close

Creștinătate

Creștinătate

Jonathan Jackson a oferit unul din premiile sale Emmy Mănăstirii Vatoped, în cinstea Maicii Domnului

no thumb

Actorul american Jonathan Jackson a oferit marți, când a fost serbată Adormirea Maicii Domnului după calendarul iulian nerevizuit, unul din premiile sale Emmy Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos.

Gestul a fost făcut de actor în timpul unui pelerinaj de cinci zile în Sfântul Munte împreună cu fiul său, în vârstă de opt ani, scrie vimaorthodoxias.gr.

Jonathan Jackson a devenit apropiat de Mănăstirea Vatoped după convertirea sa la ortodoxie, care a avut loc în 2012. Premiul câștigat în anul convertirii sale, l-a donat Mănăstirii Vatoped în semn de recunoștință față de rugăciunile neîncetate ale monahilor de acolo pentru întreaga lume:

Acești oameni își dedică viețile rugăciunii și nu se roagă doar pentru ei, ci cu adevărat se roagă pentru noi toți. Gândindu-mă la toate distrugerile, haosul și mizeria din lume, m-am întrebat cum ar fi această lume fără rugăciunile lor? Am simțit că trebuie să le mulțumesc personal pentru că sunt sigur că rugăciunile lor ajută foarte mult, a declarat actorul.

Statueta a fost înmânată Mitropolitului Alexie de Niceea, în cadrul recepției de după Sfânta Liturghie.

Starețul Efrem al Mănăstirii Vatoped s-a arătat foarte emoționat de gestul actorului și l-a binecuvântat.

Actorul Jonathan Jackson a primit 5 premii Emmy pentru rolul său din serialul General Hospital.

Potrivit Skai.gr, actorul intenționează să realizeze un film despre Părintele Iosif Isihastul (1897-1959), a fost unul dintre cei mai remarcați nevoitori athoniţi din perioada modernă. Filmările vor avea loc în Sfântul Munte și pe insula natală a părintelui: Paros.

Foto credit: ekklisiaonline.gr

mai mult
Creștinătate

Nașterea Domnului – Întâlnirea omului cu Dumnezeul cel viu

no thumb

Naşterea Domnului – Întâlnirea omului cu Dumnezeul cel viu (Scrisoare pastorală la sărbătoarea Naşterii Domnului – 2016)

† TEOFAN
Prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei
Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Iubiți frați preoți, Drept-măritori creștini,
Suntem îmbrăcați în aceste zile cu veșmântul bucuriei sfinte pe care ne-o aduce de fiecare dată sărbătoarea Nașterii Domnului, coborârea lui Dumnezeu printre oameni. Este o bucurie ce ne cuprinde ascultând colindele strămoşeşti, participând la frumoasele slujbe din aceste zile şi întâlnindu-ne cu cei dragi. Trăim un popas duhovnicesc de tihnă şi lumină în drumul zbuciumat al vieţii noastre de zi cu zi. Această bucurie ce ne cuprinde este însă mai adâncă şi mai reală decât ne poate oferi lumea aceasta: ea este un dar pe care ni-l trimite Dumnezeu cu prilejul Naşterii Fiului Său în ieslea Betleemului. Dumnezeu Însuşi este izvorul bucuriei noastre, Cel Care „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[1].

Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Naşterea Lui din Preasfânta Fecioară Maria reprezintă fundamentul credinţei şi al bucuriei noastre: „Dumnezeu Se face om pentru ca pe om să-l facă dumnezeu”[2], mărturisesc Părinţii Bisericii, începând cu Sfântul Atanasie cel Mare. Prin Întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu intră în istorie, îşi însușește firea noastră omenească, aşa cum se afla aceasta ca urmare a păcatului strămoşilor noştri, adică cuprinsă de stricăciune şi moarte, devenind om asemenea nouă, afară de păcat, pentru a ne redeschide calea spre nestricăciune, spre sfinţenie şi împărtăşire de viaţa dumnezeiască.

Iubiţi credincioşi,
Dumnezeieştile Scripturi dau mărturie cu privire la pregătirea proniatoare a omenirii în vederea primirii Fiului lui Dumnezeu întrupat: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile”[3]. Cu toate că Dumnezeu S-a descoperit şi a vorbit oamenilor prin proorocii şi drepţii Vechiului Testament, rânduind porunci şi legi, El nu ne-a mântuit şi nu ne mântuieşte prin acestea, deoarece o lege nu poate da viaţă prin ea însăşi, ci ne mântuieşte prin Însuşi Fiul Său: „În creştinism nu se poate vorbi propriu-zis de o «învăţătură mântuitoare» şi nu ne mântuim printr-o lege, nici măcar prin legea Vechiului Testament, ci prin Persoana lui Iisus Hristos”[4], ne spune Părintele Dumitru Stăniloae. Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, ca Persoană, S-a întâlnit cu noi prin Întrupare, întrucât S-a făcut deofiinţă cu noi. Fiind, în acelaşi timp, şi Dumnezeu adevărat, în măsura în care Îi urmăm Lui şi ne unim cu El, ne face şi pe noi biruitori asupra stricăciunii şi asupra morţii.

Odată ce Cuvântul lui Dumnezeu „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”[5] rămâne permanent împreună cu noi, aşa după cum El Însuşi ne-a încredinţat: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”[6].Aşadar, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu viu, personal, prezent în fiecare clipă a vieţii noastre, după cum mărturiseşte şi Apostolul Neamurilor că „Iisus Hristos, ieri şi astăzi şi în veci, este acelaşi”[7].

Drept-măritori creștini, iubiţi şi iubitori de Hristos,
Mărturisirea că Dumnezeu „S-a coborât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”[8] este adevărul fundamental al vieţuirii noastre creştine. Împreună cu taina Răstignirii și a Învierii Sale, Întruparea Domnului constituie izvorul de viață al omului aici, pe pământ, și în veșnicie. Fără acest izvor, omul ar fi în rătăcire continuă, debusolat și confuz, lipsit de orice urmă de bucurie adevărată, de sens autentic în viață.

Aici, pe pământ, noi oamenii suntem chemați a ne lăsa cuprinși în ființa noastră lăuntrică de adevărul Întrupării, Răstignirii și Învierii Domnului Hristos. Aceasta nu înseamnă numai acceptarea de către mintea noastră a acestui adevăr, ci disponibilitatea noastră de a-L primi în noi înșine pe Hristos Domnul Cel Întrupat, Mort și Înviat.

Viața creștină nu se reduce la o înșiruire de legi, rânduieli, interdicții sau îngăduințe. Ea este mai mult decât atât: este viaţă şi comuniune de iubire. „Postul, privegherea, citirea Scripturii, lipsa de îmbrăcăminte și alte lucruri necesare nu constituie desăvârșirea”[9], ne spune Sfântul Ioan Casian. Ele „sunt mijloace ale desăvârșirii fiindcă scopul ultim al practicii acestora nu constă în ele însele, ci prin ele se ajunge la scop”[10].

„Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu”[11], mărturisește Sfântul Serafim de Sarov. Vedem aici răspunsul la întrebările foarte des întâlnite: De ce nu am bucurie? De ce nu mă simt împlinit? De ce cad în deznădejde deși postesc, mă rog, fac milostenie? Pentru că postul, rugăciunea sau milostenia le-am transformat în scop, nu cale către adevăratul țel, singurul pentru care trebuie luptat: dobândirea Duhului Sfânt, viața în Hristos, simțirea iubirii Tatălui Ceresc pentru noi și pentru întreaga lume.

Dumnezeu „nu ne cere să ne schimbăm îmbrăcămintea, ori să ne primejduim sănătatea, sau să facem vreo bravură care întrece puterile noastre”[12], spune Sfântul Nicolae Cabasila. Dumnezeu dorește ca „rămânând acasă așa cum suntem și nepierzând nimic din avuția noastră, să petrecem cugetând întruna la legea Domnului”[13].
„A cugeta la legea Domnului” înseamnă a recunoaște că fără El nu putem face nimic adevărat, frumos, adânc și veșnic. Înseamnă a ajunge la convingerea lăuntrică de nezdruncinat că Hristos este totul în viața noastră. El ne dă viață, ne luminează, ne apără, ne călăuzeşte, merge cu noi pe cale. El ne ridică din cădere, ne întărește când suntem slabi, ne smerește când suntem mândri, ne iartă, ne binecuvintează, ne iubește ca Dumnezeu, adică infinit mai intens și adevărat decât o poate face un om.

Conștiința că nimic nu ni se întâmplă fără o rațiune duhovnicească, că nimic nu-i mai de preț ca legătura cu Hristos, deschide calea încrederii în El, a convingerii că totul este în mâna Lui.

Iubiţi credincioşi,
Iubirea de Dumnezeu și de oameni este trăită la cea mai mare intensitate în Biserică prin Dumnezeiasca Euharistie. În aceasta „viața credinciosului se împletește cu viața lui Dumnezeu. Omul se aduce pe sine lui Dumnezeu și Dumnezeu vine și Se sălășluiește în om”[14].

Din Biserică, omul este chemat să prelungească Euharistia în orice moment al vieții sale. În viața de mănăstire sau în cea de familie, omul lasă loc lui Dumnezeu să lucreze în viaţa lui, iar Dumnezeu le împlinește pe toate bine și adevărat, chiar dacă omul nu înțelege întotdeauna voința lui Dumnezeu privitoare la sine, la cei din jur, la evenimentele care au loc în lume.

În acest duh al prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se cuvine să înțelegem sărbătoarea Nașterii Domnului Hristos. În ritm de colind, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru anul care tocmai se încheie, cerându-i ajutor și pentru anul care vine. Vremurile nu sunt ușoare nici pentru Biserică, nici pentru țară, nici pentru lume. Avem nădejdea sfântă că, mărturisind dreapta credință, rămânând în comuniune unii cu alții în Biserica Sa dreptmăritoare, rugăciunea nelipsind din viața noastră, Dumnezeu ne va întări să mergem mai departe pe marea vieții acestei lumi către Împărăţia cea nestricăcioasă.

Spun aceasta şi pentru că, în ultima perioadă, pacea unor mănăstiri şi parohii a fost tulburată de anumite persoane care au atitudini nepotrivite în legătură cu Sfântul şi Marele Sinod ce a avut loc în Creta în luna iunie a acestui an. Dacă dezbaterile în duhul păcii, al dragostei şi al adevărului au fost şi sunt potrivite şi necesare în Biserică, decizia unora de a se aşeza în afara Bisericii prin nepomenirea ierarhului şi prin neparticiparea la sfintele slujbe este împotriva comuniunii, a adevărului şi a dragostei, precum şi împotriva rânduielilor bisericeşti şi canonice. Pe această cale, vă adresez tuturor îndemnul de a rămâne în Biserică, în duh de comuniune şi dragoste, lucrând la mântuirea noastră, prin mărturisirea dreptei credinţe, zidindu-ne şi ajutându-ne unii pe alţii.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți cu bucuria păstorilor din Betleem și a magilor care L-au descoperit pe Domnul Hristos! Dumnezeu să vă dăruiască ajutorul Său în tot ceea ce faceți bine și adevărat în mănăstiri, în parohii și în viața de familie! Dumnezeu să ne dăruiască tuturor puterea de a ne alătura corului îngerilor de la Peștera din Betleem, și din toată inima să rostim: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[15].

Al vostru părinte și frate întru Hristos Dumnezeu,

† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice
1. Ioan 3, 16.
2. Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, colecția PSB, nr. 16, EIBMBOR, București, 1988, p. 182.
3. Evrei 1, 1-2.
4. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 109.
5. Ioan 1, 14.
6. Matei 28, 20.
7. Evrei 13, 8.
8. Simbolul de Credinţă, art. 3.
9. Sfântul Ioan Casian, „Întâia cuvântare cu părintele Moise”, VII, 3-4, în Aşezămintele mânăstireşti şi Convorbiri duhovniceşti, traducere de Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 312.
10. Ibidem.
11. Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creştine, Editura Pelerinul, Iași, 1997, p. 25.
12. Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv şi traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989, pp. 134-135.
13. Ibidem.
14. Georgios Mantzaridis, Morala creştină, traducere de diacon Cornel Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 128.
15. Luca 2, 14.

mai mult
Creștinătate

Ieslea a fost tronul lui Dumnezeu pe pământ

no thumb

LUMINIŢA CORNEA: Inaltpreasfinţite Părinte, cu ocazia marii sărbători a Naşterii Domnului din 2014, aţi scris ultima Pastorală ca ierarh in Episcopia Covasnei şi Harghitei, “Eparhia Munţilor”, cum vă plăcea sa-i spuneţi. In urmă cu douăzeci de ani veneaţi în acele părţi de la Ierusalim.

ÎNALTPREASIFINŢITUL IOAN: Prin mila lui Dumnezeu, am ajuns atunci sa ne împărtăşim din bucuria îngerilor la marele praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Ingerii sunt slugile neadormite ale Preasfintei Treimi-Dumnezeu. Ingerii, aceste fiinţe cereşti, L-au însoţit pe Hristos din Cer şi până în peştera din Betleem, unde S-a născut din Preacurata Fecioara Maria. Iată locul unde s-au întâlnit Cerul cu pământul, Dumnezeu, îngerii şi omul.

L.C.: Dar, Inaltpreasfinţite Părinte, oare de ce locul acestei întâlniri a fost în peşteră, în staulul oilor?!

Ips. loan: Se pare că acesta era cel mai nepătat loc de pe pământ. Ieslea a fost tronul lui Dumnezeu pe pământ. leslea a fost şi altarul la care a slujit Fiul lui Dumnezeu, mai întâi, omului. Aici au primit binecuvântare cetele de îngeri care au adus vestea naşterii Fiului lui Dumnezeu păstorilor şi întregii lumi. Tot de la acest altar au primit binecuvântare păstorii si magii care au adus daruri Pruncului lisus şi le-au pus pe acest sfânt altar – ieslea din peştera Betleemului. Câte altare nu erau în acea vreme în Egiptul antic sau în Mesopotamia?! Câte temple măreţe, care azi sunt declarate minunile lumii?! La nici unul n-a vrut să slujească Hristos. Doamne, cum ai ales ieslea în locul acestor altare? Tu, Care eşti înconjurat de heruvimi şi de serafimi, ai ales să fi înconjurat de mieii păstorilor din Betleem! Peştera a fost cel mai sfânt loc de pe pământ, iar Golgota a devenit mai apoi locul cel mai sfinţit prin Sângele lui Hristos.

LC: Totusi, de ce ieslea, Inaltpreasfintite Parinte? De ce ieslea si nu templul?

Ips. loan: Răspunsul la această întrebare se află la marginea minţii, de unde vedem, din când in când, razele stelei care i-a călăuzit pe magi. Era noapte. Păstorii îşi păzeau turmele şi s-a făcut arătare de îngeri. Locuitorii Betleemului dormeau, o lume întreaga dormea, treji erau doar neadormiţii îngeri şi păstorii; ei privegheau, doar ei II aşteptau pe Mesia. Aceasta a fost cea mai luminoasă noapte de pe pământ, de la Facere şi până la Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Păstorii au văzut pentru prima oară albastrul infinit al cerului, unde şi-au înălţat şi ei mintea o clipa, însă nu şi-au putut scutura aripile de umbra timpului şi au rămas pe mai departe anonimii păstori din Betleem.

După cucerirea Daciei, la Roma a fost sărbătoare o sută douăzeci şi trei de zile, dar la Betleem, la Naşterea lui Hristos, nici una. Astăzi, fiecare creştin este chemat să fie alături de îngeri şi de păstori, să se bucure că a venit în lume Hristos Domnul şi pentru el. Peştera si ieslea sunt în Altarul bisericii unde fiecare dintre noi am fost duşi ca prunci, in braţe, de maica noastră, ca un dar Pruncului lisus. Când te-a dus spre a fi botezat, maica ta a luat atunci chipul magilor care I-au adus daruri: aur, smirna şi tămâie. Maica ta te-a dus pe tine dar lui Hristos, să fi pe veci al Lui şi să trăieşti în veşnicie întru bucuria sfinţilor, în cerescul Rai.

L.C.: Minunat spus: fiecare prunc este un dar oferit Pruncului Iisus de către mamă! Parcă este dat in seama Lui, de aceea să ne rugăm de purtare de grijă si să avem convingerea că Dumnezeu stă la uşa sufletului nostru, aparăndu-ne.

Ips. Ioan: Atunci sa zicem: „Doamne, ia-mă Tu acum de mână, aşa cum mă lua mama când eram copil! Doamne, învaţă-mă să păşesc în Rai, aşa cum m-a învăţat mama să fac primii paşi în vatra casei!” Era prima noapte din univers în care strălucea Soarele dteptăţii-Hristos. Un Soare Care nu va mai apune, ci doar asfinţeşte. Bucuria îngerilor şi a păstorilor a fost stinsă nu după multă vreme, căci Soarele, ce abia răsărise, scotea la lumină fărădelegile unei lumi întregi. Irod a fost primul care, pus în faţa Luminii celei de Sus, s-a văzut pe sine şi apoi a căzut în sine şi din sine a căzut în adânc, în râul de sânge al nevinovaţilor prunci pe care i-a ucis vrând să stingă Soarele. Irod nu s-a luptat cu pruncii, ci cu Soarele Hristos. A vrut să stingă lumina Soarelui cu sângele pruncilor, lovind cu sabia, fără milă, grumazul lor. Irod deschide poarta unei noi galaxii în univers – galaxia martirilor. Cei ce se luptă cu Dumnezeu au o gândire cu sumă zero şi au intrat în noaptea minţii. Ei nu pot gândi ce se întâmplă dincolo de apusul soarelui şi nu au nici o amintire din viitor. Pendula timpului pentru ei se opreşte deasupra mormântului.

L.C. Oare, Inaltpreasfinţite Părinte, astăzi mai sunt mulţi oameni care se luptă să stingă Soarele? Mă gândesc la lumea contemporană nouă, o lume a atentatele?

lps Ioan: Astăzi se taie nu capul pruncilor, ci li se taie mintea. Mă adresez mamelor şi le spun că, dacă nu vom pazi mintea copiilor, vom deveni în curând un neam cu capul taiat. Apăraţi mintea pruncilor aşa cum îşi apără pasărea puii în cuib, cu aripile ei, de păsările răpitoare. Mutaţi minţile pruncilor din această lume în lumea Pruncului lisus. Este singura lume unde vom trăi întru bucuria Duhului Sfânt.

Doamne, mă caut şi nu mă mai găsesc. Caută-mă Tu şi cred că mă vei găsi în adâncul păcatelor. Ridică-ma şi du-mă înapoi în lumea pruncilor, în lumea prunciei Tale cu îngerii şi cu păstorii. Viaţa omului nu este o sumă de amintiri, precum nici veşnicia nu este o sumă a timpului. Timpul s-a născut în veşnicie şi se va odihni tot în veşnicie.

Ce vom răspunde lui Dumnezeu şi sociologilor la întrebarea de ce, în satele noastre, în urmă cu o sută de ani, erau mai mulţi copii la şcoală decât azi? Oare suntem noi, cei de azi, autorii ultimului act din tragedia neamului nostru românesc? Oare Irod este modelul nostru sau Hristos Care a spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14)? A face socoteli cu moartea este cea mai cumplită aritmetică pentru un neam. Mulţi, în decursul frământatei istorii a neamului românesc, au făcut socoteli cu moartea pentru neamul nostru, dar n-au reuşit, pentru că Dumnezeu a fost cu noi şi cu strămoşii noştri. Doamne, nu ne părăsi la grele încercări! In fiecare dintre noi e ceva de „dincolo”, suntem frământaţi cu ceva de „dincolo” şi ne vom întoarce toţi la Cel ce ne-a frământat din ţărâna şi lacrima bucuriei Sale. Omul fără suflet ar fi o sculptură vie sau cel mult un cadavru vertical. Doamne, rogu-Te, păstrează rândul lumii, adică pe părinţi să-i chemi la Tine înaintea pruncilor!

L.C.: Ceea ce spuneţi Inaltpreasfmţia Voastră este o adevărată rugăciune pentru păzirea de rele a neamului creştinesc şi românesc, este un puternic crez duhovnicesc ce se simte permanent în toate predicile Inaltpreasfinţiei Voastre.

Ips. Ioan: Hristos a venit în lume să-l caute pe omul care căzuse în păcat. L-a aflat într-o peşteră, în peştera Betleemului, şi acolo m-a găsit şi pe mine. Peştera preînchipuia mormântul pe care îl găsise omul, era casa omului. Omul nu mai găsea drumul spre Cer, ci mergea mereu tot mai jos, mai în adânc. Peştera era lumea întunericului. Aşa cum Adam, după ce a păcătuit, s-a ascuns de Dumnezeu în Rai, aşa şi omul se ascundea de Dumnezeu în întuneric.

Omul fugea de lumină, fugea de Dumnezeu. Omul se ascundea în întunericul minţii, omul cobora tot mai în jos, la iad, acolo unde s-a stins iubirea. Hristos S-a născut în această noapte sfântă aducându-ne lumină, ca în zorii acestei zile sfinte să ne dezlipim din îmbrăţişarea nopţii păcatului. Odată cu Naşterea lui Hristos, omul dobândeşte dreptul la veşnicie şi astfel putem spune că ne-am născut cu dreptul la veşnicie. Omul nu este un adaos la lume, ci este bucuria şi coroana creaţiei lui Dumnezeu. Omul a alungat tristeţea din Rai. Omul este bucuria îngerilor şi împreună Il preamăresc pe Dumnezeu. Azi, omului îi este frică de iubire şi trăieşte tot mai însingurat, precum un val fără ţărm, ca un val care nu mai îndrăzneşte să sărute ţărmul. Societatea ne împinge azi spre o utopie impusă. Oare acesta este ţărmul sărutului nostru – utopia? Noi sărutăm azi icoana Naşterii de unde primim dulcea îmbrăţişare a Pruncului Iisus.

L.C.: Aşa de frumos prezentaţi praznicul Naşterii Fiului lui Dumnezeu, încât mă gândesc tot mai mult la măreţia acestei sărbători creştine.

Ips. Ioan: Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este „maica sărbătorilor creştine”. Să prăznuim în această zi, aşa cum au prăznuit îngerii şi păstorii din Betleem, prin privegheri, rugăciuni şi laude aduse Fiului lui Dumnezeu, Care pentru noi a venit şi a dat prima binecuvântare omului în peştera din Betleem. El este Darul Tatălui făcut omului: îl aşază în iesle ca să fie hrană omului. De azi, omul se hrăneşte, spre a sa nemurire, cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria. O, cât ne-a iubit Dumnezeu! Ce dar scump a primit azi omul! Şi nouă ni-L dă azi Dumnezeu, dar câţi dintre noi îl primim? O, unde am ajuns! Să refuzăm Darul lui Dumnezeu?! Doamne, loveşte cu Crucea Ta în inima mea cea de piatră, să Te primesc pe Tine în a mea inimă!

Vă îndemn să luaţi aminte că FIristos S-a născut şi pentru cei din palate şi pentru cei de la o margine de lume. Inmulţiţi dreptatea, bunătatea şi milostenia şi, peste toate acestea, adăugaţi iertarea. Bucuria cea cerească să vă însoţească toată viaţa!

Inviatul din Nazaret, Editura Sophia

mai mult
Creștinătate

Nașterea lui Hristos vestește moartea Sa

no thumb

Nasterea Domnului este cunoscuta in popor si sub denumirea de Craciun. Este praznuita pe 25 decembrie. Este o sarbatoare a iubirii smerite a lui Dumnezeu fata de noi, pentru ca Se naste intr-o pestera pentru a ridica omenirea din moarte.

Nasterea Mantuitorului este supranaturala, depaseste legile firii. Maica Domnului naste si ramane Fecioara. Iar intrucat Pruncul trebuia sa simta si iubirea de tata, Dumnezeu randuieste ca Iosif sa se casatoreasca cu Fecioara Maria. Dar sa nu uitam ca Hristos Se naste ca om din mama fara tata, dupa cum din vesnicie Se naste din Tata fara mama.

Nasterea Sa devine posibila numai dupa ce Fecioara Maria rosteste cuvintele: „Fie mie dupa cuvantul tau” (Luca 1, 38). Asadar, Intruparea Sa are loc numai dupa ce Fecioara Maria si-a dat acordul sa-I fie mama. La fel se petrece si acum. Hristos nu da buzna in inimile noastre. Nu intra cu forta. Ci asteapta ca noi sa-I deschidem.

Pestera in care Se naste Domnul preinchipuie mormantul in care avea sa fie pus dupa Rastignire. Astfel, scutecele pot fi privite si ca fiind giulgiul cu care va fi inmormantat Hristos. Plecand de la acest adevar, putem afirma fara retineri ca Hristos vine in lume ca sa ridice firea omeneasca din pacat si moarte. Asadar, Cel care Se naste in Betleem este indreptat spre cruce si inviere.

Darurile pe care Hristos le primeste la nasterea Sa, intaresc adevarul ca S-a nascut spre jertfa. Daca aurul, ca simbol al casei regale, ne descopera ca Iisus este un Imparat, tamaia ca este un mare Preot, smirna ne arata ca El va trece prin moarte. Sa avem in vedere ca smirna nu se folosea doar la prepararea unor medicamente, ci si la imbalsamarea celui mort.

Pestera simbolizeaza lumea cazuta in pacat, caci locul din pestera este unul intunecat, unul lipsit de lumina. Acesta este un motiv pentru care Hristos nu ramane in mormant, ca semn ca nu acesta este locul de odihna al firii omenesti. Pestera nu este locul pentru viata cea adevarata, ci un loc din care omul trebuie sa iasa. Daca prin pacat sufletul nostru devine o pestera intunecata si rece, el se lumineaza si se incalzeste prin rugaciune, spovedanie si impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului.

Evanghelia Duminicii Nasterii Domnului
„Daca s-a nascut Iisus in Betleemul Iudeii, in zilele lui Irod imparatul, iata magii de la Rasarit au venit in Ierusalim, intreband: unde este imparatul iudeilor, Cel care s-a nascut? Caci am vazut la Rasarit steaua Lui si am venit sa ne inchinam Lui. Si auzind imparatul Irod, s-a tulburat si tot Ierusalimul impreuna cu el; si adunand pe toate capeteniile preotilor si carturarii poporului, i-a intrebat: unde trebuie sa se nasca Hristos? Iar ei i-au zis: in Betleemul din Iudeea, caci asa este scris prin proorocul: si tu, Betleeme, din pamantul lui Iuda, nu esti nicidecum cel mai mic dintre capeteniile lui Iuda, caci din tine va iesi Povatuitorul, care va paste poporul meu Israel. Atunci Irod a chemat in ascuns pe magi si a aflat de la ei lamurit in ce vreme s-a aratat steaua. Si, trimitandu-i la Betleem, le-a zis: mergeti si cercetati cu de-amanuntul despre Prunc si, daca-L veti afla, sa ma vestiti si pe mine, ca sa vin si eu sa ma inchin Lui. Iar ei, ascultand pe imparat, au plecat si iata steaua, pe care o vazusera in Rasarit, mergea inaintea lor, pana ce a venit si a stat deasupra, unde era Pruncul. Cand au vazut ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Si intrand in casa si vazand pe Prunc impreuna cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fata la pamant si s-au inchinat Lui; apoi, deschizandu-si vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tamaie si smirna. Dar, primind instiintare prin vis sa nu se intoarca la Irod, pe alta cale s-au dus in tara lor”. (Matei 2, 1-12)

Sursa: CrestinOrtodox.ro

mai mult
Creștinătate

IATA 45 de SPITALE facute de Biserica Ortodoxa Romana

no thumb

Anti-romanii numesc Catedrala Nationala ca fiind un edificiu al „Evului Mediu” si ca noi am construit o Catedrala de milioane de euro iar Finlandezii de centenarul lor o „mega” Biblioteca, ceea ce nu poate fi o expresie decat total penibila. România și-a inaugurat Biblioteca Națională cu șase ani înaintea Finlandei. Inaugurarea Bibliotecii Naționale de la București a fost făcută pe 22 aprilie 2012 – chiar de către Preafericitul Patriarh Daniel. Biblioteca Nationala din București are 14 săli de lectură și 12 milioane de cărți. Biblioteca din Finlanda se află în întârziere de construcție, iar intrarea se face printr-un supermaket, pentru a atrage publicul.

Pentru unii cititul este extrem de greu, informarea este nula dar mandria si prostia la nivel maxim.

DISTRIBUITI VA ROG.

Poftiti o lista cu o parte din SPITALELE construite de Biserica Ortodoxa Romana:

1.Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Bucureşti – Arhiepiscopia Bucureştilor;
2. Centrul medical „Sfântul Spiridon Vechi”, Bucureşti – Arhiepiscopia Bucureştilor;
3. Cabinet stomatologic „Sfântul Pantelimon”, Bucureşti – Arhiepiscopia Bucureştilor;
4. Centrul socio-medical „Sfântul Dorotei”, Mănăstirea Turnu – Arhiepiscopia Bucureştilor;
5. Cabinetul medical „Sf. Cosma şi Damian”, Bucureşti – Arhiepiscopia Bucureştilor;
6. Policlinica Providența, Iaşi – Arhiepiscopia Iaşilor;
7. Spitalul Providența Iaşi, – Arhiepiscopia Iaşilor;
8. Centrul de recuperare şi îngrijire medicală „Sfânta Ana”, Iaşi – Arhiepiscopia Iaşilor;
9. Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie”, Cluj – Napoca – Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului;
10. Policlinica fără plată „Sf. Pantelimon” – Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului;
11. Cabinetul medico-social „Sfinţii Apostoli Andrei, Petru şi Pavel”, Bistriţa – Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului;
12. Serviciul Medical de Îngrijiri la Domiciliu „Sfântul Nectarie”, Bistriţa – Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului;
13. Centrul de Recuperare Psiho-Neuro-Motorie pentru Copiii cu Handicap „Sf Irina”, Turda – Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului;
14. Centrul de Recuperare Neuromotorie de tip ambulatoriu pentru adulţi, Turda – Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului;
15. Serviciul de Îngrijiri Paliative la Domiciliu „Sfântul Nectarie”, Cluj-Napoca – Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului;
16. Serviciul de Îngrijiri socio-medicale la domiciliu „Sfântul Vasile cel Mare”, Cluj-Napoca – Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului;
17. Centrul Social al Parohiei “Tractorul I”, Braşov – Arhiepiscopia Sibiului;
18. Centrul de Servicii de Recuperare Neuromotorie de Tip Ambulator – Arhiepiscopia Sibiului;
19. Centrul de Îngrijire si Asistență Socială la Domiciliu, Sibiu – Arhiepiscopia Sibiului;
20. Cabinetul Medical de Medicină de Familie ,,Christiana”, Sibiu – Arhiepiscopia Sibiului;
21. „Centrul de îngrijiri social-medicale la domiciliul pacienţilor cu boli incurabile”, Protopopiatul Braşov – Arhiepiscopia Sibiului;
22. Cabinetul „Sf. Nicolae”, Brăila – Arhiepiscopia Dunării de Jos;
23. Cabinetul „Sf. Spiridon şi Sf. Irina”, Galaţi – Arhiepiscopia Dunării de Jos;
24. Aşezământul Eparhial „Sf. Mc. Pantelimon” – Brăila, Arhiepiscopia Dunării de Jos;
25. Centrul Medical „Sf. Doctori fără de arginți Cosma şi Damian”, Galaţi – Arhiepiscopia Dunării de Jos;
26. Cabinetul „Acoperământul Maicii Domnului”, Brăila, Arhiepiscopia Dunării de Jos;
27. Cabinet medical – Parohia “Sfinții Împărați” Ireasca, com. Gohor, jud. Galaţi – Arhiepiscopia Dunării de Jos;
28. Cabinetele medicale „Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian”, Arad – Arhiepiscopia Aradului;
29. Cabinetul Stomatologic „Sf. Nicolae”, Arad – Arhiepiscopia Aradului;
30. Dispensarul medical „Sf. M. Mc Pantelimon”, sat. Zimbru – Arhiepiscopia Aradului;
31. Cabinet stomatologic la Mănăstirea Dumbrava, com. Unirea, jud. Alba – Arhiepiscopia Alba Iulia;
32. Centru social-medical rezidential vârstnici de la Hârja, Bacău – Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
33. Unitatea de îngrijire la domiciliu vârstnici, Hârja, Bacău – Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
34. Cabinet stomatologic, municipiul Roman – Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
35. Cabinetul Medicina de familie „Sfântul Ierarh Luca al Crimeii”, municipiul Roman – Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
36. Centru de permanență medicală, municipiul Roman – Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
37. Cabinet de protezare auditivă, municipiul Roman – Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
38. Cabinet de consiliere psihologică, municipiul Roman – Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
39. Cabinet de logopedie „Zambetul sunetului” Sf. Proroci Moise şi Aaron”, municipiul Roman – Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
40. Servicii stomatologice – un sprijin pentru bătrâni și copii ce provin din medii defavorizate, municipiul Roman –Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
41. Cabinet socio-medical stomatologic „Sf. Luca al Crimeii”, Bacău – Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
42. Centrul de recuperare neuro-motorie „Sf. Vasile cel Mare”, Bacău – Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului;
43. Cabinetul medical Sf. Ioan Rusu – Episcopia Giurgiului ;
44. Centrul medico social „Sf. Ierarh Nectarie” – Episcopia Devei şi Hunedoarei.
45. Centrul socio-medical „Sf. Mare Mucenic Mina” – Parohia Tătărani din Arhiepiscopia Bucureştilor

Foto: Spitalul Providența Iaşi, – Arhiepiscopia Iaşilor /  Basilica.ro

mai mult
Creștinătate

Trump semnează o lege în apărarea creștinilor persecutați

no thumb
Președintele Donald Trump a semnat o lege care obligă Statele Unite să apere creștinii persecutați și să lupte împotriva violenței fundamentaliștilor.
Înconjurat de lideri religioși și avocați ai libertății religioase, președintele Donald Trump a semnat joi o lege despre care se spune că va „intensifica” eforturile de sprijinire a creștinlor și a altor minorități religioase, victime ale genocidului comis de Statul Islamic în Irak și Siria, scrie Christian Post.
Legea semnată de Trump poartă numele  Syria Genocide Relief and Accountability Act (HR390) și definește drept „genocid” cele suferite de creștini sau alte minorități religioase.
Legea autorizează guvernul să finanțeze organizațiile non-profit, organizațiile caritabile și ONG-urile – inclusiv grupurile bazate pe credință – care se află în Irak și Siria și sunt implicate direct în acordarea ajutoarelor umanitare creștinilor și altor minorități religioase vizate de jihadiștii ISIS.
„Sperăm că din acest moment vom putea beneficia de sprijin mai eficient pentru minoritățile relgioase care se află în dificultate și, de asemenea, vom putea vedea că se acordă o atenție mai mare adevăratei justiții și tragerii la răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat”, a spus Bashar Warda, arhiepiscopul catolic de Erbil, Irak, a cărui arhiepiscopie este responsabilă de ajutorarea a mii de creștini  din Kurdistan.
State precum Siria, Irak, China, Eritreea, Arabia Saudită sau Nigeria fac parte din categoria statelor în care persecuția împotriva creștinilor a atins cote alarmante, arată un raport al fundației catolice „Aid to the Church In Need” publicat în octombrie.
Statul Islamic este cunoscut pentru violențele și persecuțiile creștinilor din Siria și Irak, în timp ce în Nigeria grupul radical islamist Boko Haram a declanașat un adevărat genocid împotriva creștinilor. În timpul administrației Obama, autoritățile nigeriene au făcut de mai multe ori apel către SUA pentru asistență în lupta împotriva acestui grup, dar au fost refuzate.
mai mult
Creștinătate

Apostolul și evanghelia zilei (11 decembrie 2018)

no thumb
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ap. Evrei 4, 1-13

Fraţilor, să ne temem ca nu cumva, câtă vreme ni se lasă făgăduinţa să intrăm în odihna Lui, să pară că a rămas pe urmă cineva dintre voi. Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora, dar cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă, precum s-a zis: «M-am jurat întru mânia Mea: Nu vor intra întru odihna Mea», măcar că lucrurile erau săvârşite de la întemeierea lumii. Căci, undeva, despre ziua a şaptea s-a zis astfel: «Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale». Şi, în acelaşi loc, zice iarăşi: «Nu vor intra întru odihna Mea!». Deci, de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: «Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre». Căci, dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu. Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale. Să ne silim, deci, ca să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării, căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală.

Ev. Luca 21, 12-19

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: păziţi-vă de oameni, pentru că ei vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă prinşi în sinagogi şi în temniţe, şi vă vor duce la împăraţi şi la dregători, din pricina numelui Meu. Şi vi se va întâmpla să mărturisiţi. Puneţi deci în inimile voastre să nu va gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde. Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri. Şi veţi fi daţi şi de părinţi, şi de fraţi, şi de rudenii, şi de prieteni; şi unii dintre voi vor fi daţi la moarte. Şi veţi fi urâţi de toţi oamenii, din pricina numelui Meu. Dar nici un păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră, vă veţi păstra sufletele voastre.

 

mai mult
Creștinătate

Autocefalia Ucrainei

no thumb

Îndemnul insuflat de Dumnezeu al Apostolului Pavel: „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galateni 5, 15), poate să ne arate drumul nostru al tuturor. În conflictele bisericeşti dintre fraţi nu există câştigători. Toţi sunt biruiţi. Dimpotrivă, atunci când ne împăcăm, nu există perdanţi. Ci toţi sunt binecuvântaţi.

mai mult
Creștinătate

Sfanta Filoteea, darul lui Dumnezeu pentru credinciosi

no thumb

Din iubirea nemăsurată a Bunului Dumnezeu, în Universul nesfârşit au răsărit frumuseţi văzute şi nevăzute. Ochiul nostru şi inima plină de iubire nu pot cuprinde darurile de preţ pe care ni le-a făcut Dumnezeu cu imperială bogăţie.

Dacă avem puterea de cuprindere şi înţelegere, vom putea descoperi cu mare uşurinţă purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în primul rând, pentru că ne-a zidit şi ne-a dat bucuria de a vedea rodirile din frumuseţea lumii văzute.

Atunci când venim pe lumea aceasta, din fiinţa părinţilor, zidiţi de Dumnezeu pe pământ, noi primim patru mari daruri:

În primul rând, darul vieţii, minunea naşterii, creşterii şi devenirii. Chiar şi învăţaţii, înainte de Iisus Hristos ne-au lăsat scris, precum Sofocle, în cartea sa, Antigona: „În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s”.

Aşadar, viaţa noastră este minunea minunilor!

În al doilea rând, după darul naşterii pe lumea aceasta, Dumnezeu ne-a dat darul de a deveni cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, prin Sfântul Botez, în numele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

În al treilea rând, la Sfântul Botez noi primim numele unui sfânt sau al unei sfinte dacă s-a născut băiat sau fată.

În al patrulea rând, ni s-a dat un înger păzitor, potrivit poruncii lui Dumnezeu, aşa cum ni se arată în Sfânta Scriptură.

Dacă unele din fetiţele născute, au primit şi primesc nume ca: Maria, Elena, Vasilica, Ioana, Margareta, Catinca, Ruxandra, Eufrosina, Ecaterina, sau alte nume, auzim rostindu-se şi numele prea frumos de Filoteea. Acest nume se traduce: iubitoare de Dumnezeu, din grecescul, filos şi theos.

Cetatea istorică a Argeşului, din mila lui Dumnezeu, a avut darul ca să primească în vatra sa, prin anii 1396, prin osteneala evlaviosului domn al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, moaştele Sfintei Muceniţe Filoteea.

Din mărturiile istorice ale timpului, aflăm că o bună vreme, moaştele Sfintei Muceniţe Filoteea au stat alături de sfintele moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, în cetatea Târnovei şi apoi în cetatea Vidinului, de pe malul Dunării, cetate vecină cu Ţara Românească. Aşa se explică faptul, că azi, toate bisericile din Ţara Românească şi chiar din întreaga Românie, zugravii pictează în biserici pe cele două sfinte împreună.

Când inspiratul psalmist David a scris: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”, am înţeles, Cler şi popor, că puterea lui Dumnezeu se arată efectiv, nu numai în zidirea naturii, ci şi în minunile care se săvârşesc prin moaştele sfinţilor care s-au proslăvit printr-o viaţă aleasă.

Şi noi, cei care credem în Dumnezeu, putem deveni casnicii Lui şi împreună vieţuitori cu sfinţii izvorâţi din vatra neamului românesc. Sfinţii Români străjuiesc ţara noastră ferindu-o de bântuielile vrăjmaşilor şi de alte nenorociri care ameninţă viaţa noastră de zi cu zi.

Ca şi în alte părţi ale ţării, străjuite de sfinţi, la Argeş, Sfânta Filoteea ocroteşte, prin rugăciunile sale către Dumnezeu, Ţara Românească şi spaţiul argeşean şi muscelean, dreptmăritorii creştini, cinstind cu deosebită evlavie moaştele sale făcătoare de minuni.

În cei 31 de ani de când sunt la Argeş, am văzut adânca şi delicata cinstire a Sfintei Filoteea de către argeşeni, numindu-o direct şi dulce: Sfântuliţa! Această exprimare din iubire, tălmăceşte faptul că Sfânta Filoteea, este considerată, nu numai făcătoare de minuni ci şi casnica fiecăruia dintre argeşeni, ocrotitoarea apropiată, din familia fiecărui gospodar.

La fiecare priveghere, în cele trei praznice sau hramuri ale Sfintei Filoteea, când se face procesiune cu sfintele sale moaşte: Izvorul Tămăduirii, Adormirea Maicii Domnului şi 7 decembrie a fiecărui an, creştinii din Argeş, împrejurimi, sau din ţară, fac rugăciuni într-o linişte absolută, împodobiţi cu lumânări aprinse, ca în noaptea Învierii. Suntem datori să-I mulţumim lui Dumnezeu, de alesele bucurii duhovniceşti pe care ni le-a dăruit Dumnezeu de fiecare dată.

De mare folos sufletesc mi-a fost să văd mereu, zeci şi mii de copii care sunt aduşi de părinţi să cinstească pe Sfânta Filoteea, astfel fiind considerată ocrotitoarea pruncilor, a tinerilor ca şi a noastră, a tuturora, celor de diferite vârste.

În orice necazuri care au venit asupra ţării şi mai ales asupra Argeşului, creştinii şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi Sfânta Filoteea. Ei sunt siguri că Sfânta Filoteea îi apără de orice primejdii, aşa cum cred românii cei evlavioşi iubitori de Dumnezeu şi sfinţii Săi.

Rugăm pe Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfânta Filoteea ca să primească rugăciunile care sunt făcute şi de ziua hramului Sfintei Filoteea, ca să ocrotească viaţa noastră şi să ne împlinească dorul de a ne face mai buni şi curaţi în lucrările noastre de zi cu zi.

Tuturor celor care poartă numele Sfintei Filoteea şi credincioşilor care se închină la sfintele sale moaşte, pace şi bucurie în Duhul Sfânt şi să devenim toţi iubitori de Dumnezeu şi de sfinţii Săi.

Calinic Argeseanul

Sursa: eparhiaargesului.ro

mai mult
Creștinătate

Să zidim virtuți, fapte bune! – Cuvântul Patriarhului Ecumenic la prima Liturghie oficiată în Catedrala Națională

no thumb

„Să zidim cu credință tare, pocăință, nevoințe duhovnicești, virtuți, fapte bune, bine plăcute lui Dumnezeu”, a îndemnat Patriarhul Ecumenic Bartolomeu în predica rostită la prima Liturghie oficiată împreună cu Patriarhul Daniel în Catedrala Mântuirii Neamului, duminică, 25 noiembrie 2018.

Sanctitatea Sa a evidențiat frumusețea și măreția noului lăcaș de cult național, dar și greutățile și piedicile „vrăjmașului” care au făcut ca acesta să se înalțe la o sută de ani de la Marea Unire.

Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27)

Preafericirea Voastră, Preafericite și iubit frate Daniel, Patriarh al României, iubiți frați și fii în Domnul,

Consider că acest ultim cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos din pericopa evanghelică de astăzi caracterizează lucrarea imensă pe care V-ați asumat-o, ați împlinit-o și astăzi ați desăvârșit-o prin slujba de sfințire.

„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

Visul de peste un veac, înalta aspirație pe care a nutrit-o, îndeobște, întregul popor român binecredincios, arzătoarea năzuință a regilor de odinioară, Carol I și Ferdinand, a președinților recenți ai țării, precum și a tuturor Întâistătătorilor Bisericii Române din această perioadă, a devenit astăzi realitate palpabilă, concretă și splendidă, spre slava Domnului Dumnezeu-Atotțiitorul, Izbăvitorul sufletelor și a trupurilor noastre!

De altfel, nenumărate dificultăți insurmontabile, care s-au întrețesut cu zbuciumul furtunos al istoriei și cu multe alte evenimente primejdioase prin care a trecut Neamul Românesc, în secolul al XX-lea, de curând apus, nu au permis să se împlinească mai devreme această sfântă făgăduință și acest legământ sfânt făcut lui Dumnezeu.

Este adevărat că, în cursul anumitor etape ale strădaniilor neobosite depuse pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, s-a creat impresia că ridicarea acesteia este imposibilă.

Știm bine că vrăjmașul mântuirii noastre se gândește cu vicleșug la biruințele pe care Biserica și fiii ei credincioși le obțin împotriva lui, în sfinte locașuri de închinare, prin comuniunea euharistică la Sfânta Liturghie, prin celelalte Sfinte Taine ale reînnoirii și creșterii duhovnicești, ale tămăduirii credincioșilor, prin propovăduirea Evangheliei și prin pogorârea și lucrarea Dumnezeiescului Har.

De aceea, el, vrăjmașul, nu numai că îi povățuiește și îi călăuzește pe cei care lucrează împotriva noastră cu uneltele sale, așa cum, din nenorocire s-a întâmplat, cu decenii în urmă și aici, în România, cu Sfintele Mănăstiri Mihai Vodă și Văcărești, și cu alte biserici de enorie, dar întotdeauna pune multe piedici și creează multe dificultăți și obstacole în calea ridicării de noi lăcașuri ale Domnului.

Și, desigur, nici în cazul de față nu și-a schimbat tactica. Dar, frățiile voastre, ați avut credință statornică și nezdruncinată în atotputernicia și împreună – lucrarea lui Dumnezeu. Ați avut fierbinte dragoste față de El și de Biserica Lui! Ați avut nădejde tare că preaputernica dreaptă a Celui Preaînalt avea să vină, negreșit, în ajutorul strădaniilor sfinte la care nu ați renunțat.

Astfel, ceea ce cândva părea omenește cu neputință, din pricina obstacolelor ridicate de cel viclean, în cele din urmă s-a dovedit a fi cu putință și s-a realizat.

În felul acesta, astăzi putem să aducem slujirea noastră cuvântătoare și să înălțăm lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumire și recunoștință, atât din partea poporului român, cât și a noastră, a tuturor, sub cupolele mărețe ale acestei preafrumoase și monumentale realizări a arhitecturii bisericești.

Se spune că acel împărat și teolog de odinioară, Justinian cel Mare, atunci când, după încheierea lucrărilor de construcție, a intrat în Catedrala Sfânta Sofia, catedrala fără pereche, ridicată de el în Constantinopol, ar fi exclamat: „Te-am învins, Solomoane!”. Tot așa și Preafericirea Voastră, Preafericite Frate Patriarh Daniel, puteți să spuneți astăzi: Am învins toate greutățile venite de la cel răși, iată, Doamne Iisuse Hristoase, Izbăvitorul Neamului Românesc, Ție îți aducem acest locaș de închinare, vrednic de Tine și preastrălucit!

Marele nostru înaintaș (pe tronul patriarhal ecumenic), Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, spunea: „Moise a făcut locaș sfânt, Cortul adunării, aici pe pământ, care era chip al celor cerești. Și toți au adus ceea ce li se poruncise sau din proprie inițiativă: unii aur, alții argint, alții pietre, iar unele femei au adus pânză de vison toarsă frumos, altele vison roșțesut meșteșugit, alții porfiră, alții piei de berbec, fiecare bărbat și femeie a adus ce a avut. Toți au contribuit! Nici unul nu a rămas fără săși aducă darul, chiar dacă se număra printre cei mai săraci.”

Astăzi, aducându-ne aminte de aceste cuvinte, vă vedem cu ochii cugetului, cler și popor, ierarhie și Guvern, Stat Român, cetățeni în funcții de conducere și cetățeni de rând, vă vedem pe toți, cu mic, cu mare, copii și vârstnici, oameni de seamă și oameni mai puțini cunoscuți în lume, meșteșugari și oameni de știință, muncitori și artiști, români din București, din cele mai îndepărtate colțuri ale țării și din diaspora românească din toată lumea; vă vedem cum veniți să vă aduceți contribuția cu mulțumire, nu cu mâna tremurândă, ci cu bucurie și pătrunși la inimă, fiecare după posibilități și cu voie bună, așa încât obstacolele să fie date la o parte, ca să se asigure sumele de bani necesare – deloc neglijabile – cu care să se procure materialele de construcție și de finisare, sfintele vase liturgice, icoanele, mobilierul și ornamentele.

Pe toți vă vedem în cuget cum dați o mână de ajutor ca să se împlinească, cu lucrarea lui Dumnezeu, făgăduința – legământ făcută de Neamul Românesc și să se încheie, să se înzestreze și să se împodobească cât mai frumos Catedrala de frunte a patriei dumneavoastră, astfel încât aceasta să fie pe măsura valorilor spirituale mărețe ale Ortodoxiei și ale tradiției istorice naționale a românilor.

Veșnică va fi lauda nu numai pentru cei care se află în linia întâi a ostenitorilor sârguincioși, în frunte cu energicul și neobositul Patriarh Daniel, dar și pentru toți cei care, în diverse chipuri, de pe orice treaptă și oricât de puțin ajută, cu rugăciunea, cu contribuțiile bănești sau eforturile personale și prin muncă la construirea și terminarea lucrărilor.

De altfel, Domnul nostru Iisus Hristos a lăudat mult pe văduva care a dăruit cei doi bănuți. Pentru toți se va auzi, în fiecare zi, la sfintele slujbe care se vor săvârși, „fericită pomenirea ctitorilor acestei sfinte biserici!” Cu multă căldură, pentru ei, se va înălța la ceruri rugăciunea „Sfințește, Doamne, pe cei care iubesc frumusețea casei Tale!”.

Dregătorului care L-a întrebat astăzi pe Hristos ce se cere să facă pentru a moșteni viața veșnică, Domnul i-a arătat că trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu, cunoscute din Decalogul dat de către Cuvântul neîntrupat, lui Moise, pe Muntele Sinai. Iar când acela a spus că le-a păzit încă din tinerețe, Domnul i-a arătat o cale care le întrece pe toate, calea renunțării complete la siguranța dată în lumea aceasta de situația materială, avere sau orice altceva de acest fel.

Totodată, l-a învățat că această cale se continuă și se desăvârșește prin dedicarea totală sau prin consacrarea trăirii vieții în Hristos. Pentru acel dregător iudeu anonim bogăția a constituit un adevărat obstacol când a fost vorba să ia hotărârea de a face ascultare față de Hristos. Bogăția i-a fost idol care l-a împiedicat să-și închine viața singurului Dumnezeu adevărat.

Renunțarea la idolii de orice fel, fie aceștia religioși, ideologici, materiali sau pseudo – spirituali, constituie întotdeauna o problema foarte grea! Nesoluționată cum trebuie, aceasta îndepărtează posibilitatea de a dobândi mântuirea, chiar dacă, eventual, suntem animați de intenții bune.

Zdrobirea idolilor, care adesea pare să fie cu neputință, devine cu putință numai în Hristos și prin Hristos: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu! El a zdrobit din temelii pe idolii falsului iluminism, ai secularizării, ai idealismului, ai materialismului și ai ateismului pasiv individual sau militant de stat, cândva singur stăpânitor în țara dumneavoastră, care, tradițional, din străbuni, este o țară creștin ortodoxă.

Dumnezeu a izbăvit România de acești idoli, așa cum a eliberat națiunea română și a așezat-o în istorie ca stat independent. Nu putem ști pentru câți oameni idolul care îi împiedică să trăiască deplin viața în Hristos este bogăția, egoismul, hedonismul, iubirea de slavă deșartă, superstiția sau altceva. Ceea ce se cere imperios este să dispară idolii din viața noastră și noi înșine să ne facem Biserică vie a adevăratului Dumnezeu.

Iar aceasta se poate realiza numai în atmosfera cu miros de bună mireasmă duhovnicească a slujirii cuvântătoare bisericești, prin lupta necurmată pentru transformarea existențială prin pocăință, prin asceză și prin cultivarea sfintelor virtuți evanghelice.

Zi de zi, fiecare credincios va fi chemat la lupta cea bună de glasul frumos răsunător al clopotelor Catedralei Mântuirii Neamului.

La slujba de sfințire a clopotelor, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut următoarea remarcă foarte reușită: „Glasul clopotelor este glasul Domnului, Care ne cheamă să ne adunăm la sânul dragostei Sale și să ne rugăm. Rostul lor este să ne țină în starea de priveghere.

Iubiții mei,

Dincolo de biserica zidită, fiecare credincios, în sine, și toți credincioșii laolaltă sunt Biserică vie. După învățătura Sfântului Apostol Pavel, cel de Dumnezeu înțelepțit, noi suntem Templul sfânt al lui Dumnezeu, aşezat pe temelie de nezdruncinat, pe Însuși Hristos.

Lucrul bine plăcut lui Dumnezeu este sfințirea Catedralei, cu hramul Dumnezeieștii Înălțări a Mântuitorului! Inspirată a fost decizia ca, în această Catedrală, să se cinstească și hramul Sfântului Apostol Andreicel Întâi chemat, care este sfântul ocrotitor, atât al Patriarhiei Ecumenice, cât și al Bisericii Române.

De aceea, suntem chemați să lucrăm împreună pentru zidirea, săvârșirea și sfințirea Bisericii vii, duhovnicești.

În continuarea cuvintelor pe care ni le-a adresat mai sus, Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul accentuează următoarele: „Așși noi să ajutăm la cinstitul cort dumnezeiesc al Bisericii, pe care Domnul –  nu omul! – l-a întemeiat și care se zidește cu feluritele frumuseți ale virtuților! Să ajutăm toți, deopotrivă, unul cu puțin, altul cu mai mult, ca să fie săvârșită, să se facă locaș al lui Hristos și biserică sfântă. Așa să ne zidim unii pe alții în unire ca să fim trup bine alcătuit și bine închegat prin lucrarea măiestrită a Duhului Sfânt!”.

Așadar, frați și fii iubiți, „fiecare să ia seama cum zideștecu ce materiale! Să zidim cu credință tare, pocăință, nevoințe duhovnicești, virtuți, fapte bune, bine plăcute lui Dumnezeu.

Și, pe lângă acestea, să răsune în auzul nostru, în fiecare clipă, îndemnul de la cântarea slujbei de sfințire a bisericii, pe care să-l aplicăm în viață: „Înnoiți-văspre sfințire, fraților, lepădând omul cel vechi! Umblațîntru înnoirea vieții, ținând în frâu tot ceea ce aduce moartea!… Așa se înnoiește omul spre sfințire, așa se aduce cinstire zilei sfințirii bisericii! Amin!

(Basilica.ro)

mai mult
Creștinătate

O catedrală cât 100 de ani de istorie. Anul centenarului începe pe 25 noiembrie

no thumb

„Niciun om nu e in stare sa faca un pacat atat de mare incat sa surpe dragostea nemarginita a lui Dumnezeu pentru el. Crezi tu ca ar putea sa existe vreodata un pacat mai mare decat dragostea lui Dumnezeu?” staretul Zosima catre femeia pacatoasa din cartea a II-a, „Fratii Karamazov”- F.M. Dostoievski

Bucurestiul este dator cu o catedrala
Bucurestiul este cel mai mare oras ortodox si al saselea cel mai mare oras din Uniunea Europeana.

Bucurestiul este, pe de alta parte, capitala europeana care are cele mai multe biserici demolate. Desi regimul Ceausescu a daramat 20 de biserici si manastiri si a mutat 11, „ascunzandu-le” dupa blocuri, demolarea locasurilor de cult a inceput cu 100 de ani inainte de Ceausescu; pe Calea Victoriei, de exemplu, au fost daramate trei manastiri in secolul XIX: una era Biserica Magureanu, in fata Liceului Sf. Sava; a doua era Sfantul Ion (unde se afla acum palatul CEC); a treia, Biserica Sarindar, pe locul actualului Cerc Militar. Plus manastirea Stelea, construita in anul 1580 si daramata in 1850, Caimatei (a lautarilor), construita intre anii 1730 si 1732 si demolata in 1891 pentru realizarea Bdului Carol, manastirea Domnita Balasa, aflata pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), construita in 1744 cu trei nave, arsa in 1838, reparata in 1842 si demolata in 1871. Ateneul Roman a fost inaltat pe locul unde a fost demolata o biserica, iar Palatul Bancii Nationale, de asemenea.

Micul Paris s-a construit pe ruinele a zeci de biserici si manastiri, iar orasul de blocuri si palate s-a facut prin amputarea orasului spiritual.

Unii deplang suma de 80 de milioane de euro, pe care Romania a cheltuit-o pentru inaltarea Catedralei Mantuirii Neamului; sunt aceiasi care isi traiesc fericiti zilele intr-o cladire de 14 ori mai mare si mai urata, Casa Poporului, care a costat peste 2 miliarde de dolari si pentru care regimul Ceausescu ne-a tinut in frig si foame. Altii deplang constructia catedralei si cer inlocuirea ei cu spitale, dar nu zic nimic de faptul ca fonduri europene de jumatate de miliard de euro asteapta zadarnic sa fie cheltuite pentru spitale sau de faptul ca sute de milioane de euro din bugetul sanatii sunt platite anual producatorilor de medicamente pentru a plimba sute de „profesori doctori” pe la safari in Africa de Sud sau la „congrese” pe plajele de la Cancun. In fine, altii deplang cei 80 de milioane de euro cheltuiti pentru catedrala, cerand in schimb constructia de scoli, dar uita sa se mai indigneze de faptul ca Romania a cheltuit o suma dubla pentru a stipendia regimul corupt al lui Plahotniuc de la Chisinau sau o suma similara pentru a renova gradinitele in limba rusa sau gagauza sau „moldoveneasca” cu firmele aceluiasi Plahotniuc. Sa mai intreb de miliardele de euro investite in universitati „performante” prin te miri ce cotloane? Sau de ce nu s-a indignat nimeni cand furnizorul de „profesioniste” al tinerilor cu tricouri cu Che Guevara a deturnat pentru primaria pe care o conduce o scoala – monument istoric, veche de 150 de ani?

Pe de alta parte, se pare ca mult-criticata Catedrala a Mantuirii Neamului va ramane singurul act simbolic prin care a saptea natiune a Uniunii Europene isi marcheaza Centenarul si singura urma lasata de generatia actuala intr-o capitala care nu e in stare sa termine nimic din ceea ce incepe. Ei bine, Catedrala va ramane singura zidire majora spirituala care ar mai putea potoli indarjirea mercantila care a dus la construirea a nu mai putin de 123 de malluri!

Fiecare natiune europeana este „cladita” in jurul unei catedrale
Orice mare natiune europeana si-a cladit identitatea in jurul unei catedrale si orice mare oras european incepe in fata unei catedrale. Miezul Europei se afla la Roma, iar miezul Romei este grupul celor patru catedrale patriarhale (San Pietro din Vatican, Santa Maria Maggiore, San Giovanni in Laterano si San Paolo fuori le Mura) . Natiunea franceza s-a cladit in jurul Parisului, iar Parisul in jurul catedralei Notre Dame, Imperiul britanic incepe in mijlocul Londrei, la Westminster Abbey. Gloriosul Imperiu Spaniol s-a format in jurul Catedralei din Sevilla, iar cel portughez in jurul Mosteiro dos Jeronimos. Toate marile orase italiene au in mijlocul lor cate o catedrala impunatoare, printre care stralucesc Domul din Milano sau San Marco din Venetia. Lumea ortodoxa este, la randul ei, dezvoltata in jurul marilor catedrale: cea mai impunatoare amintire a Imperiului Bizantin a ramas Hagia Sophia, iar Moscova, inima Rusiei, incepe in fata catedralei Vasili Blajenii.

Capitalele care nu aveau o catedrala pe masura au facut eforturi supra-omenesti sa o obtina: in Madrid a fost ridicata, in 1993, Catedral de Santa Maria La Real de La Almudena, care a costat aproape 1 miliard de dolari; la Belgrad sarbii au construit monumentala Hram Svetog Save (care i-a costat peste 200 milioane de dolari), iar bulgarii au pus in centrul Sofiei, inca de la 1912, Hram-pametnik „Sveti Aleksandar Nevski”.

2018 – centenarul Unirii Bisericii Ortodoxe Romane
Unirea provinciilor romanesti intr-o singura tara, inceputa in 1918 si finalizata in urma tratatelor de la Versailles si Trianon, a avut ca efect si unificarea ortodocsilor romani intr-o unica Biserica nationala. Rand pe rand, alipirea la trupul tarii a provinciilor eliberate de ocupatia straina a fost imediat urmata de alipirea formatiunilor bisericesti ortodoxe la Biserica Ortodoxa Romana, ridicata la rang de patriarhie, in 1925.

La mai putin de trei luni dupa unirea politica a Basarabiei cu tara, pe 14 iunie 1918, Sfantul Sinod decidea alipirea Bisericii basarabene, stabilind ca, in urma unirii de bunavoie a Basarabiei cu patria-mama, Arhiepiscopia Ortodoxa a Chisinaului devenea parte a Bisericii Ortodoxe Romane, incheind astfel o perioada de 106 ani, in care teritoriul dintre Prut si Nistru a fost scos de sub jurisdictia canonica a Mitropoliei Moldovei si integrat, ca eparhie de sine statatoare, in cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, sub forma Arhiepiscopiei Chisinaului si Hotinului.

Cea mai mare bucurie pentru actul de la 1 Decembrie 1918 au simtit-o romanii ortodocsi ardeleni, care puteau, astfel, incheia 1000 de ani de umilinta, asuprire si batjocorire din partea unui regim opresiv cu religia majoritatii populatiei. Statul maghiar si odiosul regim habsburgic i-ar fi putut ierta pe romani ca erau romani, dar niciodata nu le-au putut ierta credinta ortodoxa. Caderea Transilvaniei sub dominatia regilor maghiari a adus pentru credinciosii romani o lunga perioada de oprimare. Daca la inceputul mileniului trecut, sinodul de la Szabolcs (in 1092) indica faptul ca ungurii incepeau Postul Pastilor ca si romanii cu care convietuiau, adica lunea si nu miercurea ca in Occidentul catolic, iar pana astazi, prima saptamana din post, ungurii o numesc a untului, similar cu saptamana branzei la romani, treptat, Budapesta instaureaza teroarea religioasa si sinodul episcopilor catolici din Ungaria decide, in 1279, sa interzica schismaticilor (adica ortodocsilor), sa zideasca biserici si capele si sa savarseasca slujbele bisericesti.

Romanii din Transilvania, in totalitate ortodocsi, au vazut o mica lumina atunci cand, intr-un tratat incheiat in 1595 de trimisii lui Mihai Viteazul cu principele Transilvaniei, se hotara ca Biserica Ortodoxa din Transilvania va avea libertate deplina, preotii „nu vor fi de nimeni stanjeniti”, iar Biserica Ortodoxa din Transilvania a fost pusa sub obladuirea Mitropoliei Ungrovlahiei. De altfel, Mihai Viteazul a ctitorit la Alba Iulia, in 1597, o noua Catedrala mitropolitana si o resedinta pentru mitropolitul Ioan, precum si alte doua biserici in Transilvania, la Fagaras si Lujerdiu (Cluj).

Dupa ce Transilvania a intrat in componenta Imperiului habsburgic, in 1688, noile autoritati au fortat desfiintarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei (cu sediul la Alba Iulia), obtinand in cativa ani aderarea mitropolitului Atanasie Anghel la unirea cu Biserica Romei (7 octombrie 1698) . Romanii ortodocsi au ramas fara un ierarh pana in anul 1761, cand autoritatile habsburgice, in urma numeroaselor proteste si chiar rascoale, au acceptat reactivarea vechiului scaun ierarhic de la Alba Iulia, dar numai la rangul de episcopie, cu sediul la Sibiu. Abia mitropolitul Andrei Saguna (1846-1873) a reusit sa reinfiinteze vechea Mitropolie a Transilvaniei, in decembrie 1864, tot cu sediul la Sibiu. De altminteri, pana intr-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ortodocsii romani din Transilvania se supuneau autoritatii religioase a Patriarhului sarb de la Karlovit, iar in documentele oficiale, nici macar titulatura „ortodoxa” nu era admisa, fiind inlocuita cu formula „neunita”.
Desi unii ierarhi ortodocsi s-au supus cu prea mare usurinta ultimului Cezar al imperiului habsurgic de trista amintire si au „afurisit” trupele romane care au trecut peste Carpati in 1916, Dumnezeu le-a dat gandul cel bun si, la 23 aprilie 1919, Sfantul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcatuit pe atunci numai din episcopul Ioan Papp al Aradului – care era si loctiitor de mitropolit – si dr. Miron Cristea episcopul Caransebesului) a hotarat sa intre in Sfantul Sinod din Bucuresti, iar Biserica Ortodoxa din Ardeal, Banat, Crisana si Maramures a devenit parte integranta a Bisericii mame din Romania intregita.
Triumful majoritatii romanesti din Ardeal a fost celebrat prin ridicarea Catedralei Ortodoxe din cel mai important oras transilvanean, Cluj-Napoca, in perioada anilor 1920-1930, imediat dupa unirea Transilvaniei cu Romania. Si astfel, de la 5 noiembrie 1933, Clujul incepe, pentru romani, in Piata Avram Iancu, la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului„, a treia catedrala din Romania ca inaltime, dupa cea ortodoxa din Timisoara si cea evanghelica din Sibiu.
La 28 iulie 1919, Banatul se uneste cu Regatul Romaniei, iar romanii ortodocsi decid sa desavarseasca unitatea bisericii nationale si se alatura Bisericii Ortodoxe Romane. Actul unirii tuturor romanilor ortodocsi in aceeasi biserica este sublimat prin constructia Catedralei Mitopolitane din Timisoara, cu hramul Trei Ierarhi, construita intre 1936 si 1941, cea mai inalta biserica din Romania (90,5 m), si cea mai inalta biserica ortodoxa din lume din afara Rusiei. Practic, din ziua de 6 octombrie 1946, Timisoara incepe in fata catedralei ortodoxe.
Probabil ca cea mai trista soarta a avut-o ortodoxia romaneasca in Bucovina, provincie care, in 1775, in urma unei conventii ruso-turce, a fost rupta din trupul Moldovei si anexata Imperiului Austro-Ungar. Recensamantul din 1776 a reliefat faptul ca Bucovina era slab populata, numarul de locuitori fiind de cca 70.000, dintre care 85,33% romani si doar 10,66% slavi, iar proprietatile bisericesti ocupau doua treimi din suprafata provinciei. La 12 decembrie 1781, imparatul Iosif al II-lea, prin Ordonanta din 27 decembrie, a dispus inventarierea tuturor averilor bisericesti, iar la 19 iunie 1783, hotaraste ca toate aceste averi sa se constituie intr-un fond; resedinta episcopala a fost mutata de la Radauti la Cernauti.
Ura habsburgilor impotriva romanilor ortodocsi a fost nemasurata si a generat o adevarata crima identitara la nivelul Bucovinei. Intre 1786-1861, Bucovina a fost contopita cu Galitia, ca al 19-1ea cerc al acesteia, iar administratia militara a fost inlocuita cu una civila galitiana controlata de guvernul de la Lemberg. Alipirea la Galitia a fost fatala pentru Biserica din Bucovina: peste jumatate dintre proprietatile Bisericii au fost instrainate prin colonizari masive, exproprieri si vanzari, iar veniturile Fondului au fost deturnate spre alte scopuri. In cei 144 de ani de stapanire austriaca, structura preponderent romaneasca de confesiune ortodoxa a populatiei din Bucovina s-a modificat si s-a alterat in asa masura, incat s-a ajuns ca in 1915 sa cuprinda 12 grupuri etnice diferite si 10 confesiuni. In timp ce partea nordica a Bucovinei a fost colonizata masiv cu ruteni din Galitia, multi dintre romanii bucovineni au fost nevoiti sa emigreze in America pentru a scapa de saracie.
Succesiv, habsburgii au incercat o colonizare cu germani a provinciei si au esuat, apoi au adus masiv ruteni greco-catolici, pe care i-au sprijinit sa incerce transformarea episcopiei ortodoxe intr-una unita, dar au esuat pentru ca rutenii uniti din Bucovina au redevenit ortodocsi. Primul razboi mondial a gasit biserica bucovineana sub atacul rutenilor care doreau sa preia controlul asupra pozitiilor din ierarhie, sprijiniti fiind de catre guvernul de la Viena. Din fericire, caderea odiosului regim austro-ungar si reintoarcerea Bucovinei la matca romaneasca a franat procesul de de-nationalizare a bisericii bucovinene.
Practic, daca in 1919, Romania isi dublase teritoriul si populatia, si Biserica Ortodoxa Romana isi dublase numarul de credinciosi; romanii au devenit atunci cea mai mare natiune libera de confesiune ortodoxa; astazi, Biserica Ortodoxa Romana este cea mai mare din sistemul euro-atlantic si, pentru ca nu suntem o natiune slava, biserica noastra are un important rol strategic in lumea occidentala, fiind statornica sprijinitoare a orientarii atlantiste a tarii.
Centenarul Romaniei Unite este, in egala masura, si centenarul unitatii ortodoxiei romanesti si maretia acestei aniversari trebuie marcata. Iar ridicarea unei catedrale, de unde sa poata incepe si Bucurestiul nostru este cea mai potrivita exprimare a identitatii nationale, aducand Romania in randul vechilor natiuni europene care s-au construit pe sine in jurul cate unei simbolice catedrale. Daca altii si-au inceput istoria printr-o catedrala, destinul nostru a fost sa desavarsim Unirea printr-o catedrala!

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

mai mult
Creștinătate

Scrisoarea din 1993 a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, către Patriarhul Alexei al Rusiei

no thumb

Patriarhului Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române
Patriarhul Alexei al Rusiei
Scrisoarea Patriarhului Teoctist al României către Patriarhul Alexei al Rusiei, 1993.

“Sanctitatea Voastră,

Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,

Cu dragoste frăţească, Vă aducem la cunoştinţă că am primit scrisoarea Sanctităţii Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire şi durere multă.

Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Sanctitatea Voastră! În conştiinţa umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi silnicia nu pot crea niciodată vreun drept.

Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creştine.

Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creştin.
Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.

Viaţa creştină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condiţiile istorice au permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi pământeni.
Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Ţara Moldovei.

În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT.

Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic şi istoric.

Drept consecinţă, potrivit legislaţiei bisericeşti, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere şi cu recunoaştere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanţi a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele ruseşti.

După o scurtă perioadă de normalizare şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul ţarist înfiinţează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români.

La fel, s-a întâmplat şi cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituţionalizează” prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist.

Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ.

Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual.

În plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legat de neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.
Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat de armatele ţariste, Eparhia Chişinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul şi credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru veacuri înainte, şi al Episcopiei Huşilor.

În scrisoarea Sanctităţii Voastre din 6 octombrie 1992 justificaţi această acţiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înfiinţarea Eparhiei de Chişinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie.

Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicţie asupra creştinilor ortodocşi români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul ţarist şi înfiinţarea Eparhiei de Chişinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmaţi Sanctitatea Voastră în aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră şi mai neîndurătoare.

Turcii ne-au respectat tradiţiile, limba şi specificul naţional. Au acceptat voievozi şi ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruşi înscăunaţi în Basarabia fără a cere acordul clerului şi credincioşilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruţător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toţi chiriarhii aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chişinău, numai unul a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi credincioşii păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei.

În 1813 a fost înfiinţat un seminar teologic, dar şi acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaţionalizare a românilor şi de îndepărtare a lor de fraţii din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcţionării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român.

Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chişinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de ţarul NICOLAE I.

În acelaşi timp, mănăstirile moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea de a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericeşti. Cărţile româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse, aşa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL LEBEDEV (1871-1881).

În această situaţie tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul ţarist au putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmaţia Sanctităţii Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1918 se primise la Chişinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu şi că de acum înainte toţi se pot bucura de libertate”.

În duhul acestei libertăţi şi fără prezenţa armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană şi independentă şi s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci şi nedreptatea săvârşită în 1808 pe plan bisericesc, clerul şi credincioşii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situaţiei bisericeşti n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 şi apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a impus, din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia sa asupra credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română.

Consecinţele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorităţii bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului şi credincioşilor români moldoveni, desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinţei de libertate şi demnitate naţională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-şi dobândească suveranitatea şi independenţa în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc şi sfânt, reluarea legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română.

Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi, în frunte cu Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, şi-a manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar îndepărtat violent şi samavolnic din reşedinţa sa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe.

Astfel, el a invitat, ca oaspeţi de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.
Situaţia bisericească din Republica Moldova a devenit şi mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea „independenţei Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova”, „afirmaţie justă”, recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-aţi adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum şi al atitudinii antiromâneşti a Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR şi persecuţiilor de tot felul la care au fost supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din România, Prea Sfinţitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălţi, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său.

Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din partea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul PETRU şi au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor, recunoscând autonomia cerută, precum şi păstrarea calendarului vechi şi a tradiţiilor bisericeşti locale.

În scrisoarea Sanctităţii Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susţinerea opiniei cu privire la aşa-zisa „ingerinţă anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicţională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii româneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei).

Se prevede aici obligaţia ca „nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti”.

În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră, „episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părţi a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăţi se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol prevede nu numai interdicţia ca un episcop „să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci şi posibilitatea ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduieşte un lucru nedrept şi necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor ortodocşi din Basarabia.

Prevederile canonului 16 ale aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea Sfinţitului Episcop PETRU, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinţia Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicţia numai asupra credincioşilor ortodocşi ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei.

În lumina aceluiaşi canon 16 de la Constantinopol şi ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă.

Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808, şi cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 şi 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

La cele de mai sus, rugăm frăţeşte pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic şi 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă jurisdicţia asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului.

Sfinţii Părinţi ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică această tendinţă şi au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menţinut în istorie şi mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriile jurisdicţionale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

În acelaşi sens, se pot înţelege şi prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabileşte modalitatea de conlucrare între „episcopii fiecărui neam” şi se statorniceşte principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite.

Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante.

Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendinţelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, şi el este valabil şi azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam.

Aşa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăşi titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte Biserica respectivă.

De aceea, pretenţiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,

Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât şi Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumeşti, fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei credincioşi şi au impus ura şi dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinţei, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă.

De aceea, ne exprimăm încredinţarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înţelege în mod just, dar şi cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credincioşilor din Republica Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuţiile pentru a lămuri problemele şi neînţelegerile şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frăţească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Încredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte în Hristos Domnul nostru,

† TEOCTIST,
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE”

 

mai mult
Creștinătate

Satanizarea Bucureștiului – Cinci statui ale lui Bahomed în Bucuresti

no thumb

Și dacă încă mai aveți vreun dubiu, vă arăt și poziționarea lor pe hartă

Sataniștii în sfârșit și-au dat armele pe față și au început asaltul asupra României chiar în capitală, la câțiva kilometri de sfânta catedrală.

Când au atacat referendumul au zis că luptă pentru drepturile omului. Când au atacat catedrala au zis că luptă pentru bugetul țării.

Când au atacat Biserica Ortodoxă Română au zis că luptă cu turnătorii de la securitate.

În sfârșit am văzut pentru ce luptă. Cine sunt cu adevărat ONG-urile și presa Soroșistă. Nu ne mai pot păcăli acum, drag neam creștin.

Sataniștii de la PressOne au marcat cu semnul fiarei și statuia lui Baphomet, demonul, atât pe ei înșiși cât și pe aliații lor: ProTVHotnewsEuropa FMRECORDER și Times New Roman (despre care bănuiam cu toții. Doar sataniștii și chatboții din noul val de AI folosesc jocuri de cuvinte)

(https://ganduridinortodoxieweb.wordpress.com/2018/11/10/bucurestiu-satanizat-cinci-statui-ale-lui-bahomed-in-bucuresti/)

mai mult
Creștinătate

Milostivirea sau bunătatea sufletului samarineanului din pildă

no thumb

Pilda samarineanului milostiv arată însăși taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari, fiind lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi rele, adevărați tâlhari răpitori și ucigași de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Omul păcătos decade, devine aproape mort sufletește și coboară spre moarte biologică, pentru că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Pentru a fi salvat sau ridicat din această stare, el trebuia să fie ajutat „pe calea vieții”, adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoții și leviții Vechiului Testament. Însă aceștia au decăzut cu timpul ajungând să fie doar învățători formaliști și ritualiști ai Legii Vechi, incapabili să unească adevărul credinței cu iubirea milostivă, pentru a oferi omului căzut în boala păcatului harul mântuitor care-l vindecă și îi dăruiește viață veșnică.

Samarineanul milostiv, aparent un simplu călător sau pelerin era considerat de iudei ca fiind un străin. Dar tocmai aici se descoperă înțelesul tainic al pildei, și anume că cel care are milă de omul rănit este un călător străin, diferit ca neam și credință, nu un prieten sau conațional al celui rănit. Mai mult, călătorul milostiv este cineva de la care un iudeu nu se aștepta niciodată să primească vreun ajutor. Așadar, ceea ce distinge în mod evident pe samarineanul acesta călător de preotul și levitul Legii Vechi este milostivirea sau bunătatea sufletului său.

Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Ed. Basilica, 2016

mai mult
Creștinătate

Simona Halep a primit Crucea Sf. Apostol Andrei: „Cred în Dumnezeu pentru că fără ajutorul Lui nu se poate face nimic”

no thumb

„Mereu mă închin şi cred în Dumnezeu pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nu se poate face nimic”, a mărturisit Simona Halep marți, 6 noiembrie 2018, când a primit distincția „Crucea Sf. Apostol Andrei” din partea Arhiepiscopiei Tomisului.

„Succesul dumneavoastră este și succesul tuturor românilor”, a spus Arhiepiscopul Teodosie dorindu-i sportivei ca pe lângă cununa de cea mai bună tenismenă a lumii, să primească și cununa cea mare a mântuirii.

Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie a oferit Crucea Sf. Apostol Andrei celei mai cunoscute sportive născute în Constanța în contextul împlinirii a 100 ani de Marea Unire și a 140 de ani de când Dobrogea a revenit la patria mamă.

Ierarhul a apreciat determinarea, credința și eforturile Simonei Halep și a spus că premiază „o persoană tânără care s-a depășit pe sine”.

„Am văzut cât de frumos vă închinați când intrați pe teren. Ați mărturisit astfel Ortodoxia, credința noastră ștrămoșească. V-ați cinstit, de copilă părinții, bunicii, ați cinstit Dobrogea dragă și toată România. Cum să nu vă cinstească și Biserica pentru că, prin ajutorul lui Dumnezeu, căruia v-ați încredințat totdeauna, ați primit această cunună”.

„Primiți din partea lui Dumnezeu toată binecuvântarea. Din partea noastră, toată dragostea și prețuirea”, i-a spus ierarhul numărului 1 WTA.

Ceremonia de acordare a distincției a avut loc marți dimineață în Catedrala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Constanța.

Foto: captură video Arhiepiscopia Tomisului

mai mult
Creștinătate

Președintele Academiei Române, Prof. Ioan – Aurel Pop: Cei care contrapun Catedrala Națională altor construcții nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului

no thumb

Construirea Catedralei Naționale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox „o piatră de încercare unică după care observatorii externi au măsurat trăinicia credinței, forța sa, prestigiul acelui popor”, afirmă Președintele Academiei Române, profesor Ioan-Aurel Pop, într-un interviu acordat Ziarului Lumina, citat de Basilica.

„Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus.

Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea”, a declarat istoricul.

Rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a mai adăugat că actuala Catedrală Patriarhală, aflată pe Dealul Mitropoliei din București, „este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare”.

Profesorul Pop a amintit că toți marii oameni politici și de cultură ai Țării au susținut ridicarea Catedralei Naționale.

„Aproape toate marile personalități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții”, a povestit el.

Totodată, Ioan-Aurel Pop spune că noua Catedrală „este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință” în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă”.

În ceea ce privește criticii proiectului, profesorul Pop spune că niciun mare edificiu al lumii nu a scăpat necriticat și că sloganul „spitale nu catedrale” nu se justifică.

„Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor .Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului.

Vindecarea odraslelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici.

Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului. Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici.

Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare.

Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor.

Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har”, a încheiat Președintele Academiei Române.

mai mult
1 18 19 20 21 22 30
Page 20 of 30