Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,
Sfârșitul lunii, cu timpul său misterios, care nu trece ci se petrece printre Sânziene trezite între firele ierburilor de iunie, ne cheamă la următoarea întâlnire, care se va desfășura luni, 30 iunie a.c. ora 14.00, la Centrul Cultural „Sf. Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe Bdul Independenței.
Seara literară se va desfășura după tiparul cunoscut, incluzând rubricile:
》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR
》LECTURA DE CENACLU îl va avea ca protagonist pe scriitorul Raul Sebastian Baz, cu destăinuiri, explicații și un fragment reprezentativ din ultimul său roman, aflat în lucru, Blestemul Minotaurului.
Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș








În această lumină, întâlnirea literară, din primitorul sediu al Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, avându-l ca amfitrion pe Leonida Corneliu Chifu, a fost un act de reverență în memoria marelui poet, un gest de continuitate spirituală. Membrii Cenaclului au adus în scenă, alături de propriile creații, născute din trăiri autentice și din dragoste pentru cuvântul scris, lirica eminesciană, care, cu știința sau neștiința noastră, veghează ca o prezență tutelară peste tot ce înseamnă sensibilitate românească.
Partea a doua a ședinței a avut caracter administrativ și s-a axat pe discuții lămuritoare despre Antologiile Cenaclului I.L. Caragiale, ediții, cuprins, autori, buget, editură, motivarea întârzierilor, cotizațiile membrilor, cheltuieli etc.



》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus în fața auditoriului mostre din creația lirică a colegilor: Emilia Luchian („Aedul”), Gheorghe Stănescu („Astăzi, ploaia”), a nou venitei în cadrul Cenaclului, Liana Sprânceană („Poveste de iubire”), Cati Rodica Enache („Pui de soare”) și Sorana Brucăr („Azi, Doamne”, „Ți-am simțit mâna”, „Rima iubirii”).
》Sub titlul „Întoarcerea la sursă”, LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegului nostru, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu, să evoce prin intermediul unor interviuri de suflet, memoria unui prieten și apropiat al Asociației 24 PH ARTE Ploiești și al Cenaclului, Ștefan Canurschi, un om care, prin profesionalism dar și o frumusețe sufletească aparte, a lăsat, după „plecarea” sa, un gol în viața celor care l-au cunoscut.
Seara a fost o bună ocazie pentru vizionarea unui scurt metraj-documentar cu și despre Ștefan Canurschi, realizat de Leonida Corneliu Chifu și Dan Simionescu. Vocea blândă a intervievatului, făcând mărturisiri și depănând amintiri, precum și emoția nedisimulată a acestuia, de pe micul ecran al unui telefon (căci tehnica sau tehnologia ne-a dat de furcă și filmul nu s-a putut reda pe ecran TV) a coborât în sală și i-a învăluit pe cei prezenți ca o mângâiere. După o carieră dedicată frumosului și realului în diversitatea lui interesantă, capricioasă și provocatoare, a întruchipat, pentru o perioadă bună de timp, un neuitat Moș Crăciun, pe care cu toții, de la mic la mare, îl purtăm în cutiuța inimii. Leonida Corneliu Chifu, citându-l pe Ștefan Canurschi: Cel mai mare lucru este când nu ai nimic și dăruiești. Fie și căldură. – și-a acompaniat selecția fragmentelor din reportaje cu un șuvoi de povestiri și amintiri pe care doar un jurnalist cu o memorie fabuloasă o poate face. Intertitlurile inspirate ale reportajelor (Piatra de calcar și calitățile ei, Talianu și Brâncovenii, Adoptații Ciutei, Elogiul boilor, Poienile cu sculpturi, Cioplitorul adolescent, Muzeul părăsit, Dumnezeu și Carpații, Peleșul de la Cetățuia ș.a.) au subliniat cu bun și dovedit rost expunerea. Aceasta s-a apropiat de final cu Dorința lui Ștefan Canurschi (referindu-se la Tabăra Internațională de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești): „Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în „dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.” Noua Șeherezadă este ultimul intertitlu al ultimului interviu care invită și ispitește la o regăsire viitoare („în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!”) care, din păcate, nu a mai avut loc.
Prezența delicată a Danei Canurschi și a comentariilor ei evocatoare despre un tată de poveste, „cu înclinație naturală către estetic și care a avut o relație pasională” cu propriile amintiri, au completat farmecul serii.



Programul a inclus rubricile obișnuite:
》LECTURA DE CENACLU Protagonistul serii a fost traducătorul, profesor VASILE MOGA. Invitatul nostru și-a propus să ne împărtășească din creația scriitoarei elvețiene EVA MARIA AËPPLI, astfel că titlul cărții acesteia, Cuvântul căzut din cer (Le mot tombé du ciel), apărută în traducerea domniei sale la Editura Premier, a dat numele întregii seri literare.
Dând dreptate scriitoarei Lidia Vianu, căreia îi aparține inspirata definiție: „Traducătorul este și pian și pianist în același timp”, nu trebuie să minimalizăm niciodată rolul și importanța traducătorului în dezvăluirea unui text. El este cel care intră în aventură, îl înțelege primul pe autor, redând cu responsabilitate sensul celor scrise de acesta.”
Alcătuite în mare parte din țesături cusute, mute și solitare, parcă cuprinse de durere și frică, personajele sunt tratate cu o mare economie de mijloace: sunt monocrome, de gen nedefinit, cu aceeași față palidă, corp scheletic cu brațe atârnând și picioare firave. Artista însăși i-a numit pe aceștia „Macabei”. Anumite grupuri de manechine din material textil sunt considerate astăzi capodoperele sale: La Table (1967); Groupe de 13 (omagiu Amnesty International – 1968). Lucrările sale se adresează frontal victimelor secolului, de la deportați la victimele torturii, explicând că nu moartea este în centrul mesei, ci frica oamenilor de moarte, aceștia, în percepția artistei, „se simt abandonați, sunt consumați de frica de moarte, refuză darul vieții veșnice din centrul pe care Iisus ar trebui să-l reprezinte”.
Colaborările pe care E. Aëppli le-a avut cu ultimul soț și cu artiști importanți ai timpului său, sunt „expuse” în cărțile sale Livres de vie, o autobiografie fără cuvinte pe care a păstrat-o timp de cincizeci de ani (1954–2002), formată din scrisori, manuscrise, desene, imagini, fotografii trimise de prieteni și reproduceri ale operelor sale. Numeroasele ocazii în care și-a expus lucrările i-au adus o notorietate, deși târzie, remarcabilă. Ultima sa expoziție retrospectivă a avut loc în anul 2022, la Centrul Pompidou.
În final și în mod firesc adevărul s-a relevat astfel:
Invitați: profesor Vasile Moga, profesor Valentina Moga



Acest motto păzește capitolul „Vama Oglinzilor” din volumul cu același nume al colegului nostru, Ioan Gabriel Coman, apărut la Editura „liberART” în 1999. Un titlu inspirat, care pune pe gânduri…
Dintre realizările lui trebuie să amintim:
Prin intervenția sa, Florin Manole a subliniat, pe bună dreptate, că momentul nu trebuie să fie concentrat exclusiv și excesiv pe tristețe, căci Gabriel Comanroni avea bucuria prieteniei, fotografiei și a filmului, a muncii de creație, lucru adevărat și remarcat de toți de altfel.



Data și programul au fost alese și concepute de Leonida Corneliu Chifu și Dan Simionescu, doi dintre cei mai apropiați prieteni și colaboratori ai acestuia.
Scriitoarea Iulia Dragomir, deși nu citise anterior poezia lui Vidican, recunoaște originalitatea stilistică și postmodernismul subtil al acestuia. Volumul Intrarea din ieșirea din peșteră se remarcă prin fluiditatea versurilor fără majuscule, prin simboluri dinamice și printr-un fragmentarism cu spirit critic. Se recompune astfel o lume poetică „minunată”, o călătorie prin locurile formării autorului. Iulia Dragomir analizează cu entuziasm cele două volume ale lui Gheorghe Vidican, mărturisind că se simte onorată de descoperirea acestui autor, întrucât nu îi citise anterior scrierile. Remarcă elementele specifice postmodernismului, dar și originalitatea profundă a poetului, care își construiește o lume proprie, cu repere și simboluri unice. Titlul „Intrarea din ieșirea din peșteră” trădează spiritul inovator al poetului, un joc de cuvinte cu valoare de oximoron. Cartea este o călătorie inițiatică – o evadare și totodată o întoarcere spre sine. Un aspect aparte este forma scrierii: textul curge ca un râu, fără majuscule, ceea ce conferă o notă de modernitate, fluiditate și libertate expresivă. Libertatea devine, astfel, un numitor comun între cei doi autori analizați, atât în tematică, cât și în stil. Poezia lui Gheorghe Vidican se remarcă printr-o bogăție lexicală și stilistică, reflectând evenimente cotidiene și detalii din lumea înconjurătoare – grija pentru facturi, erori digitale –, toate prin ochiul unui observator lucid și critic. Fragmentarismul specific postmodern impune o viziune compusă din secvențe cu accente altruiste, dar și cu spirit reflexiv. Oamenii care l-au format pe poet apar ca figuri centrale în poezie – femeia, de pildă, aduce echilibru în spațiul familiar. Se realizează o fuziune între tipuri textuale, care creează împreună o poveste coerentă și profundă. Iulia Dragomir mărturisește că a citit aceste volume ca și cum ar fi sorbit un pahar de apă rece, cu o plăcere autentică și bucuria descoperirii. „Citind poezia cuiva, parcă ne împrietenim cu acel om – pentru că arta este, în fond, o formă de iubire exprimată prin cuvânt.”
„Pentru mine, <<Muntele din noi>> n-a fost doar un titlu, ci un punct de sprijin: mi-a făcut viața mai ușoară, într-o perioadă în care cuvintele vindecau, în pandemie. Am călătorit cu ea, la propriu și la figurat, prin lumi nevăzute și pe culmile sufletului. Am impresia că este singurul om pe care îl cunosc care a străbătut întreg pământul — nu doar prin kilometri, ci și prin profunzimea trăirii. De fiecare dată când ajunge undeva, ne ia și pe noi cu ea. Ne duce de mână prin colțuri de lume la care nici n-am visat”, afirmă Adriana Ungureanu.