Cenaclul I.L. Caragiale

Azi noapte am visat mega sf. Ultra high-tech, se petreceau niște chestii fabuloase, printre altele la restaurant primeai exact mâncarea la care te gandisei și ea venea cumva, pac, ieșea din masă.

Tot în vis, pe lângă multe alte nebunii, noi, oamenii, aveam setări de profesii, dar și de limbi străine.

Iar eu, foarte des, nu știu de ce, îmi setam suedeză.
Sau știu de ce.

***
Aveam vreo 3-4 ani și eram la mare, la Mamaia. Îmi aduc aminte limpede scena, o văd.
Era pe seară, în balconul unui hotel de pe faleză, stăteam pe vine, dar cu mâinile atârnate de barele verticale de fier forjat ale balustradei, mă bălăngăneam și strigam la oamenii care treceau.
Mulți dintre ei erau nordici, mă fascinau, înalți, cu pielea mereu arămie, cu părul atât de blond și mereu răvășit, erau veseli, vorbeau mult și râdeau.
“Suedezii”
Cu ei voiam să vorbesc.
Treceau pe sub balcon și eu strigam:
Asghent bregtogonepcf alo, alo, bruv deestght barcoptr eighenteg
sgegon hrrate brolm
sau cum mi se mai părea mie ca suna limba lor.
Din cameră, mama mă certa să mă potolesc, să nu mai urlu în balcon, să nu mă mai prostesc.
Taica-miu râdea rău, auzeam și asta evident ca mă încuraja să mi continui discursul
Lasa-maaaa, ca vorbesc
Nu vorbești, te prostești
Ba nu
Tocmai trecea un grup, erau frumoși, bronzați și purtau haine largi, bărbații aveau bermude, ele rochii largi, fine

Skenkeng hoghihen vrugengull bugurgen bruv
Isching jok kokt

Spre deosebire de alții, care până atunci doar mă priviseră amuzați sau îmi făcuseră vreun semn vesel cu mâna, ăștia s-au oprit.
Se uitau toți la mine și eu le vorbeam și la un moment dat
unul a râs și mi-a răspuns,
trebuie că avea spre 50 de ani (asta pot spune acum, când îi recompun imaginea), o cămașă albă din pânză subțire și bermude bej, părul destul de lung pentru standardele comuniste și o cărare pe o parte, iar în picioare sandale bej, nu prea vedeam la vremea aia bărbați cu sandale,
mi-a răspuns deci ceva râzând, iar eu am continuat, a venit replica
deja discutam amândoi

uimiți pesemne de situație, ai mei au venit amândoi în balcon, eu i-am prezentat străinului, mama i-a zis ceva în engleză, el a răspuns amuzat, toată lumea râdea, eu am continuat să amestec consoanele, eram super super încântată
într-un final au plecat, nu înainte de a-mi face semn bye și bezele

ai văzut? ai văzut că nu ma prosteam? i-am trântit triumfătoare maică-mii. Am vorbit cu ei. Am vorbit cu suedezii!

Aveam totuși o neliniște, ca doar eu știam bine că mă prosteam. Nici nu reușeam să rețin mai mult de un cuvânt din cele pe care le inventam, respectiv bruv.
Ceva mai târziu, când ne băgasem deja în pat, iar mama era la baie, am întrebat în șoaptă
“auzi, tati? dar cum de înțelegeau oamenii ăia ce ziceam eu? ca nu vorbeam pe suedeză”
Taica-miu nici nu voia, nici nu știa să-mi ajusteze aripile, oricum ar fi crescut ele.

“Ba da”, a zis. “Vorbeai suedeză, dar suedeza veche și ei mai știau unele cuvinte. Așa ca v-ați înțeles”
Am admis explicația
Am adormit fericită.
Aveam 3-4 ani, eram la mare și vorbeam suedeză veche suficient de bine cât să mă înțeleg cu turiștii nordici de pe litoral.
Mi se deschideau perspective fantastice.
Încrezută deja, a doua zi i-am dat unui copil neamț cu lopata în cap pentru ca nu înțelegea ce-i spuneam și am primit interdicție de făcut castel pe plajă pentru vreo două zile.

Oana Costea

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești se va desfășura luni, 16 iunie a.c., ora 17.00, la sediul Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

 Amfitrionul întâlnirii, Leonida Chifu, va asigura confortul unei seri literare după tiparul cunoscut, incluzând rubricile tradiționale:
》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR
》Partea a doua a ședinței va avea un caracter administrativ și va cuprinde discuții lămuritoare despre Antologiile Cenaclului I.L. Caragiale, edițiile în curs, cuprins, autori, buget, editură, motivarea și explicarea întârzierilor, cotizațiile membrilor, cheltuieli etc.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Agonie nocturnă

E ora patru dimineață,

Tremurînd bețivii aleagă spre cîrciuma din piață;

Ochii le sticlesc de poftă ca la bursuci,

Mai devreme sau mai tîrziu de ciroză vor muri cu toții răpuși.

Unii beau pe datorie,trecuți pe caiet,

Dar unul a scăpat de datorie murind de diabet.

Un bețiv la altul indignat povestea,

Că i-a venit nevasta acasă fără chiloți pe ea.

Un coleg de pahar n-a mai venit de luni,

Fiind internat la dezalcoolizare la spitalul de nebuni.

Un bețiv clătinîndu-se urinează pe un zid,

Îngînînd un cîntec cu glasul dogit;

Nevastă-sa acasă e obișnuită,

Cînd vine bețivul și intră-n closet și vomită.

Un singur ideal,o singură bucurie bețivii avea’:

Cînd iau pensia sau salariul să aibă ce bea !

Mihai Ivănescu.

Luni, 26 mai a.c., în atmosfera cu frison bacovian a unui oraș bătut de ploi și tristeți parcă interminabile, a avut loc cea mai recentă întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. Filarmonica „Paul Constantinescu” ne-a găzduit timp de două ore, cu obișnuită și generoasă ospitalitate, oferind prilejul unei Întoarceri la sursă – o evocare a activității și colaborării cu cel care a fost Ștefan Canurschi, dar și ocazia unei meditații asupra valorii prieteniei, camaraderiei și a lucrurilor care, amânate, sfârșesc de cele mai multe ori prin neîmplinire.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus în fața auditoriului mostre din creația lirică a colegilor: Emilia Luchian („Aedul”), Gheorghe Stănescu („Astăzi, ploaia”), a nou venitei în cadrul Cenaclului, Liana Sprânceană („Poveste de iubire”), Cati Rodica Enache („Pui de soare”) și Sorana Brucăr („Azi, Doamne”, „Ți-am simțit mâna”, „Rima iubirii”).

》La rubrica LECȚIA DE POEZIE, Gabriela Petri a pus cu admirație în discuție personalitatea actorului Toma Caragiu, a ocaziei acestuia de a cocheta cu poezia și a lecturat din volumul „Poeme și alte confesiuni” – volum îngrijit de Ion Cocora, apărut în 1979, la Editura Dacia. Cati Rodica Enache a amintit de scriitorul ploieștean Ion Stratan, care ar fi împlinit anul acesta 70 de ani și a citit din lirica lui „Nino” (cum îl alintau prietenii) „Conversații”, publicate în Revista Arca, 1996. Gheorghe Stănescu a menționat că s-au împlinit 145 de ani de la nașterea celui ce a fost un etern meșter al cuvântului, Tudor Arghezi, redând din creația acestuia („Un prieten mic și negru”). În încheierea rubricii, actorul Nicu Drăgulin ne-a introdus, cu talentul său caracteristic, în universul – cu farmec aparte, al poeților Evgheni Evtușenko („Mama”) și Marin Sorescu („Craiova văzută din car”).

》Pentru că se configura o prognozată lipsă de timp, Emilia Luchian a renunțat cu eleganță, amânând pentru ședința următoare expunerea din cadrul rubricii 11 MINUTE DE ISTORIE, a cărui lector permanent este.

》Sub titlul „Întoarcerea la sursă”, LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegului nostru, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu, să evoce prin intermediul unor interviuri de suflet, memoria unui prieten și apropiat al  Asociației 24 PH ARTE Ploiești și al Cenaclului, Ștefan Canurschi, un om care, prin profesionalism dar și o frumusețe sufletească aparte, a lăsat, după „plecarea” sa, un gol în viața celor care l-au cunoscut.
Pentru a-l defini pe scurt, îl citez pe Leonida: „Consătean cu Vasile Voiculescu, Ștefan Canurschi era un artist – cioplitor, sculptor, a fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat cu regizorul Cătălin Apostol la filmul „Umilința”), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui „Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi.” Ștefan Canurschi a participat din spatele camerei de filmat la prima ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești, 2018. A fost unul dintre cei care au pus umărul la desfășurarea edițiilor Taberei de Sculptură  Măgura, Buzău (1970 – 1985),  implicându-se ca cioplitor alături de sculptori renumiți.

Seara a fost o bună ocazie pentru vizionarea unui scurt metraj-documentar cu și despre Ștefan Canurschi, realizat de Leonida Corneliu Chifu și Dan Simionescu. Vocea blândă a intervievatului, făcând mărturisiri și depănând amintiri, precum și emoția nedisimulată a acestuia, de pe micul ecran al unui telefon (căci tehnica sau tehnologia ne-a dat de furcă și filmul nu s-a putut reda pe  ecran TV) a coborât în sală și i-a învăluit pe cei prezenți ca o mângâiere. După o carieră dedicată frumosului și realului în diversitatea lui interesantă, capricioasă și provocatoare, a întruchipat, pentru o perioadă bună de timp, un neuitat Moș Crăciun, pe care cu toții, de la mic la mare, îl purtăm în cutiuța inimii. Leonida Corneliu Chifu, citându-l pe Ștefan Canurschi: Cel mai mare lucru este când nu ai nimic și dăruiești. Fie și căldură. – și-a acompaniat selecția fragmentelor din reportaje cu un șuvoi de povestiri și amintiri pe care doar un jurnalist cu o memorie fabuloasă o poate face. Intertitlurile inspirate ale reportajelor (Piatra de calcar și calitățile ei, Talianu și Brâncovenii, Adoptații Ciutei, Elogiul boilor, Poienile cu sculpturi, Cioplitorul adolescent, Muzeul părăsit, Dumnezeu și Carpații, Peleșul de la Cetățuia ș.a.) au subliniat cu bun și dovedit rost expunerea. Aceasta s-a apropiat de final cu Dorința lui Ștefan Canurschi (referindu-se la Tabăra Internațională de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești): „Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în „dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.”  Noua Șeherezadă este ultimul intertitlu al ultimului interviu care invită și ispitește la o regăsire viitoare („în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!”) care, din păcate, nu a mai avut loc.

Prezența delicată a Danei Canurschi și a comentariilor ei evocatoare despre un tată de poveste, „cu înclinație naturală către estetic și care a avut o relație pasională” cu propriile amintiri, au completat farmecul serii.

Reportajele prezentate sunt incluse în Antologia Spirala Ascunsă – în curs de apariție, a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Năstaca Chifu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Nicu Drăgulin, Gheorghe Stănescu.

Invitați: Dana Canurschi, Elena Savu, Tania Radu & co.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, sub titlul ÎNTOARCEREA LA SURSĂ, va avea loc luni, 26 mai, ora 17.00, la Filarmonica „Paul Constantinescu”.

Programul include rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

》LECȚIA DE POEZIE

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian

》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU va oferi prilejul colegului nostru, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu, să evoce sub titlul ÎNTOARCEREA LA SURSĂ, memoria unui prieten și apropiat al Cenaclului, ȘTEFAN CANURSCHI, prin intermediul unor interviuri de suflet.
Pentru a-l defini, îl citez pe Leonida: „Consătean cu Vasile Voiculescu, Ștefan Canurschi era un artist – cioplitor, sculptor, a fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat inclusiv cu regizorul Cătălin Apostol), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui „Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi.”

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Atunci nu eram parcă născut

I.

Trupul va fi atunci un concert la final și luminos muzical
Timpul va deveni ceva prin care se zăresc doar vedenii
Cu pleoapele de opal
Acolo poate am să o văd pe mama care cântă la pian
Pe malul gârlei
Care se numea Ialomița când mai trăia și ea
Atunci eram flămând un copil îmbrățișat de luceferi
Ploua și ningea peste chipul meu fundamental
Și ireal

II.

Eu nu știam pe unde mai sunt
O altfel de lumină sau poate un altfel de pământ
Tu parcă deveniseși o femeie de iarbă
Care a fugit din Ierusalim către alt așezământ
Era parcă într-o icoană
Pe acolo într-un altfel de paradis
Mie îmi venea parcă să plâng
Cu o ninsoare din vis

III.

Atunci cădea peste noi o preafrumoasă ninsoare care cânta la oboi
Eu citeam într-o carte nemuritoarele povești despre cine am fost
Și tu cine mai ești

Era un dans de luceferi pe cerul nenăscut
Eu umblam prin singurătatea aceea preanăscătoare
Timpul nu se născuse
Ca și mine
Ședea pe loc

IV.

Foarte greu plecăm din întunericul cel mare
Lumina este rotundă și parcă ne doare
Nu mai găsim niciodată cerul care să ne îmbrace
Cu Duhul cel mare și sfânt
Când adormim sub pământ
Eu o stea plângătoare tu un cuvânt
Care cântă
Căzând apoi într-un mit

V.

De aici începe un alt drum pe care nu-l cunosc
De aici începe necunoscutul sau din nou
Țara abstractului
Eu sunt bătrân acum
Țin în brațe diminețile trecutului
Acolo sunt ascunse foarte multe povești
Poate și tu iubito ești pe acolo
Stau singur la ferestrele cerului
Și privesc dincolo
Dar nu mai văd nimic
Mă îmbrățișează niște secunde
Ele mă cunosc pe mine
Eu pe ele nu știu dacă le-am trăit
Vreodată
Iartă-mă Tată

Ioan Vintilă Fintiș

Luni, 12 mai, a.c., pe înserat, când gâlceava orașului, înflorit și parfumat, cu vremea capricioasă era în toi, și, din păcate, nu era singura gâlceavă care perturba arealul, membri și prieteni ai Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești s-au reîntâlnit în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Programul a inclus rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul ieșirii la rampă a unor versuri cu vibrări lirice, metaforate cu simțire și talent, din creațiile: Luminiței Bratu (O arie la purtător), Gheorghe Stănescu (Întâi poetul, versuri inspirate de „Tîlcuri”-le lui Lucian Blaga), Cati Rodica Enache (Rugăciune), Emilia Luchian (Răbdarea din noi, Monologul din fața unei umbre), Sorana Brucăr (Același dacă, Chemarea luminii, Cu ce?). Am salutat cu prietenie prezența nou venitei Liana Sprânceană și a poeziilor sale (Quo vadis, Ziua în care cerul s-a odihnit), invitând-o, pentru a o cunoaște mai bine, să se gândească la o participare într-o viitoare Lectură de Cenaclu.

》LECȚIA DE POEZIE ne-a propus o reîntâlnire cu Rabindranath Tagore – „Eu sunt” (Doina Ofelia Davidescu), Adrian Păunescu – „Amor cubist” (Luminița Bratu), Tudor Arghezi – „Creion”, „Creion” (Cati Rodica Enache), Nezahualcoyotl, rege Aztec, – „Arborele floare” (Emilia Luchian), Magda Isanoș – „Murim ca mâine” (Liana Sprânceană), Geo Dumitrescu – „Cântec de nucă verde” (Gheorghe Stănescu). Lucian Blaga, de la a cărui naștere se împlinesc 130 de ani, este evocat ca poet și filozof (singurul filozof român creator de sistem filozofic) de către Florin Manole („Cum a ratat Lucian Blaga Premiul Nobel: propus de românii din străinătate, sabotat de comuniştii din ţară” – Dorin Țimonea în Historia).

》11 MINUTE DE ISTORIE  prin vocea lectorei, profesor Emilia Luchian, face o incursiune în filozofia antică, alegându-l pe stoicul Epictet (55 – 135). Viața filozofului grec (al cărui nume real nu este cunoscut, epictet însemnând sclav) este una destul de interesantă, urmând calea de la un sclav șchiop eliberat la profesor de filozofie (influențat de Socrate, Zenon din Kition, Diogene din Sinop, Chrysippus, Gaius Musonius Rufus, Cleanthes, Hippocrate) și trăind o viaţă lungă, foarte simplă şi cu foarte puţine bunuri personale. Născut La Hieropolis (pe teritoriul de azi al Turciei), ajunge la Roma ca sclav, este lăsat să studieze filozofia, este eliberat la un moment dat și ajunge filozof celebru. Trăiește sub trei împărați la Roma (Nero, Hadrian și Domițian; ultimul îl exilează împreună cu alți filozofi). Ajuns în cele din urmă una dintre cele trei mari figuri marcante ale stoicismului (alături de Marcus Aurelius și Seneca), înființează o școală filozofică la Nicopole (NV Greciei), susținând că filozofia este un mod de viaţă şi nu doar o disciplină teoretică, scopul acesteia fiind atingerea fericirii (eudaimonia), trăind în deplin acord cu natura. „Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile lor legate de ceea ce se întâmplă. Așadar ori de câte ori dăm de o piedică, ori suntem tulburați, ori întristați, să nu punem niciodată vina în seama altuia, ci doar într-a noastră, și anume în seama părerilor noastre. ”Nu a lăsat nicio lucrare scrisă, din câte se cunoaşte. Învăţăturile sale au fost grupate şi puse laolaltă, într-o antologie, de către discipolul său Flavius Arrian (Diatribele sau Dizertaţiile şi Manualul de viaţă – Enchiridion), ce constituie una dintre cele mai clare şi mai concentrate expuneri ale stoicismului. I-a influențat pe Seneca, Marc Aurelius, Toma d’ Aquino, La Montaigne, iluminiștii europeni ș.a.

》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Este disponibilă pentru orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului, care dorește să evolueze în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU Protagonistul serii a fost traducătorul, profesor VASILE MOGA. Invitatul nostru și-a propus să ne împărtășească din creația scriitoarei elvețiene EVA MARIA AËPPLI, astfel că titlul cărții acesteia, Cuvântul căzut din cer (Le mot tombé du ciel), apărută în traducerea domniei sale la Editura Premier, a dat numele întregii seri literare.

Amfitrionul întâlnirii, Leonida Corneliu Chifu, a făcut o prezentare călduroasă invitatului, profesor de limba franceză și traducător pasionat din și în limbile franceză și polonă, selectând cu greu din impresionantul său curriculum vitae. Cu talentul său de vechi jurnalist a inițiat, condimentând cu replici amuzante, un dialog interesant. Printre altele, distinsului oaspete i s-a înmânat legitimația de membru al Cenaclului, asigurându-l că este o onoare și o bucurie  să-l avem în mijlocul nostru, ori de câte ori va fi posibil.

Dând dreptate scriitoarei Lidia Vianu, căreia îi aparține inspirata definiție: „Traducătorul este și pian și pianist în același timp”, nu trebuie să minimalizăm niciodată rolul și importanța traducătorului în dezvăluirea unui text. El este cel care intră în aventură, îl înțelege primul pe autor, redând cu responsabilitate sensul celor scrise de acesta.”

De la o catedră imaginară, invitatul nostru ne-a oferit volumele Întâlniri (poezii din Ucraina și Polonia), Întâlniri cu Celălalt (Eseuri – Aleksander Fiut), apoi ne-a introdus printr-o prelegere deosebit de agreabilă în atmosfera suprarealismului european, referindu-se la creația EVEI MARIA AÉPPLI, artist plastic și scriitoare de limbă franceză, de origine elvețiană.

Eva Aëppli (1925 – 2015) a studiat pictura, gravura și sculptura la Kunstgewerbeschule din Basel. După un scurt mariaj cu Hans Leu (1946 – 1949), în 1951, s-a căsătorit cu sculptorul Jean Tinguely. A declat că se temea că arta acestuia o va sufoca și nedorind să se lase influențată de el își apără cu hotărâre caracterul amator și individual al artei sale. În 1952, Eva Aëppli s-a mutat la Paris împreună cu soțul ei și a creat marionete pe care le vindea în magazinele de jucării pentru a-și plăti chiria. Au trăit mizerabil. Ajutați de Daniel Spoerri, s-au mutat într-un studio modest în faimosul Impasse Ronsin, în apropierea lor locuind și sculptorul Brâncuși. Mariajul lor a durat puțin. În 1960, s-au despărțit, iar ea s-a dedicat picturilor de format mare, în care personaje scheletice și cranii suprapuse definesc compoziții aflate la limita abstracției, iar dansurile macabre contemporane reprezintă moartea și un pesimism dominant. Treptat, s-a orientat către un corpus de opere mai sculpturale, unul dintre primele semnate de o femeie în anii 1960 și 1970.  Este căsătorită (1962 – 2013) cu artistul american Samuel Mercer, admirator al culturii avangardiste.

Alcătuite în mare parte din țesături cusute, mute și solitare, parcă cuprinse de durere și frică, personajele sunt tratate cu o mare economie de mijloace: sunt monocrome, de gen nedefinit, cu aceeași față palidă, corp scheletic cu brațe atârnând și picioare firave. Artista însăși i-a numit pe aceștia „Macabei”. Anumite grupuri de manechine din material textil sunt considerate astăzi capodoperele sale: La Table (1967); Groupe de 13 (omagiu Amnesty International – 1968). Lucrările sale se adresează frontal victimelor secolului, de la deportați la victimele torturii, explicând că nu moartea este în centrul mesei, ci frica oamenilor de moarte, aceștia, în percepția artistei, „se simt abandonați, sunt consumați de frica de moarte, refuză darul vieții veșnice din centrul pe care Iisus ar trebui să-l reprezinte”.

De la mijlocul anilor 1970, manechinele din material textil au fost înlocuite cu figuri individuale din bronz și o serie de busturi monumentale din velur, bumbac și piele, umplute cu kapok, majoritatea dedicate astrologiei: Les Planètes (1974–1976), urmată de Le Zodiaque (1979–1980).

Colaborările pe care  E. Aëppli le-a avut cu ultimul soț și cu artiști importanți ai timpului său, sunt „expuse” în cărțile sale Livres de vie, o autobiografie fără cuvinte pe care a păstrat-o timp de cincizeci de ani (1954–2002), formată din scrisori, manuscrise, desene, imagini, fotografii trimise de prieteni și reproduceri ale operelor sale. Numeroasele ocazii în care și-a expus lucrările i-au adus o notorietate, deși târzie, remarcabilă. Ultima sa expoziție retrospectivă  a avut loc în anul 2022, la Centrul Pompidou.

Volumul Evei Maria Aëppli, Le mot tombé du ciel (Cuvântul căzut din cer), publicat în limba franceză în anul 1999,  reprezintă o sumă de texte scurte în proză, cu un farmec aparte, ce se încadrează, ca și opera sa plastică, în suprarealism. Traducătorul a selectat cu pricepere texte ce redau cu fidelitate intenția autoarei și a căror lectură a impresionat asistența în mod deosebit: Cuvântul căzut din cer, Arena, Cuvintele inutile, Kuluk, Cuțitele, Două pietre așezate, Două mici valuri, Firul roșu.

În final și în mod firesc adevărul s-a relevat astfel:

«Cuvântul reîntregit se avântă spre cer, părăsindu-și greutatea pe pământ, spre marea uimire a celor ce priveau. Și lăsă în urma lui o dâră de minuscule fire de praf înstelate care scriau prin văzduh:

„Acest cuvânt a căzut din cer pentru singurul motiv de a scrie o poveste”.» 

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin, Liana Sprânceană, Elena Savu.

Invitați: profesor Vasile Moga, profesor Valentina Moga

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Leonida Corneliu Chifu, Doina Ofelia Davidescu, Cătălin Apostol
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, va avea loc luni, 12 mai, ora 17.00, la Filarmonica „Paul Constantinescu”.
Protagonistul serii va fi profesorul VASILE MOGA, care ne va lectura din opera sa de traducător și ne va împărtăși din frumoasa provocare de a transpune în și din limba în care visează a autorilor cu care rezonează sau care îl provoacă.

Programul include rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.
》LECTURA DE CENACLU va oferi prilejul traducătorului, prof. VASILE MOGA, ca, sub titlul „Cuvântul căzut din cer”, să ne împărtășească din creația scriitoarei elvețiene EVA MARIA AËPPLI.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Fi-vor oglinzi care să ne arate, cu adevărat,
o altă, mai veche lumină?

Născuți din umbră și pierduți în umbră, urcăm
încet și fără călăuză către lumina cea dintâi,
de care ne desparte numai soarele și luna și uitarea.” Petru Creția

Acest motto păzește capitolul „Vama Oglinzilor” din volumul cu același nume al colegului nostru, Ioan Gabriel Coman, apărut la Editura „liberART” în 1999. Un titlu inspirat, care pune pe gânduri…

Poate că unul dintre cele mai dificile lucruri este acela de a vorbi despre un om în lipsa lui. Nu pentru că e plecat undeva, la lucru, într-o călătorie, la medic sau în orice alt loc, de mai departe sau de mai aproape, dar de unde s-ar putea întoarce, ci pentru că a plecat de tot. Și nu pentru că nu se cuvine să vorbești despre cineva în lipsă, sau pentru că nu sunt cuvinte, căci sunt – har Domnului! – destule, dar cum să le găsești pe cele mai potrivite este o adevărată povară. Pentru că nu ai vrea să greșești. Pentru că cel plecat nu merită asta.
Așa și acum… despre IOAN GABRIEL COMANRONI: regizor, scenograf, poet, eseist… membru al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești și al Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești. Și coleg cu noi. A trebuit să-i dedicăm, cu tristă bucurie, – dacă îmi este permisă această „contradictio in adiecto” -, o ședință întreagă, și aceasta, nu cum ar fi fost de dorit, ca o răsplată colegială pentru vreun premiu, sau recunoaștere, câștigate, ci ca un omagiu trist – pentru că a tras la sorți un bilet de călătorie, doar de „dus”. De puțin timp a plecat să scrie, să facă filme și cronici de cinema cu îngerii.

