Cronică

Vârful! Un vârf este de fiecare dată doar o etapă între o urcare şi o coborâre.

Joe Simpson

Mi-am dorit dintotdeauna să ajung acolo, sus. Acolo, unde se termină România pe verticală. Acolo, de unde îi poţi face lui Dumnezeu cu mâna.

Mi-am dorit dintotdeauna să ajung acolo, sus, pe Vârful Moldoveanu din Munţii Făgăraş.  Moldoveanu, cel mai înalt vârf din ţară, denumit şi Acoperişul României măsoară 2544 de metri şi este visul (in)tangibil al oricărui român care iubeşte muntele (dar nu numai). Pentru pasionaţii de natură şi drumeţii montane, acest Everest local, reprezintă una dintre mai mari provocări personale. Efortul final împletit cu satisfacţia şi emoţiile copleşitoare odată ce ai trecut şi de ultima piatră sunt inegalabile. Lumea se întinde la picioarele tale. Orice traseu care duce spre Moldoveanu merită să fie trecut în palmaresul propriu şi nu doar pentru frumuseţea indescriptibilă a peisajului, ci şi pentru a cunoaşte România în limitele sale cereşti.

Traseul pe care îl avem de străbătut este următorul: Stâna lui Burnei (1460 metri) – Căldarea Văii Rele – Iezerul Triunghiular (2156 metri) – Vârful Viştea Mare (2527 metri) – Vârful Moldoveanu (2544 metri).

Pentru a ajunge la Stâna lui Burnei, punctul de plecare pe traseu, avem de mers cu maşina din Câmpulung spre Purcăreni şi apoi spre Slatina. De aici urmăm un drum de 40 de kilometri neasfaltaţi, timp de două ore. Drumul forestier cu pietriș pe alocuri și câteva gropi urmează traiectoria paralel cu râul Valea Rea până în dreptul Lacului Văsălatu situat la 860 de metri, unde se află şi un mic baraj. Valea Rea a săpat în pereţii de stâncă nişte chei de un pitoresc aparte. Un număr foarte mare de maşini îmi dă de gândit asupra posibilităţii de parcare la capăt de drum. Parcăm undeva mai departe cu aproximativ 800 de metri. Parcarea nu oferă mai mult de 9 locuri pentru maşini, astfel încât autovehiculele se înşiră ghirlande de o parte şi de alta a drumului.

Ne punem rucsacii în spate pregătiţi din timp cu apă,mâncare, haine, cortul pentru campare şi izoprene. Clădirea Stâna lui Burnei este nefuncţională. Peisajul care ni se prezintă în faţa ochilor pare un tablou natural. Diferenţa impresionantă de altitudine îţi creează senzaţia că pică munţii peste tine. Eşti hipnotizat de Cascada Mare a Văii Rele ce se desfăşoară în faţă prin toată splendoarea sa. Apa se aruncă în hău prin trei cascade succesive, cea mijlocie fiind cea mai mare, peste 30 de metri. Panglica argintie dansează frenetic formând una dintre cele mai spectaculoase căderi de apă din România. Există un loc pe traseu unde te poţi apropia de cascadă, atât cât sa te poţi răcori şi alimenta cu apă. Pentru a ajunge acolo trebuie sa urmăreşti o potecă  desprinsă din traseul marcat, spre stânga, în sensul de urcare,cam pe la jumătatea cascadei. Dacă nu eşti atent şi vei privi doar spre această minunată cascadă vei pierde un alt element spectaculos aflat pe partea stângă. Este vorba despre frumoasa cascadă Zbuciumata, ascunsă în pădurea de brad. Frenetica lamă acvatică taie pădurea pe din două. Plonjonul de apă de 100 de metri este format de pârâul Galbena, afluent al Văii Rele. Muntele pare că zgârie albastrul senin al cerului, dar în același timp adăposteşte stâna veche din lemn. Valea Rea curge pe la poalele stânei, alunecând pe lespezi albe și printr-un lan de  urzici.

Traseul şerpuieşte de-a lungul apei, urcând de acolo de unde se termină pădurea spre vârfurile semeţe ale peretelui Văii Rele. Crestele înalte ale Budurului Mare de pe dreapta şi Budurului Mic de pe stânga înconjoară valea ca un amfiteatru. Traversăm râul plin de pietre fiind înconjuraţi permanent de peisaje uluitoare. Numeroşi turişti urmează acelaşi traseu în faţa sau în spatele nostru. Mulţi ne depăşesc. Urcăm 800 de metri, admirând panorama văii superioare. Efortul şi greutatea din spate îşi spun cuvântul. O dată ajunşi în Găleata Văii Rele cu formă de platou (căldarea Văii Rele a Moldoveanului), peisajul se schimbă brusc. Locul pietrișului este luat de o imensă mlaștină, cu lacuri de mici dimensiuni și insule de vegetație, ce amintesc de peisajul deltaic. În această căldare destul de largă, păienjenişul lacustru brodat în petice verzi ne relaxează pasul, având timp să ne tragem suflu, dar și să admirăm frumusețea ce ne înconjoară.  Câţiva măgăruşi fac deliciul turiştilor şi al pozelor. De aici se formează Pârâul Doamnei. Marele Trapez format de vârfurile Moldoveanu şi Viştea Mare domină golul alpin. Mai urcăm o pantă şi ne îndreptăm spre Iezerul Triunghiular aflat  la 2156 de metri. O turmă de oi desenează diagonale creţe în drumul spre stâna aflată în apropiere. Fuioare de nori torc pe firul serii măreţia Moldoveanului.

Grupuri de turişti campează la picioarele suveranului României. A doua zi în zori vom porni la drum. Geometria naturală se lasă admirată și cercetată de privirile nesățioase ale montaniarzilor. Urc câțiva zeci de metri pentru a savura imaginea Iezerului Triunghiular, denumit astfel după forma suprafeței de apă. Aflat la 2159 de metri, lacul glaciar se alimentează din izvoare subterane. Apa din lac se îndreaptă spre Cascadele Văii Rele. Îmi pare ba un triunghi echilateral, ba isoscel. După câteva formule matematice, bagaj al cunoștințelor generale, străbat laturile egale admirând o limbă de zăpadă cafenie. Suntem la jumătatea lunii august, la această altitudine zăpada se menține în anumite porțiuni până la următoarea ninsoare.

Este ora 6 dimineața. Ne pregătim de întâlnirea cu Măria Sa, Moldoveanul. Deja privind înspre vârf observăm câțiva turiști. Mulți îți doresc să prindă răsăritul magic. Aici răsăritul pare prima literă alpină care scrie ulterior un întreg poem diurn. La munte soarele dezvelește un evantai multicolor, aidoma unei cozi de păun răsfirată în ținutul crestelor. Vâlvătaia versanților disperseză pulberea strălucitoare în lumea de stâncă. Peste mulțimea piscurilor înconjurătoare, noi, cei veniți din Muntenia savurăm marele spectacol al minunilor alpine. Impunătorul trapez de piatră își ridică frumusețile până la nori, reunind în centrul țării Ardealul cu Muntenia, aici la Moldoveanu.

Cu spinările ușurate de greutatea rucsacurilor de ieri și cu bateriile reîncărcate luăm cu asalt traseul de bandă roșie înspre Vârful Viștea Mare (2527 metri). Prima etapă a urcușului ne conduce pe o poteca plină de bolovani la Portița Viștei (2310 metri). Corturile pestrițe par adevărate buburuze montane. Portița Viștei este cumpăna dintre două văi glaciare Viștea Mare la nord și Valea Rea spre sud. Este și cumpăna dintre două lumi fascinante. Creasta grandioasă a Făgărașului înlănțuie frumuseți inegalabile. Un amfiteatru imens de piatră, precum timpul fără moarte etalează simbolul vârstei acestor falnici munți, și nu în ani, ci doar în dragoste, respect și pasiune. De aici Iezerul Triunghiular pare și mai bine conturat.

Traseul se aglomerează. Urmează o pantă abruptă spre cel de-al treilea vârf ca înălțime al Munților Făgăraș și al Carpaților românești. Vârful Viștea Mare măsoară 2527 de metri și este un trofeu alpin deloc de neglijat. De aici se ramifică spre sud cea mai înaltă creastă de munte din țară. Făgărașul e unic în România prin faptul că accesul în creastă se face prin văi lungi atât dinspre Valahia cât și dinspre Transilvania. Dacă prinzi și o vreme bună, cum am prins noi, ești răsplătit cu priveliști de o frumusețe inegalabilă, care îți vor umple rucsacul cu amintiri.

Uneori calea este mai importantă decât țelul. Dar când le dorești pe amândouă e musai să împaci și capra, și varza. Fără cale nu poți ajunge la scopul în sine. Iar fără motivația intrinsecă, nu își are rost calea. Orice drum duce undeva.

În plină pandemie între Viștea Mare și Moldoveanu se circulă ca pe Valea Prahovei, „bară la bară”. O mulțime de oameni tineri, copii dar și seniori cu câte un patruped animă următorul sector. Vârful Moldoveanu pare la o aruncătură de băț. Tineri mai mult sau mai puțin obosiți își trag sufletul:

– M-au păcălit de jos. Mereu îmi spune că mai este puțin, că mai este puțin. Data viitoare nu mă mai prinde.

– Chiar mai este puțin până în vârf, încurajez un tânăr de vreo 25 de ani din Ardeal.

În față ni se arată Spintecătura Moldoveanului, o porțiune destul de abruptă în forma literei V, prevăzută cu lanțuri. Pe o lungime de aproximativ 100 de metri acest pasaj necesită pentru traversare o atenție sporită. Se așteaptă în șir indian, nimeni nu se grăbește. În fața mea un tânăr de vreo 30 de ani strigă, recunoscând un turist venind de pe peretele opus:

– Hello, Tommy! See you on this mountain, too.

– Hello, Radu! I climbed the Moldoveanu peak. It’s extraordinary. You have o wonderful country.

– Yes! Romania is not just o country of gypsies.

– I will be back soon.

Zâmbesc și chicotesc în sinea mea.

Ultima secțiune o reprezintă cățărarea spre Vârful Moldoveanu care tronează suveran peste întinderile regatului montan. Străbatem cei 421 de metri rămași. O dată ajunși pe Everestul României ai senzația că ai cucerit lumea. Am urcat și pe alte vârfuri mai mari din Europa, dar aici, în țara mea senzațiile sunt altele. E lumea din care te tragi și în care ai crescut. De pe acest vârf maiestuos simți că poți zbura. Am învins. Uiți de toată nădușeala și de toate eforturile depuse pentru a ajunge aici. Cu toate că de la Viștea Mare până la Moldoveanu nu câștigăm în altitudine decât 17 metri, panorama care se deschide la această înălțime este nemaipomenită. Vârfurile Ucea Mare și Tărâța domină partea vestică alături de creasta Arpașului Mare și Vârful Podragu. Spre est se înlănțuie vârfurile Hârtopul Ursului, Gălbenele și Gălășescu.

Muntele te invită la cugetare și faptă. Am fost întrebată deseori:

– Care este cea mai frumoasă țară pe care ați vizitat-o?

– România este cea mai frumoasă țară din lume, răspund fără să stau pe gânduri.

De aici, din creștetul spațiului carpato-danubiano-pontic, Dumnezeu îmi confirmă de o mie de ori simțirea. Natura de o măreție edenică își risipește generoasă frumusețile nealterate în toate zările. Peisajul se scurge în mine. Dar cine poate reda în cuvinte minunile toarse de mii de ani în caierul de piatră? Conștienți de nobila lor sorginte, frații mai mici al Alpilor, Munții Făgăraș aduc tribut doar Geei, Mamei Pământ. Negurile se adună la sfat, apoi fiecare o ia mai pe ocolite sau pe tăpșane de aer, care încotro.

Privesc înapoi! Superlativul absolut al României există și în istorie, dar și în geneza poporului nostru. Superlativul geografic luat la pas măsoară încrederea în forțele proprii și respectul pentru munte. Ca să ajungi acolo sus, acolo unde torțele cerului se aprind, trebuie să te apropii cu credință și respect față de Carpați.

…și Făgăraș, cu piscul inimii române în sus, spre Moldoveanu!

Text de Ramona Muller

EINSTEIN, PIANUL ȘI VIOARA. Genialul fizician, autor al teoriei relativității, era pasionat de muzică, la fel ca și mama sa și întreaga familie. Albert Einstein cânta cu bucurie la vioară, improviza la pian, acasă, între prieteni, chiar și în public, fie solo, fie în trio sau cvartet. Le povestesc adesea acest lucru elevilor mei de la clasa de pian și părinților acestora. Muzica nu le este rezervată exclusiv profesioniștilor (deși aceștia o fac atât de bine!) ci deopotrivă tuturor celor ce realizează că ființei umane i se dă șansa, din naștere, de a comunica și de a se armoniza cu Marele și Micul Univers prin magia sunetelor muzicale.

photo composition ©️ 2022 Ioan Mihai Cochinescu

15 februarie e o zi specială în care îmi amintesc, an de an, cu și mai mare dor și drag de tatăl meu. Pe lângă mama și tata se află surorile mele și fratele meu iar eu sunt cel mai mic din imagine.

photo ©️ 2022 Ioan Mihai Cochinescu

Filmul regizorului Cătălin Apostol, “Granița morții”- premiat în țară și în străinătate-, ne reamintește de istoria încă recentă a României comuniste, când zeci de mii de români încercau să treacă granița spre Vest, în căutarea libertății. Tensiunea filmului m-a dus cu gândul la “Alegerea Sophiei” și la “Lista lui Schindler”, filme în care suferința umană atinge o limită greu suportabilă, încât nu încetezi să te întrebi dacă omenirea se va vindeca vreodată. Asemănarea cu cele două filme o văd și-n alternanța scenelor color cu cele alb-negru; între figura călăului ( securiști de grad înalt) și neputința victimelor de a se apăra. Specific comunismului și linia mediană care leagă toate poveștile adevărate din film este dorința de libertate. Dorință pe care elevii unui liceu din zilele noastre, întrebați de profesoară, abia dacă i-au înțeles sensul. Este greu de digerat gândul că zeci de mii de tineri încercau să treacă anual granița spre sârbi, numai pentru că voiau să se simtă liberi. Unii dintre ei zac într-un cimitir din Serbia, fără cruce, alții au fost împușcați de grăniceri de 18-19 ani, și sunt și ceilalți care, înot sau pe uscat, au trecut granița, au suferit în lagărele din Iugoslavia și și-au găsit liniștea în Austria, Canada sau SUA. Mulți s-au întors în țară, după Revoluție. Și mai sunt cei care n-au reușit nici să moară, nici să fugă, ci au fost maltratați la Gherla sau în alte închisori comuniste. Importantă e mărturia pe care acest film o lasă generației de azi, care, cine știe?, va înțelege că pentru libertate, în România comunistă s-a murit de-adevăratelea.

Livia Dimulescu

…Alexandre Dumas, care in 1858, a făcut o lungă călătorie in Caucaz, scrie cum a mers noaptea cu militari ruși… la vânătoare de ceceni. “Așa cum se merge la mistreți“, spune el…

Ocuparea Caucazului de către Rusia a avut loc în același timp cu ocuparea Maghrebului (Algeria, Maroc) de către Franța. S-au petrecut în același timp, prin războaie cu localnicii musulmani. In ambele cazuri, au trebuit infrânte revolte conduse de lideri carismatici: Abd el-Kader in Algeria, Șamil în Caucaz.Pe malurile Mării Negre au trăit, din cele mai vechi timpuri, populațiile cercheze. Cerchezii, abhazii, kabarzii sînt unul din grupurile etnice și lingvistice autohtone din Caucaz și de pe litoralul Mării Negre. Georgienii și micile nații kartveliene înrudite formează un alt grup. Cecenii și daghestanezii un altul. Oseții, armenii, turcofonii sînt mai nou veniți… Etc. Diversitatea etnică și lingvistică a Caucazului e mai mare decît a intregii Europe și Asii de nord reunite. Numai în Daghestan se vorbesc 26 de limbi, fiecare cu dialectele ei care nu sînt mutual comprehensibile Ocuparea caucazului de Rusia țaristă a fost atît de violentă și distrugătoare, încât a atras proteste interne, chiar și prin armată. Tolstoi, tânăr ofițer, a scris despre asta cu dezgust. Romanul lui Hagi Murat (de la personajul autentic al unui senior al războiului cecen) e o mărturie.
Sinistrul general Iermolov a dus o campanie sistematică de exterminare, ardere și distrugere. Sute de mii de localnici au fost făcuți să fugă, anticipând genocidurile secolului XX, în Imperiul Otoman. Mulți din cei care n-au murit pe drum au fost instalați de turci prin Balcani și Dobrogea. De aici atâtea sate cu nume precum Cerchezu sau Lazu, de la acei caucazieni scăpați din masacre.
Din marea nație a cerchezilor și kabarzilor au scăpat triburi și sate împrăștiate prin stepele dinspre Piatigorsk. Națiunea ubîh, însă, care trăia pe litoralul unde este astăzi Soci și munții unde au loc jocurile olimpice a fost ștearsă de pe fața pământului. E singurul grup etnic care a emigrat în masă în Turcia, refuzînd să accepte să trăiască sub ruși. Cei care au rămas au dispărut.
In Turcia, s-au asimilat lent. Ultimul vorbitor al limbii, Tevfik Esenç, a murit în 1992.
E celebru printre lingviști, pentru că el a fost cel care i-a transmis lui Georges Dumézil elementele limbii, iar Dumézil a scris gramatici și a puclicat culegeri de texte în ubîhă, iar elevul lui, Georges Charachidzé, s-a ocupat de asemenea de asta, dar azi și Dumézil și Charachidzé și Tevfik Esenç sînt morți. Limba ubîh a dispărut pentru totdeauna.

Alexandru Petrescu

Afară erau multe grade sub zero. Mă întorceam cu ultimul metrou din noapte de la protestul din Paiața Victoriei. Jandarmii puseseră tunurile de apă pe noi și ne gazaseră. Am simțit nevoia să scriu imnul național pe o cartelă. Am creat o mică lucrare de artă contemporană.

9 februarie 2017

Cătălin Țețe Rădulescu

Sunt fascinată de mahala. E un soi de obsesie, de viciu.
Am crescut în mahala și îmi e desenat în suflet modelul ăla de conviețuire, cu bune și rele.
Inima mahalalei e strada, oamenii-s dependenți de ea. In strada se bârfește, in strada se încinge un grătar, în stradă se ceartă sau se râde,
în stradă e palpabil sentimentul de comunitate aruncată cumva de soartă la marginea orașului și-a existentei.
Port mahalaua cu mine adesea și-n limbaj, dar mai ales o port în nevoia de a mă opri la o vorbă în stradă,
pe un scăunel în fața unei porți sau pe o bordură, cu tanti nuștiucare sau cu nea, cu copiii sau cu parintii lor pe care-i știi de-o viața,
cu povesti și figuri familiare,
cu nunți, cumetrii și înmormântări la care vine toată strada, cu sentimentul de acasă.
Acasa, în cartier.

Nu mai am mahala decât în suflet, iar nostalgia mă mână adesea prin cartiere mărginașe,
cu casele înghesuite și strâmbe, cu curți mici și magazine improvizate în câte o odaie sau o dependință construita-n grabă, din BCA, cu ateliere auto pe bordură și pomii revărsați peste garduri,
merg și casc gura la bolte de viță de vie, aveam și noi una, la nalbe sau regina nopții înghesuite pe un petic de pământ,
la mămăițele cu basmale cu veste de lână și papuci, la copiii care bat mingea pe mijlocul străzii,
o respir, o ascult
și mereu îmi vine să plâng,
habar n-am de ce. De dor, cred.

Paradoxal, în centru, cam între Magheru și piața Amzei, o zonă in care ajung adesea, un colț de stradă a rămas, de-a lungul vremii, o frântură de mahala.
Ca un decupaj. O secvență.
Pe vremuri, era un non stop ticsit cu de toate, acum e un 5 to Go. Lucrurile se misca, oamenii nu.
Locuiesc prin camere mici, închiriate prin câte o cladire veche, ori in odăi cu o curte comună, mai tineri sau mai bătrâni
si se adună dintotdeauna acolo, pe colț. Doar dacă plouă nu vin.
Sau dacă mor.
In rest, zi de zi, de pe la prânz și până cade soarele, iar vara până târziu, în noapte, un colț de mahala viețuiește pe un trotuar, in mijlocul orașului.
Și de câte ori trec pe acolo și-i văd pe veterani,
domnul Eugen trăgând dintr-o țigară, infofolit bine în scaunul lui cu rotile, ori pe tanti Rada, parcagioaica zonei, pe Vifor, pletos și tatuat care asculta în căști rock românesc, pe Țambal și pe Mărin, bătrânii care discuta zilnic politică,
sunt mai liniștită.
Ca în nopțile în care mă panichez că mai am doar vreo două țigări, dar descopăr printr-un buzunar un pachet “de rezervă”.
Că da, am mai multe vicii.

Oana Costea

La metrou, la Victoriei, era în fața mea. Își forța piciorul stâng să-l asculte și să pășească peste golul dintre tren și peron. La fel ca restul lumii, am vrut să-l ocolesc, să mă arunc în vagon, să prind loc. Când s-a clătinat, am stat în spatele lui și am întins puțin mâna spre el, dar a reușit singur. Ne-am prins amândoi de bara din mijloc și m-a întrebat ceva. Nu am înțeles și nu doar din cauza măștii. Pe care erau două urme de degete negre, parcă funingine. Și-a dat puțin masca la o parte și m-a întrebat de stația 1 Mai. Atunci i-am observat gura strâmbă, pe care, repede, și-a ascuns-o sub mască. I-am spus că la a doua stație, Basarab, trebuie să schimbe, și că și eu cobor acolo. I-am arătat un scaun liber, dar a dat din cap că nu stă. Privea, prin geam, întunericul din tunel. La Basarab, toți au trecut pe lângă el, mai să-l spulbere. Nu putea mai repede, se chinuia să-și facă piciorul stâng să-l asculte. Purta adidași albi, ușori. Nu călduroși, dar, probabil, piciorul stâng nu simțea asta, iar dreptul era prea concentrat să-l ajute în echilibru.

Stătea pe peron și privea. De această dată, nu întunericul, ci peretele gol și rece de peste linie. Când a venit trenul, s-a chinuit să-și treacă piciorul stâng în vagon și s-a așezat pe un scaun. Eu, lângă el, câteva scaune mai încolo. Și-a deschis rucsacul și privea, zâmbind cu ochii, în el. A scos, cu două degete negre, murdare de funingine, o pungă transparentă în care era un ursuleț. Din pluș, alb ca spuma laptelui. Mi-a surprins privirea și mi-a spus, trăgându-și puțin masca: „L-am luat pentru fetița mea. Va fi tare fericită”. M-am tras mai spre el și am aflat că a fost la cineva să muncească și așa a reușit să ia ursulețul. La 1 Mai, tot la muncă merge. Mi-am deschis geanta, dar nu am apucat să fac nimic. A întins mâna murdară spre mine, dar la jumătatea drumului s-a oprit, să nu mă atingă: „Să nu-mi dați bani! Sunt doar semi-paralizat, nu cerșetor. Mâinile, și mi-a arătat palmele, le pot folosi”. „A, nu, am încercat eu să mă scot, deși bani voiam să-i dau, căutam o mască. Poate am una nouă și v-o ofer”. „O mască, da. Asta e cam murdară”. I-am dat masca, s-a întors puțin cu spatele spre mine și și-a schimbat-o. Cea veche și murdară a împăturit-o atent și a pus-o în rucsac. „O spăl diseară”, a spus el. Se apropia stația 1 Mai. S-a ridicat cu greu, și-a tras piciorul stâng ca pe o ghiulea și s-a întors spre mine. „Sănătate! Să aveți o zi bună!”. „Îmi pare rău că nu am o jucărie la mine”. „Poate altădată”. S-a oprit pe peron și privea scările spre care trebuia să se avânte. Trăgându-și piciorul stâng lângă cel drept, de parcă se pregătea să escaladeze un munte.
Am intrat într-un magazin și am cumpărat o păpușă mică, pe care o voi purta mereu cu mine.

Cora Muntean

Hașuri roșu: teritorii locuite de români

Via Dan Drăguș

Prin 1980, august, descinde în Pitești un personaj pitoresc, dublat de un poet adevărat. Înalt, oacheș, cu făptură de principe cuman, personajul se înfige adânc în viața culturală a urbei și profund în boema locală. Actorul Gigi Ionescu primește, astfel, un nesperat camarad de pahar, de lecturi și de hoinăreală, de dulce pierzanie, altfel spus. Cei doi îți aminteau de perechea sumeriană Ghilgamesh – Enkidu. Greu de spus care era unul și care era celălalt! Acest nou-venit și bine primit taman ieșise din amfiteatrele Politehnicii, dimpreună cu soția sa, Doamna Silvia, Și cu fiul lor Florin, de câțiva anișori. Trăitorii în acea vreme, cărora le pot spune și supraviețuitori, îl recunosc în portretul succint de mai sus pe poetul Ioan Vintilă Fintiș. Fintiș este un toponim pe care poetul l-a adăugat numelui său – Vintilă –, ca un omagiu adus satului său Finta, aproape de Ploiești, unde Vodă Matei Basarab și-a încheiat domnia cu o strălucită victorie, repurtată împotriva lui Vasile Lupu.

Proaspătul venit în Pitești, după ce se instalează într-un apartament, dimpreună cu alte două tinere familii, ce credeți că face? Credeți că se duce la Combinatul Petrochimic Pitești, unde avea repartizat un post de inginer tehnolog, ca și soția sa, de altfel? Eroare! Poetul nostru caută redacția revistei Argeș, intră fără complexe și dă ochi cu poetul Dan Rotaru, cu Sergiu I. Nicolaescu, acesta din urmă critic și redactor-șef al pomenitei reviste. Se minunează că-l întâlnește chiar pe poetul Dan Rotaru, poet pe care-l prețuia la vremea aceea, pe care și azi îl ține la loc de cinste în suflet. Întâlnirea i se pare nesperată, așa că mai întreabă încă o dată: „Chiar sunteți poetul Dan Rotaru?”

După ce primește toate asigurările că Dan Rotaru este chiar Dan Rotaru, Fintiș pune bazele unei fructuoase colaborări cu revista Argeș. Tot acolo întreabă unde se reunește suflarea scriitoricească a orașului. Primește prompt informația și, în joia următoare, descinde în sala în care se desfășurau dezbaterile Cenaclului Liviu Rebreanu. Nu am fost în seara aceea la cenaclu, dar am aflat repede că a trecut pe acolo un poet rebel, care a pus la punct ifosele multor inși, obișnuiți să ia cuvântul, să fie primadonele eterne ale criticii. După cum aveam să aflu, numitul Fintiș avea și atuul care-l îndrituia să apară ca un cavaler al apocalipsei literare – debutase în revista Luceafărul cu un grupaj de poeme cu mult peste standardele debuturilor obișnuite, din punct de vedere valoric. Peste puțină vreme, o săptămână parcă, regretatul poet și prozator Ion Durac, alias Alex Duran, avea să mă pună față către față cu Fintiș. Ne-am împrietenit repede; amândoi aveam și avem vocația prieteniei, amândurora ne erau dragi poezia și vodca, chindiile și nopțile de taineală.

Prin mijlocirea mea și a altora, Fintiș face cunoștință cu mai toți scriitorii, cu artiștii plastici și actorii, mai toți valoroși și nonconformiști. Gigi Ionescu, Virgil Diaconu, Octav Pârvulescu, Marin Tudor, Tită Cârstea, alias Titus Maxus, Gică Pantelie, Ion Pantilie, Ion Clopoțel, Traian Secară, Nicolae Coman, George Cârstea, Cristian Tutză, Jean Roxin, Dragoș Mârzan, Miron Cordun, Sorin Zavulovici, Marin Radu Ene, Ion Lică Vulpești, Ion Popa-Argeșanu, Marin Ioniță, Ștefan Iordache – prozatorul, Costică Marinescu și mulți alții. Cu aceștia Fintiș cheltuiește întru câștig bun și temeinic nenumărate zile și nopți. Peripețiile sunt fie aprige, fie spumante. Pentru început voi evoca doar două dintre acestea.

Cum s-a împrietenit poetul Ioan Vintilă Fintiș
cu actorul Gigi Ionescu?

Fintiș era de vreo lună în oraș. Era ziua de joi, deci ședință de cenaclu. Nu mai știu cine și ce a citit. Știu doar că Fintiș a amendat sever, dar cu prietenie în ton, anacronismul prezent în cele citite de „vedeta” serii. Stăteam lângă Juju Ionesco, actor pe scândură, în somn, în viață și în moarte. Când Fintiș începe să spună lucrurilor pe nume, Juju mă privește și-mi spune: „Fiule, tătarul acesta e dat în Paște!” „E găzar de-al lui Nichita, îi zic, și e un foarte bun poet.” „Zăăău? Să mi-l prezinți, te rog mult.” După ce s-au încheiat lucrările cenaclului, Fintiș vine la mine și spune: „Gata, bătrâne, unde bem și noi ceva?” Propun grădina de vară a restaurantului Argeșul. Eu, Juju, Fintiș, Durac, Marin Tudor, Octav Pârvulescu, George Cârstea, Tită, Ion Clopoțel (acesta din urmă era actor amator și fotograf genial) formăm ad-hoc un grup, mergem la restaurant și ocupăm o masă. Exuberant, Fintiș ne face următorul anunț: „Băieți, unu la mână: sunteți invitații mei. Doi la mână, îmi place tipul acesta, și Fintiș arată spre Juju, cred că este din stirpea lui Eusebiu Ștefănescu, adică actor!” Juju face ochii mari, mă privește cu perplexitate și-i zice lui Fintiș: „Fiule, ești obraznic, dar simpatic ! Mi-a plăcut ce ai zis la cenaclu. Să trăiască mămica ta, dar asta nu e de ajuns! Ia să-mi spui tu mie cine a spus asta? ” Și Juju recită următoarea strofă:
„Luminezi prin stepe și prin vremuri,
Umplând pacea câmpului, spre zori,
Sufletul de friguri mi-l cutremuri
Ca strigarea dușilor cocori”.

Poetul nou venit, găzarul ploieștean, asta da tautologie!, Fintiș adică, răspunde, la rându-i, cu o strofă:
E de-ajuns să te privesc tăcut,
Să-ți văd ochii plini de tot înaltul,
Ca uitând întregul tău trecut
Tu să nu mai poți pleca la altul.”

Juju tace, trage din țigară și-l privește șerpește pe Fintiș. George Cârstea, pe atunci figurant la Teatrul Davila, rupe tăcerea: „Bă, băiatule, tu ești chiar nesimțit și nebun? Crezi că ai atâția bani pentru băutură de ne tot spui din Esenin? Pe Juju îl mai înțeleg, dar tu? ”
Ion Clopoțel, zis Cloch, despre care cândva vom face vorbire bogată, marcant membru al boemei piteștene, singurul cu cea mai bună memorie, recită din Omar Khayyam, pentru a aplana ostilitățile intelectuale ale convivilor:
„Rămâi să mai ciocnim o cupă
la hanul vechi de pe coclauri
căci pentru vin și pentru tine
mai am în sân trei pumni de aur.
Rămai să ne-omorâm tristețea
și setea fără de-alinare
cu vinul negru de la hanul
din valea umbrelor fugare”.

Juju s-a ridicat și l-a îmbrățișat pe Fintiș. Sau a fost invers. Cu adevărat între cei doi a început o prietenie aparte, amândoi provocau realul, amândoi trăiau clipa de parcă ar fi fost cea din urmă.
Evident că a urmat o petrecere pe cinste, cu poezie și băuturi bețive, cu anecdote. Ei, și?! Am trăit într-o vreme când ne ascultam unii pe alții, când ne recunoșteam poemele, ba, ni le știam și pe deasupra, o vreme în care ne respectam și ne susțineam. Poate unora li se va părea că vorbesc encomiastic despre Ioan Vintilă Fintiș. Poate că așa și este. Dacă poetul Virgil Diaconu a fost un exigent bine-lucrător, Marian Barbu un critic-lecuitor de trufie, Fintiș a fost, în boema piteșteană, un catalizator și un om cu vocația comuniunii.

Dar să revin. Din seara în care s-au cunoscut, Juju și Fintiș au rămas prieteni pe viață și pe moarte. Cei doi au citit împreună, au băut, au făcut trăsnăi, unele scandaloase pentru acea vreme, au cântat: în cârciumi, pe stradă, acasă la unul sau altul, ei doi, ei cu noi toți, cei care alcătuiam un grup sastisit de falsitatea oficială, fie ea socială, culturală și artistică. Boema a fost prezentă peste tot în România, a dat și performeri,și nu puțini au fost aceștia. După 1989, din păcate, dintre acești performeri, risipiți prin provinciile Þării, puțini au fost „recuperați” de cei care gospodăresc ierarhizarea valorilor. Dar asta e o altă poveste, despre o mare și impardonabilă rușine națională.

Haidem să mai povestim o întâmplare despre Juju și Fintiș. Să fi fost un an sau mai mult de la venirea lui Fintiș în Pitești. Fintișteanul poet se mutase în casă nouă, într-un apartament cu trei camere, dimpreună cu alte două familii de tineri căsătoriți. Casa nouă a poetului era undeva în cartierul Prundu, la 30 de metri de locuința prozatorului și poetului Ion Durac. Tătânele poetului, Domnul Sandu Vintilă, vine să-și vadă copilul în casă nouă. La rându-i, poetul, loază iubitoare de părinte, poftește să ne prezinte tatălui său, să vadă și acesta cu cine s-a înhăitat fiu-său. Ne adunăm cuminți și în păr la restaurantul Argeșul, după cum Fintiș ne specificase cu sfințenie: “Să fiți la restaurantul Argeșul, că pentru mine acesta este cel mai veritabil așezământ cultural. Tătânele poetului se arată a fi om frumos și bun, deschis la suflet, ca unul care a trăit și nedreptăți, și bucurii. Gigi Ionescu pare să fie cam de-o seamă cu tatăl lui Fintiș, așa că încearcă să-și motiveze prietenia cu oameni mai tineri decât el. „Nea Sandule, începe a spune Juju, eu sunt un biet actor, mă trag și eu pe lângă ăștia mici ca vârstă, trăiesc bucuriile lor, așa e viața. Însă vreau să-ți spun că băiatul dumitale este, după umila mea părere, cel mai mare poet al ultimilor ani. Și este cuminte, Nea Sandule, cuminte, serios și omenos.” Tatăl poetului nu zice, o vreme, nimic. Stă și gândește, iar după câteva minute își privește fiul, adică pe Fintiș, și-i zice: „Ai auzit, mă, ce a zis nen’tu Gigi? Păi, bine mă, băiatule, dacă-i așa, eu de ce am mai cheltuit atâția bani să te țin în facultate, nu era mai bine să te faci poet de la început?” Normal că ne-a cotropit râsul, auzind una ca asta, spre marea mirare a bietului părinte, care sigur se întreba în sinea lui ce năzbâtie spusese.

Culturnicii, Fintiș & baba optzecistă

Așa cum am spus și în episodul anterior, datorită lecturilor și contactului cultural cu Ion Cincă, Virgil Diaconu, Marian Barbu, aveam să-mi dau repede seama că în Cenaclul Liviu Rebreanu nu se mai petrecea mare lucru. Nu pot spune că nu erau și oarece zvâcniri notabile, că nu erau și literați deschiși la nou. Nu era puțin lucru să-ți fie aproape Mihail Ilovici, Constantin Miu Lerca, Marin Ioniță, Ion Lică Vulpești ori Nic Petrescu. Deși tăvălugit de istorie, criticul Mihail Ilovici nu pregeta să fie alături de tinerii atât de fragili în acea vreme. Dar mai bine să cităm un fragment elocvent în acest sens, dintr-o evocare magistrală făcută de poetul Nicolae Eremia.

“În vremurile când, pentru a publica, trebuia să plătim un anume tribut, prin dedicații „marelui conducător”, sau ne automutilăm sufletele pentru ca lucrările noastre să penetreze cenzura dar, din păcate, nu și timpul, Mihail Ilovici se străduia să ne scoată de sub aceste tipare, girând cu numele său promovarea noastră.
Deși «oamenii de cultură», dăruiți idealurilor socialiste, îi întâmpinau demersurile cu tot felul de piedici, în anul 1980 reușește să antreneze câțiva membri titulari ai Uniunii Scriitorilor din R.S.R. (Ludmila Ghițescu, C. Miu Lerca, Otilia Nicolescu, Ion Popa Argeșanu) în tipărirea Atelierului de creație literară – pseudo-antologie (ce urmărea „afirmarea noilor talente argeșene și de aiurea, nedorind în acest început nici invidia, nici intrigăria, nici practicarea moravurilor de gașcă literară, așa de frecventă în republica literelor).”
Lucrarea trebuia să apară trimestrial dar, numărul 1-2 (comasat) a apărut în luna noiembrie 1980, riscând de multe ori să fie scos din planul tipografic datorită altor «priorități». După atâtea avataruri, nici nu se mai punea problema continuării acestui proiect, mai ales că mulți «culturali» ai epocii au primit cu frisoane de invidie și egoism mica încercare. Alții se lăudau că vor scoate la Pitești o «mare antologie» de poezie sub cele mai stricte criterii, dar extraliterare.”

Nu știu prin ce minune, după anul 1977 a apărut în cenaclu o pletoră de veleitari. După 2-3 luni de frecvență, aceștia reușeau să primească indulgențe de la îmbătrâniții în rele, deveneau guralivi și agresivi, încercau „să se bată pe burtă” cu scriitorii adevărați. Dacă îi repezeai te demascau în scris la Securitate, cum au făcut-o în cazul meu și al altora. Le puțea tot ceea ce nu înțelegeau, ceea ce era nou, te bruiau, te bârfeau. Din când în când ziarul local “Secera și ciocanul” le publica borhotul pro ceaușisto-comunist. Acest moment pentru ei echivala cu intrarea în Empireu. Viața cenaclului, cu multe momente notabile, este viciată iremediabil de caracude și trepăduși. Cu unul dintre aceștia chiar am purtat cândva o discuție serioasă, pentru că omul nu era prost, ca și Mazarin știa să facă bine răul. Ei bine, la întrebarea mea de ce încurajează scrierea de maculatură patriotardă, insul, om de vârsta tatălui meu – 73 de ani – îmi răspunde: „Ehei, Partidul trebuie pupat necontenit în cur pentru cât bine a făcut poporului acestuia amărât. Iar pe dumneata nu te văd bine cu idealismul acesta religios. Cam zăpăcești tinerii de cap.”

La moartea actorului Gigi Ionescu, împreună cu doi amici colectam bani pentru înmormântarea acestuia. Ei bine, credeți că pupincuristul de mai sus a fost mișcat de vreun sentiment omenesc? Nicidecum! Îmi spune că actorul a fost un rahat cu ochi, ca toți boemii orașului și ai lumii, că trebuie să-l urmăm întocmai pe actor, adică să ne aruncăm în gol de pe blocuri. Cred că niciodată nu voi putea înțelege cum de poate un om să adune în suflet atâta mizerie și atâtea resentimente fără justificări.
Un alt ipochimen, adus în cenaclu de poetul Ion Popa Argeșanu, a mers până într-acolo cu răutatea și invidia încât a chemat miliția la cenaclu pentru… delict de opinie literară. Altă dată, același ins l-a catalogat, în plină ședință de cenaclu, nebun și sifilitic pe Eminescu. Asta pentru că îndrăznisem să spun că filosoful Constantin Noica îl considera pe Eminescu „Omul deplin al culturii românești”. În semn de protest împotriva acestor mizerii aruncate de un neisprăvit, am cerut colegilor de cenaclu să părăsim sala. Nu am fost urmat decât de: Titus Maxus, Fintiș, Marin Tudor, Gabriel Grigore, Jean Dumitrașcu, Sorina Bâcă și actorul Cristian Tutză. Mulți, foarte mulți dintre cei prezenți atunci, de teamă, au rămas lângă cel rătăcit cu mintea. În 1987, rătăcitul pierduse conferința lui Jean Dumitrașcu despre Modelul cultural noician. O lună de zile s-a ținut de mine să-i dau date despre Jean, să-i procur o copie a conferinței acestuia. Am refuzat; îl bănuiam a fi informator al Securității, așa că l-am trimis la procesul-verbal al ședinței, întocmit cu acribie de Ion Gheorghe Păun. Că era informator nu m-am înșelat. În dosarul meu sunt zeci de pagini semnate de el, pagini în care îmi demască viața publică (sic !), viața privată. Grație lui I.P. Argeșanu, turnătorul ajunge la Gheorghe Tomozei, care-i și facilitează publicarea unor jalnice pastișe în Flacăra și intrarea la Nichita Stănescu în casă. Brusc se declară „nichito-fil”, probabil după ce este exorcizat brusc de Nichita. După Zavera din Decembrie 1989, nefericita creatură ajunge, ironia sorții, chiar în fruntea cenaclului, devenit fundație, alături de încă un turnător. Omul s-a stins încă tânăr, așa că Dumnezeu să-l judece și să-i ierte toate păcatele; va fi fost greu încercat de cel hiclean.

Deși prin 1980 luasem hotărârea să mă desprind de viața de cenaclu și să mă rezum doar la întâlnirile periodice, care se țineau fie la Virgil Diaconu, fie la Nicolae Eremia, la mine sau la frații pictori Ion Pantilie și Gică Pantelie, care aveau un rai de casă pe str. Maior Șonțu, ori la Galeria de Artă a orașului, unde pictorul Traian Secară era muzeograf, am continuat să merg la cenaclu pentru a-i feri de dogmatism, pe cât era cu putință, pe tinerii care veneau sau erau aduși în cenaclu de scriitorii-dascăli. Am continuat să merg la cenaclu și pentru că ceata de „deviaționiști” se mărea. Criticul Sergiu I. Nicolaescu îl adusese și îl debutase pe valorosul prozator Marin Tudor, care ni s-a alăturat necondiționat, din tot sufletul. În 1980 revine între noi și regretatul poet Nicolae Coman. De la teatrul din Bacău vine acasă actorul Cristian Tutză, pe care-l adoptăm repede. Tot un camarad de nădejde ne devine și Vasile Pieca; pe atunci nu era actor, era doar pictor decorator la o mare întreprindere industrială. Repede, Vasile devine autorul unor calambururi uluitoare prin cabotinismul și hazul lor.

Așa cum spuneam în episodul anterior, de la Ploiești vine poetul Ioan Vintilă Fintiș. Gruparea se întărește, începem să sâcâim programatic atât garda veche a cenaclului, cât și plevușca de anonimi. Mai vârstnic decât noi, poetul Virgil Diaconu se retrage și scrie cu osârdie eseuri filosofice despre libertate și destin. Când și când ne primește în apartamentul său din Trivale, îi citim din creațiile noastre, ne citește dintr-ale lui, discutăm probleme literare și de estetică. Citim în grup pasaje din estetica lui Georg Lukacs, a lui Vianu și a lui Croce. Pictorul Gheorghe Pantelie, un bun cunoscător al pomeniților esteticieni, ne călăuzește în domeniu.

Mai au loc și chiolhanuri, urmate, uneori, de cereri în audiență la primărie, la ore mici, cum ar fi ora unu noaptea. Petenții erau: Marin Tudor, Ion Durac, Fintiș, Titus Maxus, George Cârstea. Spre surprinderea lor, aceștia sunt tratați de cei care păzeau primăria cu nefirească și neașteptată îngăduință. Nu o singură dată Ioan Vintilă Fintiș și Gigi Ionescu străbat orașul noaptea, cu mult după ora 0, recitând din Esenin, urlând cântecele Beatles-ilor, lăsând cu gura căscată patrulele de milițieni. Aceștia se dumireau greu, când cei doi erau deja la o distanță destul de mare. Într-o noapte mă întorceam cu pictorul Gică Pantelie de la un amic comun, Tedy Georgescu, prieten din copilărie cu Daniel Turcea și Cornel Chiriac, devenit celebru și cu “Metronomul” muzical de la “Europa Liberă”. Traversam piața din fața Prefecturii, atunci Județeana de Partid, când mai că era să fim dărâmați de doi fugari. Dinspre magazinul Trivale după fugari veneau cu greu un milițian burtos și doi soldați toropiți de rond. Fugarii erau Juju și Fintiș. Ne-au recunoscut și s-au oprit. Domnul Gică Pantelie are ideea să ne îndreptăm chiar spre milițieni toți patru. Ceea ce și facem în pas de plimbare voioasă. Milițienii ajung în dreptul nostru, ne privesc bănuitori și trec de noi fără să spună vreun cuvânt. Dinspre ei auzim: „Nu e mă ăia! Ãia erea doi, ăștia e patru.” Domnu Gică zice: „Fraților, i-am zăpăcit pe tablagii că nici pe bietele lor mămici nu le-ar mai putea recunoaște!”

Pentru a ne mai destinde, voi aminti o festă de zile mari care i-a fost jucată lui Fintiș, se pare, chiar de poetul pe care-l admira, de Dan Rotaru. Fintiș, Rotaru, Eremia, Badi și alții se întorceau de la Craiova, care mai de care mai laureat al Concursului de poezie “Traian Demetrescu”. Mai toți primiseră diplome și insigne. Era noapte, drumul lung. Sub pretext că vrea să fumeze o țigară pe holul vagonului de tren, Fintiș iese din compartiment și merge la vagonul restaurant, să mântuie o pereche de halbe cu bere, după cum avea și are obiceiul. În compartimentul escribenților intră o bătrânică, înghețată la trup dar dezghețată la minte. Dan Rotaru are o idee năstrușnică și îi atârnă femeii insigna lui pe piept, la vedere. Apoi o instruiește pe femeie ce să spună dacă va fi întrebată de unde o are. Femeia se prinde la glumă. După câteva minute reapare poetul înviorat de bere. Ochii îi cad pe pieptul femeii, atrași de insigna care lucea. Preț de un minut Fintiș al nostru pare picat din lună. Prinde cu greu curaj și o întreabă pe femeie de unde are insigna, asta după ce se asigură mai întâi dacă insigna lui este la locul ei, lângă diplomă, în geanta de umăr. Femeia îi răspunde: „O am de la partid, maică, scriu poezele dân ălea, dă 80! Am fost la concursul lui Traian Dumitru. Am și diplomă, e-n paporniță. O săptămână m-a ținut Partidul pe mâncărică și băuturică”. Fintiș o privește iar, cu ochii cât cepele, se uită spre colegii literați din compartiment. Aceștia se prefăceau că dorm! „Cum, mamaie, matale scrii poezie optzecistă? Și noi tot acolo am fost, ne-au dat și nouă diplome, insigne, dar mâncare și băutură nu prea.” „De maică, zice femeia, poezelele mele or fi fost mai bune. Tot în noi, ăștia bătrânii, e baza!” Poetul se uită la insignă, o pipăie și rămâne mut. „La anu’ precis iau două”, mai zice bătrânica. Colegii de breaslă nu se mai pot abține și se perpelesc pe jos de râs.

Frate Fintiș, străvechi prieten al meu, știi ce urmează? Un compartiment cu o babă laureată a premiului Nobel! Așa să te ajute Dumnezeu!

Un text scris de Aurel Sibiceanu și apărut în revista ARGEȘ…

Via Ioan Vintilă Fintiș

Mai de mult, într-o seară de iarnă – spunea dl. Vlahuţă – Caragiale vine la mine. Sosea din străinătate. Afară ningea. Intră repede. Se opreşte brusc şi, cu glasul înduioşat, cu privirile pierdute parcă în depărtările trecutului, începe să povestească, spre surprinderea celor ce eram de faţă pentru a-l întaâmpina:
– Parcă văd… Seara. Frig. Ninge; viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţia de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemâncată, pe o saltea de paie… Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se svârcoleşte înăuntru de dureri grozave… Şi toată noaptea o duce aşa… De abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu!…
– Un nour de duioşie se lasă pe feţele noastre. Caragiale împrăştie însă repede nourul cu o glumă şi veselia se retabileşte – încheie d-l Vlahuţă mişcătoarea sa povestire.
În revist „Flacăra”, no. 16 din 4 februair 1912.

Via Nicolae Ioniță

Grigore Ureche aprecia astfel cele două domnii ale lui Petru Rareş (1483 – 1546): „cu adevărat era ficior lui Ştefan vodă cel Bun, că întru tot simăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, ţara şi moşiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea”. Modelul ilustrului său tată i-a diriguit comportamentul şi gândirea, chiar dacă nu s-a putut ridica până la măreţia istorică a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Unii i-au reproşat nestatornicia şi lipsa de simţ politic. Toate sunt însă relative şi trebuie judecate contextual. Petru Rareş a avut vecini puternici, Imperiul Otoman se afla în plină glorie, iar la răsărit Ivan cel Groaznic (1530 – 1584) s-a proclamat primul ţar al imperiului slav, aflat şi el în expansiune, şi consacrând, astfel, noua conştiinţă imperială. Domnitorul s-a raportat cu luciditate la conjunctura istorică şi a continuat tradiţia tatălui său cu privire la arta religioasă în arhitectură şi pictură. În acest sens, ctitoriile lui concurează cu ale lui Ştefan cel Mare: Moldoviţa (1537), Humor (1535), apoi la Baia, Botoşani, Hârlău, Târgu Frumos sau Roman, culminând cu una dintre cele mai cunoscute realizări ale sale, Mănăstirea Pobrata sau Probota (1532).

Dincolo de factologia istorică a celor două domnii, cu eşecurile şi realizările lor, se ştie însă prea puţin că Petru Rareş a avut o gândire istorică şi teologică de mare adâncime, oglindită nu numai în ctitoriile sale mânăstireşti. După cum a demonstrat, între alţii, Nicolae Iorga în celebra lui carte Bizanţ după Bizanţ, domnitorii români au avut profunda conştiinţă că sunt continuatorii modelului politic şi religios al Bizanţului, mai cu seamă după căderea acestuia în catastrofalul an 1453. Petru Rareş ocupă un loc privilegiat, în atare privinţă şi afirmaţia ne-o întemeiem pe un text rusesc din secolul al XVI-lea, coroborat de Sorin Dumitrescu, recent, cu o particularitate a ctitoriilor bisericeşti rareşiene. Acestea au la intrare pictura, cu statut de icoană, a scenei Luării Constantinopolului. Ea are, argumentează Sorin Dumitrescu, o importanţă covârşitoare în „doctrina” domniei voievodului, cu important ecou în lumea ţarilor până la Petru cel Mare.

Prin 1540 – 1541, un curtean şi diplomat rus, de origine lituaniană, pe nume Ivan Peresvetov a făcut o lungă călătorie în Europa Occidentală. La întoarcere, a poposit la Suceava, la curtea lui Petru Rareş, aflat în 1541, din 3 septembrie, reinstalat ca domn, după zbuciumata primă domnie (20 ianuarie 1527 – 18 septembrie 1538), acum mai matur şi mai înţelepţit. Rareş a făcut o aşa puternică impresie asupra celui de la curtea ţarului Ivan cel Groaznic, încât Ivaşko Peresvetov a acceptat să rămână ca oaspete la Suceava nu mai puţin de cinci luni, timp în care a cunoscut gândirea politică şi religioasă a domnitorului moldovean. Refuzând a-i rămâne sfetnic lui Petru Rareş, el s-a grăbit, apoi, să ajungă la curtea ţarului şi să-i împărtăşească modelul de domn creştin pe care-l cunoscuse în Moldova, cu atât mai mult, cu cât Rareş însuşi îşi punea mari speranţe că Ivan Peresvetov va reuşi să-l transforme pe Ivan cel Groaznic într-un veritabil moştenitor al creştinismului patristic bizantin. Camarila boierească însă i-a barat accesul la ţar, inclusiv „jalbei” care s-a numit Plângerea lui Ivan Peresvetov. La noi, acest text a fost semnalat întâia oară de cunoscutul slavist şi istoric literar Ştefan Ciobanu, care l-a tradus din ruseşte şi l-a publicat într-o revistă a Bisericii Ortodoxe Române, în 1944, aşadar cu 65 de ani în urmă. Moment cum nu se poate mai neprielnic, de unde şi lipsa de ecou a Plângerii în cultura românească din vremea invaziei sovietice. Textul a rămas îngropat, fiind restituit, graţie lui Sorin Dumitrescu, de către Editura „Anastasia”, apoi comentat de acelaşi şi retipărit în revista Axa, bilunar al revistei Scara, Bucureşti, publicaţie de oceanografie ortodoxă, an II, nr. 29 din 16 – 30 noiembrie 2009, pp. 24 – 29.

Textul lui Ivan Peresvetov îşi dezvăluie autenticitatea (pare-se, de care nu era pe deplin convins Ştefan Ciobanu), făcând lumină asupra insistenţei cu care Petru Rareş a valorificat, în pictura bisericească, scena Căderii Constantinopolului, eveniment crucial în destinul istoric al Europei Răsăritene şi al creştinismului ortodox. Domnitorul român a avut deplina conştiinţă a catastrofei istorice de marţi, 29 mai 1453. (Reverberaţie puternic resimţită şi-n sânul popoarelor răsăritene, unde şi azi ziua de marţi este considerată malefică, cu ghinion). El a ţinut să-i dea forţă dogmatică iconică, pe care puţini au înţeles-o. Căderea Constantinopolului este ridicată la simbol de apocalipsă, ca pedeapsă de la Dumnezeu, iar nu o simplă lamentaţie în faţa nenorocirii. Cetatea Bizanţului trebuia să cadă cu necesitate din pricina destrăbălării la care ajunsese, din pricina batjocoririi creştinismului însuşi în evoluţia lui de la Romania (romaioi, Noua Romă) la o grecitate decrepită care va supravieţui în două cartiere, între care Fanarul va juca rol important şi-n istoria Principatelor Române. Cu o arguţie remarcabilă, Sorin Dumitrescu răstoarnă interpretarea care s-a dat până acum fenomenului artistic religios al celebrelor mânăstiri din Nordul Moldovei, în speţă al celor ctitorite de Petru Rareş. Textul jalbei lui Peresvetov are ca punct nodal, generator momentul căderii Constantinopolului. Or, după cum am precizat deja, bisericile ctitorite de Petru Rareş au la intrare această scenă capitală. Istoricii artei de până acum au văzut în scena Luării Constantinopolului un simplu adaos la iconografia mânăstirilor rareşiene. Dimpotrivă, descoperă sagace Sorin Dumitrescu, această scenă constituie arheul generator al întregii iconografii mânăstireşti: „Această lipsă de perspicacitate a întârziat identificarea frescei ca imagine-reper a Luării Constantinopolului, deturnând interpretarea pe traseul incomparabil sofisticat al analogiei sau al parabolei. Mai simplu spus, nu «scena» Luării Constantinopolului a fost adăugată programului iconic, ci programul a fost alcătuit în funcţie de aceasta, model pe care-l găsim în scrierea curteanului rus, unde ideile lui Petru Rareş asupra istoriei şi lucrării Proniei sunt deduse şi decurg constant din contemplarea aceleiaşi «scene». În esenţă, «scena» Luării Constantinopolului şi «recomandarea» din scrierea lui Peresvetov se girează reciproc şi îşi garantează una alteia identitatea şi autenticitatea”. (Sorin Dumitrescu, „Sursa Peresvetov”, I, în revista citată, p. 25).

În intenţiile curteanului moscovit, „plângerea” lui constituie un fel de „învăţături” neagoebasarabeşti ale lui Petru Rareş către Ivan cel Groaznic: „Aşa zice Petre, voievodul românesc: Dacă vrei (să cunoşti) înţelepciunea împărătească, să ştii despre oştire şi despre aşezămintele vieţii împărăteşti, atunci să citeşti până la sfârşit luarea Constantinopolului, să nu cruţi pe sine cu nimic, şi acolo vei găsi tot ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu îi ajută nu pe cei leneşi, ci pe cei care muncesc şi îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor, şi cei ce iubesc dreptatea şi judecă cu judecată dreaptă. Dreptatea pentru Dumnezeu este bucuria inimii, iar pentru împărat mare înţelepciune. Am observat, Sire, şi pentru împărăţia ta un mare binevoitor. Şi eu, Sire, auzind acele cuvinte de la el, le-am scris, le-am adus la tine, Sire, slujind la tine, după cum, Sire, îţi place serviciul meu, al robului tău”.

Avertismentul e de a nu-i urma pe greci în năruirea creştinismului şi a imperiului: „Şi zice voievodul românesc Petre: au fost Grecii leneşi de a apăra credinţa creştină în contra necredincioşilor. Astăzi nevroind apără credinţa păgână de (ofensivă) invazie, împăratul turcesc ia la 7 copii de la Greci şi Sârbi pentru a-i învăţa militărie şi îi trece la credinţa sa; iar ei (Grecii şi Sârbii) despărţindu-se de copiii lor plâng cu mare plâns, dar cu nimic nu se pot ajuta”. Învăţăturile au sensul unei vorbiri de funie în casa spânzuratului, ştiindu-se cruzimea şi fărădelegile Groaznicului, cel înconjurat de o boierime lacomă şi vicleană. Pe de altă parte, atât Ivan Peresvetov, cât şi Petru Rareş voiau cu toată sinceritatea un ţar vrednic de a fi urmaş al lui Constantin cel Mare, de-aici încolo Rusia pretinzându-se a treia Romă. Rareş însuşi se împotrivise turcilor, urmând pilda tatălui, dar, ca şi acesta, ajunsese la concluzia că e mai benefic a închina ţara turcilor decât creştinilor mai răi decât păgânii. El avea, în acelaşi timp, oarecum o filozofie istorică similară cu a viitorului Dimitrie Cantemir, cel din scrierea Interpretarea naturală a monarhiilor. Cantemir credea că Rusia chiar este un imperiu creştin în măsură să contracareze Imperiul Otoman aflat în disoluţie din pricină că se dovedise un imperiu-avorton, iar nu unul natural. De aici alianţa lui cu Petru cel Mare la 1711. Petru Rareş însă nu se grăbeşte la nicio alianţă nechibzuită cu Ivan cel Groaznic, ci doar speră, prin devotatul curtean şi sfătuitor al ţarului, să-l îndrume pe calea dreaptă a creştinismului: „Am venit, Sire, din Ungaria în Ţara Românească şi am fost cinci luni la Petre, voievodul românesc, în Suceava, şi el despre tine, Sire, marele şi binecredinciosul ţar, şi despre împărăţia ta spune, rugându-se în fiecare zi, să se înmulţească credinţa creştinească. Şi el zice: aşa a fost tare credinţa grecească şi noi ne lăudam cu ea, iar acum ne lăudăm cu împărăţia rusească. Şi spune aşa: Doamne, păzeşte-o de necredincioşi şi de orice heresie. Şi pe acela nu-l laudă care sărută crucea şi trădează aceasta este o mare heresie că nu apără credinţa creştină şi nu servesc cu credinţă pe suveran”.

Repulsia faţă de grecii care au distrus imperiul creştin este atât de mare, încât îl vede pe Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, mai drept decât pe cei cuceriţi. Altminteri, după legea războiului de atunci, Mehmed îi lăsase pe soldaţi să jefuiască timp de trei zile cetatea, dar, văzând dezastrul, s-a îndurat şi a dat poruncă, după o zi, ca jafurile, crimele şi violurile să înceteze. A şi instituit o toleranţă religioasă care a permis ţărilor subjugate să-şi conserve credinţa. Peresvetov spune: „Aşa zice voievodul Românilor despre primul împărat turcesc Mahmed-sultanul: necredinciosul împărat a introdus în împărăţia sa plăcută lui Dumnezeu marea înţelepciune şi dreptate”. Petru Rareş a înţeles că un secret al ascensiunii otomane a fost şi acesta, căci sultanul a luat ceva din justiţia care e temelia creştinismului. Altfel zis, în cădere, creştinii pot fi mai necreştini decât păgânii. Aşa se ajunsese pe vremea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea: „Aşa zice Petre, voievodul Românilor, despre împărăţia grecească: demnitarii (boierii) greci, sub împăratul Constantin Ivanovici, erau stăpâni (posedau) pe împărăţie, şi sărutarea crucei o nesocoteau, trădau, şi au vămuit (furat) împărăţia cu judecăţile lor nedrepte. Şi prin jefuiri necinstite au împlut bogăţiile lor din lacrămile şi sângele creştinesc; iar ei înşişi s-au lenevit să apere cu tărie credinţa creştină, şi pe împărat l-au îndepărtat de la oştire prin vrăjitoriile lor, şi pe căi de ispită heretice şi prin farmece. Şi prin aceasta au predat străinilor de neam, turcilor, spre batjocură, şi împărăţia grecească şi credinţa creştină şi frumuseţea bisericească”.

Teama cea mare atât a lui Petru Rareş, cât şi a curteanului Ivaşko era ca Ivan cel Groaznic să nu urmeze modelul ultimului împărat bizantin: „Şi au citit (sfetnicii lui Rareş, n.n.), că cu ajutorul lui Dumnezeu, vei stăpâni, Sire, multe împărăţii. Numai că, Sire, au găsit în cărţile sale, că va fi asupra ta, Sire, goană de a te prinde (prindere, capturare) ca asupra împăratului Constantin din Ţarigrad, în partea vrăjitoriei şi fermecătoriei, ceea ce ar însemna la ei şi îmblânzirea oştirii tale înţelepte: vor ajunge demnitarii tăi la iubirea ta împărătească prin vrăjitorie şi prin farmece pe căi de ispită, nu prin origine, nici prin rang, nici prin militărie, nici prin înţelepciune, care înţelepciune ţi-ar fi fost de folos, Sire, pentru gloria ta împărătească…”

La drept vorbind, Petru Rareş însuşi trecuse printr-o experienţă asemănătoare cu boierii în marea bătălie pe care o pregătise cu Soliman Magnificul, sosit în Moldova cu o oaste de vreo 200 000 de oameni, plus 3000 de munteni trimişi de Radu Paisie, la care s-au adăugat, în apropierea Iaşului, tătarii. Rareş deţinea atunci o oaste puternică de 70 000 de oşteni, reuşise a încheia o pace cu polonezii şi hotărâse a-i aştepta pe turci la Drăgăşani (Botoşani), dar a fost trădat de portarul Sucevei, Mihu, şi de logofătul Trotuşanu, care şi-au retras trupele la Bădăuţi. Bătălia n-a mai avut loc şi la 17 septembrie 1538 turcii au intrat în Suceava, înscăunându-l, apoi, pe Ştefan Lăcustă. Nu e de mirare că atât voievodul, cât şi oaspetele său lituanian fac atâtea referiri la defectele boierimii.

Însă dincolo de toate acestea merită a fi subliniată, cu asupra de măsură, trăirea dimensiunii fundamentale a creştinismului, printr-o înaltă intuiţie teologică transmisă oaspetelui de la curtea lui Ivan cel Groaznic. Altminteri, Ivan Peresvetov, cel puţin spre a spori dimensiunea persuasivă a discursului său, îi recunoaşte lui Petru Rareş o înţelepciune de „filosof învăţat şi doctor înţelept”. Nu-i suficientă credinţa, spune Rareş, pentru a te numi creştin. Credincioşi sunt şi cei de alte religii. Marea noutate adusă de Iisus este dreptatea. De aceea, Iisus a venit pe lume ca Paraclet, recte ca „avocat” al celor slabi, al victimelor ispăşitoare, ca să ne exprimăm într-un limbaj uzitat de teologi şi de filosofii creştini contemporani. Acesta este cel mai important sens al iubirii creştine. Iar curteanul lui Ivan cel Groaznic i-o recunoaşte lui Petru Rareş: „Aşa zice voievodul românesc: Dumnezeu iubeşte nu credinţa, ci dreptatea. Dreptatea adevărată este Hristos Dumnezeul, Fiul iubit al lui Dumnezeu, în una Treime, în dumnezeire nedespărţită, singură dumnezeire şi putere. Şi să ne lase nouă dreptatea Evangheliei, iubind credinţa creştină pe deasupra tuturor credinţilor, şi ne-a arătat calea împărăţiei cereşti în Evanghelie”. Insistând asupra acestei dogme creştine, prin cuvintele lui Rareş, se precizează: „O dreptate mai mare nu există în Sfânta Scriptură”. Altfel spus, Rareş şi ascultătorul său atingeau cheia de boltă a creştinismului patristic, confirmat în secolul al XX-lea de un teolog de talia Părintelui Stăniloae sau de un gânditor creştin ca René Girard, care tocmai prin aceasta s-a apropiat de geniul creştinismului ortodox. Or, chiar acest înalt adevăr al creştinismului l-au încălcat ultimii greci bizantini: „Şi Grecii citeau Evanghelia, iar alţii o ascultau, iar voia lui Dumnezeu nu o făceau, au pus ocară pe Dumnezeu şi au căzut în heresie, şi în toate i-a ispitit diavolul pe demnitarii lui Constantin, ei făceau după voia diavolului, l-au mâniat în toate pe Dumnezeu, ei înşişi s-au ispitit, şi toată împărăţia lui Constantin au dus-o la ispitire, şi au subjugat neamul creştin seducătorilor, care fac voia diavolului”.

În comentariul său, Sorin Dumitrescu crede a fi găsit, în textul lui Ivan Peresvetov, cea mai bună explicaţie a miraculosului fenomen creştin din arta medievală patronată de Ştefan cel Mare şi Sfânt şi continuată de Petru Rareş: „La patru secole distanţă, cititorul de astăzi are la dispoziţie, păstrate ca prin miracol, principalele articulaţii ale tipului de gândire care a clădit impresionantele arhitecturi şi iconografii ale bisericilor din Nordul Moldovei. În penuria de informaţii asupra acestei epoci, textul lui Peresvetov este un text providenţial, o mostră unică de gândire medievală, care, în ce priveşte desluşirea patrimoniului românesc, concurează ca importanţă – fireşte, păstrând proporţiile – cu celebrele memorii ale abatelui Suger de la Saint-Denis, părintele viziunii gotice. Într-un cuvânt, citindu-l, oricine îşi poate da seama ce şi cum gândea Petru Rareş, iar prin extensie absolut logică, ce şi cum gândea şi părintele acestuia, dreptcredinciosul Ştefan cel Mare şi Sânt”. (Sorin Dumitrescu, „Sursa Peresvetov”, I, publicaţia citată, p. 24).

Important e că „Plângerea” lui Peresvetov confirmă portretul schiţat de Grigore Ureche în cronică („păstor bun”, „judecată pe direptate făcea”). Or, cuvântul-cheie din gândirea lui Petru Rareş, prezent în textul lituanianului, este tocmai acest direptate, cu rezonanţă până la locul de înscăunare a lui Ştefan cel Mare (câmpia Direptăţii). În pofida îndoielilor privind autenticitatea textului, Ştefan Ciobanu constata adevărul că „Petru Rareş se bucura în ochii ruşilor de un deosebit prestigiu”. Oare nu şi din pricina mesajului adus la Moscova de către Ivan Peresvetov?

Ar merita, în final, o aprofundare a teologiei direptăţii în gândirea lui Petru Rareş, dezvoltată în jalba lui Ivan Peresvetov şi oglindită în ansamblul iconografic al mânăstirilor ctitorite. Am putea avea surpriza unei „miraculoase” coroborări dintre viziunea Căderii Constantinopolului şi ceea ce, într-o carte profundă, René Girard numeşte Prăbuşirea Satanei. Las demersul pentru altădată.

Via  AXA

ION LUCA CARAGIALE, ÎN DESEN, ACASĂ, ACASĂ LA „ȘCOALA DE ARTE” A GIMNAZIULUI „ANDREI MUREȘANU” PLOIEȘTI.

…. Gandul bun, al zilei, vine de la filosoful danez Soren Kierkegaard. Mărturisesc că de la profesorul Nicu Boaru am aflat despre acest intelectual strălucit. “Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”.

Soren Kierkegaard  (1813 – 1855)

Via Mihai Ioachimescu