Cronică

Iată-mă într-un nou rol …împreună cu Elsa Lafuente Medianu, artísticamente conocida como Elsa Pataky (Madrid; 18 de julio de 1976), es una modelo, escritora, productora y actriz española.Personajul interpretat de mine este renumitu cofetar ce a inventat inghetata cu branza Nestle …l Dimitri Quessov –
A făcut parte din trupa Teatrului Cámara de Ángel Gutiérrez. A renunțat la școală odată cu distribuirea ei în serialul Al salir de clase. Odată cu succesul acestui film a venit și prima ofertă de a juca într-un lungmetraj, El arte de morir. Multe dintre ofertele de film primite au fost coproducții englezești sau franceze și de aici a avut șansa să joace și în engleză și în franceză.
A jucat în filmul Queen of Swords din 2000, având rolul Señora Vera Hidalgo și a apărut în mai bine de 20 de episoade. A apărut în zece filme spaniole, iar din 2011 a început să joace în producții franțuzești, iar un succes de box office a fost Iznogoud din 2004. A fost pe coperta revistei Maxim în 2006, pentru rolul său din filmul Snakes on a Plane din 2006, alături de Samuel L. Jackson. A primit referinșe foarte bune pentru rolul său din filmul Ninette. A apărut în 2009 în seria mexicană Mujeres Asesinas având rolul Paula Moncada.
Pataky face reclamă colecției de bijuterii ai firmei Time Force, numită „Ultimate Jewels”, iar Cristiano Ronaldo reprezintă gama masculină a compeniei. Pentru rolul din Fast Five, al cincilea film din seria de filme The Fast and The FuriousMTV Networks’ NextMovie.com a numit-o una dintre Starurile care merită să fie văzute în 2011. S-a născut în Madrid, fiica unui biochimist spaniol, José Francisco Lafuente, și Cristina Pataky Medianu, o publicista din Romania. A studiat la Universitatea din San Pablo și a studiat jurnalismul. În tot acest timp a luat lecții de actorie. Vorbește fluent spaniola, româna, engleza, italiana și franceza.
Pe 28 decembrie 2010, s-a căsătorit cu actorul Chris Hemsworth. Și-au făcut publică relația în septembrie 2010.Elsa Pataky (n. 18 iulie 1976) este o actriță spaniolă.
Se dio a conocer gracias a su papel en la serie de televisión Al salir de clase. A lo largo de su carrera ha participado en películas como Ninette, Di Di Hollywood o Copito de nieve entre otras. También aparece en tres películas de la saga The fast and the furious y ha trabajado en producciones norteamericanas, españolas, francesas, italianas o británicas.Su debut en la interpretación llega en 1997 gracias a un papel fijo en la serie de televisión de Telecinco, Al salir de clase. En ella interpretó el personaje de Raquel junto a otros actores como Daniel Huarte, Pilar López de Ayala, Hugo Silva, Miguel Ángel Muñoz, Alejo Sauras, Leticia Dolera o Carmen Morales, que también se dieron a conocer en esta ficción. Ese mismo año apareció en el cortometraje Solo en la buhardilla.
En 1998 apareció en la serie La vida en el aire (TVE) y participó en un episodio de la serie Tio Willy también de TVE.
En la gran pantalla, su carrera inició en el año 2000 con la película El arte de morir, un thriller juvenil junto a Fele Martínez, Gustavo Salmerón o Adrià Collado. Ese mismo año apareció en Tatawo de Jo Sol y protagonizó la comedia romántica Menos es más del francés Pascal Jongen. En ella la actriz volvió a coincidir con el actor Sergio Peris-Mencheta. En el 2000 interviene también en dos episodios de la ficción española Hospital central y en varios episodios de la serie de televisión Reina de Espadas.
En 2001 protagoniza junto a Kiti Manver la cinta Noche de reyes de Miguel Bardem y aparece con un pequeño papel en la película Sin noticias de Dios de Agustín Díaz Yanes junto a nombres como Penélope Cruz, Victoria Abril, Fanny Ardant o Gael García Bernal. En 2002 fue junto a Guillermo Toledo protagonista de la disparatada Peor imposible, ¿qué puede fallar? de David Blanco y José Semprún. Ese mismo año trabajó en la película de televisión Clara y apareció en un capítulo de la serie Paraíso de TVE.
Un año después estrenó la comedia de acción El furgón y el remake comedia Atraco a las 3… y media junto a actores como Josema Yuste, Natalia Millán, Beatriz Rico, Manuel Alexandre o Carlos Larrañaga, entre otros. También en 2003 tuvo lugar el estreno de Beyond Re-animator, cinta de terror de Filmax en la que apareció junto al americano Jeffrey Combs y el irlandés Jason Barry. Además apareció en diversos episodios de la serie española Los Serrano (Telecinco), protagonizada por Belén Rueda y Antonio Resines así como en un capítulo de 7 vidas.

Alexandru Petrescu

Marele nostru scriitor Liviu Rebreanu, născut la 27 noiembrie 1885, a fost, în realitate, un romantic incurabil şi un scriitor obsedat de muncă. Şi-a iubit soţia atât de mult, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat.
Până la romanele realiste create la maturitate, Liviu Rebreanu şi-a început scrierile cu poezii de dragoste. S-a îndrăgosit pentru prima dată în adolescenţă şi urmare a primilor fiori ai dragostei a început să scrie poezii.
Era în clasa a III-a la Liceul nemţesc din Bistriţa când şi-a pus pentru prima dată sentimentele pe hârtie. Creaţiile de la începuturi nu au fost publicate niciodată.
”Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriţă a fost un stimulent”, mărturisea romancierul, la maturitate, într-un interviu acordat revistei ”Rampa”.
Liviu Rebreanu a recunoscut copilul soției făcut cu un alt bărbat
Creatorul romanului realist ”Ion” a fost un veşnic îndrăgostit. În 1921 şi-a legat destinul de Fanny Rădulescu, femeia care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. A iubit-o atât de mult pe Fanny, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani, la data căsătoriei celor doi.
Faptul că a recunoscut copilul nevestei, la limita legii, în absenţa acordului tatălui natural, i-a atras criticile apropiaţilor şi familiei. Pentru Liviu Rebreanu însă gura lumii nu a contat şi a crescut-o pe Puia ca pe propriul lui copil. N-a contat nici faptul că Fanny nu a mai dorit alţi copii de teamă ca nu cumva Puia să nu beneficieze de toată dragostea şi beneficiile materiale ale tatălui.
Iubirea lui Rebreanu pentru soţie a fost mai presus de crizele acesteia de posesie şi gelozie, celebre la vremea respectivă. Se spune că soţia lui Rebreanu era atât de geloasă, încât într-un episod de furie a rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu care se îndrăgostise de scriitor.
Multe au fost doamnele vremii care i-au dat târcoale lui Liviu Rebreanu, însă scriitorul a fost un soţ devotat.
Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în volumul ”Mărturisire”.
”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu. Fanny a fost femeia căreia i-a rămas fidel şi devotat până la moarte. Corespondenţa dintre cei doi soţi, pe parcursul căsniciei, dezvăluie în scriitorul devenit celebru pentru realismul din romane, un romantic incurabil. ”Iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu”, mai scria Rebreanu.
Liviu Rebreanu scria numai noaptea, ajutat de cafea şi ţigări pentru că numai noaptea îi oferea liniştea necesară actului creaţiei. Se spune că în nopţile inspirate îl prindeau zorii zilei treaz creând, după a douăzecea ceaşcă de cafea. Şi-a descris nopţile de lucru în interviul dat în 1933.
”Mai întâi de toate, trebuie să am linişte completă şi, fiindcă n-o găsesc decât noaptea, scriu noaptea, ca să pot trăi realmente cu personagele mele pe cari vreau să le evoc. Dorinţa de cât mai multă linişte mă face să scriu în diverse locuri. Înainte de a avea via, scriam unde mi se punea la dispoziţie o cameră sau un apartament, în care stăteam complet izolat, pentru a face opera aceasta de incubaţie şi creaţie literară. Iau loc la birou, între orele 9 şi 10 seara, în faţa unei pagini albe. Scriu până la 6-7 dimineaţa”, spunea Liviu Rebreanu.
Scriitorul realist era, în viaţa de zi cu zi, un om foarte superstiţios. Nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise.
”Am toate superstiţiile posibile. De exemplu, nu plec la drum marţia, nu încep lucrul sâmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil, 13 în schimb îmi e simpatic. Cum ies şi văd un popă, ştiu că mă aşteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese un ţigan, îmi pare bine. Cred în semne, în bătaia ochiului stâng, ochiului drept. Cred în visuri şi caut să le explic”, mărturisea Rebreanu.
Liviu Rebreanu a scris romanul ”Pădurea spânzuraţilor” inspirat de moartea fratelui său.
Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a fost executat prin spânzurătoare în 1917, la pădurea Ghimeş-Palanca, fiind condamnat la moarte pentru crimă, dezertare şi spionaj. Liviu Rebreanu a aflat de moartea fratelui său, abia în 1919. Se spune că scrisorile trimise de fratele său de pe front l-au inspirat să scrie un roman despre atmosfera de război. Moartea lui Emil Rebreanu i-a inspirat, într-un final, celebrul roman ” Pădurea Spânzuraţilor”. Rebreanu a vizitat locul în care fratele său a fost executat şi timp de patru ani a lucrat la roman. A început ” Pădurea Spânzuraţilor” în 1919 şi cartea a fost publicată în 1922.
S-a născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua, azi în județul Bistrița-Năsăud. A fost rimul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. A studiat la Școala Reală Superioară de Hovenzi, în nordul Ungariei, unde a obținut calificativul ”eminent”. La 1 septembrie 1901, a fost repartizat sublocotenet în armata austro-ungară. Primele povestiri au fost scrise în limba maghiară (”Scara măgarilor”).
Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost obligat să demisioneze din armată și s-a dedicat literaturii. La 25 octombrie 1910, a debutat la București. A scris mult, cu patimă, dar doar trei romane sunt considerate capodopere: ”Ion”, ”Răscoala”, ”Pădurea spânzuraților”.
Pe 1 septembrie 1944, Liviu Rebreanu se stinge la 59 de ani, din pricina unui chist la plămânul stâng.

Via Genovica Pârvu

O poveste despre ziaristul Moni Tescut.
“Scurtă poveste.
Pentru că este noaptea pantofilor, bocancilor, cizmelor, sosonilor puși, cu speranța sau fără, lângă ușa, așteptându-l pe Moș Nicoae. Indiferent de vârstă.
Am cunoscut acum vreo trei luni un confrate, ziarist vechi, undeva spre 70 de ani, într-o bodegă de pe strada Icoanei, aproape de Școala Centrală și Inspectoratul Școlar București. Moni Tescut îl cheama.
A fost ziarist la Agerpres. Un om sărac, bolnav. Vine și bea acolo doar câte un pahar de apă, doar că să stea printre oameni. Obișnuiții locului. Are părul mare, alb, zici că-I Einstein. E vioi în gândire și în grai. Știe multe, a citit mult și are amintiri din presă cât pentru cinci cărți. Cred. E sărac. Are un palton ponosit, cu umerii inalbiti de mătreață și de firele albe de par. Un costum bej ponosit și murdar. Are doar un ciorap, pe piciorul drept. Și o pereche, singură, de pantofi sparți, prin care apa ploii curge în voie, și, în curând și zăpadă topită sub pașii săi obosiți..
Am strâns lucruri, haine și încălțăminte. Blugi, cămăși, tricouri, pulovere, pantofi și cizme, ciorapi groși, fulare și fesuri pe care nu le mai port. Un sac întreg. Am vrut să i le aduc, dar am vrut să știu, înainte, că le acceptă. Unul din obișnuiții locului i-a spus despre ce vroiam să fac. Mi-a transmis răspunsul. ,,Nu am nevoie!,,
Am înțeles, într-un fel. Dar mă doare sufletul că a refuzat! Îmi este confrate. Coleg de breaslă și vreau să îl ajut”.
Sper să mai fie în viață.

Text și foto Cristian Botez

Interviul lui Eric Zemmour la TF1 a făcut aseara 7,4 milioane de telespectatori, 30,1 parte de audiență – mai mult decat orice intervenție a lui Macron. Mai mult decât pentru un meci de fotbal.
În schimb, presa își dă duhul încercând să il pulverizeze. Nu clipul lui Zemmour e “nauséabond“ (ce anume în acest clip te-ar dezgusta în asemenea hal încât să te facă să vomiți?) ci modul în care s-a organizat sistemul ca să îl pulverizeze. Le-aș atrage atenția că în felul acesta nu fac decât să îi sufle vânt în pupa.

Marcela Feraru, Paris

Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocmai acum cu întristare văd, că speranțele și jertfa adusă se prefac în nimica.

Avram Iancu

Pentru toți cei care au rădăcini și iubesc pământul românesc, fiecare zi din viața lor este un 1 DECEMBRIE continuu. În această zi în orice colț de lume ne găsim suntem mândri de drapelul nostru din suflet și de tradițiile în care am crescut. Prin anii ’70 dascălii ne învăţau să fim mândri că ne-am născut în cea mai frumoasă şi bogată ţară de pe faţa Pământului. După 1989, sătui de imnurile de slavă închinate conducătorului iubit, am golit de conținut sensul patriotismului, iar copiii noștri greu înțeleg ce înseamnă dragostea de țară. Tânăra generație a importat valorile străine în defavoarea culturii naționale. Societatea în care trăim are nevoie de o revigorare o ideii de patriotism în strânsă corelare cu valorile și atitudinile românești. Ar trebui să dovedim, nu să mimăm, un patriotism curat, sănătos, discret și poate, nou! Ar trebui să privim spre tânăra generație cu mai multă speranță și convingere, păstrând, totodată idealurile vechi.

Nu-mi dau seama cum simt alții, dar de ce oare numai la începutul lunii decembrie ne reamintim de imnul și de steagul României pe care îl arborăm cât mai la vedere cu putință?! Într-o Europă lărgită tot mai mulți dintre români își neagă trecutul și tot ce ține obârșiile neamului nostru, fiindu-le rușine de identitatea națională. Festivismul ieftin și discursurile patriotice pline de emfază dăunează grav sănătății și demnității unui popor. Nu trebuie să așteptăm Ziua Națională pentru a dovedi respect, toleranță, altruism și responsabilitate față de noi înșine.

O adevărată lecție de istorie și patriotism am primit-o zilele trecute de la domnul Dorin Rus, ghidul de la Roșia Montană, un inginer care a lucrat în minele acestor locuri până când exploatările s-au închis. Acum Roșia Montană face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Am învățat în urma acestei vizite la Roșia Montană, localitate pentru care am militat neîntrerupt prin toate mijloacele de care am dispus în ultimii 10 ani, că nimic nu se compară cu atingerea și înțelegerea sensului, acolo, la fața locului.

Ajungem în parcarea din față. O doamnă amabilă ne spune că abia a intrat un grup de turiști și că timpul necesar ghidajului complet este de circa o oră și jumătate. Pornim așadar la pas pe culmile alăturate spre Tăul Țapului gândind că avem timp astfel și pentru o drumeție până la intarea în galerii. Cu inima îndoliată fotografiez câteva case care stau să se prăbușească. Unele mai au lacătele atîrnate de uși, dar buruienile și geamurile sparte îți fac inima să plângă. Intru peste moloz și peste ruinele împrăștiate pentru a putea cuprinde cu privirea și cu sufletul visele și trăirile de odinioară ale localnicilor. Pereții scorojiți de rănile timpului îmi aduc aminte de vechile tapete cu roler și de cum se rostogoleau modelele ștanțate cu auriu peste varul imaculat. Dușumelele rânjesc pline de carii și umbre ale trecutului. Undeva, o stivă de lemne frumos așezată parcă așteaptă să intre pe sobă. Oftez. Urcăm o pantă înierbată. Undeva în partea stângă a versantului un grup de clădiri ceva mai nou preia ștafeta generațiilor anterioare.

Facem cale întoarsă, fără a mai ajunge la Tăul Țapului. Numai bine. La nici cinci minute de la sosirea noastră iese și grupul de turiști. Plătim intrarea cât pentru cinci turiști, conform regulamentului de vizitare (minim 5 persoane). Noi eram doar 2, eu și Dimi. Ne întâmpină domnul Dorin Rus cu care vorbisem anterior la telefon pentru programarea vizitei. Echipat cu o jachetă gri specifică mineritului, cu o cască albă, lămpașul atârnat de umăr ca acum 30 de ani, ghidul nostru, fost miner a fost o omul ghid care ne-a impresionat enorm. Fiind inginer la fosta exploatare, cunoaște foarte bine ce înseamnă mineritul, dar pasiunea și bagajul de cunoștințe, răbdarea și modul în care ne-a răspuns la întrebări și ne-a expus toate informațiile, îl propulsează în topul preferințelor mele de ghidaj turistic.

Roșia Montană este cunoscută de pe vremea lui Herodot, încă din zorii istoriei, fiind parte componentă a Țării Moților. Principala bogăție a localității este zăcământul auro/argentifer, cel mai mare din Europa. Culegerea firicelelor de aur datează cu mult înainte de epoca romană, extragerea aurului din albiile râurilor fiind cunoscută de către agatârși și geto-daci.

Bogăţiile miniere ale Munţilor Apuseni au constituit un motiv major pentru cucerirea şi ocuparea Daciei de Imperiul Roman în perioada 106-275 e.n.. Împăratul Traian după supunerea Daciei se întoarce în toamna anului 106 la Roma cu o mare pradă de război constituită din 165 kg aur, 331 kg argint şi 50.000 de prizonieri de război. A fost primit la Roma cu mare fast, festivităţile şi petrecerile în cinstea victoriei au durat 123 de zile. În perioada stăpânirii romane s-au extras şi “cărat” la Roma 85 vagoane aur pur.

Râul Roșia care străbate localitatea este bogat în minerale de cupru, fier, plumb și zinc, de unde și denumirea specifică. În perioada romană apare prima atestare documentară sub numele de Alburnus Maior. În partea stângă a gurii de intrare în minele antice este redat conținutul original al celui mai vechi document cu denumirea de Alburnus Maior- 6 februarie 131d.Hristos. Acesta este singurul loc din Dacia străveche unde s-au descoperit tăblițe cerate din lemn de tei și de brad. Aceste documente de mare valoare culturală și istorică  reprezintă texte de drept civil roman. Pe ecranul negru se scria cu un stilet metalic, formând un diptic (două tăblițe) sau un triptic (trei tăblițe). Doar la Pompei s-au mai descoperit asemenea tabule. Ele sunt contracte de vânzare-cumpărare, acte de angajare si liste de bucate. Domnul Dorian Rus scoate o copie a unei asemenea tăblițe și ne exemplifică cele spuse: Roșia Montană, sub denumirea de Alburnus Maior, apare pe 9 tăblițe cerate, este cea mai veche localitate minieră din România. Prea mult s-a vorbit despre business, cianură, lingouri de aur ascunse prin frigidere, însă prea puțin despre continuitatea, existența și identitatea națională. După cum spunea și Octavian Goga: ”Când am închide-a țării poartă/ Ne-ar cerși alții la poartă.”

Coborâm cele 157 de trepte pentru a vizita galeriile romane. Călcăm pe istoria neamului la propriu, istorie veche de 2000 de ani. Este singurul loc din lume care deține o asemenea comoară: galerii milenare care sunt incluse în circuitul turistic. Mina Alburnus Maior are peste 10 niveluri, zeci de intrări și peste 100 de kilometri de galerii. Dacă la suprafață Roșia Montană măsoară doar 15 kilometri de străduțe, în subteran labirintul galeriilor se desfășoară asemenea unei pânze de păianjen. Ghidul nostru, un patriot înflăcărat, cu un debit verbal de invidiat este mândru că face parte din generația de mineri din zonă. Este totuși indignat de lipsa de interes din partea autorităților pentru conservarea și promovarea obiectivelor locului. Se pot dona bani pentru Catedrala Notre Dame, se poate promova încontinuu Muzeul Brukenthal, dar nu se poate construi o statuie a lui Avram Iancu?

Intrăm în galerie. Apă este peste tot, apă roșie, ca și sângele sclavilor care au intrat aici și nu au mai ieșit la suprafață. Sclavii munceau mai mult de 10-12 ore sub pământ, fără îmbrăcăminte și lumină. Galeria este înaltă de 1,8 metri și a fost săpată manual cu dalta și ciocanul. Remarcabilă este forma trapezoidală care s-a păstrat impecabil până astăzi. Pereții sunt înclinați, iar baza de aproximativ 1,5 metri permitea extragerea aurului în coșuri de nuiele, corpul fiind aplecat în față. Secțiunea trapezoidală care descarcă presiunea stâncii în mod egal către bază era necunoscută Imperiului Roman, aceasta fiind specifică numai Daciei. În pereții galeriilor se aflau mici locașuri pentru așezarea opaițelor de lut. În anul 2000 s-a descoperit o asemenea lampă intactă, cu fitilul bine păstrat în interior. Spre deosebire de romani, dacii foloseau torțe și baghete din rășinoase. Ghidul nostru scoate spre exemplificare un opaiț, pe care îl așază într-un mic orificiu. Cunoștințele topografice antice, sistemul de iluminat pe bază de ulei de măsline, precum și dovezile existenței galeriilor pre-romane – toate constituie un capital cultural unic în lume!

Roșia Montană a fost principalul furnizor de aur al Imperiului Roman și ulterior al întregului Occident. La capătul galeriei antice ajungem într-o galerie medievală, loc în care continuăm să îl ascultăm pe originalul nostru ghid. Ne explică faptul că ramificațiile laterale – stânga, dreapta – însumează circa 170 de metri împreună cu două etaje amenajate ale galeriei. Rețeaua acestei mine aurifere totalizează 150 de kilometri din antichitate până în epoca modernă, fiind unicul loc din lume unde se poate observa o evoluție a tehnicii moderne. În spatele nostru forma trapezoidala este mult mai bine conservată geometric, față de secțiunea din față, executată cu mijloace tehnologice mai avansate, fapt ce demonstrează profesionalismul și inteligența dacilor din acea vreme. Ni se arată o spărtură adâncă unde a fost găsit un filon foarte mare de aur. Meseria de miner se învață din generație în generație, din tată în fiu. Acolo unde crește cimbrișor și mesteacăn, e semn că acolo este aur curat. În multe porțiuni muntele a fost prelucrat cu foc și apă. Roca era încălzită si apoi răcită cu apă, aurul în acest fel nu se topea (el se topește la 1060 de grade). Diferența de temperatură ducea la crăparea rocilor. Romanii au început să aerisească minele și au realizat sisteme de evacuare a apei. Domnul Dorin Rus menționează faptul că, deși în prezent s-au făcut progrese mari în ecologizarea zonei, mai ales în privința haldelor de steril, încă este nevoie de acțiuni pentru curățare apei care intră în sistemul casnic și este foarte poluată.

”Orașul subteran”, creat de mulțimea de galerii, săpate pe mai multe nivele până la 400 de metri adâncime și circa 100 de metri deasupra noastră, din locul în care ne aflăm – deci cam 500 de metri diferență de nivel – seamănă cu un șvaițer. În aceste goluri impresionate ar încăpea și câte o biserică cu turn cu tot. Rămâi impresionant peste măsură și pare greu de crezut ce a putut rămâne în urma miilor de ani de minerit.

La suprafață urmează al doilea capitol din lecția de minerit. În aer liber învățăm despre utilajele folosite de-a lungul timpului în istoria mineritului. Sunt expuse vagonetele de lemn cu care erau scoase zăcămintele din mină pe vremea romanilor, Minereul era transportat la șteampuri, unde era sfărâmat cu ajutorul forței animale și umane. Mai târziu s-a folosit forța apei, acolo unde diferența de nivel permitea. Admirăm și șteampurile de tip californian, cu săgeți din fier, acționat de motoare, folosit în perioada interbelică. Urmează instalațiile de prelucrare a aurului cu ajutorul bilelor de oțel, în mori acționate de motoare electrice.

Turul expoziției exterioare se încheie cu o serie de vestigii antice, o colecție de stele funerare și altare votive, provenite din siturile arheologice de pe raza comunei Roșia Montană.

Ne deplasăm spre clădirea ce găzduiește expoziția interioară, Muzeul Mineritului. Destul de învechită la exterior și la interior, clădirea este împărțită în trei săli care expun obiecte de mare valoare. Expoziția foto-documentară denumită Aurarii, cuprinde imagini și fotografii cu oamenii care extrăgeau și prelucrau aurul, inclusiv cu copiii mai mari de șapte ani urcând scările de lemn cu coșurile de nuiele în spate. Micul muzeu a fost inaugurat de către foștii șefi ai exploatării în anul 1981. În prima încăpere observăm o mare Machetă cu zăcământul aurifer de la Roșia Montană, executată fidel la scară în octombrie 1981. Tot aici admirăm câteva hărți vechi și tablouri cu informații despre tăblițele cerate.

În următoarele două camere se prezintă vizitatorilor hărți și fotografii din diverse etape ale evoluției mineritului, precum și activitățile desfășurate în procesul de extragere a aurului. Descoperim pe rând povestea Aurului aluvionar și Alesul aurului cu șaitrocul, Prelucrarea minereului cu râșnița, Prelucrarea minereului cu mojarul și Prelucrarea minereului cu șteampurile de lemn.

A doua colecție pune în evidență activitățile sistematice desfășurate de mineri: În drum spre mină, Intrarea în mină, Baterea găurilor de mină, Pușcarea găurilor de mină, și în final Scoaterea, încărcarea și transportul minereului.

Valoarea istorică a Roșiei Montane rezidă în arborele genealogic al poporului român. Sute de tone au plecat spre Imperiul Roman, Imperiul Austro-Ungar și mai apoi spre Moscova. Suntem țara care are o istorie scrisă în aur. Aurul nostru nu este furat. Când vizitați marile catedrale europene, să vă întrebați de unde provine acel aur.

În munții ăștia umblă vâlvele. Vâlvele sunt spiritele minerilor bătrâni. Mai demult, când intrau în galerii, minerii tineri se întâlneau cu așa-zisele vâlve. Ele le arătau unde e aurul, îi lăsau să ia cât pot, dar nu aveau voie să spună de unde. Dacă spuneau, venea vâlva rea și le lua spiritul. A fost un miner, Mihăilă Grită, lui i-a spus vâlva să facă șapte biserici și șapte școli cu banii de pe aur și a făcut. Se văd și azi bisericile în urma lui.

Era odată un om sărac. Când a mers supărat în baie (Baia la Nepomuk) i-a ieșit Vâlva Băii îmbrăcată în alb şi i-a zis ca să nu mai fie supărat că îl duce într-un loc bun. L-a dus într-un loc necunoscut unde era mult aur și i-a zis să ia aur cât poate să ducă la bancă. I-a mai spus că să-l vândă și apoi să vină să împartă banii. Omul a luat aur cât a putut duce, l-a vândut și a împărțit banii în două. Oricum a făcut, un ban nu-l putea nicicum împărți în două. Atunci el s-o gîndit că mai bine să-l ducă la Vîlva Băii. Vîlva Băii l-a întîmpinat sub formă de bătrîn şi l-a dus în alt loc, într-o galerie necunoscută ce avea la mijloc un vîrtej peste care era o punte. La capătul punții l-a pus să numere banii. Cînd i-a spus omul că leul care era în plus l-a adus cu el, Vîlva i-a zis:

– Dacă nu-mi aduceai leul și nu împărțeai pe dreptate, te aruncam în vîrtej, dar așa, că ai fost cinstit, fie și banii ăștia ai tăi.

Roșia Montană înseamnă mai mult decât aurul care nu se mai extrage acum. Cea mai importantă comoară sunt oamenii, strămoșii noștri, ei sunt dovada că suntem un popor mult mai vechi decât romanii, că avem continuitate și existență!

La Mulți Ani, România mea! La Mulți Ani, România noastră!

(Ramona Muller)

Cea mai tare zi de Florii, când am căzut cu jeep-ul intr-o mlaștină tocmai sus, pe Negraș. N-au putut să ne scoată cu un cal, a venit un nea Vasile, cu tractorul, fugit de la masa de duminica, din sânul familiei. La final, aveam noroi și-n chiloți
Cel mai fun 1 Mai la popas, când copii au luat la mișto niște beri din naveta și-au încercat sa le vândă turiștilor, pe urmă s-a făcut coadă și-am adus multe navete de la cofetărie, le-am vândut aproape pe toate. Pe restul le-am băut.
Cea mai tampita dimineața de vara, când am băut palincă la cafea și nu am mai putut să ma ridic de la masă
Cea mai ciudată experiență, când am traversat Paltinul inot, avea vreo 4 grade, mi-a înghețat sângele și-am avut halucinații in mijlocul lacului
Cea mai tensionată partidă de tenis de picior cu puștii care mă strigau “Onița” și se certau care să fie in echipa cu mine
Cea mai mișto noapte cu lăutarii furați de la o nuntă, care nu știau versurile de la nicio melodie (am cântat eu), dar i-am pus spre dimineața să bage vals și-am dansat cu Doctorul.
Cel mai mare foc, “ridica-mă la cer” dintr-o noapte de vară
Cea mai mare dârdâială, sub un munte de plăpumi uriase, intr-o dimineața de iarnă, veniți la Zizi direct de la un chef din Bucuresti. Scărișoara i-a rămas numele
Cel mai blanc chef din viața mea, mai stiu doar că Tudor era panicat ca ne sufocam de la monoxidul de carbon din sobe și ca am botezat un amestec din mai multe vinuri “trioleum”.
Cel mai dement grătar, început pe lumină, pe râu și sfârșit pe panică, înconjurați de ochi lucioși in beznă, benzina aruncată in foc si evadare spectaculoasa. 20 de kilometri am călătorit agățate, noi, gagicile, de roll bar jeepului decopertat și-am cântat (urlat) de frica toate cântecele patriotice pe care le stiam, inclusiv cele cu pionieri si Șoimii patriei. Pentru că între timp cineva realizase ca suntem in rezervația de urși.

In imagini: Lacul de acumulare al Barajului de la Paltinu

Text/foto Oana Costea

Câteva date biografice:
Născut: 25 Martie 1922
Locul nașterii: Râmniceni, Buzău
Ocupația la arestare: elev
Întemnițat timp de: 23 ani
Întemnițat la: Aiud, Galda de Jos, Baia Sprie
Data adormirii: 25 Noiembrie 1999

“Marin Naidim domina prin comportament, cultură – făcută în închisoare – și o mare capacitate de iubire pentru toți cei din jur. În dormitorul unde era Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeași atmosferă era și în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depășea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră.

Spre deosebire de alți frați de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui creștine. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absență ale lui Naidim, când își făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile teologale nu căuta să-și impună punctul de vedere. Și-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentație.

De altfel, așa era țăranul român. Marin Naidim avea toate atributele țăranului român, dublate de rafinament intelectual. În toate domeniile – filozofie, literatură, teologie, artă – Naidim avea informație precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest și gata să asculte o opinie contrară fără să intervină.”

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții)

Via Sfinții Închisorilor

Aristocraţii francezi purtau chiloţi, adică un fel de ciorapi‑pantalon strânşi pe picior, a căror lungime varia, de la genunchi până la glezne. În timpul Revoluţiei Franceze, revoluţionarii erau cunoscuţi ca „fără chiloţi“ (sans‑culottes), cunoscută fiind preferinţa lor pentru pantaloni.truscii sunt reprezentaţi, de obicei, cu pantaloni scurţi sau chiloţi variind în lungime, de la foarte scurţi până la genunchi. Cămaşa falusului se numea schenti la egipteni şi era confecţionată din bumbac. A sclavilor era mai simplă, în timp ce ale judecătorilor, preoţilor şi faraonilor erau mai rafinate şi mai împodobite.În Ţările Române, pantalonii scurţi până la genunchi se numeau cioareci şi, deseori, erau împodobiţi cu găitane. Erau confecţionaţi din pănură albă şi groasă de dimie. Femeile romane purtau sub robe un fel de chiloţi în formă triunghiulară, cu partea din spate ceva mai lată şi fixată de o centură. Obiectul de lenjerie era prins cu ace de siguranţă sau fibule.Cel mai vechi obiect de îmbrăcăminte datează, potrivit Bibliei, de pe vremea lui Adam şi a Evei şi a constat, pare‑se, într‑o acoperitoare a sexului din fibre vegetale. De atunci, oamenii au continuat să poarte chiloţii ca pe un obiect normal de îmbrăcăminte. De‑a lungul istoriei, aceştia au cunoscut diverse forme. Gladiatorii, de pildă, au fost printre primii purtători ai chiloţilor tanga.lenjerie intimă purta pe atunci numele de subligaculum şi era constituită dintr‑o fâşie din lână albă care acoperea partea de jos a corpului şi era petrecută, în faţă şi în spate, pe sub centură. Atleţii şi actorii greci, ca şi romanii, de altfel, purtau chiloţi (perizoma) pentru a nu‑şi expune organele genitale, considerate, ca şi în vremurile adamice, ruşinoase. Totuşi, în timpul celei de‑a 15‑a olimpiade (720‑716 î.Hr.) apare conceptul de nuditate eroică. Sportivii se puteau întrece fără a avea şoldurile acoperite, ei renunţând astfel la perizoma. Schimbarea a fost atât de radicală încât a fost consemnată de istorici.

Alexandru Petrescu

Am oprit muzica și am aruncat o privire pe fereastră,
dincolo de mormanul de lavă se zărea marea, neclintită si grea, negru-lucios ca smoala
si cerul bleumarin dens cu inserții de gri-argint
se crăpa de ziua
(Întotdeauna mi-a plăcut expresia asta, se crapă de ziuă, îmi imaginez cerul ca o coajă de ou care se sparge și se desface in cioburi asimetrice care lasă să pătrundă prin fantele înguste o lumina difuza, ca un abur)

casa de lavă respira a somn de dimineață si-n șemineu se stingea jarul lemnelor de lămâi si portocal,
lumânări pe jumătate arse si pahare cu resturi de vin roșu, vin local de la Savoca,
zgomotul câte unui val rătăcit care izbea peretele dinspre răsărit și făcea stâncă să vibreze si sa sune înfundat, a gol
de-acum la orizont o linie roșie, ca trasată perfect drept cu un marker, schimbase nuanța mării intr-un negru violet si se pierdea intr-un degrade perfect in sus, pe cer

am ieșit in vârful picioarelor
aerul rece m-a izbit sarat peste față
și totul era încremenit in clipa aia magică dintre noapte și zi,
inima a început să-mi bată mai repede, spectacolul m-a copleșit și pentru o clipă m-am simtit ca o intrusă,
n-ar trebui să fiu aici, am gândit, muritorilor nu le e permis să vadă așa ceva,
ba da, am zis și-am fugit până la capătul digului,
zăpada de pe Etna se colorase in roz-pal și vulcanul fumega, de cealaltă parte marea fremăta trezita din somn, pe deasupra mea, foarte aproape, cât să-i simt fâlfâitul aripilor, a zburat țipând ascuțit un pescăruș

și-atunci a răsărit soarele
și eu am început să plâng.

Oana Costea

Fotografie, film, instalație, sculptură. Probabil cea mai de suflet expoziție de-a mea. S-a-ntâmplat la Ploiești, la Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”. Acum niște ani. Cu mulți prieteni și oameni foarte dragi lângă mine. Cu o atmosferă de vernisaj de care mi-e tare dor.

Foto Ioan Mihai Cochinescu /Sidonia Câlin
Text Ioan Mihai Cochinescu

Aleksandr Blok a fost probabil cel mai talentat poet liric pe care l-a produs Rusia după Alexandr Pușkin.

Născut 16/28 noiembrie 1880 Sankt Petersburg, Imperiul Rus

Decedat 7 august 1921 (40 de ani) Petrograd, RSFS Rusă

Înmormântat Cimitirul Smolenski

Poetul rus a fost şi dramaturg şi eseist, dar şi conducător al simboliştilor ruşi de la început de secol.

Sărăcia, băutura și dezamăgirile provocate de viață, combinate cu dragostea lui pentru Rusia au influențat temele amare de protest social care au marcat operele târzii ale lui Blok. Una dintre acestea este Sciții (1920), în care își înghite dezgustul față de cultura occidentală și cere ajutor pentru guvernul socialist. Poezia lui Blok, produsă de focul sufletului și de răceala minții, a fost apreciată pentru curgerea muzicală a cuvintelor, spontaneitatea onirică, în care sunetele și repetiția erau folosite pentru a evoca stări sufletești. Poetul considera că rolul artistului era de a fi un intermediar între lumea aceasta și alte lumi, precum și de a revela scopul omului pe Pământ.

*Acolo-n stradă-o casă se-nălța – Aleksandr Blok*

Acolo-n stradă-o casă se-nălța

Și-n întuneric conducea o scară.

Fugeau lumini când ușa scârțâia,

Se-nstăpânea pe urmă bezna iară.

Sub firma ”Flori”, acolo-n asfințit

Puteai zări închisă ușa albă.

Acolo pași stingându-se-au muțit

Pe trepte, în lumina-aceea slabă.

Un stor lăsat pe-un geam de la etaj

Împiedica privirile să vadă

Și, ca un rid pe frunte,-acel pervaz

Închipuia grimase pe fațadă.

Ferestrele-n amurg se luminau,

Erau cântări și dansuri, veselie,

Dar de afară nu se auzeau…

Doar sticla-n geamuri fulgera pustie.

Sub lampa care-abia mai pâlpâia

O umbră se vedea pășind pe scară.

Fugeau lumini când ușa scârțâia,

Se-nstăpânea pe urmă bezna iară.

1 mai 1902

Traducerea Emil Iordache.

Volumul ”Versuri despre Preafrumoasa Doamnă”

Ca estet, Blok nu s-a simțit în largul lui când nu s-a putut adresa publicului său favorit, elita. Pe lângă poezii și piese de teatru, Blok a mai scris eseuri și recenzii dramatice. Majoritatea eseurilor sale au fost compuse într-un stil foarte liric, impresionist, cu raționamente emotive. Blok a murit la Petrograd la data de 7 august 1921, în urma unui atac de cord provocat de malnutriție.

Via Stamate Constantin

„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supra doctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.

Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviintă.”

Nicolae Steinhardt – Primejdia mărturisirii

Documentarul “Calvarul prizonierilor romani in Alsacia si Lorena, 1917-1918”.
Pentru cei preocupați de istorie – în speță, de istoria noastră.

https://www.facebook.com/1637064136/videos/436173267929864/
Marcela Feraru

SERGIU RUGINĂ. ÎN ATELIER. E una dintre compozițiile pe care le prețuiesc cel mai mult, fiind povestea Patriarhului meu de lumină. Așa că am scris cândva despre el: „În sufrageria sa, pe pereți, se aflau icoane vechi, bizantine. Propriile sale picturi erau încărcate de forța rafinării divinului prin ecourile lui Andrei Rubliov. Nu picta, se ruga. Nu desena, zămislea. Nu mă privea obosit, niciodată. Mă privea cu lumină. Pentru că picta cu lumină. Astfel de pictori au fost, odată. Cine-și mai amintește de ei? Unde s-au dus sanctuarele lor? Cine mai ascultă, fie și în gând, ecoul vocilor lor? Răpujneți, satul în care s‑a născut pictorul Sergiu Rugină, nu mai există nici măcar în hărți.”

Text și photo ©️ Ioan Mihai Cochinescu

Un gând pentru miile de soldați români ținuți prizonieri în Alsacia și Lorena și care au murit din cauza condițiilor grele de detenție. Reprezentanți ai Ambasadei și ai Consulatului General din Strasbourg au participat azi la ceremoniile de comemorare la Soultzmatt, în acest cimitir inaugurat acum 97 de ani de Regele Ferdinand și Regina Maria.

Text si foto de Luca Niculescu