Dintre realizările lui trebuie să amintim:

– regia spectacolului Tinereţe  fără  bătrâneţe (după E. Kovali) și a unui spectacol de muzică şi poezie desfășurat la sala Dalles, împreună cu colegi de la canto clasic şi actorie de la U.E.B., Facultatea de Arte, şi prezentat de compozitorul şi muzicologul Doru Popovici

– scenariul și regia filmelor „DURA LEX“ ( 1992), „ARTISTUL CA APOSTOL“, „CRUCEA  DE  PIATRĂ“ (1993, ca asistent regie al lui Andrei Blaier), „ANONIMUS“ (difuzat la Casa de Cultură Maghiară din Bucureşti), „MĂRUL ŞI OGLINDA“ (1995) „PESCUIT  LA  RĂSĂRITUL LUNII“ (scenariu-ficţiune  pentru televiziune), „ȘI”, „SAREA SĂRACILOR“, „EXIT  LIFE“,„ZAȚ LA MICUL DEJUN“ (după „Before Breakfast”, de   Eugene O’Neill)

– Debut editorial cu volumul de poezie  „VAMA OGLINZILOR“, Editura liberART, Ploieşti, Editor: Mihai Cochinescu, la Bibloteca Județeană „Nicolae Iorga“

– Premiul Special al  OFICIULUI  NAŢIONAL  AL  CINEMATOGRAFIEI la cea de-a doua Ediţie a Festivalului Internaţional de Film „Eco–Etno–Folk–Film“ de la Slătioara (Vâlcea), la categoria profesionişti, pentru documentarul „SAREA SĂRACILOR“.

– a publicat în Antologiile Cenaclului „I.L. Caragiale” „NEURONI ȘI ENDORFINE” (2023, grupaj de poeme) și „SPIRALA ASCUNSĂ” (2024, eseu cinematografic).

În Seara de aseară, desfășurată sub titlul De la Vama Oglinzilor la Vama sufletului, am ținut – la propunerea lui Florin Manole – un moment de reculegere, apoi, prieteni, colegi și invitați au vorbit despre Gabi, înfrângându-și cu greu emoția, rememorând o parte din traseul, deloc lin, al vieții sale: cum și unde l-au cunoscut, cum l-au perceput, modul în care i-a emoționat sau influențat și nu în ultimul rând contribuția acestuia în cadrul Cenaclului. În mod uimitor mărturiile nu s-au suprapus, nu s-au repetat, urmând unele altora firesc, lin, în armonie.

Leonida Corneneliu Chifu, a evocat amintiri din vremurile în care cărțile bune se găseau foarte greu, și el le procura pe filiere interzise, ca un Badea Cârțan rătăcit în comunism. Unul dintre destinatarii acestor cărți a fost Gabi, făcându-se remarcat ca un cititor aparte, rafinat. L-a reîntâlnit apoi în timp, în diverse ipostaze: student, regizor, realizator de programe la televiziuni locale, fiecare intersecție fiind reciproc benefică. Din anul 2022 l-a invitat să facă parte din Cenaclu, unde s-a integrat ușor și și-a adus o contribuție însemnată prin poeme personale, realizarea de fotografii, prin cronicile de cinema din cadrul  rubricii CINEMARTOR, al cărei lector permanent era, prin implicarea în proiectul „Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești”. Cu câteva cuvinte, Leonida l-a descris perfect: „Gabi avea interes vast, judecată limpede, căuta adevărul și tonul just, avea suplețe intelectuală, generozitate.” A împărțit apoi celor prezenți copii ale poeziilor cuprinse în volumul de autor dar și ale unor versuri rămase fără titlu.

Doina Ofelia Davidescu a dezvăluit că pe pagina personală de facebook Gabriel Comanroni a scris: „Sunt doar o întâmplare în acest univers…” Poate că da, sau poate că nu. În orice caz, dacă este să-i dea dreptate a fost o întâmplare frumoasă și de folos pentru cei care l-au cunoscut. A oferit o frumoasă lecție de viață.
Timpul petrecut împreună a fost un privilegiu, a rezonat cu sensibilitatea lui și îi este recunoscătoare.

Știm cu toții, moartea este inevitabilă. Dar tocmai faptul că este inevitabilă îi răpește cu totul însemnătatea. Astfel, devin importante și contează doar lucrurile care NU sunt inevitabile, lucrurile pe care le creăm, lucrurile pe care le găsim, drumul la stânga – când totul în viață ne îndreaptă spre dreapta, felul în care trăim, felul în care iubim, oamenii pe care-i găsim, îi întâlnim. Și în acest parcurs al non-inevitabilului, l-a întâlnit pe Gabi aici, în cadrul Cenaclului. Luna aceasta ar fi împlinit 62 de ani.

Când se gândește la Gabi, îi vin în minte cuvintele autenticitate și curaj. Acestea crede că l-au definit, cu ele și-a construit armura, la care a mai adăugat un amestec de romantism, dramă cu accente filozofice și puțin umor. Gabi era el însuși, în ciuda unui destin pe care l-a acceptat deși nu i-a fost ușor să-l parcurgă. A avut forța să-și fie credincios lui însuși, a avut curajul să-și exploreze potențialul de creație, să caute și să găsească soluții. Și-a parcurs labirintul interior, și-a dominat demonii și slăbiciunile, cu demnitate. Câți reușesc? S-a întâlnit cu fricile sale, cu zbuciumul propriei vieți, s-a regăsit în alegerile sale. Și-a dus viața cu câtă pasiune a fost în stare. A acționat din nevoi autentice, nu din obsesie, nu din dorință nejustificată, a avut realizări frumoase și multe, multe planuri. Fără a evita să se gândească la sfârșit, l-a amânat cât a putut… Un citat aparținând lui Oscar Wilde spune: „Fii tu însuți că ceilalți sunt luați”. Lui Gabi i-a reușit.

Ramona Müller a amintit că rubrica de cronici cinematografice CINEMARTOR a luat naștere la inițiativa ei și a Anei Nedelcu și a apreciat implicarea și modul impecabil prin care Gabi s-a achitat prin participarea sa entuziastă și extrem de bine documentată. Ramona Müller a considerat fiecare episod al CINEMARTOR-ului ca un act de introspecție, filmele alese fiind ferestre către emoțiile umane. L-a admirat și l-a prețuit mult pe Gabi. A făcut apoi cunoscut mesajul plin de apreciere și recunoștință pentru sfaturile primite, al poetului Așer Negoi, conducătorul Cenaclului Atitudini al Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” Ploiești.

Prin intervenția sa, Florin Manole a subliniat, pe bună dreptate, că momentul nu trebuie să fie concentrat exclusiv și excesiv pe tristețe, căci Gabriel Comanroni avea bucuria prieteniei, fotografiei și a filmului, a muncii de creație, lucru adevărat și remarcat de toți de altfel.

Înainte de a recita („Acasă e oriunde”), Maria Bem, a vorbit despre talentul lui Gabi, amintind  forța de netăgăduit de a crea a acestuia, de a se expune cu sinceritate și a exprimat gratitudine  pentru sfaturile primite, cu referire la o eventuală transpunere cinematografică a cărții „Intre cer și pământ doar iubire” (Editura Pim, Iași), a cărei autoare este.

Au mai recitat din volumul Vama oglinzilor și din alte surse, Diana Petroșanu („Doar poezia erupe fierbinte”), Adrian Frone („Certitudine”), Ramona Müller („Ultima lamentație a lui Lazăr”) și Emilia Luchian („Sunt unu”, „Nu există”, „În centru”) neuitând să amintească de zâmbetul lui sincer și cald.

Toma Florin Damaschin a recitat propriile versuri,  Ramona Müller apreciind consonanța cu stilul lui Gabriel Comanroni.

Partea a doua a întâlnirii a fost rezervată vizionării filmului, realizat de Dan Simionescu și Leonida Chifu, despre ședința de prezentare a lui Gabriel Comanroni în cadrul Cenaclului. Au fost minute încărcate de o emoție deosebită, în care l-am avut din nou, în fața noastră, pe Gabi, ca și cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat între timp.
Prin intermediul filmului documentar-social SAREA SĂRACILOR, cred că singurul film de autor care nu fusese încă vizionat, Gabriel Comanroni ne-a expus în cele 13 minute și 26 de secunde, prețioase, un colț de lume uitat, vizitat de nevoie de cei care nu-și permit aproape nimic în viață peste limita de jos a subzistenței. Oameni care nu au venituri, nu au locuri de muncă, nu au „nimic, nimic!” Dar au de plătit impozite. Căruțele, sărace și ele, vin goale, tânguindu-se și pleacă pline cu plăci și bolovani de sare, trase anevoie de câte un cal costeliv. Locul acesta izolat, rătăcit printre dune, oferă celor disperați singura sursă de venit, comerțul ilicit cu sare. Exploatarea zăcământului, făcută la voia întâmplării sau a inspirației, este un permanent pericol, același care, acum mai bine de o sută de ani a produs o adevărată tragedie. Surparea malurilor nu-i dă înapoi pe nevoiași. Peisajul sărăcăcios, drumul căruțelor, chipurile oamenilor – împăcați cu soarta fără daruri – acoperă ecranul în prim planuri sugestive. În mărturisirile lor de învinși, speranța abia pâlpâie… Renunțarea nu face încă parte din planul lor, sărac, de viață.

La finalul filmului, Gabriel  Comanroni a primit din partea celor prezenți un ultim omagiu de aplauze.

Intervenția prin telefon a lui Mihai Vasile, regizor, actor, profesor de artă dramatică și arte vizuale, a adus un adaos de emoție celor prezenți, prin evocarea unor amintiri luminate de o interesantă prietenie. A încheiat cu îndemnul: „Țineți memoria lui Gabi, tot mai vie!”

Cu talentul său incontestabil, Nicolae Drăgulin a determinat asistența la un plus de simțire, purtându-ne pe parcursul serii prin lumea lirică a lui Gabriel Comanroni, Teodor Pâcă („Scurtă despărțire”) și Ștefan Augustin Doinaș („Mistrețul cu colți de argint”).

Dintre invitați nu au lipsit membrii familiei: Mariana Coman, Octavian, Fabian și Oana Tatomirescu, Georgiana Cristina Grigore. Fiecare a expus, cu firesc tremur în voce și în cuvinte frumoase, sentimentele deosebite generate de prezența lui Gabi în viața lor.

Bucuriile, necazurile vin și trec, oamenii se petrec, lumea, pe ici pe colo, apare și dispare… Și în tot acest timp „poezia nu este altceva decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. (Friedrich Hölderlin)

Între trecere și timp aleg trecerea!
Timpul mai zăbovește puțin
sub praful fin de pe rafturi, peste cărți
și masa la care am tăcut
în fața cuvintelor.
De o vreme cărțile citite dorm.
Eu ating doar trecerea.

Cineva îmi rostește cuvintele:
am uitat că am făcut cândva caz de atâtea
lucruri neimportante… Atunci
la sfârșit, îmi pot aminti
acea viață secretă a facerii?
Mamă, încă mai strigi? Ai leșinat…
Eu m-am născut iar El a plecat.
Între trecere și timp aleg…

N-am spus nimic până la capăt
și n-am înțeles niciodată clar această
sensibilă respirare a ființei…
De moarte n-am avut timp. Am privit
o vreme în oglinzi, iar când am ajuns
în dreptul unei ferestre, n-am înțeles nimic…
Între trecere și timp te aleg
pe tine, cel mai profund analfabet.
Din tine sângerează trecerea, respiră timpul
iar eu voi orbi din nou; cine a spus
că moartea ne aparține?

Am privit o vreme în oglinzi…

GABRIEL COMANRONI (13.04.1963 – 22.03.2025)

Au participat: Alice Neculea, Maria Bem, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Adrian Frone, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Invitați: Mariana Coman, Octavian Tatomirescu, Fabian & Oana Tatomirescu, Toma Florin Damaschin, Liana Sprânceană, Elena Savu, Amalia Stanciu, Bogdan Dragomir.

Fotografii: Ramona Müller, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu  https://youtu.be/SZFD6ZfDIdA?si=OoeFzKWKA3D27eTF
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

mai rup o filă-n
calendar
și uit socoata
timpului, o pierd pe zile
luni şi ani

în primăvară
și mă arunc anotimpului
copilului ochii
cu nesaț
tăcute amintiri

fără margini
învie bucuriei
prin ochii până
mai ieri
fură orbi

drumul spre
Dumnezeu
în fire
să urci cu mir
din somnul naturii

mă strecor printre
rădăcinile răsucite
metereze, tunele
cetatea să umple
jurnale cu vise

scriu astăzi
apuse povești
de călătorii fiecare
poet cară în spate
un munte de cuvinte

poemul vieții și mai rup
o filă-n …calendar!

Ana Urma

E destul de bine
să mergi cu jumătate de iluzie,
jumătate de inimă,
să vezi doar oameni
cu litere mici; să treci pe lângă ei
transparentă și bună.
E destul de bine
să-ți pui bunătatea la mijlocul mesei,
să se-nfrupte nesătulii,
oamenii cu litere mari, cu anvergură;
să-ți rămână umerii atât de jos,
la început de literă.
Tot e bine
să fii atât de bună
cât o jumătate de felie de pâine,
o firimitură, o anafură,
atât cât
oamenii cu litere mari și mici
să nu flămânzească.

Livia Dimulescu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sunteți invitați să participați la următoarea întâlnire a membrilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, care va avea loc luni, 28.04.2025, la sediul Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

Ședința, cu titlul De la Vama oglinzilor la Vama sufletului, va fi dedicată, în întregime, memoriei celui ce a fost, până de curând, colegul nostru, regizorul și scenaristul GABRIEL COMAN(RONI), ca apreciere, recunoștință și trist omagiu pentru talentul, implicarea, profesionalismul și prietenia pe care le-a acordat colegilor Cenaclului și Asociației culturale 24 PH ARTE Ploiești.
Au fost invitați și sperăm în prezența membrilor familiei.

Data și programul au fost alese și concepute de Leonida Corneliu Chifu și Dan Simionescu, doi dintre cei mai apropiați prieteni și colaboratori ai acestuia.

În deschidere, va fi prezentat filmul Asociației 24 PH ARTE, realizat de Dan Simionescu și Leonida Chifu cu ocazia participării lui Gabriel Comanroni la prima ședință de cenaclu.

Apoi se vor rememora aspecte din viața profesională și prietenia cu Gabriel, din implicarea acestuia în cadrul activităților desfășurate sub coordonarea Asociației 24 PH ARTE. Creația sa lirică va prinde glas prin intermediul colegilor participanți.

În încheiere, va fi vizionat filmul documentar-social, SAREA SĂRACILOR, pe care, Gabriel Comanroni și-a dorit tare mult să ni-l prezinte personal, dar din păcate a fost amânat, din cauze obiective.

Reamintim celor interesați că rubrica CINEMARTOR, rezervată alegerilor frumoase și sugestiilor inspirate ale regretatului nostru coleg, Gabriel Comanroni, va funcționa în continuare, sub același titlu, în memoria lui. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești a găzduit pe 8.04.2025 lansarea a trei volume:

• Ieșirea din intrarea în peșteră (Tipo-Moldova, Iași, 2023)
• Falsificatorii stropului de rouă (Tipo-Moldova, Iași, 2024) – ambele semnate de poetul Gheorghe Vidican
• Orașe nevertebrate (Eikon, București, 2025) – semnat de poeta Ramona Müller

Adriana Ungureanu, moderatorul evenimentului, ne-a promis o marți cu trei ceasuri bune și trei cărți bune — o formulare care aduce zâmbetul pe buze și creează așteptări plăcute. Cu naturalețe și farmec, a transformat o zi obișnuită într-o sărbătoare a lecturii și a întâlnirii dintre oameni și cuvinte. Cele trei ceasuri bune au fost momente de reflecție, emoție și inspirație, iar cele trei cărți bune – ferestre deschise spre lumi diverse, fiecare cu vocea ei unică. Evenimentul face parte din „Itinerar poetic muntenesc” și cuprinde mai multe orașe: Slobozia, Buzău, Ploiești, Târgoviște și Câmpina.

Gheorghe Vidican, născut în satul Petid, comuna Cociuba Mare, județul Bihor, este inginer „din greșeală” și poet din vocație – o vocație născută în clasa a IV-a și dusă cu tenacitate în peste 32 de volume scrise în mai multe limbi. A primit numeroase premii și aplauze literare, dar rămâne fiul satului, propăvăduitor al „stropului de rouă”, etalon al purității, al tradiției și al identității sale profunde. Cele trei simboluri care îl definesc: satul natal, meseria de inginer și soția sa, profesoară de matematică, alături de care trăiește de 44 de ani („E greu să suporți un scriitor”).

Emilia Luchian, istoric și iubitoare de poezie, afirmă că „prin această carte s-a întors la stropul de rouă”, regăsind în versurile sale un univers viu, autentic, un sat care nu a pierit încă – unde gustul fructelor, mirosul fânului și curgerea Crisciorului devin poezie vie.
În Falsificatorii stropului de rouă, timpul devine trup, iar frica adultului – o formă de supraviețuire, mai ales în sistemul comunist. Micii stropi care nu s-au dorit falsificați – adică oamenii cu rădăcini, cu valori, cu tăceri adânci – sunt cei pe care poezia îi reabilitează, îi aduce la lumină. În Falsificatorii stropului de rouă, satul devine o frescă de personaje – nebunul, bunul, crâșmărița, milițianul care își amendează soția, bătrânii, fetele de măritat – dar și o lecție de etică, de adevăr spus cu umor și durere. Timpul are trup. Iar frica adultului devine o formă de supraviețuire într-un sistem care falsifică stropul de rouă, adică însăși puritatea tradiției. Această carte este o întoarcere la valorile simple. Acolo, în Crisciorul unde poetul fura peștele din vârșă (târnă), în acel Petid etern, poezia trudește, se întrupează și devine icoană. Oameni sunt simpli, dar adânci – icoanele prin care începe lumea. Emilia Luchian subliniază prezența regionalismelor prin care poetul construiește o lume recognoscibilă, în care lacrima devine simbolul durerii și al vindecării colective. Aici, iubirile se nasc și mor pe fundalul unei etici profunde, transmisă prin aforisme simple, dar pline de sens. O temă majoră este și cea a feminității – femeia care naște zei, femeia echilibru în spațiul familiar, femeia privită prin ochii copilului, adolescentului și adultului. Cu versuri precum „femeia o iei despuiată de vise dacă o iubești”, poetul aprofundează această dimensiune. „Petidul este o grădină cu Adami și Eve, dar și cu un șarpe controversat”

Scriitoarea Iulia Dragomir, deși nu citise anterior poezia lui Vidican, recunoaște originalitatea stilistică și postmodernismul subtil al acestuia. Volumul Intrarea din ieșirea din peșteră se remarcă prin fluiditatea versurilor fără majuscule, prin simboluri dinamice și printr-un fragmentarism cu spirit critic. Se recompune astfel o lume poetică „minunată”, o călătorie prin locurile formării autorului. Iulia Dragomir analizează cu entuziasm cele două volume ale lui Gheorghe Vidican, mărturisind că se simte onorată de descoperirea acestui autor, întrucât nu îi citise anterior scrierile. Remarcă elementele specifice postmodernismului, dar și originalitatea profundă a poetului, care își construiește o lume proprie, cu repere și simboluri unice. Titlul „Intrarea din ieșirea din peșteră” trădează spiritul inovator al poetului, un joc de cuvinte cu valoare de oximoron. Cartea este o călătorie inițiatică – o evadare și totodată o întoarcere spre sine. Un aspect aparte este forma scrierii: textul curge ca un râu, fără majuscule, ceea ce conferă o notă de modernitate, fluiditate și libertate expresivă. Libertatea devine, astfel, un numitor comun între cei doi autori analizați,  atât în tematică, cât și în stil. Poezia lui Gheorghe Vidican se remarcă printr-o bogăție lexicală și stilistică, reflectând evenimente cotidiene și detalii din lumea înconjurătoare – grija pentru facturi, erori digitale –, toate prin ochiul unui observator lucid și critic. Fragmentarismul specific postmodern impune o viziune compusă din secvențe cu accente altruiste, dar și cu spirit reflexiv. Oamenii care l-au format pe poet apar ca figuri centrale în poezie – femeia, de pildă, aduce echilibru în spațiul familiar. Se realizează o fuziune între tipuri textuale, care creează împreună o poveste coerentă și profundă. Iulia Dragomir mărturisește că a citit aceste volume ca și cum ar fi sorbit un pahar de apă rece, cu o plăcere autentică și bucuria descoperirii. „Citind poezia cuiva,  parcă ne împrietenim cu acel om – pentru că arta este, în fond, o formă de iubire exprimată prin cuvânt.”

Mesajul liric este deschis interpretării, fiecare dintre receptori înțelegându-l prin propriile filtre și experiențe. Gheorghe Vidican reușește să exprime adevăruri grave într-o formă ludică, iar prin personaje precum Mărioara – care „fură mințile bărbaților” – readuce la viață universul satului din volumul Falsificatorii stropului de rouă. Satul este evocat ca spațiu mitic, dar și ca loc al devenirii și al șlefuirii interioare. Poezia ne coboară în noi înșine, iar „drumul poemului nu are semne de orientare turistică”, avertizează subtil poetul. Tema condiției artistului, a identității și a rădăcinilor este recurentă. Figuri precum „bunicul” și „bunica” devin icoane – simboluri ale începuturilor, ale poeziei și ale iubirii. O altă temă relevantă este evoluția satului și a vieții în contextul social-istoric al comunismului, cu obiceiurile și trăirile sale autentice. Iulia Dragomir încheie emoționant cu un fragment din poemul „Petidul – un imens poem la care trudesc de când mă știu”, marcând astfel o legătură între efortul poetic și parcursul identitar.

Adriana Ungureanu evidențiază rolul important pe care Gheorghe Vidican îl are în viața culturală a comunității: referent cultural-sportiv al Filialei Nevăzătorilor Bihor-Sălaj, inițiator al Festivalului Internațional de Creație Literară pentru Nevăzători Pașii Profetului (1991–2021), precum și redactor-șef al revistei Caietele Oradiei între 2007 și 2012. Copleșit de emoție, autorul subliniază că, dincolo de premii și recunoașteri, cel mai important este cititorul. Pentru el, poezia este o formă de viață, una care „curge prin sânge”. „Dacă vieții îi pui punct și virgulă, eu îi dau voie cititorului să recreeze poezia mea, să o treacă prin filtrul propriei imaginații” – menționează Gheorghe Vidican, oferind o definiție subtilă a artei ca spațiu de întâlnire între sufletul scriitorului și cel al celui care citește.

Într-o prezentare cu accente personale și sensibile, Adriana Ungureanu a prezentat-o Ramona Müller nu doar ca scriitoare, ci ca om și spirit autentic. Cele două se cunosc de peste zece ani, iar această legătură durabilă între două vărsătoare se traduce printr-o afinitate profundă pentru creație și un simț comun al dăruirii. Adriana o numește cu afecțiune „o vărsătoare autentică, ce își dăruiește literatura”, făcând trimitere atât la zodia pe care o împărtășesc, cât și la forța cu care Ramona Müller își exprimă emoțiile prin cuvânt. Ramona Müller este cunoscută ca o excelentă organizatoare, un membru de echipă eficient, dar și o colaboratoare activă a unor reviste de prestigiu din România. Cariera sa literară este o demonstrație că „munca naște talentul” – sau, în cazul ei, îl șlefuiește și îl amplifică. „Pentru Ramona, munca literară este fără sfârșit”, spune Adriana Ungureanu, urându-i să întâlnească din ce în ce mai mulți oameni care să o aprecieze cu adevărat. Întrebată ce iubește cel mai mult în afară de poezie, familie și călătorii, Ramona a răspuns simplu și profund: „Iubesc viața.” Această pasiune pentru viață o face să se îndrăgostească de orașele prin care trece, de oamenii pe care îi întâlnește fie pentru o clipă, fie pentru o viață. „Eu sunt ceea ce trăiesc” – o definiție poetică și completă a unei ființe care respiră prin emoții.

Adriana Ungureanu menționează: „Cei care o cunosc de la cenacluri literare știu că Ramona nu este o persoană egocentrică – dimpotrivă, ea îi pune în lumină pe ceilalți, chiar și atunci când aceștia nu sunt de față. Este un promotor al literaturii vii, al oamenilor cu suflet, iar generozitatea ei rezidă tocmai în acest altruism literar: scrie, sprijină, promovează – fără a aștepta nimic în schimb.” Volumul lansat este cel cu numărul 10 – cifra perfecțiunii, iar pentru Adriana, este o carte perfectă. Ramona se poate lăuda cu ușurința cu care scrie atât poezie, cât și proză de călătorie, dar și cu faptul că rămâne constant fidelă unui ideal: de a fi pod între oameni și emoții. Gheorghe Vidican punctează, la rândul său, cu umor și admirație: „Ramona Müller este o surpriză”. A cunoscut-o anul trecut, la Galați, când, printr-un gest discret, Ramona i-a oferit o carte. A citit-o în tren și, ajuns la Oradea, a luat imediat legătura cu ea. „Cred că Ramona este Vidican Gheorghe în varianta feminină din viitor” – o metaforă care spune totul despre forța și autenticitatea scrisului ei.

Iulia Dragomir, o prezență energică, a prezentat cartea Ramonei cu aceeași atenție sporită: stârnește interesul, dar nu dezvăluie totul. „A fost, spune ea, o redescoperire. O altă Ramona Müller își exprimă emoțiile prin cuvânt – mai matură, mai complexă, cuprinzând în paginile sale experiențele unei călătorii intercontinentale și ale unei călătorii interioare. Volumul este recent scris și respiră prospețimea unui spirit aflat în plină explorare”. Se construiește o imagine interdimensională, unde cotidianul se împletește subtil cu universul global, iar libertatea devine o formă de manifestare. Femeile – în această ecuație literară – sunt portretizate cu o expresivitate aparte. Ramona folosește semnele întrebării și ale mirării nu doar ca elemente stilistice, ci ca o oglindă a complexității feminine. De fapt, cuvintele se reasamblează – își pierd sensul aparent, pentru a-l regăsi cititorul, prin introspecție și relectură. Poezia Ramonei Müller creează un angrenaj valoric în care intelectul, emoția și viziunea se întrepătrund armonios. Calibrul poeziei este direct proporțional cu autenticitatea trăirii. Pentru Iulia Dragomir, titlul Orașe nevertebrate nu e o contradicție, ci o revelație: „orașul este reprezentat de om”. Ramona, prin acest titlu, ne oferă imaginea unei ființe care apreciază verticalitatea, caracterul și valorile, construind din ele – cărămidă peste cărămidă – premisele unei schimbări reale. Orașele „nevertebrate” nu doar că sunt vulnerabile social și economic, dar pot fi și fragilizate de dependența excesivă de tehnologie, fără o structură solidă care să le susțină în fața schimbărilor rapide și imprevizibile.

„Pentru mine, <<Muntele din noi>> n-a fost doar un titlu, ci un punct de sprijin: mi-a făcut viața mai ușoară, într-o perioadă în care cuvintele vindecau, în pandemie. Am călătorit cu ea, la propriu și la figurat, prin lumi nevăzute și pe culmile sufletului. Am impresia că este singurul om pe care îl cunosc care a străbătut întreg pământul — nu doar prin kilometri, ci și prin profunzimea trăirii. De fiecare dată când ajunge undeva, ne ia și pe noi cu ea. Ne duce de mână prin colțuri de lume la care nici n-am visat”, afirmă Adriana Ungureanu.

Diana Petroșanu remarcă felul în care autoarea împletește o imagine critică, profund subiectivă, cu o hartă geografică a amintirilor și a prezentului. În versurile sale se nuanțează o formă aparte de nostalgie – nu o simplă melancolie după comunism, ci o concentrație a esențelor de altădată, o întoarcere spre valorile autentice care încă merită o șansă: dragostea sinceră pentru oameni. Între autentic și modern, Ramona Müller se interpune cu poezie, dar nu se regăsește niciodată complet într-o lume care și-a pierdut busola. Este foarte simplu să nu știm să trăim – ne spune poeta, o reflecție profund filosofică, o constatare tăioasă care răzbate din fiecare pagină. Versurile sale sunt o radiografie socială, marcată de conștiința nedreptății. Dezamăgită de artificialul care ne înconjoară, Ramona apelează la vectorii interiori: luciditatea, emoția și iubirea, ca forme de supraviețuire poetică și umană.

Momentele muzicale și de încântare au fost realizate de Constantin Bianca, de la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, grupul folk alcătuit din Teodor Badea, Maria Pescarul, Ana Radu, elevi ai aceluiași Colegiu, și Andreea Oproiu, studentă UPG.

Evenimentul s-a desfășurat sub egida Cenaclului literar-artistic „I.L.Caragiale”, Asociația Culturală 24 PH ARTE și sub egida Cenaclului literar ”Artă și comunicare”, Ploiești.

A consemnat Ramona Müller, organizator al evenimentului

Luni, deși afară înfloririle lui aprilie își puseseră capișoane de zăpadă, în interiorul Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești, spațiul liric a fost însemnat cu delicatețe, prin grija poetei Luminița Bratu, cu imaginare Hotare de lavandă, reprezentând cel mai recent volum al său. Înaintea acestuia au mai apărut: Memoria vântului (2022), Omul care a fugit din vis (bilingv, 2022), Mișcarea apelor (2023), Castele pe marginea frigului (2024).

 》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus la rampă versurile Luminiței Bratu (Ce-ți pasă ție), Rodicăi Enache (Inimi amare din volumul Frânturi de prezent), Doinei Ofelia Davidescu (Ar trebui), Gabrielei Petri (Praf de stamine).

》LECȚIA DE POEZIE ne-a oferit bucuria reîntâlnirii cu maeștri. Cati Rodica Enache ne-a amintit de Letiția Ilea (Un singur poem) iar Emilia Luchian de Octavian Goga (Moștenire) și de Ștefan Augustin Doinaș (Amanta).
Un scurt omagiu a fost adus colegului nostru Gabriel Comanroni, recitând din sensibila sa creație Luminița Bratu (În sine și în voi) și Doina Ofelia Davidescu (Piatra 30 din volumul Vama Oglinzilor).

》11 MINUTE DE ISTORIE Expunerea lectorului permanent, profesor Emilia Luchian, ne-a oferit surpriza unui periplu prin timp și spațiu alături de haiduci. Personaje înconjurate cu aură de romantism, rămași în folclor ca justițiari, au existat într- o perioadă cuprinsă între secolele XVII – XIX, cu precădere în Balcani, dar și în Occident, provenind din pătura săracă a societății. Ocupându-se cu furturi, tâlhării, răpiri și crime, haiducii îi jefuiesc pe boieri, domni, arendași, donând celor sărmani o bună parte din prăzile lor.
Dacă în Occident, haiducii, tip Robin Hood, ofereau nobililor suficiente motive de teamă, în Țările Române, erau cunoscuți și drept contestatari ai domniilor fanariote. Cunoscuți ca: Toma Alimanul, Toma Alimoș, Iorgovan, Iancu Jianu, Baba și Gruia Novac, Pintea Viteazul, A. Popa, Gheorghe Cioroi (printre ultimii, în perioada interbelică) erau iubiți de femei, maeștri ai deghizărilor, buni și agili luptători și de temut în rândul celor bogați.
În literatura română au fost evocați de Cantemir, Dimitrie Bolintineanu,  Pericle Papahagi, Ioan Nenițescu ș.a. Numeroase legende au apărut pe seama vitejiei haiducilor. Dintre toți, lectora a găsit potrivit să amintească de Caciandoni. Pe numele său real, Antoni Caciu, este un Robin Hood al Balcanilor, un haiduc legendar, o figură eroică şi populară a populaţiei aromâne şi balcanice, celebru prin rezistenţa antiotomană şi sfârşitul său dramatic.
Caciandoni a fost un om foarte bogat, proprietar a numeroase turme şi acareturi, care au stârnit invidia şi ura lui Mehmed Ali Paşa. Acesta i-a confiscat întreaga avere. Pentru a se răzbuna Canciandoni a pus mâna pe arme, chemând în jurul său un mare număr de aromâni (inclusiv pe fraţii săi care fuseseră jefuiţi de hoardele de turci şi albanezi) cu care a lovit năprasnic armata lui Mehmed Ali Paşa, punând în pericol statul creat de acesta (format de teritoriile Albania, Epir și Mora). Ca să salveze satele și locuitorii prigoniți de Pașă din cauza lui, a acceptat un duel de onoare între douăzeci de luptători din fiecare tabără. Iese victorios din această încercare, dar, nu peste mult timp, ca urmare a unei trădări, este capturat de Ali Pașa. Este interogat alături de fratele său și, suportând cu puteri supraomenești torturi groaznice, cei doi mor cu demnitate.

》CINEMARTOR, rubrica rezervată, în ultimul timp, alegerilor frumoase și sugestiilor inspirate ale regretatului nostru coleg, Gabriel Comanroni, va funcționa în continuare, sub același titlu, în memoria lui. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută din timp.

Pentru că a fost de interes și timpul ne-a permis, Gabriela Petri a făcut o succintă informare asupra Festivalului internațional de poezie „Nichita Stănescu”, aflat în acest an la cea de-a XXXV a ediție, mai cu seamă asupra evenimentelor la care a participat. Printre acestea, a evidențiat traseul cultural al Festivalului, de duminică, 30 martie, care a cuprins o vizită la Mănăstirea Jercălăi și  la Conacul Bellu din Urlați, unde a avut loc o masă rotundă. Moderatorul, Constantin Stere, a explorat preocupările personale ale lui Nichita Stănescu, în prezența și cu participarea oaspeților: Mihai Cimpoi, Nicolae Băciuț, Aliona Grati, Magda Cârneci. Academicianul Georgeta Filitti a prezentat o prelegere despre familia Bellu.
Discuțiile dintre cei prezenți la Cenaclu au divagat în mod plăcut atingând și alte aspecte legate de festival, istoria Conacului și a familiei Bellu.

》LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegei noastre LUMINIȚA BRATU să ne prezinte și să ne recite din cel mai recent volum de versuri, „Hotare de lavandă” apărut în acest an la Editura Limes, Cluj Napoca și a cărui lansare va avea loc curând.

Pe coperta de spate, Luminița Bratu explică titlul volumului: Hotarele de lavandă sunt doar un simptom al trecerii de la o stare la alta, de la un moment al vieții la altul, de la o etapă a istoriei la alta. Ele sunt o îmbinare mai mult sau mai puțin fericită de trăiri cărora ne supunem cu sau fără voia noastră, ascultându-ne glasul interior care adesea ne șoptește: „Mergi mai departe, Eu îți sunt alături”.

Autoarea ne-a împărtășit cu emoție și mândrie sursele de inspirație, diferite aspecte din perioadele de creație, definitivare și redactare a acestui volum și că este posesoarea unei diplome de absolvire a mentoratului – desfășurat pe o perioadă de câțiva ani, cu poetul Ioan Vintilă Fintiș. Ne-a mărturisit că stă ore în șir și cu mare plăcere la masa de scris, compunând și cizelând fără odihnă. A acceptat cu responsabilitate provocarea scrisului, simte recunoștință față de „școala Fintiș” și se consideră eliberată de constrângeri sau competiții, singura cu care concurează fiind ea însăși. A lecturat cu plăcere din volum și a fost acompaniată în acest demers de câteva colege care au ales poeme semnificative (Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu). Aprecierile celor prezenți au fost unanime și la superlativ.

Poeziei i se cuvine poate cel mai întins spațiu de libertate, în care poeții sunt binecuvântați să hoinărească. Ei surprind în metafore vibrația proprie, interioară, dar și a lumii, ne lasă să intrăm în inima lor și ni se dăruiesc nouă, cititorilor, mai mult, sau mai puțin avizați. Estetica și evocarea, realitatea și idealul se împletesc pentru a schimba semnificația și aparențele cuvintelor, dând la iveală noi sensuri. Gândurile dau logosului putere? Sau un înger? Cu siguranță că un înger bun și frumos  păzește curajul, scrisul și pe scriitori,  insuflându-le acestora harul.

„Ce face altceva poetul decât să adulmece existența? Îi caută urmele, aromele discrete, pașii pierduți, mărturia că a fost. Evanescența unei lumi improbabile. Căci asta este minunea: pentru poet Lumea nu este decât ceva permanent surprinzător.” Christian Crăciun (Anatomia și fiziologia lui A)

Toate acestea i se potrivesc poetei Luminița Bratu. Am lecturat și mi-a plăcut „Hotare de lavandă”. Volumul este un mozaic frumos de teme și simboluri. Dacă un hotar te duce cu gândul la un spațiu intermediar între ceva și altceva, care separă, izolează, hotarele Luminiței sunt înfloriri simbolice cu parfum de neuitat. Ele nu par să separe ci doar să însemne.
Și cum „Poezia este invulnerabilă și invincibilă” (A. Paleologu), să o lăsăm să vorbescă:

dincolo de adevăr poate fi orice
și oricine
putem fi noi doi goliți de mister

dincolo de adevăr pot fi păsări
cărora nu le știm numărul
nici drumul
cărora nu le vedem urma
și atunci le privim numărând
crescând în gând un alt adevăr

dincolo de adevăr ești fără voie tu
singur
hoinărind pe un hotar violet de lavandă
îmbătat de arome
albit de adevăruri care se împlinesc
doar în viețile altora (Luminița Bratu)

Dincolo de noi, ninsoarea de april a trecut ca o părere, alungată de înflorirea lirică a Hotarelor de lavandă.

Au participat: Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Emilia Luchian, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Afiș,cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Într-o seară calmă cu înfloriri de aprilie, Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” a fost gazda unui atractiv recital de poezie. Inspirat de versurile lui Alexandru Philippide, titlul spectacolului, M-atârn de tine, Poezie, ca un copil de poala mumii, a constituit o frumoasă provocare a actorului Nicolae Drăgulin, membru al Asociației Culturale 24PH ARTE și al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. Colegi, cunoștințe, prieteni au ocupat din timp locurile puse la dispoziție, așteptând ceea ce avea să urmeze, cu freamăt discret și curiozitate.

Protagonistul serii a intrat grăbit, preocupat, teatral. Și-a scos pălăria și eșarfa și, după un cuvânt de bun venit, ne-a introdus cu delicatețe în atmosfera fermecată a poeziei. Am asistat la un itinerar liric ales cu grijă, pe ale cărui coordonate s-au reunit într-o armonie bine studiată o frumoasă pleiadă de poeți români, în tandem cu acorduri muzicale bine alese (D.L. Zaharia, Lache Găzaru, Zavaidoc, Ioana Piper, Constantin Gherghina, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaș, Grigore Leșe, Frédéric Chopin, Fanfara din Bosanci, Fanfara de la Stamate, Johann Sebastian Bach, Ilinca Burlan). Cu talent incontestabil, Nicolae Drăgulin și-a determinat auditoriul „să simtă poezia” aidoma lui (adeverind astfel vorbele marelui scriitor argentinian Jorges Luis Borges: „Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc”). Cei prezenți s-au lăsat purtați într-o lină escapadă, participând cu emoție la confluențele lirice ale poeților aleși. Și ca într-o frumoasă poveste, minunea s-a produs: spațiul intim al Sălii Studio s-a transformat într-un minuscul Ateneu, iar actorul, într-un virtuoz. Așezat pe un podium aproape insesizabil, a scos cu bagheta sufletului din jobenul personal o frumoasă înșirare de imagini expresive, de emoții felurite, de afectivitate, aducând bucuria în micul spațiu de spectacol. Memoria fabuloasă, mimica și gesturile – reținute, iar glasul, cu un timbru de scenă, bine exersat, ne-a învăluit și ne-a acaparat aproape două ore.

Cu scurte comentarii lămuritoare și introduceri muzicale în perfectă armonie cu versurile, ne-au fost dezvăluiți visătorii sacri ai lirismului românesc: George Coșbuc (Scara, O scrisoare), Miron Radu Paraschivescu (Rică), Marin Sorescu (Spânzuratul, Prânzul, Petrecerea), Mircea Micu (Resemnare), Niculae Alexandru Vest (Limba și literatura română), Grigore Vieru (Nu am moarte cu tine nimic), Radu Rosetti (Teatru), Spiridon Popescu (Ferește-te, Sfat, Rugăciune), Teodor Pâcă (Scurtă despărțire), Nicolae Labiș (Moartea Căprioarei), Nichita Stănescu (Cina generală), Ion Barbu (După melci), Tudor Arghezi (Gura lumii), Geo Bogza (Poveste), Mihai Eminescu (Scrisoarea a III-a).

După ultimul vers, lumina s-a stins, actorul și-a pus pălăria, eșarfa, și a ieșit discret din scenă.

Numeroasele aplauze, aprecieri și felicitări din partea publicului au răsplătit cu generozitate acest deosebit de emoționant  recital de poezie.
Printre cei prezenți, cunoscutul actor de teatru și film Ilie Gâlea și colegii de Cenaclu: Emilia Luchian, Cătălin Apostol, Adrian Surubaru, Diana Petroșanu, Valentin Irimia, Gheorghe Stănescu, Ioan Rus, Dan Simionescu, Doina Ofelia Davidescu.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar