Scorpioni îmi umblă prin sânge
sunt otrăvitor zici
când îți pun mâna în sân și rămân
să-ți cuprind șoaptele în ambele mâini
până când soarele răsare dintr-o tuberoză
până când bem un pahar pustiu
de vodcă
Ne strângem apoi anii din trupuri
îi dăm pe apa sâmbetei
și vrem tinerețe fără bătrânețe
și moarte
Data nașterii lui I.L. Caragiale este controversată. Certificatul de botez, descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului, menționează data de 1 februarie 1852. Este însă de luat în considerație data declarată de Caragiale pe tot parcursul vieții sale, însușită și de Șerban Cioculescu („Caragiale s-a născut în zorii zilei de 30 ianuarie”).
Problema cu certificatul de botez este că acesta a fost completat mai târziu, la botezul copillului când socoteala făcută în grabă e posibil să fi produs greșeli. Hârtia suportă orice… În concluzie, dacă împricinatul Ion Luca Caragiale a afirmat pe tot parcursul vieții sale că e născut în zorii zilei de 30 ianuarie, ce rost are să-l contrazicem? Îi spunem, “bă, prost mai ești, nici măcar când te-ai născut nu știi…”? N-ar fi politicos. Părerea mea!
(MUZEUL INTERNATIONAL AL UMORULUI “ION LUCA CARAGIALE”, muzeu existent deocamdată doar în spațiul virtual, la Muzeul Umorului Caragiale.
Nicolae Ioniță
Artistu-i un bumerang colosal
Rostogolit pe căile creaţiei
Respiră-n măruntaie
Uzul propriei satisfacţii.
Cu greu se mai opreşte din potop
Navala-l ia nepregătit
Din trăirea sa pitit.
Cutreieră nestingherit
În mijlocul uraganului menit
A-i zămisli emoţia trăirii, a regăsirii
Într-o bucată de artă
Împietreşte izul nemuririi.
Artistu-i un cuget firav
Pentru simţurile aspre
Din cânt răsare vraja scrierii caste
Palpită frânturi de ace înfipte
În izvor de lege încropite.
Artistu-i un freamăt perpetuu
Aruncă din aşchiile durerii lăuntrice
Către cer, săgeți din cele retorice.
Pe pânze sar stropi de sânge
Sau vopsea ROGVAIV deplânge
Iar în piatră stă sculptată
Tristeţea lumii adunată
Pe care artistul o cată
Ca o furnică servilă
Munceşte-n şindrilă.
Artistu-i o casă ideală
A tăcerii şi a revoltei.
Din orice fanfară-ar cânta
El spune adevărul despre lumea
Aceasta …
Când mai elegant, când mai vulgar,
Mai ţanţoş, mai umil,
Măiastru, colosal
Casa artistului este scrisă-n istoria
Unui Grande Gaudí rătăcit
În misiunea sa precisă şi de nestăvilit.
Învolburat în adevăr universal
Căminu-i este oriunde,
Chiar şi-n banal,
Fără şindrilă
Cu nori şi ploaie din cer
Se adapă direct din eter.
Din care el, artistul efemer
Culcă-ntr-o pânză, -ntr-o piatră
Într-o mişcare
Într-o grimasă scenică
Lumea toată, cea endemică.
Apoi, sfârşeşte stingher
În misiunea-i încheiată
Pe şine de tren refugiată.
Un vagabond filosof
Precum un Grande Gaudí teozof
Mort în haine ruginite, -n simplitate
Recunoscut târziu de mediocritate…
,,N-ar trebui să vă grăbiţi cu această lucrare?”
,,Nu, căci clientul meu are răbdare.”
(24 ianuarie 2022; Ana NEDELCU – editor principal Timpul Ploiești; redactor-șef ediție tipărită)
centrul vechi își întinde
brațele ruginite
înspre trecători…
trupurile demolate
se unduiesc
în mintea istoricilor
și devin amintiri
într-o poveste a oamenilor
ce buimăceală acolo în suflet
unde pașii sunt ai uitării
iar matematica nu se încumetă spre realcătuire
Cristian Balint
Imagine, montaj Dan Simionescu
Redactor Leonida Corneliu Chifu
Invitat special, criticul literar Victor Atanasiu
Puteti viziona inregistrarea intalnirii la aceasta legatura.
Să-i spui mării,
Să-i spui nisipului,
Să-i spui vântului şi soarelui să-i spui,
Spune-le scoicilor şi pescăruşilor,
Urmelor de paşi, valurilor,
Timpului, tăcerii,
Bărcilor din larg şi norilor…
Spune-le clipelor pline de iubire,
Spune-le şoaptelor rostite cândva
Şi viselor răsfăţate de raze.
Şi şoaptelor, din nou…
Privirilor dintre noi,
Iubirii noastre de odinioară
Spune-le, dar spune-le mereu
Că nu am plecat,
Că sunt, că încă mai sunt acolo,
Pe acel ţărm…
Pentru totdeauna.
Text/foto Cristian Botez
Imagine și montaj Dan Simionescu
Redactor Leonida Corneliu Chifu
Puteți viziona filmul în întregime la aceasta legatura.
În prim-planul domnului Cătălin Florian Țene omul s-ar juca de-a v-ați ascunselea cu: Nebunia. Plictiseala. Intriga. Entuziasmul. Fericirea. Încântarea. Adevărul. Apatia. Suspiciunea. Lenea. Credința. Succesul. Dependența. Frumusețea. Carisma. Rușinea. Libertatea. Egoismul. Minciuna. Pasiunea. Talentul. Uitarea. Iubirea.
Considerații: Plictiseala cască de trei ori și te adoarme.Succesul este dependent de umbra creierului. Frumusețea sare din zece în zece. Rușinea ne privește prin gaura cheii. Libertatea este în bătaia vântului, în sacul lui Eol. Egoismul a găsit ascunzătoare sigură, în om. Nebunia este mereu nebună, se ține de cuvânt, ne însoțește peste tot, caută sentimentele. Intriga e numai sprâncene și sprâncene. Entuziasmul dansează când este fericit. Adevărul nu se ascunde, știe că va fi descoperit. Nici Orgoliu nu stă ascuns. Carisma are ascunziș sigur în zborul fluturelui. Pasiunea țâșnește din craterul vulcanului-om. Talentul a fost găsit în lanul grâului auriu. Uitarea a uitat să se ascundă în jocul acesta de-a v-ați ascunselea, o găsești la tot pasul. Iubirea oarbă s-a ascuns sub un million de trandafiri, sub milioane de spini. Nebunia a găsit iubirea, cel mai puternic sentiment al omului, sub milioane de spini. Și jocul s-a terminat.
Dan Drăguș
Cât e lumea asta de mare și tot nu ai unde fugi de trecut, de „ce-ar fi fost dacă”… De ceea ce ți-ai dorit, cât de mărunt ar fi fost acel „dorit”, și n-ai avut vreodată…
N-ai unde fugi ori ascunde de acel gol imens și-amar, pe care ai fi vrut să-l umple cineva, cândva… cu iubire, cu mângâieri, cu o privire ori un zâmbet, măcar, uneori…
Fie că erai mic, de-o șchioapă, fie că erai vlăjgan, de-ți căutai din priviri mantaua de soldat, cine știe în ce cuier lăsată… fie că, fie că…
Timpul ăsta care ne numără anii, e, uneori, mai uscat decât vântul ăla nebun de spulberă Băraganul în miez de vară secetoasă… și mai tăios ca Viforul ori Crivățul de-ngheață sufletul în pietre…
Cristian Botez
Astăzi cred că se cuvine
Sa mă-ntreb și eu ca tine ,
De ce doar printre suspine
Vreme trece, vreme vine…
Văd in jur acum că toate
Sunt de-a dreptul răsturnate,
Vremurile -s dezbinate
Si-atunci zic și eu ca tine ,
Vreme trece, vreme vine…
Au trecut in goană anii,
Cine stă să-i mai socoate ?
Nu mai știu ce este bine,
Ce e rău din minți mă scoate,
Versul tău in gând revine,
Vreme trece, vreme vine…
Am sperat , dar stau cu teamă
De-alte valuri ce se-arată,
Iar și iar mă-ntorc la tine,
Te iubesc in tot și-n toate
Ce contară pentru tine ,
Pare-se c-au fost uitate,
Vreme trece , vreme vine…
Ai să-mi spui că joc doar teatru
Când mă sfătuiesc cu tine,
Joace alții ce le-o place,
Eu te caut , știi prea bine,
Tu-mi răspunzi , îmi ești aproape,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine…
Luminița Bratu
15 Ianuarie 2022
Pentru că veni vorba de viscol și pentru că mi-a reamintit domnul Liiceanu de bătrânețe,mi-aduc aminte de iarna din 1985 sau 1986…am prins ultimul tren către București din Ploiești Vest.Eram studenți blatiști,stăteam ca sardele pe culoar.Bagajele cu mâncare de jur împrejur.Trenul a stat 9 ore în Chitila, nașul era să fie linșat.Cineva a tras alarma, viscolul ne înlemnise.Din când în când,cei din compartiment ieșeau pe culoar cât să intrăm, pe rând, să ne mai încălzim puțin..până ce s-a scurs orice urmă de căldura..în miezul nopții ne-am scos fiecare mâncarea, ne-o împărțeam ca soldații pe front.Țin minte că o studentă avea orez cu lapte.Mi-aduc aminte cu nostalgie de gesturile alea pline de solidaritate și cu dezgust față de CFR, care nu se dezminte nici azi.Trenul accelerat Ploiești Vest-București, plecat la ora 19, a ajuns în București la ora 8.Câțiva curajoși au coborât la Chitila și-au mers pe jos până în capitală.În beznă, trenurile zăceau unul lângă altul.Ne aștepta una dintre cele mai crunte ierni din vremea lui Ceaușescu.
Livia Dimulescu
N-am spus-o eu, au spus-o plopii
Și codrii, lacul cel albastru,
Că el a fost și va rămâne
Cel mai frumos, al nostru, astru.
Pe când visa privind la stele
Pământul, pe poteci, călcându-l
Eu nu eram să-l văd de-aproape,
Dar azi îmi invadează gândul…
O frunză de-aș fi fost în cale-i
Sau doar o simplă floare-albastră,
Mă transformam numai privindu-l
Și s-ar fi scris povestea noastră.
Ce scriu acum nimic nu schimbă
Și nu sunt singura ce-o face,
Dar a rămas în nemurire
El, Eminescu…Dormi în pace!
Lidia Iustina Terecoasă
14 ianuarie 2022
Și-i venea a plânge
ba-i venea a sânge
Opereta vieții
rolurile-și strânge
Soldăței de plumb
tropăie-n amurg
Hai, grăbim la soare
Gânduri, doruri, mare
Mâine nu există
Tușește-n batistă
rupe trei petale
una ție, una mie
ultima-i a Lui
Și-un cer de Van Gogh
apus de noroc
Dau pe dinafară
Rugă, lut, povară
(pretext subțire de ianuarie)
(sau după ce citești și plângi o zi și-o noapte “Pavilionul canceroșilor” de Alexandr Soljenițîn)
Amorena Minculescu
