franța și Jugendstil în Germania (Stilul 1900), caracterizate prin inspirația din natură.

Au fost aduse în prim-plan lucrări realizate după depășirea etapei realiste: „Sărutul” sau portretul „Baronesei”, unde artistul abandonează finisajele tradiționale, optând pentru o expresivitate mai directă, cu o eboșă puternică. A fost amintită și observația Doinei Lemny: „Brâncuși te face să gândești depărtându-te de înțelegerea realistă”.

Un tandem inspirațional inedit a fost conturat între Constantin Brâncuși și Wilhelm Lehmbruck. Lectorul a evocat, de asemenea, prietenia cu Modigliani, precum și un impresionant șir de artiști influențați de viziunea brâncușiană: Wilhelm Lehmbruck, Amedeo Modigliani, Hans Hartung, Isamu Noguchi, Henry Moore, Alexander Archipenko, Naum Gabo, Alexander Calder, Marcel Duchamp și Alberto Giacometti.

Modul în care Brâncuși a „curățat” forma de detalii inutile pentru a ajunge la esență – exemplificat prin „Domnișoara Pogany” – a influențat generații întregi de artiști occidentali, de la moderniști până la minimaliștii americani.

Au fost prezentate lucrări reprezentative, începând cu „Ecorșeul” („Jupuitul”), evidențiindu-se tehnica inovatoare a cioplirii directe, renunțarea la detalii, explorarea diferitelor materiale (precum marmura cu venatură), dar și importanța soclului, conceput ca o operă de artă în sine.

Un moment aparte l-a constituit evocarea boemei pariziene. Printr-o istorioară amuzantă, a fost prezentată simularea, alături de prieteni apropiați (Marcel Duchamp, soția acestuia și Erik Satie), în atelierul lui Brâncuși, a procesului intentat statului american, în urma clasificării eronate a sculpturilor drept „obiecte industriale”.

Au fost amintite și episoadele în care lucrările lui Brâncuși au fost refuzate sau cenzurate, artistul regăsindu-se uneori în contexte similare la „Salonului Refuzaților”, fără ca acest lucru să-i diminueze forța creatoare.

Spiritualizarea formelor tradiționale ocupă un loc central în opera sa. „Coloana Infinitului” reprezintă punctul culminant al acestui proces, inspirată de stâlpul de pridvor al caselor țărănești, transformat din element utilitar într-un simbol metafizic al ascensiunii.

Un segment important al expunerii a fost dedicat sculptorilor români influențați de Brâncuși, dintre care s-au remarcat George Apostu, Marian Zidaru și Vlad Ciobanu.

Acordând o importanță esențială dialogului cu materialul și dezvoltând un limbaj artistic personal, Eugen Petri însuși se recunoaște sub influența marelui sculptor, ilustrând acest fapt prin lucrări precum: „Arcul Împăcării”, „Sfatul Prelaților”, „Aripa Îngerului”, „Magul”, „Turnul Babel”, „Scara îngerilor”.

A fost, în ansamblu, o seară echilibrată, în care informația nu a sufocat emoția, iar admirația nu a alunecat în retorică. Mai mult decât o evocare, întâlnirea a funcționat ca un exercițiu de apropiere – nu neapărat de imaginea monumentală a lui Brâncuși, ci mai ales de acea simplitate esențială pe care opera sa o reclamă și o impune. Expunerile au captat atenția celor prezenți, bucurându-se de intervenția avizată a lui Alice Neculea ș.a. Au fost răsplătite cu aprecieri, aplauze și discuții de final.

Au participat: Gabriela și Eugen Petri, Alice Neculea, Luminița Bratu, Maria Bem, Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea-Sălceanu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Manoliu, Gigi Stănescu, Dan Constantin

Invitați: fam. prof. Petrescu, fam. Nicolescu, prof. Pătrașcu, av. Alecu, Radu Cosma, Doru Gogulancea ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

 

Aș vrea
Să-mi spui
În fiecare zi
Câte un cuvânt
Din cele
Nerostite între noi
Tată
Cuvintele
Ar forma
Propoziții
Apoi fraze
Apoi Învățaturi
Pentru o lume
Care moare
Îi auzi strigătul,
Tată?
Prin fum și praf
Întinde mâini
Cerând ajutor
Oglinda realității
A devenit insuportabilă
Pentru cei care au creat-o
Prin intentie
Prin gând
Prin dorință
Prin cuvânt
Prin faptă
Aș vrea
Să-mi spui
În fiecare zi
Câte un cuvânt
Din cele
Nerostite între noi
Tată
Pentru cei ce-și spun
Oameni
Ar însemna
Cheia întoarcerii
La origine
În suflet
Acolo unde este
Puterea fiecăruia

Aș vrea – Cornelia Prisacariu

De la Vama Oglinzilor la Vama Sufletului – a trecut 1 an

O înserare blândă, umbrită de ploi care s-au oprit parcă mirate că a trecut un an de când nu mai este printre noi, ci doar în amintiri frumoase, colegul nostru, regizorul Gabriel Comanroni. Nu am fost prea mulți – poate doar atâția câți a trebuit – și poate că ceilalți, de pe unde s-au aflat, au avut, într-o clipă de răgaz, un gând mângâietor pentru amintirea lui. Prezența soției sale, Mariana Dorina Coman, a fost așteptată și binevenită.

Doina Ofelia Davidescu și Leonida Corneliu Chifu au fost amfitrioni triști ai unei seri mângâiate palid de bucuria de a-l fi cunoscut și apreciat. O seară pe care ne-am dorit-o cât mai caldă în amintirea lui Gabi. Poate că, într-un fel minunat și misterios, retras în vreun ungher, a asistat și ne-a privit cu un zâmbet îngăduitor în colțul gurii chiar el, cel plecat.

După un scurt moment de reculegere, cei prezenți au împărtășit propriile gânduri sau pe ale celor care au dorit să se alăture cu mesaje de suflet, comemorative.

Sorin Vânătoru a citit un text frumos, completat de versuri edificatoare – Intelect afectiv și acuitate a înțelegerii – în care îl evocă pe Gabriel Comanroni ca pe un intelectual de mare finețe, definit prin sensibilitate afectivă și o remarcabilă acuitate a înțelegerii, un interlocutor pasionat și profund, capabil să pătrundă esența ideilor, indiferent dacă discuțiile vizau literatura, filosofia sau domenii științifice complexe. Prietenia lor s-a construit în timp, pe dialoguri intense, afinități intelectuale și o apropiere umană caldă, devenind o prezență esențială în viața sa.

Spirit lucid, concis și expresiv, Gabriel Comanroni reflectă în poezie trăiri existențiale intense și interogații fundamentale despre viață, moarte și identitate, exprimându-se într-un registru liric grav, uneori de inspirație blagiană sau romantică. Versurile explorează teme precum condiția umană, noaptea ca simbol, jocul dintre prezență și absență și dimensiunea mistică a existenței, conturând portretul unui poet profund, neliniștit și autentic.

Sorin Vânătoru consideră că întâlnirea cu Gabriel a fost o revelație, iar dispariția lui lasă un gol resimțit profund, compensat doar de amintirea vie a vocii și a prezenței sale.

Florin Manole a citit un text de fină reflecție – Ne pasă de morți altfel decât de vii? – insistând asupra modului în care îi păstrăm în memorie pe cei dispăruți și sugerând că amintirea lui Gabi Coman este fragmentară și incertă, mai ales pentru cei care nu l-au cunoscut direct. Imaginea sa se conturează treptat, dincolo de momentele concrete, prin ceea ce a creat și a lăsat în urmă. A completat că adevărata amintire durabilă nu stă într-un episod anume, ci în operă și în felul în care va fi înțeles și iubit de ceilalți.

Considerând că momentul este potrivit, Florin Manole a propus o meditație asupra semnificației sărbătorii Bunei Vestiri, purtând audiența într-un parcurs în care teologia și filosofia se întâlnesc. A detaliat cu subtilitate sensurile profunde ale acestei sărbători creștine, evidențiind modul în care, după spusele Sfântului Evanghelist Luca, vestea adusă de îngerul lui Dumnezeu, Arhanghelul Gabriel, ar trebui să se oglindească în viața spirituală a fiecăruia („părtași la sfințenia acestui eveniment”) și în conștiința colectivă. În interpretarea sa, fiecare element – de la simbolurile liturgice până la dimensiunea morală și existențială a evenimentului – a fost pus sub semnul introspecției, invitând la meditație, la contemplarea misterului divin și la înțelegerea legăturii dintre credință, suflet și lume.

Prin grija colegului Dan Simionescu am vizionat „Exit Life”, un film de scurtmetraj realizat în anul 2015, cu scenariul și regia lui Gabriel Coman, imaginea, montajul și producția fiind semnate de Octavian Tatomirescu. Protagoniștii (Ana-Maria Bălescu, George Rotaru) și actorii din rolurile secundare (Cătălin Stelian, Otilia Pătrașcu, Adrian Ancuța) au intrat perfect în atmosferă și au redat povestea cu intensitate.

Filmul evidențiază o temă extrem de actuală și tulburătoare: modul în care dependența digitală poate anula instinctele umane fundamentale, inclusiv pe cel de supraviețuire și pe cel matern. Pelicula lui Gabriel Comanroni, inspirată dintr-un caz real (probabil cel din Coreea de Sud, 2010), servește drept un avertisment brutal despre disocierea de realitate. Scenariul pune în lumină viața unui cuplu dependent de tehnologie și mediul virtual – în care, pe o insulă exotică, există ca o familie minunată, cu o viață perfectă –, atrăgând atenția asupra dezumanizării prin tehnologie și evidențiind contrastul dintre „perfecțiunea” Karinei, copilul virtual, și suferința fizică a celui real, Laura. Creierul poate prioritiza o recompensă digitală imediată în detrimentul responsabilităților vitale, ceea ce duce la pierderea identității. Incapacitatea Andei (Anabella) de a-și recunoaște numele real demonstrează că avatarul a înlocuit complet sinele, transformând realitatea într-un mediu ostil și străin. Starea de sarcină a tinerei adaugă un strat suplimentar de complexitate morală: ce șanse are un nou copil într-un mediu în care părinții sunt „captivi” psihic? Filmul este o oglindă sumbră a capcanei digitale, împinsă la extremul patologicului. Deși ni-l aminteam bine – întrucât am avut ocazia să-l comentăm, în urmă cu câțiva ani, în prezența regizorului –, vizionarea lui ne-a cutremurat.

Leonida Corneliu Chifu, vizibil emoționat, a continuat seara cu citirea mesajelor primite de la prietenii și apropiații lui Gabi Coman.

Scriitorul, regizorul de teatru și film Mihai Vasile a transmis un text de o remarcabilă sensibilitate, un omagiu emoționant: Gabriel Coman – el însuși o parabolă a Micului Prinț.

Amintind prima întâlnire cu Gabriel, în 1985, la o vizionare de film, acesta evidențiază pasiunea, curajul și hotărârea tânărului cineast, precum și corespondența dintre ei, dar și frumoasele momente de intersecție profesională. A remarcat talentul acestuia, dar și orgoliul constructiv și dorința de a crea filme adevărate, chiar dacă circumstanțele vieții și tulburătorii ani ’90 l-au împins adesea departe de aspirațiile sale. Mihai Vasile povestește cum, de-a lungul timpului, Gabriel devine un mentor pentru tineri în domeniul filmului și fotografiei, predând cu pasiune și obținând rezultate remarcabile. Autorul descrie întâlnirile lor ca momente de căldură și afectivitate, pline de dialoguri profunde despre artă, cinema și viață. În ciuda unor dificultăți profesionale și a unei lumi adesea cinice, Gabriel găsește, în final, în Cenaclul literar „I.L. Caragiale”, un „liman”, un loc și o comunitate unde își poate exercita talentul și sensibilitatea. Rememorarea subliniază caracterul său curios, metaforic, dar și realist, comparându-l cu Micul Prinț – un om delicat, atent la esențial, dar cu un impact profund asupra celor din jur. „Nu mi-a ieșit deloc din minte ideea că Gabriel a fost – în multe feluri – un Mic Prinț, ca mulți dintre noi, de altfel, numai că la el, la situația lui și la felul în care a trecut prin viață – curios și nedumerit, făcător de metaforă dar și de act crud-realist – s-a adăugat un ceva pe care noi ceilalți nu l-am avut, poate.”, consideră Mihai Vasile și încheie cu tristețe și admirație, recunoscând că lipsa lui Gabriel lasă un gol de neînlocuit.

Scriitorul Teodoru Ghiondea și poetul Florin Dochia s-au aplecat asupra creației lirice a lui Gabriel Coman, publicate în antologiile recente ale Cenaclului „I.L. Caragiale” (Neuroni și Endorfine și Spirala Ascunsă), punând în lumină talentul, sensibilitatea și profunzimea acestuia în domeniul poeziei, dar și al analizei filmice. Asemenea lor, dar cu mult înainte, scriitorul Ioan Mihai Cochinescu a scris prefața volumului de poezie Vama Oglinzilor, publicat în anul 1999, la editura LiberArt, Ploiești.

Recenzia Un înger cu destin de iad, aparținând jurnalistului și scriitorului Gheorghe Burdujan, la volumul menționat, atrage atenția asupra autorului și subliniază că «Vama Oglinzilor este fericita vocabulă ce cuprinde în sine esența unei drame existențiale (însăși viața autorului)”. Așadar, în mod obligatoriu, tot ce urmează după acest titlu va fi scris cu sânge și nisip: „sunt os și flacără”, „rana lui doi”, „otrăvit de lună”, „rană dulce”, „înger cu destin de iad”, „deșert după deșert și teamă”, „nu tu m-ai născut, mamă, ci durerea, durerea adâncă”, „crucea de sânge”, „moartea, stea sublimă” etc. Este o carte adevărată, peste care nu poţi trece cu uşurinţă pentru că există autonom prin valoare, ca o balanță ce are picior de sprijin miezul unei inimi.»

Leonida Corneliu Chifu a amintit că antologia aflată în pregătire va purta titlul, inspirat de un poem al lui Gabriel Coman, Trecere și timp, și că va conține un capitol integral dedicat omagierii acestuia.

Din creația lui Gabriel Coman(roni):

De ce m-ai înviat, Doamne?
Țin minte că am venit odată din nimic
și tot acolo m-am întors obosit…
De ce m-ai înviat, Doamne, iar?

Acolo în moarte
n-am recunoscut nimic,
în afară de ușorul viu
de a fi cumva așa
plin și luminos
printre lumini
înainte de a mă fi născut,
înainte de-aș fi știut
că sunt…
(Ultima lamentație a lui Lazăr) 

„Acum umblu fără sens noapte de noapte: mi-e frică de somn și sar și alerg, fug continuu… trec din amurg în amurg peste străzi întunecate și ude, peste orașul tot mai pustiu, unde cei ce dorm nu știu că dorm, nu mai știu clar dacă trăiesc… Imaginația mea mă va lăsa… nu știu unde se va duce… După cină nu știu cât voi mai aluneca mai jos…
De ce să mai scriu? Tot nu știu…”
(Imaginația mea m-a invitat la cină – fragment)

Buna Vestire este pragul prin care Cuvântul a intrat în lume. Noi ne consolăm cu gândul că Gabriel Comanroni nu a plecat, ci s-a mutat în cuvintele, fotografiile și filmele sale.

Nu am făcut fotografie de grup. Ce rost ar fi avut, când cel despre care am vorbit întreaga seară nu era prezent?

Am plecat purtând în suflet bucuria de a-l fi cunoscut și încrederea că, la fel ca în marea veste a primăverii, viața nu este învinsă, ci transformată în lumină și memorie vie.

Au participat: Mariana Dorina Coman, Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Sorin Vânătoru Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea-Sălceanu.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

 

 

Evenimentul „Florilegiu liric”, desfășurat pe 21 martie 2026 la Casa Memorială „Mărțișor”, a propus o provocare estetică neconvențională: testarea rezistenței poeziei în fața unei construcții sonore experimentale realizate live de OBEAH / Andrei Bucureci.

Într-un spațiu dominat de prezența simbolică a lui Tudor Arghezi, șapte voci poetice distincte au imaginat un montaj în care textul a fost acompaniat și pus în evidență de texturi electronice.

Introducerea gazdelor și discursul speculativ al lui Sever Avram au fixat cadrul teoretic, definind poezia ca formă de rezistență în fața degradării limbajului.

Lecturile au oferit un spectacol al diversității: de la fragilitatea tensionată a Minei Decu și lirismul inteligent al lui Radu Nițescu, până la energia de ritual a lui Alfred Benzar și abordarea directă, tip spoken word, a Vandei Bienville. Metafizica lui Cătălin Constantin și densitatea corporală a Domnicăi Drumea au completat acest tablou al neliniștii, demonstrând că poemul poate supraviețui și în afara paginilor mute.

Un moment de echilibru a fost oferit de Sergiu Cioiu prin rostirea versurilor lui Nichita Stănescu și Adrian Păunescu, reamintind importanța cuvântului ca probă de adevăr.

Atmosfera vie de laborator neconvențional a continuat și după încheierea performanțelor lirice, când Florin Manole, participând ca invitat din partea Cenaclului literar I.L. Caragiale Ploiești, s-a alăturat discuțiilor informale de la final, contribuind la un schimb de idei care a prelungit firesc experiența întâlnirii.

Astfel, „Mărțișorul” s-a dovedit a fi nu doar un loc al amintirii, ci un spațiu vibrant unde tradiția și experimentul s-au conectat și potențat într-un mod interesant.

Doina Ofelia Davidescu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sunteți invitați să participați la următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, care va avea loc în data de 30.03.2026, ora 16.30, în Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Întâlnirea va fi dedicată, în întregime, memoriei celui care a fost, până anul trecut, colegul nostru, Gabriel Coman(roni).

Vom avea prilejul să evocăm momente din viața sa, să rememorăm prietenia care ne-a legat, precum și implicarea acestuia în activitățile desfășurate sub egida Asociației Culturale 24 PH ARTE.
De asemenea, vom da glas creației sale lirice și vom viziona unul dintre filmele prezentate de-a lungul timpului în cadrul cenaclului.
Sperăm să avem alături și membri ai familiei sale, pentru a împărtăși gânduri și amintiri.

Evenimentul va fi moderat de Leonida Corneliu Chifu cu participarea lui Dan Simionescu.

Afiș și editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș