Cenaclul I.L. Caragiale

ÎNTRE UN CALAMBUR ȘI O CAFEA CU SARE

Asociația Culturală 24 PH Arte Ploiești, Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova și prețioșii lor oaspeți, Ioan Mihai Cochinescu, Florin Dochia și Sorin Vânătoru, vă invită  luni, 29 septembrie 2025, ora 16.30 la Sala de Lectură „Nichita Stănescu”, în lumea poetului Ion Stratan, a cuvintelor trăite pe muchia paradoxului.

Omagiul este adus de prieteni, colegi de peniță și cunoscuți, distinsului și perpetuului căutător de echilibru între absurd și tandrețe, între joc și profunzime, la 70 de ani de la nașterea sa și 20 de ani de la moarte.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Asociația Culturală 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber Gheorghe Coman

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Seara de aseară – Atribuirea numelui Gheorghe Coman Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești și dedicarea următoarei ediții memoriei sculptorului – un gest de profund respect și recunoaștere față de contribuția sa remarcabilă la dezvoltarea artei sculpturale din România

Să omagiezi un om la împlinirea a 100 de ani de la naștere, mai ales că acesta fiind nu un oarecare pământean, ci sculptorul Gheorghe Coman, a fost provocarea căreia i-au făcut față cenacliștii, aseară, la  Filarmonica „Paul Constantinescu”, odată cu revenirea la sediul și programul obișnuit.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus în atenția celor prezenți versurile Mariei Bem, dedicate sculptorului Gheorghe Coman (Motto),  ale lui Valentin Irimia (Epoca lipsă) și proza Emiliei Luchian, inspirată de tema întâlnirii noastre (Dăltuitorul, Zidurile). Florin Manole a adăugat lectura unui text, scris de Ioan Buduca (… gata și cu noul interbelic).

》LECȚIA DE POEZIE a  făcut o scurtă incursiune, realizată de Doina Ofelia Davidescu, în creația poetului TRAIAN T. COȘOVEI, care s-a autodefinit astfel:
Eu scriu doar ca să-mi amintesc. Poezia mea e un jurnal de memorii retrăite. Îmi place să-mi recitesc din când în când cărțile, ocazie cu care mi-am dat seama că aproape tot scrisul meu este legat de femeile care mi-au apărut miraculos în viață: cutare poem l-am scris după despărțirea de Ioana, altul când m-am îndrăgostit de Flavia. Cărțile sunt, de fapt, hărți ale iubirilor mele. Fără ele, aș rătăci, aș ajunge în cu totul altă parte, pe un alt continent, declara poetul într-un interviu acordat revistei „Formula AS”.
Remarcabil reprezentant al al generației ’80, alături de poeți ca Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Mariana Marin sau Alexandru Mușina, stilul său se caracterizează prin: ludic, ironie și intertextualitate; ton colocvial și urban; teme postmoderne: alienarea, identitatea, kitsch-ul, cultura pop; influențe din muzică, cinema, publicitate, cultura de masă.
Traian T. Coșovei este autorul unor volume de versuri care s-au bucurat de aprecierea elogioasă a criticii literare și de popularitate între cititorii de poezie românească de azi: Ninsoarea electrică,  Editura Cartea Românească,  1978,  1, 2, 3 SAU… , Editura Albatros, 1980,  Cruciada întreruptă, Editura Cartea Românească, 1982, Poemele siameze, Editura Albatros, 1983,  În așteptarea cometei, Editura Cartea Românească, 1986,  Rondul de noapte, Editura Militară, 1987, Pornind de la un vers, Editura Eminescu, 1990, Bătrânețile unui băiat cuminte, Editura Pontica, 1994, Mickey Mouse e mort, Editura Cartea Românească, 1994, Ioana care rupe poeme, Editura Asociația Scriitorilor București & Cartea Românească, 1996,  Patinează sau crapă!, Editura Axa, 1997,  Ninsoarea electrică, ediția a II-a, Editura Vinea, 1998, Percheziționarea îngerilor, Editura Crater, 1998, Lumină de la frigider, Editura Cartea Românească, 1998,  Bună dimineața, Vietnam!, Editura Călăuza, 1999,  Institutul de glasuri, antologie, Editura Cartea Românească, 2002,  Vânătoarea pe capete, Editura Libra, 2002, Greva căpșunelor, Editura Libra, 2004, Aerostate plângând, Editura Tracus Arte, 2010, și Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000.

A obținut numeroase premii importante, dintre care: Premiul Uniunii Scriitorilor, 1979; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1994, pentru volumul Bătrâneţile unui băiat cuminte; Marele Premiu ,,Ion Vinea”, 1996; Premiul Academiei ,,Carpatica”, 1996; Premiul Academiei Române pentru poezie, 1996; Premiul Internaţional ,,Nichita Stănescu”, 2000; Autorul anului 2002 – premiu decernat de A.P.L.E.R. pentru volumul de poezie Vânătoarea pe capete ; Ordinul „Meritul Cultural” în gradul de Ofiţer, 2004, ș.a.

Creația sa are o imagistică domestică și tandră, combinată cu personificare subtilă. Poeziile sunt, cel mai adesea, scurte, cinematografice, evocând atmosfera barurilor de noapte și misterul feminin. Conțin simbolism urban și o tensiune erotică, nostalgică, emblematice pentru felul în care poetul împletea realitatea cotidiană cu lirismul spontan.

Stilul minimalist, aparent simplu, are o forță emoțională autentică. Adesea avem de a face cu poeme-reflecție despre frică și vulnerabilitate în iubire.  

„Monarh distrat și melancolic peste un regat surrealist, locuit de personaje atinse de faimosul mal du siècle, poetul pare a se fi rătăcit într-o lume a tehnologiei de serie, carnavalescă; și totuși menestrelul nomad nu dezarmează, ci recurge la arma sa thaumaturgică, la remediul său exorcist, vrăjit al poeziei. Astfel că universul regatului coșovian se preface ca prin minune în spectacol feeric în care totdeauna binele, rudă bună a imaginarului fantastic, surreal, dicteul bine temperat și analogiile mirabile, mereu uimitoare și uluitoare, înving sau măcar îmblânzesc răul, deprimarea, depresia, îndurerarea, himera în chip de coșmar.” GEO VASILE – TRAIAN T. COȘOVEI, UN TRAPEZIST AL METAFOREI (Viața Românească ediția 10/2018)

Exemplific creația sa cu ceea ce mulți critici consideră a fi unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste:

Și dacă tu ești o planetă străină

Se întunecase și viaţa noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pîlpîitor.
Deasupra, orașul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.

Și dacă părul tău e o fiinţă venită de pe altă planetă?

Fiecare secundă
arunca un cîmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lîngă tine. Te pîndea cu nările ca doi ogari
întărîtaţi de iepurii mirosului tău.

Și dacă glasul tău e o fiinţă coborîtă din altă planetă?

Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătăţii tale.
De pe urma spaimei că nu m-aș putea face înţeles.
Că pe lîngă viaţa mea ar putea trece pachebotul cel
mai înalt din lume.
Ca și cum s-ar lovi două tandre armuri
și pe luciul unei scîntei ar ieși patinatorii cu eșarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă
luminoasă – fără să-mi arate că exist cu-adevărat.

Și dacă parfumul tău e o fiinţă căzută din stele?

Brăţările tale îmi răspundeau obraznic –
rochiile tale foșneau dînd importanţă fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hîrtie pe mediterana pohtelor mele.

Și dacă ochii tăi sînt două fiinţe de pe altă planetă?

Și dacă tu ești o planetă străină locuită de fiecare gînd al meu?
În urma noastră orașul plutea fragil, ca un aisberg orbitor te purta
pe scuturi strălucitoare – te ridica înfășurată în drapeluri de frig luminos.

Deodată,
se întunecase
și viaţa noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru, pîlpîitor.

》11 MINUTE DE ISTORIE. Conduși cu farmec și abilitate de către lector, profesor Emilia Luchian, am asistat la o continuare a incursiunilor în lumea romană, făcând un interesant popas în epoca vestalelor, perioadă istorică și mitologică specifică Romei antice, încărcată de simbolism religios, moral și social.
„Epoca vestalelor virgine” reprezintă o epocă idealizată, de puritate, disciplină și sacralitate, o perioadă cu norme morale rigide, în care castitatea și supunerea erau valori supreme.
Vestalele erau preotese ale zeiței Vesta, protectoarea căminului și a focului sacru, în religia romană. Acestea trăiau într-un templu din Forul Roman și aveau o funcție esențială: să întrețină focul sacru, care nu trebuia să se stingă niciodată — simbol al continuității și securității Romei. Tinerele fete alese, de obicei între 6–10 ani, din familii nobile, se angajau să rămână fecioare (virgine) timp de 30 de ani; după terminarea acestui serviciu, puteau alege să se căsătorească (dar puține o făceau).
Au existat trei categorii de Vestale: Discipulae – Vestalele novice (ani 1–10, învață și se pregătesc pentru slujirea completă); Ministrae – Vestalele active (ani 11–20, îndeplinesc ritualurile și sarcinile religioase) și Magistrae – Vestalele senior (ani 21–30, învățătoare și gardiene ale tradiției sacre).
Statutul privilegiat al Vestalelor le permitea acestora să se  bucure de o independență rară pentru femei în Roma antică. Puteau să-și administreze singure bunurile, să primească locuri de onoare la spectacole, să grațieze prizonieri condamnați la moarte, doar printr-o simplă atingere. Dacă încălcau jurământul de castitate, erau îngropate de vii, iar amantul lor era biciuit până la moarte. În decursul timpului puține vestale au încălcat normele de moralitate. Istoricii antici, precum Liviu, Pliniu cel Bătrân, Tacit și Dio Cassius, menționează mai multe cazuri de Vestale care au fost acuzate că au încălcat normele rigide, aproximativ 10–12 cazuri fiind atestate în sursele scrise. Dintre acestea, vestalele Virginea, Mucia și Licinia, din timpul împăratului Domitian (sec. I d.Hr.), au fost executate, cel mai probabil din motive politice, fiind îngropate de vii, iar presupușii lor iubiți au fost și ei executați.
După o existență de aproape un mileniu, spre sfârșitul Imperiului Roman, în contextul creștinării statului roman și al declinului religiei tradiționale romane, Ordinul Vestalelor a fost oficial desființat în anul 394 d.Hr., de către împăratul creștin Teodosie I, în cadrul unui efort sistematic de eradicare a religiilor păgâne din Imperiul Roman.

Partea a doua a ședinței, având ca titlu Zborul tăcut al pietrei, a fost dedicată omagierii, cu respect și recunoștință, a sculptorului ploieștean Gheorghe Coman (n. 08.09. 1925 – d. 09.08. 2005), inspirator al Taberei Naționale de Sculptură Monumentală Contemporană din Ploiești, la împlinirea a 100 de ani de la naștere.
Ne-am bucurat să avem alături pe fiica acestuia, distinsa pictoriță Patricia Popescu, care împreună cu Florin Manole și Alice Neculea au rememorat diverse momente și aspecte din viața ca o adevărată poveste de roman a artistului. Până să ajungă să-și îndeplinească visul a străbătut printr-o existență balansată între trecerea pe sub furcile caudine a unor aprige încercări (prizonier de război, judecat de Curtea Marțială pentru trădare, suspectat de a fi fost în perioada Perestroikăi filorus, reclamat și urmărit sistematic de Securitate) și izbânzi (absolvent în 1949 al Institutului de Științe Economice și în 1951 al Institutului de Arte Plastice București, membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al filialelor din Ploiești și Buzău, participări la toate expozițiile anuale, bienale de stat, regionale ș.a., însumând peste 500 de expuneri; participări internaționale la Praga, Varșovia, Aberdeen – Scoția, Oudenardee – Belgia).
„Aparținând unei generații de elită, în care oamenii aveau credință, onoare, educație, conștiința propriei responsabilități și spirit de dăruire” (Luiza Barcan Măgura Buzăului – O academie liberă de sculptură, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2025) a devenit o figură emblematică a artei românești/contemporane/universale, opera sa continuând să inspire și să emoționeze generații; moștenirea sa artistică rămâne vie – dăltuită în piatră, dar mai ales în conștiința culturală.
Visul de a găsi un loc în aer liber unde să se adune și să creeze artiștii după bunul lor plac și propria imaginație a întâmpinat numeroase piedici și refuzuri pe plaiurile natale, dar avea să prindă viață în poienile din preajma Mănăstirii Ciolanu, cu piatra adusă din comuna Măgura, aflată în apropiere. Astfel, realizarea sa cea mai de seamă, Tabăra de sculptură Măgura, a fost organizată în perioada 1970 – 1985. Inițiativa i-a aparținut sculptorului, sprijinit de Uniunea Artiștilor Plastici din România, pentru a marca 16 secole de la prima atestare documentară a orașului Buzău. Gheorghe Coman a participat cu lucrări în toate cele 16 ediții (numărul 16 reprezentând și numărul modulelor Coloanei fără sfârșit a lui Brâncuși). La Măgura au lucrat liber, fără constrângeri ideologice sau de altă natură, 163 de sculptori, în urma cărora au rămas 256 de lucrări în piatră, donate județului de către creatori, reprezentând cel mai mare ansamblu național de sculptură în aer liber din țară. Lucrările sale și ale artiștilor participanți sunt mai mult decât simple forme – ele sunt ecouri ale spiritului, ale istoriei, ale omului în căutarea sensului și frumuseții.
Sculpturile lui Gheorghe Coman care păzesc poienile Taberei de Sculptură Măgura sunt: Piatra de izvor (1970), Zbor (1971), Ambient (1972), Doamna Neaga (1973), Jertfa Brâncoveanului (1974), Șipotul (1975), Semn pentru o bătălie pierdută (1976), Țărancă (1977), Întâmpinarea (1978), Moara (1979), Troiță pentru Pârvu Mutu Zugravu (1980), Mioritică (1981), Troiță pentru Ana lui Manole (1982), Martirii (1983), Trecere (1984), Semne primordiale (1985).

Prin forța expresivă a volumelor, prin sensibilitatea detaliului și profunzimea mesajului, dar și pri modul cum a găsit de cuviință să se dedice artei, prin dârzenia cu care a luptat pentru libertatea creației, Gheorghe Coman și-a câștigat locul binemeritat în galeria marilor artiști. Cu trecerea timpului s-a dovedit că opera sa nu cunoaște uitare, ci renaște cu fiecare privire, cu fiecare gest de admirație.
A primit numeroase premii și distincții care au culminat cu acordarea în anul 2004 a Ordinului și Medaliei Meritul Cultural în grad de comandor categoria C.

Omagiul adus sculptorului s-a încheiat cu propunerea venită din partea Asociației 24 PH ARTE Ploiești, prin intermediul lui Florin Manole, ca următoarea ediție a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești să fie dedicată sculptorului Gheorghe Coman și numele acestuia să fie atribuit și să completeze titulatura taberei ploieștene.

Au participat: Patricia Popescu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Florin Oprea Sălceanu, Valentin Irimia, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu și Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar 

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Începând de luni, 15 septembrie, ora 17.00, ne reîntoarcem în spațiul pus cu generozitate la dispoziție activității noastre, de către Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești, strada Anton Pann nr. 5

Întâlnirea se va desfășura respectând rubricile tradiționale:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR

》LECTURA DE CENACLU își va oferi cu generozitate timpul unui mic eveniment comemorativ, dedicat de către colegii noștri și invitații lor operei și memoriei sculptorului ploieștean Gheorghe COMAN, fondatorul și mentorul Taberei de Sculptură de la Măgura, Buzău și inspirator al Taberei Naționale de Sculptură Monumentală Contemporană din Ploiești, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naștere.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Când „vara, cu pași lenți, se pierde printre șoapte / pe străzi cu gust de toamnă și doruri în cutie”, ne-am reunit, cu entuziasm de început de septembrie, la Centrul Cultural „Sf. Antim  Ivireanul” din Ploiești. Întâlnirea cu titlul „Limba română – oglindă de dor” și-a propus să celebreze frumusețea limbii române prin momente, reflecții și lecturi literare din creația eminesciană și/sau inspirate de opera și spiritul celui care a făcut din limba noastră o artă: Mihai Eminescu.

O introducere în temă, „Evoluția limbii și literaturii române de la Scrisoarea lui Neacșu la Mihai Eminescu”, prezentată în deschidere de către Doina Ofelia Davidescu, a evidențiat că evoluția limbii și literaturii române este o călătorie fascinantă care a început timid, cu primele încercări de exprimare în limba maternă, atingând culmi de profunzime și frumusețe odată cu Mihai Eminescu, poetul național. Între aceste două borne – Scrisoarea lui Neacșu (1521) și moartea lui Eminescu (1889) – s-a desfășurat un drum de maturizare lingvistică, culturală și identitară. Ca să ne facem o imagine a contextului European în care ne aflam, Scrisoarea lui Neacșu a fost contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei, Leonardo da Vinci murise de doi ani. Primele traduceri religioase din secolul al XVI-lea au fost urmate de contribuția cronicarilor  moldoveni și munteni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), care nu doar că au relatat evenimente, dar au și afirmat idei fundamentale despre unitatea și originea românilor, contribuind la conștiința națională, lucru pentru care le suntem în veci recunoscători. Începutul secolului al XVIII-lea a adus pe scena culturii personalitatea cu totul excepțională a lui Dimitrie Cantemir, om de știință, scriitor, filosof și diplomat, care a scris atât în română, cât și în latină. Lucrările sale aduc o viziune largă asupra identității românești și fac legătura dintre Orient și Europa iluministă. În opera sa, limba română capătă dimensiuni filosofice și narative complexe. Sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost dominat de Școala Ardeleană (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu ș.a.), mișcare culturală care pledează pentru originea latină a românilor și cere introducerea alfabetului latin, contribuind la formarea limbii literare și la unificarea ortografiei. În secolul al XIX-lea se distinge epoca pașoptistă, în care literatura română se dezvoltă sub influența ideilor iluministe și romantice europene. În timp ce Constantin Negruzzi marchează începutul prozei literare moderne, Vasile Alecsandri promovează limba română prin poezie, teatru și folclor. Această perioadă a fost esențială pentru definitivarea limbii literare române și pentru afirmarea identității naționale în plan cultural.

Între timp Europa a făcut cunoștință cu barocul, clasicismul și iluminismul, literatura  parcurgând apoi traseul faimoaselor curente literare: Romantism (Victor Hugo, Alfred de Musset, George Byron, William Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge, Johann Wolfgang von Goethe, Heinrich Heine, Aleksandr Pușkin), Realism (Honoré de Balzac, Gustave Flaubert, Charles Dickens, Lev Tolstoi, Fiodor Dostoievski, Ivan Turgheniev, George Eliot), Naturalism (Émile Zola, Guy de Maupassant, Theodor Fontane, Giovanni Verga) și Simbolism (Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé).

Secolul al XIX-lea, din care fac parte Ion Creangă, Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu și B.P. Hașdeu, poartă amprenta inegalabilului Mihai Eminescu. Relația dintre Mihai Eminescu și limba română este una emblematică, o legătură profundă între un creator de geniu și materia primă a operei sale: cuvântul. Opera sa, influențată de romantism, dar profund originală, demonstrează că limba română poate exprima idei filosofice, sentimente complexe și viziuni cosmice. Dacă – până la Eminescu – literatura română era mult în urma celei occidentale, genialitatea poetului atrage atenția și aprecierea tuturor, lansându-l pe calea universalității. Mihai Eminescu a ridicat literatura română la nivel european și încheie simbolic o etapă de secole în formarea culturii scrise românești.

După-amiaza literară a dat ocazia tuturor să participe, iar rubricile Cea mai recentă creație și Lecția de poezie s-au întrepătruns și s-au armonizat perfect. Emilia Luchian a prezentat sub forma unui mic eseu, Arhitectul porților limbii, un remarcabil omagiu adus poetului național: „Eminescu rămâne un spațiu de trecere: arhitect al porților limbii, cel care a ridicat abisuri verticale și a transformat dorul într-o formă de eternitate. El este pragul la care cuvântul devine simbol, iar simbolul devine destin. Eminescu nu poate fi citit doar ca istorie, ci ca o doină vie, mereu reîncepută. Eminescu este un  prag și o lumină, o doină purtată de fiecare dintre noi, chiar fără să ne dăm seama.” A completat intervenția cu poemul propriu „Eminescu e doina”. Liana Sprânceană a citit poezii mai puțin cunoscute din creația eminesciană, publicate în volumul Mihai Eminescu Opere complete, ed.1914 : „Dormi” și „Oricare cap îngust”, puse la dispoziție de site-ul „Matricea românească” și o suită de cinci haiku, dedicate poemelor eminesciene. Valentin Irimia a surprins plăcut asistența recitând „Scrisoarea a V-a” și „Care-o fi pe lume al meu amor”. Intervenția lui Adi Serafim a dat o culoare aparte. El a reafirmat calitatea lui Eminescu de arhitect al limbii, supunând atenției versul: „Un leu rage pustiei turbarea lui fugind” (Amorul unei marmore) și concluzionând cu admirație: „Pe soclul limbii române se trezesc sunete care construiesc catedrale”. Leonida Chifu subliniază nefericitul destin al poetului, supus repetabilului „talent” al contemporaneității – oricare ar fi fost aceasta, în timp – de a-și „îngropa” valorile. Irene Ionesco aduce omagiul personal citind o proză scurtă și trei strofe din Luceafărul, iar Maria Bem recită un poem dedicat marelui poet, subliniind și rolul acestuia în nașterea limbii literare moderne. Sorana Brucăr ne recită cu bine-cunoscutul talent „Rugăciunea unui dac” și din creația proprie timpurie, poemul „Eminescu”. Prin prezența colegului nostru, actorul Nicolae Drăgulin, asistența s-a bucurat de interpretarea unui minirecital din creațiile lui Mihai Eminescu (Kamadeva, Glossă) și Marin Sorescu (În capul trebii), pus în scenă cu incontestabilul său talent.

Cu referire la viața lui Eminescu, discuțiile au continuat efervescent, subliniind dificultatea uriașă a unui producător, regizor, scenarist de a pune pe peliculă viața unui geniu, a unui personaj celebru, ușurința sau nepriceperea cu care se poate rata povestea – toate acestea și încă multe altele, punând în oglindă filmul „Enescu – jupuit de viu”. Adi Serafim a pus capăt șuvoiului de critici cinefile pro și contra, citind un titlu recent: Dă-te jos din sania mea, un poem dintr-o serie lecturată și apreciată de curând în Cenaclu, caracterizat de aceeași inocență aparentă și de invizibilă delimitare dintre fantezie și realitate.

O după-amiază frumoasă, cu variate emoții literare, la care au participat: Emilia Luchian, Maria Bem, Diana Petroșanu, Sorana Brucăr, Liana Sprânceană, Irene Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Valentin Irimia, Adi Serafim, Nicolae Drăgulin, Dan Simionescu și Leonida Corneliu Chifu.
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Luni, 1 septembrie, ora 14.00, sub cupola generoasă a Centrului Cultural „Sf. Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe B-dul Independenței nr. 3, chiar în ziua unui alt început, vă invităm – sub semnul cuvântului rostit și al nemuritoarei poezii, să celebrăm frumusețea limbii române prin momente, reflecții și lecturi literare din creația eminesciană și/sau inspirate de opera și spiritul celui care a făcut din limba noastră o artă: Mihai Eminescu.

Vom cinsti împreună graiul care ne leagă și poetul care ne definește ca popor și suflet românesc, în rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR
》LECTURA DE CENACLU

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Încă vară, e cald, lumina are gust de amintiri și parcă timpul a stat în loc sub cupola Centrului Cultural Sf. Antim Ivireanul, cât ne-am dat întâlnire în după-amiaza de miere a zilei de luni, 18.08.2025.

CINEMARTOR a ieșit din colțul obscur și, prin intermediul lui Florin Manole, ne-a făcut părtașii unei cronici de cinema, dedicată filmului „F1”.
„Welcome to the human race!” este motto-ul cu care debutează filmul Driven (2001), care poate fi vizionat cu o bere în față. Spre deosebire de acesta, filmul „F1”, cu un buget de peste 200 milioane de dolari, ca variantă mai „scumpă și lucioasă”, ne oferă posibilitatea de a descoperi povestea din spatele reclamelor și a efemerului. Scenariul de Ehren Kruger este regizat de Joseph Kosinski (cunoscut pentru Top Gun: Maverick) care validează „F1” și ca sport, nu numai ca spectacol. A avut sprijin complet din partea organizației Formula 1, inclusiv a echipelor și șoferilor reali, cu implicarea directă a lui Lewis Hamilton, atât ca producător, cât și consultant tehnic, contribuind la realismul cursei. Filmul îi are în distribuție pe Brad Pitt, Damson Idris, Javier Bardem, Kerry Condon, și Tobias Menzies. Hans Zimmer semnează coloana sonoră, iar producția este realizată de unii dintre cei mai cunoscuți producători din industrie, inclusiv Jerry Bruckheimer, Lewis Hamilton, Brad Pitt și alții.

Brad Pitt joacă rolul lui Sonny Hayes, supranumit „cel mai bun care n-a fost.” După un accident grav în anii ’90, el dispare din lumea Formulei 1. Treizeci de ani mai târziu, este convins de fostul coechipier și acum proprietar de echipă, Ruben Cervantes (Javier Bardem), să revină într-o ultimă misiune: salvarea echipei fictive APXGP de la faliment. Sonny împarte cockpit-ul cu Joshua Pearce (Damson Idris), un debutant ambițios. Povestea explorează rivalitatea, mentoratul și drumul spre răscumpărare. După modelul filmului Ted Lasso (2020), întrebarea „De ce facem asta?” își primește replica perfectă: „Altceva nu are rost.” Făcând o comparație cu alt film cu subiect similar, lectorul apreciază că dacă „F 1” abordează lumea curselor din perspectivă ficțională și hollywoodiană, documentarul „Senna” o abordează realist și profund emoțional.

„Și mai e ceva în acest F1, e vorba de poezia însăși a tehnologiei prinsă între pilot și aceste vehicule construite cu precizie diabolică, dar care nu se pot decide dacă să depășească mereu orice viteză pământeană, să se desprindă de pâmânt și să zboare sau să plutească într-un zbor paradoxal, prins în chiar acel, ne-o spune poetul, greu al pământului.”

În încheiere, sunt amintite alte două filme americane de referință, ambele regizate de Sydney Pollack, cu o sensibilitate artistică comună, dar care merg în direcții foarte diferite: Bobby Deerfield – un film melancolic, lent și interiorizat și The Electric Horseman – un film cald, plin de spirit, cu mesaj social și aventură. Florin Manole, cronicarul ocazional al CINEMARTORULUI, ne-a invitat să descoperim prin vizionare povestea din spatele reclamelor și luminilor comerciale, pentru că se merită.

Audiența a apreciat expunerea, comentariile nu s-au lăsat așteptate, cu contribuții substanțiale din partea lui Leonida Corneliu Chifu și a nou venitei Irene Ionesco.

LECTURA DE CENACLU a deschis seria de eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a., propusă pentru a da șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. În debut, Cum apasă cuvântul care inspiră, prezentat de Doina Ofelia Davidescu.

Fără a fi avut pretenția de a expune o lucrare științifică, chiar și de dimensiuni reduse, a fost, mai degrabă, doar ceea ce presupune cuvântul „eseu” în rugby, adică o încercare.
Cuvântul care inspiră apasă pentru că poartă în el prezența lui Dumnezeu. Este cuvântul care nu cere doar să fie auzit, ci să fie trăit. Ne atinge cu gravitatea Adevărului și cu blândețea Harului. Și în această tainică apăsare — găsim libertatea.

Cuvântul care inspiră poate nu vine ușor dar nu este un simplu sunet care mângâie aerul, venind dintr-un loc nedefinit — poate din memorie, poate din tăcere, poate din altă parte — și odată rostit, nu mai poate fi retras. Cuvântul care inspiră nu doar vorbește, ci se mișcă, trăiește. 

Pentru a da formă și culoare celor spuse în introducere, autoarea a ales să comenteze doi scriitori români, total diferiți, fiecare fiind important în și dincolo de epoca în care a creat/creează, recunoscând că titlul eseului a fost un pretext pentru a vorbi despre aceștia. Un pian și un fluture – creatori involuntari ai unor imagini metaforice de mare intensitate, au determinat alegerea. Au fost lecturate două fragmente din Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu și Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu, alegerea fiind motivată de faptul că, deși autorii sunt foarte diferiți, ambele romane reflectă o viziune introspectivă asupra omului, analizat în profunzimea psihicului său. Dacă Hortensia Papadat-Bengescu plasează personajele într-un context social bine delimitat (aristocrația interbelică în declin), dar interesul autoarei este concentrat pe frământările interioare ale acestora, pe trăiri refulate și frustrări personale, Mircea Cărtărescu merge și mai departe: în Orbitor, conștiința devine un univers în sine, iar realitatea exterioară este adesea absorbită de fluxul memoriei, visului sau halucinației, individul fiind nu doar alienat, ci fragmentat, prins între timp, spațiu și mitologie personală. Concert din muzică de Bach și Orbitor. Aripa stângă se întâlnesc în preocuparea pentru complexitatea omului, pentru adevărul ascuns al conștiinței și pentru inovația artistică. Dacă romanul Hortensiei Papadat-Bengescu reflectă modernismul interbelic prin psihologism și analiza lucidă a societății, romanul lui Mircea Cărtărescu reinterpretează aceste teme într-o cheie postmodernă, poetică și metafizică. Împreună, ele arată că literatura română a reușit să păstreze o linie de profunzime și rafinament, indiferent de epocă.

Dar cum apasă cuvântul care inspiră în operele celor doi scriitori?

În Concert din muzică de Bach autoarea eseului consideră că forța simbolului (concertul) este determinantă: planificarea evenimentului muzical fiind un atribut al ordinii ideale, al unei lumi interioare, al răscumpărării prin artă, iar amânarea în mod constant a acestuia, reflectând imposibilitatea accesului la absolut, neputința personajelor de a se desprinde de convenții și ipocrizie și neîmplinirea idealului artistic. Aici cuvântul capătă o valoare analitică și revelatorie, „apăsarea” realizându-se prin folosirea acestuia ca instrument psihologic sau mecanism de demascare, pendulând între luciditate și muzicalitate. Este un cuvânt care nu mângâie, ci incizează, analizează, demască, reușind să fie adevărat, autentic și sondator nu prin frumusețea lui, ci prin capacitatea de a pătrunde în adâncul psihicului uman.
Orbitor. Aripa stângă, o operă complexă, densă, poetică și autobiografică, în care se împletesc realitatea, visul, memoria și halucinația. Autoarea eseului consideră ca determinant firul narativ complex, polifonic și adesea fragmentar, care iese din convențiile narative clasice. Mircea Cărtărescu propune un fir narativ fluid, compus din fragmente de memorie, vis, halucinație și reflecție. Călătoria naratorului este interioară, fiind marcată de încercarea de a înțelege propria identitate și sensul existenței. Astfel, firul narativ urmărește mai degrabă un proces de conștiință, decât o succesiune de evenimente, ceea ce transformă romanul într-o meditație poetică și filozofică asupra omului și universului. „Apăsarea” se realizează prin cuvinte care inspiră prin copleșire, care nu redau pur și simplu amintiri, ci le reconstruiesc ca mit personal.  Ele sunt supraîncărcate senzorial, cu metafore care nu doar descriu, ci topesc realitatea într-un vis lucid. Cuvintele inspiră pentru că nu oferă certitudini, ci pun în mișcare întrebări ontologice: „Cine sunt eu? Ce e această lume? Cum de exist?” Cuvintele nu dau răspunsuri, ci provoacă trezirea unei lucidități metafizice sau creează lumi, nu le descriu, inspirând ca acte demiurgice. Este un roman unde cuvintele nu mai descriu lumea, ci o reinventează. Inspirația pe care o provoacă nu este una liniștitoare, ci transformatoare – te forțează să simți, să vezi, să fii altfel.
În încheiere, autoarea eseului încearcă să descifreze Unde se întâlnesc scriitorul și cititorul?
Prin cuvântul care apasă, scriitorul dă drumul unei neliniști, iar cititorul o preia și o transformă în sens personal, inspirația devine dialog, chiar dacă tăcut. Cuvântul adevărat – cel viu – nu aparține nici unuia în totalitate, dar îi afectează profund pe amândoi, fiind un nod energetic – născut dintr-o trăire și reactivat prin alta.
Cuvântul care inspiră apasă pentru că spune ceea ce nu poate fi spus. Pentru scriitor, este o cheie de creație, iar pentru cititor, o cheie de acces spre sine, între ei, cuvântul devine pod, oglindă și uneori rană.

Odată încheiată, disertația a declanșat discuții efervescente, greu de astâmpărat. Florin Manole (necesitatea lămuririi cuvântului întrupat, dacă literatura nu face această referire, este ratată; lipsa contradicției la Cărtărescu), Leonida Corneliu Chifu, Sorana Brucăr (viziunea și perspectivele diferite), Adi Serafim (identificarea cuvintelor cu ființe vii), Liana Sprânceană (asemănarea cu căutătorii de perle) au adus critici interesante, în esență, argumentele referitoare la romanul lui Cărtărescu fiind considerate fără substanță, și alegerea acestuia, mai puțin inspirată pentru tema propusă. Dar până la urmă, asta a fost și intenția autoarei, nu neapărat să reușească o capodoperă ci, mai degrabă să provoace auditoriul.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a invitat la rampă pentru prezentare și o scurtă lectură pe nou-venita Irene Ionesco, care ne-a lecturat din volumul de debut în proză, Viața Ritiei cu haz și necaz, apărut în 2025, primind cu bucurie invitația onorării unei lecturi de cenaclu cât de curând. Au urmat-o Liana Sprânceană (Rondel de august), Emilia Luchian (Berze) iar Adi Serafim a făcut o reverență lirică Luminiței Bratu (pentru poemul Marca Adi Serafim, prezentat cu altă ocazie) recitând versurile lui Daniel Bănulescu (Adi Serafim). Sorana Brucăr a încheiat cu obișnuită grație periplul liric (Abstract, Strigătul, Ce dacă?).

LECȚIA DE POEZIE ne-a oferit o plăcută reîntâlnire cu Nora Iuga, prin intermediul unei mici disertații pregătită de Luminița Bratu.  Nora Iuga, pe numele adevărat, Eleonora Almosnino este o poetă română, romancieră și traducătoare din limbile germană și suedeză. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a scris numeroase volume dintre care amintim:
Versuri: Vina nu e a mea, 1968, Captivitatea cercului, 1970, Scrisori neexpediate, 1978, Opinii despre durere, 1980, Inima ca un pumn de boxeur, 1982, Piața Cerului, 1986, Cîntece, 1989, Dactilografa de noapte, 1996, Spitalul manechinelor, 1998, Capricii periculoase, 1998; Gefährliche Launen, 2007. Autobuzul cu cocoșați, 2001, Der Autobus mit den Bucklingen, 2003, Fetița cu o mie de riduri, 2005, Petrecere la Montrouge, 2012, Câinele ud e o salcie, 2013, Ascultă cum plâng parantezele, 2016, Alături cu drumu, 2018, Cântece, 2020, Vina nu e a mea, 2020,  Scrisori neexpediate, 2020;
Proză: Săpunul lui Leopold Bloom, 1993, 2007, Sexagenara și tânărul, 2000, Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin, 2001, Lebăda cu două intrări, 2003, 2016, 2017, Šestdesetletnica in mladenič („Sexagenara și tînărul”), 2009 – Slovenia, Bulgaria, Franța, Săpunul lui Leopold Bloom, Harald și luna verde, 2014, Hai să furăm pepeni, 2009, 2015, Berlinul meu e un monolog, 2010, Blogstory, 2011, Sexagenara și tânărul, Polirom, 2017, Hipodrom, 2020, Ca motorul unui Ford din 1931, 2016.

„frumoasa mea în noaptea asta
numai petarde și animale domestice
hai să fugim în adâncul pădurii
unde marele mutilat de război
își sărută cârja
cu douăzeci de ani mai tânără.”
(Hai să fugim – Nora Iuga)

Lectora a continuat cu o frumoasă recenzie a criticului Nicolae Manolescu și cu lectura unor poeme, evidențiind preferința Norei Iuga pentru folosirea intertitlurilor: două poeme fără titlu din volumul Piața cerului,  apoi Cu ce citim poezia? Hai să fugim! și Sunt oameni de iarbă (din volumul Vina nu e a mea). În finalul succintei disertații, Luminița Bratu ne-a prezentat poemul propriu, Brazde pe o hârtie de ziar, construit cu intertitluri, după modelul Norei Iuga.
Debutul colegei noastre în formatul nou al acestei rubrici s-a bucurat de aprecierea entuziastă a celor prezenți.

11 MINUTE DE ISTORIE au încheiat cu glorie timpul alocat ședinței de cenaclu. Lectora permanentă a rubricii, profesor Emilia Luchian, ne-a descrețit ultimele riduri de pe frunte, oferindu-ne o alocuțiune despre problemele Republicii romane iscate de: divorț, femei și vin.

În societatea complexă și profund patriarhală a Romei antice aspecte precum divorțul (apanajul bărbaților), rolul femeilor și consumul de vin au fost reglementate prin norme sociale și legi stricte, reflectând valorile morale și politice ale vremii. Deși inițial divorțul era rar (negat de autori în scrierile lor, de ex. Aulus Gellius), în special în perioada republicii timpurii, în timp a devenit, mai ales în rândul aristocrației, tot mai frecvent, fiind motivate politic (alianțe, moșteniri), iar femeile divorțate (mai ales fără zestre) se confruntau cu stigmat social și uneori cu instabilitate financiară. Sulla, Pompei, Cicero sunt doar câteva din celebritățile Romei antice care au apelat la divorț de mai multe ori.

Dar pentru că societatea romană trebuia preamărită în perfecțiunea ei, sub influența legilor morale ale lui Augustus (Lex Julia și Lex Papia Poppaea), s-au introdus pedepsirea adulterului (inclusiv prin exil), penalizări pentru celibatari sau pentru cei fără copii și pedepsirea femeilor adulterine, care puteau pierde zestrea și statutul legal. Femeile nu aveau drepturi politice (nu votau, nu puteau ocupa funcții publice), rolul lor fiind în primul rând domestic (căsătorie, copii, gestionarea casei). Deși unele femei aristocrate puteau avea influență (ex: Livia Drusilla, Agrippina), erau totuși dependente legal de bărbați (tată, soț sau tutore).

Consumul de vin era folosit în practici religioase, în medicină, dar era reglementat diferit pentru femei, considerându-se că provoacă un comportament imoral. În perioada arhaică, femeile nu aveau voie să bea vin și se folosea “sărutul” ca metodă de testare – bărbații își sărutau soțiile, fiicele ca să detecteze mirosul de vin. Deși mai târziu restricțiile s-au relaxat, percepția negativă asupra femeilor care consumau vin a rămas puternică. În încheiere este amintit scriitorul, istoric și moralist Valerius Maximus și al său celebru Manualul de comportament.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Liana Sprânceană, Sorana Brucăr, Irene Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adi Serafim, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Pendul de aur, August își toarce timpul în raze lungi, de chihlimbar topit și ne dă întâlnire, luni, 18.08.a.c. ora 14.00, la Centrul Cultural „Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe Bdul Independenței nr. 3.

După-amiaza literară se va desfășura incluzând rubricile tradiționale:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE, sub forma unei mici dizertații, la inspirația unui singur lector, de această dată, Luminița Bratu.
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector permanent, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR – lector, Florin Manole, despre filmul „F1”, recent lansat în cinematografe.
》LECTURA DE CENACLU va deschide seria unor eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a. dând șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. În debut, Cum apasă cuvântul care inspiră, prezentat de Doina Ofelia Davidescu.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Iulie  – definindu-l cu inocent și amuzant ton arghezian – cu lungi gene de mărar/ cu ochii de muştar/și obrajii de caisă, înainte de a se sfârși cu resemnare, ne-a dat întâlnire, în spațiul elegant de la parterul Centrului Cultural Antim Ivireanul Ploiești, pentru o șuetă între noi dar și cu personaje din Povești cu mâna stângă.

După-amiaza literară s-a desfășurat respectând, în cea mai mare parte, rubricile tradiționale.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a dat întâietate Luminiței Bratu și compoziției sale (Blândul Serafim), inspirată de numele și creația atipică, surprinzătoare și suprarealistă a lui Adi Serafim – cu care acesta ne-a delectat în cadrul ședinței anterioare. Emilia Luchian ne-a prezentat un elaborat poem – Cărțile imorale. Pica taie Trefla, iar Liana Sprânceană ne-a citit Necuprinsuri. Gheorghe Stănescu a jonglat cu epigrame, amintindu-ne de inconfundabilul Păstorel Teodoreanu. Adi Serafim și noul său Titlu, Ce bine mamă că am îmbătrânit și eu, a încheiat în nota-i suprarealistă specifică, de meditație, mister și nostalgie.

》LECȚIA  DE POEZIE ne-a adus, față în față, poeți pe cât de diferiți pe atât de interesanți. Emilia Luchian a făcut un portret rapid Sonetului, formei și originilor sale italiene cât și acelora care au fost tentați să-l abordeze – de la Giacomo da Lentini (inventatorul), la Petrarca (cel care a perfecționat și rafinat forma acestei specii a genului liric) și Shakespeare, subliniindu-i rolul în istoria și evoluția poeziei. A amintit exemple remarcabile din literatura română: Gheorghe Asachi, Mihail Eminescu și Vasile Voiculescu. Oprindu-se asupra ultimilor doi, ne-a recitat Afară-i toamnă (Eminescu) și Sonetul CLXXXIII („Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare… în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”). Liana Sprânceană ne-a readus în contemporaneitate, supunând atenției creația poetului Claudiu Soare („Însingurare” din volumul Apeiron, Editura Junimea). Luminița Bratu a încheiat rubrica cu inconfundabila Nora Iuga (Singurătate).

》11 MINUTE DE ISTORIE – Lectorul permanent al acestei rubrici, profesor Emilia Luchian, a făcut o elegantă piruetă, readucându-ne în fascinanta perioadă a istoriei Romei antice și în fața informațiilor pe care le-a adunat Dio Cassius în volumele sale prețioase, cu privire la rolul femeilor, zeitățile casei, obiceiurile și politețurile conjugale în fața oaspeților ș.a. Un moment semnificativ în istoria socială a Romei a fost adoptarea unor legi morale și demografice de către împăratul Augustus, dintre care Legea impozitului pe celibat este cea care încuraja căsătoria și natalitatea în rândul cetățenilor romani, penaliza celibatarii și persoanele fără copii, recompensa natalitatea. Aceasta venea să corecteze autoritatea supremă în familia romană a lui pater familias, care avea putere legală absolută asupra membrilor familiei: soție, copii, sclavi, chiar și nepoți și putea decide în privința căsătoriilor, adopțiilor, educației, proprietății și chiar a vieții și morții membrilor familiei (mai ales în epocile arhaice). Implicarea și aportul filozofului stoic Seneca propune un model de viață bazat pe virtute, echilibru, autocontrol și respect moral. Din această perspectivă, filozoful critică aspru superficialitatea și corupția relațiilor conjugale din jurul său, devenite instrumente politice sau economice.  O poveste despre conduita și verticalitatea Emiliei Terția, soția lui Scipio Africanul, a încheiat succinta prezentare.

》CINEMARTOR  a rămas și de această dată în colțul unei scene obscure.

》LECTURA DE CENACLU l-a avut ca protagonist pe Eduard-Gabriel Tănase, cu proza O ZI, din volumul de debut,  POVEȘTI CU MÂNA STÂNGĂ, în curs de apariție. Autorul, noul nostru coleg, despre care nu știam prea multe, ne-a prezentat pe scurt un interesant parcurs profesional: de la inginer de foraj la director de serviciu într-o bancă de prestigiu și apoi la scriitor. Băcăuan prin naștere, ploieștean prin adopție, a adunat în volumul de debut liric, Câinele din Ithaca (Editura Karta-Graphic, 2024), poeziile din adolescență și tinerețe, rafinate la vârsta adultă. În prezent este axat și pasionat de proza scurtă, creațiile sale fiind oferite cititorilor prin intermediul publicațiilor online Ficțiunea, Zugzwang ș.a. Este membru al Asociației Creatorilor de Ficțiune, Filiala Ploiești.

Dacă poezia lui Eduard-Gabriel Tănase se află sub influențe dadaiste (datorate lui Tristan Tzara, născut la Moinești), promovând absurdul, nonsensul, spontaneitatea, colajul, ironia și protestul artistic, proza ni se înfățișează cu totul altfel – reprezentând, cu valențe confesive, perioada post tranziție. Naratorul este omniscient și, cu un ton ironic, empatic, ne dezvăluie un personaj (inteligent, sensibil dar vicios) și o poveste în care alienarea și rutina, nostalgia pierderii temporare a celor dragi, înstrăinarea față de oraș constituie teme bine tratate.

„… Dar destul cu amintirile, altfel ar mai fi trebuit să bea un pahar, de data asta nu pentru trezire și avânt în viață, ci pentru a-și îneca amarul. Și toată acțiunea lui de spălare pe dinți ar fi fost inutilă. Nu mai avea timp să o ia de la capăt, deși ar fi vrut să o facă cu tot ce trăise el până astăzi. Deschise ușa de la intrare. „O nouă scufundare în realitate”, glumi în gând în timp ce păși sprinten pe scări.”

„În asta consta talentul lui, desena tehnic roți dințate, coliere și bile de rulmenți cu o fervoare a la Picasso. Chiar punea și o mică umbră, un foarte subtil gri, care exterioriza vaselina sau uleiul de fricțiune. Dădu planșele la o parte. Nu mânca în sala de mese. Încerca să limiteze contactul cu masele. Privea la parcarea goală ce se întindea în fața lui și la clădirile anoste din jur. Nu aveau nimic din frumusețea și măreția uzinei vecine de altădată. Era încă acolo, când a fost în vizită tovarășul Xi. 2009, ce onoare! Îi părea rău că i-am dat voie să plece. Îl păstram și îl puteam vinde peste ani americanilor sau mai bine îl puneam la treabă și făceam din România ,,China Europei”, ,,Tigrul economic din Carpați”. Ce glumă proastă! își șopti îngândurat.”

Ca un bonus la prima lectură, autorul ne-a oferit cu generozitate o proză-dialog, în ritm tensionat, aproape cinematografic: Nu ar fi trebuit să existe Bacovia. Același limbaj direct, necosmetizat, autentic, reciproc provocator pentru personaje.

Proza lui Eduard-Gabriel Tănase, se aseamănă, în opinia mea, cu proza scriitorului Radu Aldulescu: este realistă, subiectele și personajele au o aparență banală, dar își trăiesc interiorul cu intensitate și luciditate. Naratorul nu judecă, doar observă cu inteligență.

Lectura a fost bine primită, a plăcut, a pus pe gânduri. Comentariile audienței au fost pozitive (Leonida Corneliu Chifu, cel mai entuziast, dar nu singurul).

La final, Eduard-Gabriel Tănase a oferit colegilor volumul Câinele din Ithaca, cu autograf.

Având în vedere că următoarea întâlnire a membrilor Cenaclului va fi pe 25 August a.c., după o binecuvântată și scurtă vacanță, am lansat colegilor provocarea pentru o implicare mai accentuată în cadrul ședințelor, sperând într-o meritată ieșire din monotonie și o ridicare a nivelului cultural participativ. Astfel, LECȚIA DE POEZIE se va desfășura în viitor sub forma unei mici dizertații, la inspirația unui singur lector, poziție ocupată prin rotație de fiecare dintre colegi. De asemenea, LECTURA DE CENACLU va găzdui eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a. dând șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. Desigur că rămân valabile lecturile de cenaclu din propria creație/volum și, întotdeauna, sunt bineveniți invitații.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Liana Sprânceană Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Adi Serafim, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Gheorghe Stănescu, Dan Constantin.

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sfârșitul de iulie, când iarba-i arsă până-n zori/ și cerul curge peste pământul copt de sori/ iar timpul prins în pânze rele pare o horă de-nnoptat, ne dă întâlnire, luni, 28 iulie a.c. ora 14.00, la Centrul Cultural „Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe B-dul Independenței nr. 3.

După-amiaza literară se va desfășura incluzând rubricile tradiționale:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR

》LECTURA DE CENACLU îl va avea ca protagonist pe Eduard-Gabriel Tănase, noul nostru coleg, cu proza O ZI, din volumul de debut,  POVEȘTI CU MÂNA STÂNGĂ.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Într-o lume de jar, cenacliștii și-au ținut dorurile în frâu și secunda pe loc, pentru a se regăsi cu plăcere sub cupola răcoroasă a cu drag primitorului, Centrul Cultural Sf. Antim Ivireanul din Ploiești.

Și pentru că pe toată planeta zburau felicitări și urări de bine, adresate Republicii Franceze, s-a cuvenit un Laudatio. Eseul Doinei Ofelia Davidescu, Confluențe literare româno-franceze, constituie un omagiu adus interferențelor dintre cele două culturi, dar și celor care au contribuit prin operele lor la formarea celor care i-au citit. Relația dintre literatura română și cea franceză este profundă și de lungă durată, având la bază nu doar legături culturale, ci și afinități de limbă, stil și spirit. De-a lungul timpului influența culturii franceze asupra literaturii române a fost semnificativă, reflectându-se atât în tematică, cât și în stil și idei, cu impact puternic asupra evoluției sale.
În perioada pașoptistă, Vasile Alecsandri și Ion Ghica au fost puternic inspirați de valorile iluministe și romantice promovate de Voltaire, Rousseau sau Victor Hugo, Parisul devenind locul de formare a elitei culturale române, iar limba franceză, un simbol al rafinamentului și modernității.
Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugène Ionesco au scris în limba franceză și s-au afirmat pe scena culturală pariziană, devenind punți vii între cele două literaturi – temele existențialiste, absurdul sau modernismul de influență franceză pătrunzând și în literatura română.
Simboliștii și moderniștii francezi, Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé sau Paul Verlaine au fost modele de profunzime și rafinament stilistic pentru George Bacovia (a preluat atmosfera sumbră, obsesia pentru moarte și alienare urbană, specifice simbolismului francez, adaptându-le contextului românesc într-o manieră profund originală) sau Ion Minulescu. Neomodernistul Nichita Stănescu a evoluat de asemenea sub influența simboliștilor.
Tot în sfera modernismului, revista Sburătorul, condusă de Eugen Lovinescu, a promovat ideea sincronizării literaturii române cu marile curente europene. Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu au preluat din romanul psihologic francez (inspirat de Proust sau Gide) tehnici narative precum introspecția, analiza stărilor de conștiință sau fragmentarea temporală.
Suprarealismul, născut sub influența lui André Breton, a avut ecouri puternice și în România. Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun sau Dolfi Trost au fost nu doar influențați de suprarealismul francez, ci au participat activ la definirea lui. Grupul suprarealist român, considerat de unii critici chiar mai radical decât cel francez, a introdus în literatura română concepte precum automatismul psihic, onirismul și explorarea subconștientului, în acord cu teoriile freudiene și cu estetica absurdului.
Emil Cioran, care a scris toate operele sale majore în limba franceză, este comparat cu moraliștii Pascal și La Rochefoucault, dar cu viziune mai radicală și mai întunecată, fiind emblematic prin apartenența simultană a ambelor culturi.
Panait Istrati – autodidact, om al străzii, călător și narator al marginalilor, a devenit una dintre figurile cele mai reprezentative care oferă o imagine complexă a influenței franceze asupra literaturii noastre. Mesajul său politic și moral, temele sale – căutarea libertății, revolta împotriva nedreptății, dar și deziluzia în fața utopiilor politice – îl încadrează într-un modernism cu tentă existențialistă.
Postmodernismul francez consacrat prin: Jean-François Lyotard – teoreticianul „sfârșitului marilor narațiuni”, Roland Barthes – cu ideea „morții autorului”, Michel Foucault, Jacques Derrida – abordări critice ale puterii, limbajului și cunoașterii, a adus în literatură nume ca: Georges Perec, Italo Calvino (francofon), Marguerite Duras – romane fragmentate, autobiografice, care se joacă cu forma și așteptările cititorului, Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet – „nouveau roman” – o formă radical postmodernă.
În România, postmodernismul a apărut în anii ’80, în contextul regimului comunist și al cenzurii, fiind și o formă de rezistență culturală mascată prin umor, ironie și joc textual. Cei mai importanți autori: Mircea Cărtărescu – cu Nostalgia, Orbitor – ficțiune onirică, metaficțiune, autobiografie fragmentară, Nora Iuga, Florin Iaru, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu – influențați de avangardă și de poststructuralismul francez. Menționarea lui Ion Stratan mi se pare oportună. De asemenea, Ion Manolescu, Radu Cosașu, Simona Popescu – roman autoficțional, eseistic, ironic.
Confluențele româno-franceze, așadar, nu sunt doar un spațiu de afirmare al unor identități culturale hibride ci și un transfer de idei și forme artistice.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul unor expuneri, metaforate după forma verii, simțirea și talentul fiecăruia. Emilia Luchian a lecturat Minotaurul ( poezia lui Raul Sebastian Baz), și poemul propriu, Secretele măsuței de telefon, continuând cu două proze scurte: Molia și fularul roșu. Scurtă istorie stacojie și  Naftalina. Luminița Bratu ne-a prezentat Cu cireșele ce-ați avut, domnilor? iar Liana Sprânceană a cochetat candid cu haiku. Eduard-Gabriel Tănase ne-a citit un fragment din proza scurtă „20 de ani” iar în încheiere, Mihail Ivănescu ne-a făcut promisiunea unor episoade viitoare din proza Un navigator în jurul lumii.

》LECȚIA DE POEZIE a adus în mod inspirat în atenție – căci tot era Ziua Franței – Rondelul. Emilia Luchian a amintit originea acestuia în poezia medievală franceză, devenit popular și în literatura română, mai ales datorită poeților simboliști și parnasieni. A selectat din creația lui Alexandru Macedonski: Rondelul lucrurilor și Rondelul orelor. Luminița Bratu a amintit-o pe Nina Cassian (Conștiința), iar Gabriela Petri ne-a recitat din Antologia de poezie cu accente suprarealiste, Timp de noapte, aflată sub semnătura poetei Camelia Iuliana Radu.

》11 MINUTE DE ISTORIE – ne-au purtat de această dată prin fascinanta lume antică a Romei și a filozofiei de viață, asociată celor care o locuiau. Începuturile Romei s-au aflat sub semnul violenței: fratricid, uzurpări de tron, violuri, răpiri, un bun exemplu fiind însăși legenda lui Romulus și Remus. Istoria cetății eterne a oferit prilejul lectorei, profesor Emilia Luchian, să facă o incursiune rapidă în timpul când nu oricine putea fi cetățean al Romei, dar dacă acest lucru era recunoscut, acorda drepturi (de vot, de proprietate ș.a.) dar obliga la moralitate, aceștia dând socoteală cetății pentru fiecare gest și moment al vieții. Cetățeanul nu era doar o condiție socială, privilegiată, ci și un mod de viață, o profesie. Cetatea oferea locuitorilor săi, cu generozitate: temple, arcuri de triumf, grădini publice cu fântâni, lupanare, dar și adăpost refugiaților. Calitățile cerute unui bărbat erau de o importanță deosebită: curajul, discreția, respectul, delicatețea moralei și loialitatea (Cicero). Roma era bine organizată și condusă după reguli clare. Ducea însă lipsă de femei. Episodul răpirii Sabinelor  nu a fost perceput ca o modalitate de cimentare a relației dintre cele două popoare, generând un război oprit cu greu. Citându-l pe Dionis din Halicarnas,  lectora povestește un episod aparent barbar, în care un copil născut cu malformații era abandonat doar dacă își dădeau acordul cinci vecini. Titus Livius ne dezvăluie aspecte ale civilizației romane dar și rolul și moralitatea femeilor din acea perioadă, făcând comparații cu cele din vremea imperiului. Femeile, ocrotite de legi, erau obligate să presteze torsul lânii. Cele din înalta societate au rol important în viața politică și socială, cel mai adesea acționând cu discreție din umbra soților. Dintre femeile care s-au jertfit pentru onoarea Romei, marele istoric le amintește pe: Cloelia (salvatoarea prizonierilor romani din mâna etruscilor), Lucreția – fiică de consul și soție de general (se sinucide nesuportând rușinea violului la care a fost supusă de fiul regelui etrusc), Virginia (ucisă de tatăl său pentru a o salva de la dezonoare) și Veturia, mama generalului Coriolanus (îl determină pe acesta să abandoneze răzbunarea împotriva propriului popor).

》LECTURA DE CENACLU
Din păcate, protagonistul serii, așteptatul Adi Serafim, a trimis un mesaj că întârzie și, în ultimul moment, s-a eschivat de la întâlnirea propusă. Din fericire, Adrian N. Ionescu, un apropiat al scriitorului și jurnalist la CursDeGuvernare.ro, a fost prezent și s-a arătat bucuros să-l suplinească pe prietenul său. Ce greu e și ce puțin durează ne-a dus întâi cu gândul la canicula de afară, care era mare, mon cher! Dar selecția de bizarerii din volumul Cartea de titluri (lansat în 2017) a instalat o atmosferă suprarealistă balcanică și a acaparat imediat asistența. Folosind un limbaj direct, cu expresii din registrul cotidian, autorul creează imagini simple, sugestive. Textele – ciudate meditații, au apărut ca extinții ale propriilor titluri, nu lipsite de ironie. Astfel, înșiruirea titlurilor, în lectura cu glas neutru și ușor monoton, ne-a introdus într-o atmosferă fără delimitări vizibile dintre fantezie și realitate: Biblioteca de la Balcic, Pe mine literatura m-a făcut bărbat, Eu pot să mă înțeleg cu tine, Te voi iubi până la capătul podului, Nu m-atinge că iubesc!, Nu știe să fure dar e frumoasă, Te rog să mă iei în balon!, Antim Bizantim nu e înger. Trăiește în estuar, Trilogie (Îngerul s-a mirat, Primește o mână la tine, Care iubește în floarea vârstei), Tatăl meu merge pe jos, Soldatul are mâini, Ciorapi întinși până peste cap (în 4 acte), Regele titlurilor vrea insulină.
Adrian N. Ionescu a primit aplauzele cuvenite pentru curajul și priceperea de a-l fi înlocuit pe autorul și apropiatul său Adi Serafim. Creația acestuia din urmă a încântat asistența, astfel încât comentariile nu s-au lăsat așteptate.
Luminița Bratu a apreciat suprarealismul împletit cu umor, Gabriela Petri crede că lectura poate fi socotită ca „post postmodernistă” și a întrebat  dacă îngerul prezent în text este o dedublare a personajului; apoi a rememorat un episod din perioada studenției când frecventau ocazional același cenaclu din Palatul Culturii, amintindu-și cu precizie lectura de odinioară și comparând-o cu cea prezentă. La întrebarea Emiliei Luchian, „Ce vine primul, titlul sau conținutul?” răspunsul autorului a sosit prompt:„Titlul”. Leonida Corneliu Chifu a subliniat ironia și umorul care nu exclud tragismul. Apoi, a colorat comentariul umblând la buzunarul cu citate:„Deschizi o carte, deschizi o lume”, „Titlul este la început o traistă goală, dar la final va fi o traistă plină”. Doina Ofelia Davidescu a apreciat că folosind un stil confesiv, direct autorul fabrică metafore și simboluri cu care creează imagini tulburătoare, are o aparență candidă și întrebuințează tandrețea ca o mască. Apoi a recunoscut că îl cunoaște pe Adi Serafim, din studenție, când, în pauze, au combătut ocazional și pe diverse teme permise la Gazeta Reflex a Facultății de Chimizare a Universității locale. Nu crede că, studentul de altădată, atunci când se gândea la Curba Punctelor Reale de Fierbere ca la o rugăciune – cheia de plecare a viitoarei meserii -, își imagina că va ajunge jurnalist (fie el și economic) și că va scrie Cartea de Titluri. Spre exemplificare:

Te voi iubi până la poduri

De la o vreme oamenii nu mai fac orice gândește Antim Bizantim. Altădată Antim doar se gândea la ceva fără să vrea, și oamenii deja făceau. Acum s-a îndrăgostit.
Toată viaţa lui a dăruit-o soţiei, ea e Faustina. E reală, ingineră, face poduri la care Antim nici n-a visat. Când Antim se gândeşte la copii, ea – gata, mai face un pod.

În concluzie, poemele lui Adi Serafim s-au bucurat de sincera și entuziasta apreciere a cenacliștilor, autorul a primit felicitări și urări de succes într-ale scrisului.
Seara ne-a găsit cu mere dulci și fistic copt la un pahar de vorbă.

Nota bene: într-un mod suprarealist acceptat, Adrian N. Ionescu și autorul Adi Serafim sunt una și aceeași persoană.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Liana Sprânceană Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adrian N. Ionescu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Simțeam un fel de ceva ce alții ar numi fără rețineri, lene. Nu era chiar lene, mai mult un fel de sastiseală, așa. Iar trebuie să ud florile excesiv, mama ei de caniculă.
Doar că am simțit încărcătura electrostatică și după ce am ridicat privirea spre cer am întrebat în gând “dai Tu sau mă ocup tot eu?”. La un semn, deschisă-i calea și mie nu mi-a mai rămas decât să-mi pun un pahar de chelcheșoz și să admir lucrarea.
Deci am contribuit la răcorirea asta. Cu plăcere.
Mâine mă duc la tuns.
De fapt, asta voiam să vă anunț.

Text/foto: Maria Luiza Ostaficiuc

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Mijlocul de iulie, cu aer ce ține secunda în loc, cu lumea de jar și dorul hoinar, ne așteaptă la următoarea întâlnire, care se va desfășura luni, 14 iulie a.c. ora 14.00, la Centrul Cultural „Sf. Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe B-dul Independenței nr. 3.

După-amiaza literară se va desfășura incluzând rubricile tradiționale:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR
》LECTURA DE CENACLU, cu titlul Ce greu e și ce puțin durează, îl va avea ca protagonist pe Adi Serafim, noul nostru coleg, cu o selecție din volumul său Cartea de titluri.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Sânzienele – trezite între fire de ierburi, au trecut, s-au retras în păduri sau poate s-au întors în cer, lăsând în urmă doar amintirea unui timp misterios, în care lumea era simplă, rotundă, magică. Parfumul lor încă stă atârnat în aer, ca o făgăduință  care nu se grăbește să fie uitată și ne-a atras pașii la locul de întâlnire, prin orașul copleșit de o caniculă ușor domolită.
În ultima zi de iunie, Centrul Cultural Sf. Antim Ivireanul din Ploiești ne-a reprimit cu generozitate în spațiul său elegant, cu promisiunea găzduirii pe toată perioada verii.
Mulțumim cu recunoștință, și pe această cale, Protoieriei Ploiești pentru punerea la dispoziție a spațiului și facilităților pe perioada verii, cât și colegilor: părintele Bogdan-Costin Georgescu și Leonida Corneliu Chifu, pentru implicare și ajutor.

A fost salutată cu bucurie și prietenie prezența, la invitația Doinei Ofelia Davidescu, a doi aspiranți cenacliști: Adrian N. Ionescu (Adi Serafim) și Eduard Gabriel Tănase, publiciști literari și nu numai în mediul real și virtual, invitându-i cu interes real să se prezinte și să susțină lecturi în cadrul viitoarelor ședințe ale Cenaclului.

După-amiaza literară s-a desfășurat ca de obicei, în succesiunea binecunoscută a rubricilor tradiționale.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit autorilor de poezie posibilitatea împărtășirii emoțiilor lirice care au amprentat interesante și reușite, în cea mai mare parte, realizări: Liana Sprânceană („Darul Zânelor”), Luminița Bratu („Memoria unui poem”), Emilia Luchian ( versuri:„Tristețea Minotaurului”, proză scurtă: „La sfat cu Dumnezeu”), Maria Bem („De la malul mării”, „Noaptea de Sânziene”), Sorana Brucăr („Neputința cifrului”, „Nu ești”, „Cădere interzisă”), Gheorghe Stănescu („Ziua Iei”).

》LECȚIA DE POEZIE aduce de fiecare dată un mic omagiu celor mai buni dintre cei buni. De această dată, Liana Sprânceană ne-a propus o reîntâlnire cu George Bacovia („Cu voi”). Doina Ofelia Davidescu a citit, dezvăluind la sfârșit autorul, frumoasele versuri din volumul Prăbușirea din abstract (Editura Limes, 2024), ale poetului Ioan Vintilă Fintiș, publicate în revista România Literară, nr.23/2025, iar Luminița Bratu ni i-a reamintit pe Fernando Pessoa („Mă gândesc la tine în liniștea nopții”)  și, dată fiind trista însemnătate a zilei de 28 iunie, pe Adrian Păunescu („Basarabia pe cruce”). Emilia Luchian a amânat cu eleganță, din lipsă de timp, pe Alexandru Philippide („Aud o ușă”).

》11 MINUTE DE ISTORIE, prin lectorul permanent, profesor Emilia Luchian, ne-a transferat în lumea francilor merovingieni. L-a citat pe Gregorius Turonensis (cca 538–594), episcop de Tours și cronicar gallo-roman, ca una dintre cele mai importante surse despre dinastia francă ce a domnit în Galia între secolele V și VIII. Lucrarea sa principală, „Istoria francilor” (Historia Francorum), scrisă în 10 cărți, oferă detalii esențiale despre domnia regilor merovingieni și despre viața religioasă, politică și socială a epocii, interpretând evenimentele politice printr-o lentilă creștină: succesele regilor buni (credincioși) sunt binecuvântate de Dumnezeu, iar nenorocirile celor răi sunt pedepse divine. Fără a fi obiectiv în sens modern, oferă informații valoroase. Astfel aflăm despre convertirea la creștinism a lui Clovis, un lider militar abil, care este figura centrală în primele cărți din „Istoria francilor”, gest considerat decisiv  pentru soarta regatului francilor, văzut ca o victorie spirituală și politică care i-a adus sprijinul Bisericii și legitimitate. Epoca este caracterizată de frecvente asasinate, trădări și rivalități dintre membrii familiei regale merovingiene, fratricidul și intrigile sângeroase fiind teme recurente. Reginele (precum Fredegunda și Brunhilda) apar ca figuri extrem de influente. Ele se întâlnesc în public  și determină o altercație verbală plină de insulte, în care se acuză reciproc de origini rușinoase, trădări și crime. Femeile din dinastiile regale nu erau simple figuri decorative, ci actori politici de prim rang. Au devenit întruchiparea a două tipologii: regina legitimă, cultă, dar și inflexibilă și răzbunătoare (Brunhilda), și ca rivală redutabilă – regina abilă, nemiloasă, dar eficientă în jocul politic (Fredegunda).
Farmecul real al succintei alocuțiuni despre povestea trecerii de la simbolistica celor trei broaște la cea a celor trei crini, a unei surprinzătoare creștinări cât și istoria regatului împărțit între cei patru fii, dar și „Duelul Reginelor” au făcut ca minutele dedicate istoriei să treacă pe nesimțite.

》CINEMARTOR, rubrica dedicată cinemaului, va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.
De această dată, Diana Petroșanu a evoluat cu prezentarea unei cronici proprii a filmului La Vita e bella (regia Roberto Benigni). Pelicula este o tragicomedie cu elemente neorealiste tipice cinematografului italian – care l-au consacrat pe plan mondial, combinate cu o doză fermecătoare și dezarmantă de romantism, în care personajul principal, Guido, un tânăr cu origini evreiești, are nefericirea să trăiască în epoca mussoliniană. El trebuie să facă față hărțuirii, rejecției și închiderii în lagăr, alături de semenii săi. Filmul este o reflectare fidelă a perioadei celui de-al doilea Război Mondial, a ororilor acestuia, dar și a abisului dintre cele două clase sociale: una a compromisurilor și complezenței și alta plină de neajunsuri și drame. Provenit dintr-un segment de mijloc, personajul principal – entuziast, idealist, cu o fantezie bogată și cu o capacitate uimitoare de a improviza cu umor și delicatețe pentru a ieși din situațiile neplăcute sau dificile, este nevoit să abandoneze viața fericită de familie și să facă față, împreună cu soția, Dora și fiul său, Giosue, ororilor unui lagăr nazist. Spiritul ludic, forța iubirii, talentul de a născoci un joc fascinant de care dă dovadă tatăl, dar și naivitatea copilului, separat de mamă, determină un mozaic de stări salvatoare, care înseninează și lasă speranța să trăiască. Jocul se sfârșește o dată cu vestea iminentei încetări a războiului, a abandonării lagărului de către naziști. Ultimele cadre se derulează ajutându-l pe Guido să-și disimuleze propria execuție și îndeplinind dorința mult așteptată: întâlnirea magică a lui Giosue cu un tanc adevărat, american, ca un premiu binemeritat al unui joc jucat cum se cuvine.
Rolul de excepție al lui Roberto Benigni, regia magistrală, dar și coloana sonoră a filmului au primit răsplata laudativă și meritată a criticii de specialitate, a juriilor, dar și a unui public entuziast.
Cronica succintă a Dianei Petroșanu a fost primită cu plăcerea reamintirii unui film deosebit și cu încurajări pentru alte cronici viitoare, de la care se așteaptă cu interes nu numai o expunere formală ci și aprecierile subiective ale autoarei.

》LECTURA DE CENACLU l-a avut ca protagonist pe scriitorul Raul Sebastian Baz – membru al Cenaclului și al Asociației 24 PH ARTE Ploiești, cu destăinuiri, explicații și un fragment din cel mai recent roman al său – aflat în lucru, Blestemul Minotaurului. Autorul – profesor de matematică, poet, romancier consacrat, este un destul de prolific scriitor. A publicat: Poveștile Mariei (2010), Arta însingurării (2014), Cartea pedepsirii (2015), Geometria tainică a infernului (2016), Cu fața la pământ (2018), Numere prime (2019), Sfârșitul așteptării (2022), Cinci întâlniri cu diavolul și alte povestiri (2024). A  ales pentru lectură un text reprezentativ, care a purtat audiența în lumea inefabilă a aventurilor de care au parte cele patru insolite personaje (Profesorul de matematică, Alessia – eleva preferată, Damian – un călugăr ortodox și câinele maidanez Lipicius) în călătoria în diverse perioade trecute ale timpului pentru deslușirea unor probleme fundamentale, provocatoare. Rezolvarea acestora depinde de întâlnirea unor genii ale matematicii și muzicii, cu precădere (Hypatia, Diophantus, Descartes, Fermat, Euler, Bach ș.a.). După cum ne-a destăinuit autorul, „romanul are două păcate”: dimensiunea – fiind un roman fluviu, de aproximativ 1000 de pagini – și trimiterile matematice, care apar pe alocuri și care solicită din partea cititorului cunoștințe minime de matematică. Raza de lumină a romanului este adusă de citatele în limba latină, traduse prin grija autorului, care vor provoca, o dată în plus și cu folos intelectual, cititorul. Prezența fochistului Școlii Sf. Varvara, un personaj cu trăsături fizice respingătoare – asociat intenționat cu fabuloasa creatură antică, dar care posedă uimitoare cunoștințe universale -, explică prezența Minotaurului din titlul romanului.
Aventurile cu suspans, existența unui  enigmatic „perete nevăzut”, care transportă neobișnuita echipă din prezent în trecut și invers, intervenția unor personaje bizare care provoacă scene cumplite, șirul interminabil al enigmelor – care se leagă în mod firesc una de cealaltă, imaginile cinematografice create cu aparentă ușurință nu fac decât să prindă cititorul în capcana lecturii.
Raul Sebastian Baz, cu voce și ton potrivite, a răsfoit capitolul ales pentru prezentare, introducându-ne cu ușurința unui condei bine exersat în atmosfera epocilor în care au loc incursiunile și cercetările personajelor sale.

Comentariile nu s-au lăsat așteptate. Emilia Luchian a apreciat dialogul vioi, atmosfera veridică a epocilor parcurse și a momentelor istorice readuse în contemporaneitate prin inspiratele întâmplări la care sunt nevoite să participe personajele.
Leonida Chifu subliniază succesiunea inspirată și atrăgătoare a întâmplărilor provocate direct sau indirect de autor, derularea cinematografică a acestora, demne de atenția unui regizor interesat de fabulos.
Doina Ofelia Davidescu comentează, dându-se exemplu, că lectura poate fi atractivă, provocatoare, utilă și pentru cineva care a fugit o vreme de matematică. Întâmplările devin incitante, personajele sunt plăcute, cititorul, indiferent de vârstă, capătă atașament, le însoțește cu nerăbdare și curiozitate.

Finalul lecturii a fost aplaudat iar cenacliștii au urat autorului spor și inspirație pentru finalizare, așteptând cu nerăbdare apariția de sub tipar.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Sorana Brucăr, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Chifu, Pr. Bogdan-Costin Georgescu, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Invitați: Adrian N. Ionescu (Adi Serafim) și Eduard Gabriel Tănase

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Pr. Bogdan-Costin Georgescu, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Timpul se oprea

Păstrezi un colț de vară în buzunar,
n-o să-ți treacă niciodată copilăria. Ea trăiește undeva, suspendată între o zi senină și între zborul unui fluture și gustul unei cireșe furate direct din copac. Alergam după fluturi fără să-i prind vreodată. Nici nu era nevoie. Îi urmăream cum se înalță, cum se răsucesc leneși în aerul moale de vară, și pentru câteva clipe simțeam că zbor și eu cu ei. Era genul acela de libertate care nu avea nevoie de explicații. Nu o cerea nimeni, nu o măsura nimeni. Pur și simplu era. După-amiezile miroseau a pelin și a ceai uitat pe masă. Mă așezam cu cotul pe pervaz și bărbia în palmă, și ascultam povești la radio. Vocile acelea aveau puterea să deschidă uși către lumi nebănuite. Sunetul era o cheie, o ușă lăsată întredeschisă. Mi se părea că nu există nimic mai frumos decât să asculți cum altcineva imaginează pentru tine. Iar seara… ah, seara era cireșul. Copacul cel bătrân din curte care mă primea mereu cu brațele deschise, fără să întrebe nimic. Mă cățăram până sus, acolo unde frunza era mai verde și cerul mai aproape, și stăteam nemișcată, cu picioarele atârnând printre crengi, mâncând cireșe până ce buzele mi se colorau în roșu aprins. Uneori îmi imaginam că sunt în vârful unei lumi care nu cunoaște tristețea. Alteori îmi spuneam că dacă aș sta acolo destul, aș înțelege tot ce nu putea fi rostit. Acolo sus, în cireș, timpul se oprea. Și în tăcerea aceea, care nu era deloc tăcere, ci o respirație lungă a lumii, învățam ce înseamnă să fii viu. Azi, ori de câte ori simt că lumea aleargă prea repede, mă întorc acolo. Nu cu pașii, ci cu sufletul. Sub cireșul cu povești și fluturii zburând spre …copilul care n-a plecat niciodată de tot!

cireși în floare
răscolit tot ținutul
copilăriei

Text/Foto Ana Urma

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sfârșitul lunii, cu timpul său misterios, care nu trece ci se petrece printre Sânziene trezite între firele ierburilor de iunie, ne cheamă la următoarea întâlnire, care se va desfășura luni, 30 iunie a.c. ora 14.00, la Centrul Cultural „Sf. Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe Bdul Independenței.

 Seara literară se va desfășura după tiparul cunoscut, incluzând rubricile:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR
》LECTURA DE CENACLU îl va avea ca protagonist pe scriitorul Raul Sebastian Baz, cu destăinuiri, explicații și un fragment reprezentativ din ultimul său roman, aflat în lucru, Blestemul Minotaurului.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Indiferent de vremuri, timp și anotimp, ne aflăm în umbra binecuvântatei existențe, pe meleagurile românești, a celui ce a fost atât de inspirat definit de către Petre Țuțea ca „român absolut” și „sumă lirică de voievozi”.

În această lumină, întâlnirea literară, din primitorul sediu al Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, avându-l ca amfitrion pe Leonida Corneliu Chifu, a fost un act de reverență în memoria marelui poet, un gest de continuitate spirituală. Membrii Cenaclului au adus în scenă, alături de propriile creații, născute din trăiri autentice și din dragoste pentru cuvântul scris, lirica eminesciană, care, cu știința sau neștiința noastră, veghează ca o prezență tutelară peste tot ce înseamnă sensibilitate românească.

Dovada că spiritul lui Eminescu este nemuritor este perpetua comuniune între trecut și prezent, între moștenire și creație modernă. În ciuda tuturor schimbărilor, „românul absolut” încă își rostește cuvântul prin vocile celor care, cu mai multă sau mai puțină pricepere, scriu, simt și visează românește.

Rubricile CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE și LECȚIA DE POEZIE au fost onorate prin participarea: Emiliei Luchian (versuri proprii: Biblioteca din noi, Crucea, – în amintirea lui Mihail Eminescu, Meșteșugul de a nu ști,  Alegeri iar din creația lui Fernando Pessoa: Nu doar acei care ne invidiază, Zdrențe), Luminiței Bratu (versuri proprii: Citește-mă și din creația lui Ovidiu Genaru, Întâlnire cu Anton Pavlovici). Gabriela Petri și Cati Rodica Enache au citit din creația eminesciană iar Diana Petroșanu a lecturat versuri proprii: Capitol prea lung, Un alt nimic și cronica personală la cel mai recent volum al poetei Ramona Müller, Orașe nevertebrate, Editura Eikon, 2025.

Cele 11 MINUTE DE ISTORIE au acompaniat seara prin tema interesantă aleasă de lectorul permanent, profesor Emilia Luchian: Aspecte din mitologia germană, vorbind celor prezenți despre preotesele cu mare autoritate, cele două grupe distincte de zei și conflictul dintre aceștia, punând accent pe Zeița Freya, „doamna” sau „regina”.

Partea a doua a ședinței a avut caracter administrativ și s-a axat pe discuții lămuritoare despre Antologiile Cenaclului I.L. Caragiale, ediții, cuprins, autori, buget, editură, motivarea întârzierilor, cotizațiile membrilor, cheltuieli etc.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Ariadna Petri, Cătălin Apostol, Florin Manole, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu și Dan Constantin.

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Foto & film: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș