Cronică

Bună dimineața, am spus
și salcia și-a scuturat aprobator crengile prin întuneric
mai mult le-am simțit decât le-am văzut,
silueta i se desena vag pe cer, conturată cu doar un ton mai închis decât el,
ca un desen cu cărbune pe o tablă de școală ștearsă neglijent cu un burete murdar

e-o dimineața neagră, ca toate foarte-diminețile lui noiembrie, un abur se insinuează prin curte, se ridică pe vârfuri până la marginea ferestrei, cât să arunce o privire curioasa înăuntru,

și-am ieșit hotărâtă de sub pilotă, ca si cum aș pleca undeva,

nu deschide geamul, nu deschide geamul, au strigat pielea, mâinile dezgolite și picioarele goale de pe gresie,
mâna mi s-a retras ascultatoare de pe mâner, pașii m-au petrecut până la plită,
fă cafea, a zis cineva din mintea mea
ca și cum aș pleca undeva

diminețile de dinaintea drumurilor sunt atât de frumoase, cana de cafea băută în liniștea casei și-a lumii și care gonește, cu fiecare nouă gură sorbită -fierbinte, oboseala și nisipul din ochi, iar visele de peste noapte le transformă-n realitate,
mirosul crud, mersul grăbit, înfiorat de aerul rece pe alee, motorul care începe să toarca și cântecul lui se-adaugă discret corului de cocoși matinali din cartier, apoi sunetul cauciucurilor care încep să înghită asfaltul,

m-am așezat pe canapea, ca și cum aș pleca undeva,
Raluca a deschis pe jumătate un ochi, a bătut fix de cinci ori din coadă si-a adormit la loc,
am aprins o țigară si fumul era greu, mirosea a noapte de bodegă,

m-am trezit ca si cum aș pleca undeva,
fumez “pe sec”, fără cafea și mă întorc la vise,
trebuie că au mai rămas prin pat ascunse câteva
bună dimineața, am spus, somn ușor.
și salcia și-a agitat crengile aprobator.

Oana Costea

PLOIEȘTI 1979. Pe vremea când orașele României încă mai aveau câte-un centru istoric, de valoare patrimonială. Adică, mai aveau istorie. În timp ce Europa își reabilita patrimoniul arhitectural istoric, România îl demola, nivelându-l cu buldozere, construind blocuri noi, fără pic de personalitate.

Text și foto ©️ Ioan Mihai Cochinescu

DOMNUL MIHAI ȘORA, 105. La mulți ani, dragul nostru Domn Mihai ȘORA! ❤️ Și, drept modest omagiu, o foto-compoziție pe care știu că o prețuiți și căreia i-am adăugat un portret recent, admirabil.

Domnul Mihai Șora, care împlinește azi 105 ani, este un reper rarisim al valorilor culturale, morale și spirituale actuale, pe-ntreaga planetă, nu doar în țara noastră. Este deja un bun patrimonial universal. Dar înainte de toate, este un Om extraordinar. Să-l prețuim cum se cuvine, să fim mândri că suntem contemporani cu Domnia sa!

Un frumos și valoros interviu cu Domnul Mihai Șora, azi la Radio România Cultural în Revista Literară Radio, realizată de Anca Mateescu, aici: https://www.radioromaniacultural.ro/mihai-sora-la-cota-105/

Text si photo-composition ©️ 2021 Ioan Mihai Cochinescu

Nu mai știu câți ani aveam când s-a deschis magazinul Sofia pe Dorobanți, știu că aflasem vestea, circula prin cartier șuierând ca vântul de toamna printre blocuri, ne înnebunea, ni se părea ceva foarte wow, nouă, copiilor de Bucur Obor cu năzuinte de Cocorul, maică-mea nu avea timp să mă ducă, oricât băteam eu din picioarele încălțate cu teniși chinezești, muream de ciudă, de la bloc fuseseră unii, doi frați, își luaseră hanorace șmechere, cu glugă și adidași albi, niște șepci mișto, am tot așteptat sâmbăta pentru care primisem promisiunea – un târg ordinar în urma căruia fusesem nevoită să dau inclusiv cu aspiratorul la mine în cameră, dar ziua aia n-a mai venit niciodată, pe urmă am luat totul pe cont propriu.

Am făcut un comando cu alți nefericiți pe care părinții îi condamnaseră la eternă așteptare,
l-am scuturat pe tata de niște bani, cred că vreo trei sute albastre am primit, mulți bani,
știam noi să ajungem la Perla cu tramvaiul 4, știam pentru că acolo era cinema Volga,
care mai apoi a devenit Studio Martin și era sculă că mergeam la film și stăteam la mese ca la bar,
beam și fumam, dar asta a fost mult mai târziu, atunci însă era o adevarata excursie,
am mers pe jos de la Perla pe Dorobanți până pe la jumate și acolo unde blocurile se retrăgeau și trotuarul se lățea brusc, acolo, l-am văzut, ce emoții, scria mare, cu litere roșii, S O F I A, tropăiam și nechezam ca niște mânji care ajungeau întâia oară pe islaz, am intrat grămadă în magazin, eram agitati, mirosea a nou și erau multe oglinzi, era raiul promis, fructul oprit, nu stiu ce dracu ni se parea nouă ca e,
ne-am dus care încotro, am scobit prin rafturi, am cotrobăit produs cu produs pe rastelurile cu umerașe, totuși era ceva ciudat, cu fiecare secțiune analizată mirarea noastră creștea, nu aveau hanorace de-alea, nici blugi așa cum auzisem, la raionul de încălțăminte aveau teniși și bascheți chinezești, ca la noi, la Bucur Obor, nici șepci nu erau, mi-am luat până la urmă o bluză, un fel de hanorac-pulover in trei culori, roșu, albastru și alb și cu un fermoar la gât, băieții și-au ales niște tricouri cu steagul Bulgariei pe piept,
am plecat dezamăgiți și am concluzionat noi triști, pe drumul de întoarcere, ca trebuie că am ajuns la magazin târziu, niște săptămâni prea târziu astfel că toată marfa mișto s-a vândut între timp.

După 90 am aflat întâmplator că frații pe care ii invidiam aveau, de fapt, hanoracele alea frumoase și adidașii din Germania, primiseră pachet de la o mătușa, dar nu aveau voie sa se laude cu așa ceva, așa că părinții îi dresaseră să spună pe-afară că lucrurile-s luate de la magazinul bulgaresc de pe Dorobanți,
ce țeapă ne-am luat.

Tot după 90, in locul magazinului Sofia a apărut Gepa Electrocenter, dar la vremea aia nu ne interesau televizoarele, tocam banii, cum spuneam, prin Studio Martin, prin Regie, la Why not și la biliard,
mai mergeam și la Perla, dar asta niște ani mai târziu, când cânta acolo Nelu Ploieșteanu, după epoca Șarpele Roșu.

Au năvălit toate astea peste mine in cele 10- 15 minute, cât am stat azi în coloana de mașini pe Dorobanți și am obosit călătorind în timp vreo 40 de ani, printre secvențe mai clare sau mai neclare. Dar hanoracul-pulover în trei culori, cu fermoar la gât, cumpărat într-o sâmbătă la prânz de la magazinul Sofia, mi-l amintesc perfect.
Cu restul de bani am mers la film și am avut bani de prăjituri și suc la cofetărie multe zile.

Oana Costea

Să dezosez pulpa de curcan, zic
ce mare șmecherie?

Este, frate. Aia e ditamai, alunecă, încerc să o fixez cu o mână, cu cealalta apuc hotărâtă cuțitul,
hai
du-te de-aici, Raluca,
de unde încep?
să dau pielea la o parte, no, nu e bun cuțitul ăsta, altu’,
ăsta mai mare și mai ascuțit, “good knife,
good girl”, trebuie altfel, că de jos in sus nu merge
înfig cuțitu’ și încerc să tai
ooo, iată ca am tăiat, dar
cuțitul se blochează în ceva și
pulpa aia e cilindrica, băi, nene, nu stă dracului într-un loc, vrea să se răsucească,
pleacă, Ralucaaaaa,
încerc o șmecherie, înfig cuțitul și împing, nț,
poate invers?
îl strecor pe sub piele, cu lama spre mine, trag, îmi scapă pulpa, îmi scapă efectiv printre mâini, face un salt, cade pe jos, Raluca se repede, eu mă reped, eu ajung prima, înșfac pulpa, spăl pulpa, trântesc pulpa pe fundul de lemn, Raluca se uită urât
și mi-e foame, foarte foame,
acum o atac direct,

nu e bine. Să tai totuși pielea.
Nu pot să tai pielea, zici că e șorici și mai și alunecă,
devin creativă, strecor cuțitul pe lângă os, intră până pe la jumate, apoi nu mai intră, na, ce dracu fac?
Ieși, Raluca, de sub mine, că trebuie să fiu atentă să nu te calc și nu pot să mă concentrez,
e o pulpa de curcan pe care trebuie s-o dezosez, ce mama dracului, am făcut chestii mai complicate in viața asta,
deci
ridic pielea aia ca pe o fustă și o ciopârțesc cumva, în sensul că extrag bucăți din pulpă, pe care le arunc pe rând pe grătar,
pare în regulă o vreme, miroase bine,
am reușit să scot 80 la sută din carnea de pe os, restul e misiune imposibilă, insist, bang, îmi zboară osul undeva, nu pot să-l mai găsesc,
caut eu, caută Raluca,

pe urmă din grătar începe să iasă fum,
valuri de fum și carnea aia nu e gata,
între timp sunt eficientă, mă apuc să toc niște varză
(cum dracu reușesc oamenii s-o taie subțirica, elegantă, fidea? E o artă, jur, mie-mi ies bucati maaari și tari)
ma înec de la fum, Raluca se îneacă si ea, tușește, dar dă fericita din coadă, gen bravo, mama, ai reușit,
în bucătărie e ceață, în toată casa e ceață,
deschid toate geamurile,

În fine, mănânc în frig niște bucăți de curcan cam crude cu niște cotoare de varză cu sare și lămâie
Am înghețat, dar măcar nu-mi mai e foame.
Încă e fum și Raluca a găsit osul, futui.

(Oana Costea)

Stiti de ce se spune….Pazvante Chioru = La 25 septembrie 1806 bandele de cârjalari ale turcului Pasvan-Oglu au trecut Dunarea la Calafat si au pradat Craiova; acest eveniment a ramas in amintirea poporului drept vremea lui Pazvan-Chioru.Osman Pazvantoglu, cel care a rămas în folclorul romanesc prin expresia “vremea lui Pazvante Chiorul”, a fost, de fapt, un paşă rebel care a sfidat puterea sultanului, creînd, în Balcani, un paşalac independent, cu capitala la Vidin. Şi-a pierdut ochiul într-o luptă cu Iancu Jianu şi de aici i s-a tras şi porecla. A murit în 1809, ucis, se pare, tot de Iancu Jianu care, într-o incursiune peste Dunare, a atacat cu haiducii lui Vidinul şi Plevna, pe care le-a incendiat. După alte surse, Pazvante Chiorul ar fi murit în 1807, otrăvit de medicul său. A fost evocat de Dinu Cocea în filmele “Răpirea fecioarelor” şi “Răzbunarea haiducilor”. Oglu, în turceşte înseamnă fiu, deci Pazvant-oglu s-ar traduce prin Fiul lui Pazvante.Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti. De fapt, indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat pasalic independent, cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie. Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin, razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol XIX.

Baiatul din Balcani.
Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele vremuri. Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti. Astfel, se pare ca bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!

Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang.

Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului. Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, smecherie, talharie.
Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromâna, Rigas Feraios. Atras de frumusetea domnitelor românce de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit românii, este respins de o asa numita jupânita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de sete de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie românca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.

Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.

Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani, pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca, daca va fi pus aga, va dubla peschesul trimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai putea fi oprit. In nebunia sa creeaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza. In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein Kucuk. In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante.

Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte. In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.

Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Românesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului de ura antiotomana printre români, precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Româneasca. In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova. Din cele circa 7.000 de case de la acea vreme, doar 300 scapa de incendiu. Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul. Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti, care restabilesc ordinea.

Mort de mana Jianului?
Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Conform unor surse apocrife (parţial plauzibile) într-un episod remarcabil de istorie, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu ar fi reuşit sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc si erou national Iancu Jianu ar fi organizat o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari, a ajuns sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Insetat de razbunare, Jianu i-ar fi scos un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta s-ar fi ales cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de haiducul-boier, el a fost salvat in ultima instanta de garda sa personala. Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor , Jianu ar fi strigat: “Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!”CRAIOVA PE VREMEA LUI PAZVANTE CHIORU (1790-1809)

Potrivit documentelor vremii şi tradiţiei orale, aceasta a fost cea mai grea perioadă din istoria oraşului. “Pe vremea lui Pazvante Chioru” – o expresie care a străbătut veacurile şi a depăşit graniţele Olteniei – Craiova a fost lovită într-o perioadă relativ scurtă de timp, de o serie de nenorociri care au perturbat serios viaţa urbei.

1790 – cutremur. Întîi, oraşul a suferit importante pagube în urma cutremurului din 1790, multe case şi biserici căzînd atunci şi trebuind refăcute.

1795 – epidemia de ciumă. Apoi a venit o puternică epidemie de ciumă care a făcut, potrivit documentelor Băniei, aproape o mie de morţi.

1796 – Marele incendiu. În ianuarie 1796 a avut loc cel mai devastator incendiu din istoria oraşului. Incendiul a izbucnit din cauza panicii populaţiei, se ardeau, în grabă, mormanele de victime ale ciumei. Doar centrul şi aria locuită de marii boieri au scăpat, datorită grădinilor boiereşti din jur. Incendiul a mistuit complet mahalalele şi majoritatea atelierelor meşteşugarilor.

1799, 1800 – Atacurile pazvangiilor. În 1799 un grup de pazvangii a intrat, fără de veste, în oraş. Turcii s-au limitat la jefuirea prăvăliilor şi negustorilor din Piaţa Veche şi a cîtorva case boiereşti de la periferie dar suficient ca oraşul să fie cuprins de panică. Turcii au revenit în 1800 dar, de această dată, craiovenii i-au întîmpinat cu armele în mîini. Pazvangii au atacat, din nou, partea comercială dar au întîmpinat rezistenţă. Pulberăria oraşului a sărit în aer, declanşînd un incendiu de proporţii, care a distrus toată partea comercială a oraşului. Pravăliile, magaziile, depozitele de mărfuri şi atelierele au fost făcute scrum. Se spune că fumul şi mirosul greu de la tăbăcăriile în flăcări făcea aerul de nerespirat, turcii nu s-au ales cu nimic, iar craiovenii cu mare pagubă.

1801 – Răscoala mahalalelor. Mulţi au rămas fără o pîine în urma pieirii atelierelor de tot felul, arse iar agenţii lui Samurcaş, un grec pus de vodă, caimacan, nu ţineau cont de starea în care ajunseseră ţăranii de pe moşia Craiovei şi puneau oamenii pe cărbuni aprinşi, ca să-i silească să dea visteriei tot ce aveau. Banul Radu Golescu era tot timpul plecat, la Paris sau la Bucureşti. Aproximativ 3.000 de ţărani şi săraci, înarmaţi cu tot ce aveau la îndemînă, s-au răsculat după ce oamenii lui Samurcaş au biciuit nişte copii. Samurcaş a fugit şi s-a întors doar după cîteva luni, trimis de domn, dar puterile lui erau limitate de aceasta dată şi fusese numit un ban al Craiovei în persoana lui Nicolae Brîncoveanu… o revenire scurtă, în vremi de grea restrişte a falnicei institutţii medievale..

1802 – Nicolae Brîncoveanu se remarcă apărînd oraşul şi alungînd turcii. Pazvangii au încercat să prade din nou oraşul, dar sînt respinşi. În fruntea pandurilor s-a aflat, de data asta – tînărul sluger al lui Glogoveanu, Tudor Vladimirescu, care culege aclamaţiile tuturor pentru vitejia sa, devenind astfel cunoscut, pentru prima dată.

1808. Profitînd de lipsa pandurilor din oraş, turcii ocupă oraşul pentru cîteva ore. De data aceasta, nu au fost incendii sau jafuri, turcii au luat în robie 50-60 de persoane, în marea lor majoritate fete pentru haremurile paşei din Vidin.

1809. Campania haiducilor la sud de Dunăre, uciderea lui Pazvant Oglu. Oraşul se află la picioarele lui Iancu Jianu,. Potrivit tradiţiei populare, cîntecul: “M-a făcut muica oltean” a fost compus atunci, în seara victoriei, pentru Iancu Jianu, de lăutarul Niţă Băloi din Işalniţa. Din porunca lui vodă, în 1802, acestuia îi fuseseră tăiate degetele de la mîna dreaptă ca să nu mai răscoale norodul prin cîntecele sale. Dar el a continuat să cînte.
Cu toate încercările prin care a trecut oraşul, creşterea demografică a Craiovei era evidentă, numărul de locuitori crescînd şi datorită numeroşilor ţărani care se refugiaseră în Craiova, de teama turcilor. Astfel, o statistică, datînd din 1808, subliniază că, în ciuda stării de război, Craiova este al doilea oraş al ţării, dispunînd de 10.000 -15.000 de locuitori.

Fermecător Bari,
cu adesea aer spaniolesc
de mai multe ori,
pe mai multe străzi am avut sentimentul ca-s intr-un oraș din Andaluzia,
31 de grade intr-o zi de sfârșit de septembrie și vânt să te ia pe sus pe lungomare,
pastel și clădiri impozante, arhitecturi și influențe armonios amestecate
crem cald de marmură rece și roșu venețian, mult travertin
centro storico și centro antico, două lumi separate de elegantul corso Vittorio Emanuele II,
in centrul istoric spațiile sunt generoase, străzile largi și clădirile elegante, 500 de metri mai spre mare intri intr-un labirint de străduțe și passo carabille, locuințele se deschid direct in strada și din balcoane atârnă rufe cu miros puternic de balsam,
se amestecă in miros sărat de Adriatică și mancare cu usturoi și miros greu de ziduri mereu umede cu unde de parfumuri grele sau fresh și tutun aromat de pipă,
clădirile sunt strălucitoare in lumina soarelui și devin sumbre sub razele lunii,
de-a lungul vremii,
romanii au transformat așezarea intr-un port maritim bogat unde acostau duzine de corabii cu vinuri si cereale,
bizantinii au dezvoltat comerțul, apoi normanzii au completat orașul din punct de vedere arhitectonic, cu biserici, piete si palate.

Excelent vinul casei roșu, la carafă și mulți, mulți oameni cu câini peste tot, pe străzi, la shopping și la terase

Bari are atmosferă de vacanță și intr-o banală zi de miercuri sau joi, are gust de granita limone cu un strop de ghimbir, are lene plăcută de amiază, când îți târăști picioarele pe sub soarele obraznic și hainele devin grele și-are, pe seară, vânt dinspre mare cu gust de sare și de departe
și e nevoie de-un hanorac.
De emotie, m-am agitat am vărsat prima carafă cu vin pe masă, pe jos, pe blugi,
pe urmă m-am bucurat mai discret și m-am îmbătat moderat.

(Oana Costea)

Azi noapte am visat că eram in Roma, dar Roma era antică,
aveam sandale maro din piele, cu șnururi legate pe picior și o rochie albă, lungă
cam lungă, că tot călcam pe ea când urcam pe străzile in pantă, ca la Pompei,
dar mărginite de palmieri, ca la Bari
era cald, dar adia vântul și cerul era foarte albastru, nastro azzuro, pictat cu nori alb-gri,
ca in ziua in care am fost la Alberobero și vedeam orașul prăvălit intr-o vale, ca la Matera,
mai sus, pe deal, pinii mediteraneeni – nu-mi place deloc că li se spune “Coconari”, nu li se potriveste – aruncau umbre rotunde pe pământul brun roșcat
și de undeva se-auzea muzică lălăită, italienească, desigur,
și desigur că e o trattoria pe-aici, am zis in vis
o sa stau puțin la o masă la umbră, să beau apă rece
mai bine o granita, că
dacă beau apă o să vreau să fac pipi si n-am unde,
și un capucino, certo
am râs, tot in vis, că mi-am amintit cum se minunează ospătarii italieni când ii rog sa-mi aduca întâi cafeaua, ÎNAINTE de masă, ce sacrilegiu,
pe strada pe care am cotit brusc nu era nicio tratorria, era în schimb umbră și vântul sufla deodata prea tare, se auzeau înfundat tunete și s-au adunat norii
vieni qui,
a zis cineva și era bătrânul de pe vaporul cu care am mers in Amalfi,
da-o dracului de treabă, ce caută ăsta aici, că e din alta zi
și mi-a dat eșarfa mea șal, să mi-o pun pe umeri,
atunci mi-am dat seama că, de fapt,
sunt la Napoli
și m-am trezit, mi-era foarte frig.
Că adormisem cu geamul deschis, la mine in pat, la Magurele.
M-am impachetat cu pilota și
înainte să adorm la loc
am realizat că, de fapt,
n-am visat.
Toate lucrurile astea chiar s-au intamplat,
zilele trecute. Astea si multe altele.
Doar ca la Roma am avut rochia vernil. La Pompei, pe cea roz. La Alberobero rosie, la Matera eram pe verde violent. La Paestum am fost pe gri, la Napoli nu stiu de ce nu apar in poze, deci nu mai stiu cu ce eram îmbrăcată. La plaja aveam rochia cu gluga.
Cu cea alba am fost la Positano. Și cu adidași, nu cu sandale. Sandalele n-ar fi făcut față.

(Oana Costea)

Cum are loc această ivire pentru cel aflat în siguranţa maternă a patriei fiinţei? Pentru el jucării sunt cuvintele. În temeiul lor el este ocrotit de mamă, în vreme ce firea e-atât de înceată (Desfacerea XIII) încât se poate întreba, pe îndelete şi cu luciditatea întinsă ca pe sârmă, unde te îndrepţi, Fiu al/ Omului pe dealul acela/ ca o căpăţână? (Idem). În fapt ivirea timpului, în timpul jocului cu cuvinte, implică simultan sesizarea vitezei de acţiune a morţii. Viteza, pentru cel care joacă cuvintele pe degete, este viteză de gândire, încât ochii au pornit înainte urmaţi de un suflet asemănător (Cimitirul de maşini). Viteza devine astfel o concesie făcută vitezei pe-trecute la joacă, pe gânditelea şi pe provocatelea, reversibilitatea lumii. Cuvintele ating înţelesul numai prin viteza cu care se unesc sau trec unele pe lângă altele, astfel timpul cade vertical iar despărţirea este fără întâlnire (O citire de roman. În cafenea). Luciditatea şi înţelesul devin dureroase. Irecuperabilele mici greutăţi ale vieţii (Idem) devin inumane pentru cel care poate transcende orice scamatorie cu cuvinte, numai cuvintele nu. Decât în poem. Pe de altă parte, luciditatea morţii aşează cuvintele în lucruri şi lucrurile în lume, în vederea umplerii existenţei (Hermes III).

Viteza de gândire şi luciditatea fac să se rotească simultan una în jurul celeilalte, existenţa şi percepţia morţii. Luciditatea însăşi, poate şi viteza de gândire adăugată lucidităţii de a cuprinde lumea, fixează suspiciunea, în sensul că o descrie până la ultima consecinţă. Acţiunea rapidă şi lucidă a suspiciunii înainte să fie surpată de un mire mai frumos/poate ca Iisus Hristos (s.m.) (A cincea primăvară). Şi totuşi ce este existenţa poetică şi viaţa poetului câtă vreme viteza de gândire şi luciditatea ar putea să le confunde întru descrierea amănunţită a vieţii şi a morţii?

4. Ascultându-l pe Ion Stratan am crezut întotdeauna că viaţa lui este cuprinsă de cuvinte, în ordinea arborescentă şi extrasenzorială a deplinului ce prmite subit înţelegerea. Cu aceste concomitenţe şi succesiuni, ca şi cu oamenii, Ion Stratan era uneori prevenitor până la ipocrizie şi grijuliu până la detaşare. Ca şi cum ar fi ştiut că înterlocutorul trebuie să înţeleagă, dar înţelegerea n-a avut loc încă, se oprea. Era momentul de graţie dedicat celuilalt, când inventa pe loc forma cea mai accesibilă. Între prieteni însă, firescul politeţii însemna abundenţa înţelesurior din cuvinte printr-o neînfrânare a rânduirii şi tălmăcirii în profunzime sau de toată distracţia, a limbii româneşti. Cuvânt cu cuvânt.

De aceea existenţa poetică a lui Ion Stratan vizează claritatea prin înţelesuri abundente ale acestei lumi ce nu poate fi văzută decât de un ochi cu o fiinţă în frunte (A treia vară ). O existenţă formată numai din idei vizibile cu un astfel de ochi, albină a invizibilului (Rilke) sau un ochi prea mult (Holderlin), al suferiţei pentru formă. Vorbim despre o sumă de idei vizibile ce măreşte însăşi viteza vieţii (Ion Stratan). În timp ce vorbea, Ion Stratan, intra într-o stare de vibraţie şi de opozitivitate cu lumea, adică vorbele lui se împlineau în măsura în care răul confuziei ce adăposteşte ignoranţa poate fi clarificat prin ironie sau limpezire ironică a răului, fără a ajunge neapărat la iubire, dar vizând existenţa verbală a poetului, ca o vibraţie vitală a persoanei sale între viaţă şi moarte.

Aceste idei însumate, greu de surprins tocmai din pricina rezonanţei ce putea capta pe oricine puteau fi văzute în realitate numai de ochiul cu fiinţa în frunte sau, bunăoară, de ochiul excedentar al lui Oedip. Ce este acest ochi evocat în poezie de Ion Stratan? Nu este neapărat ochiul cu care poetul descrie în viteză etica sau estetica “crohmălnicenească” a lui Mircea Cărtărescu, definiţia poeziei, alergia la sublim contrazisă de Nichita Stănescu sau literatura română, este vorba despre ochiul său înfruntat existenţial. Este vorba despre definiţia conceptuală, poate ironică, a limitării de viteză prin care lumea încorsetează vibraţia vitală a poetului între viaţă şi moarte, supunându-i sufletul şi-aşa străin pe acest pământ, unei lentori morbide, surclasată pur şi simplu de conştienţa înţelesului. Limitat în acest fel, poetul recurge la transportarea prezentului în carele de foc epuizante ale propriilor nervuri excedate de o luciditate mult mai arborescentă. Astfel asigură el, oricărei metafore, viteza luminii în cuvinte, plutesc printre arbori ca printre nervii altei gândiri/poate ochiul meu care luminează s-a oprit (…) în copacul cunoaşterii care trebuie tradus într-o limbă (Hermes). Asta înseamnă a te desprinde plutind cu viteza luminii, a rămâne în lume transportat, respectiv metaforizat, iubindu-ţi departele, şi-atunci cuvintele sunt efectul vitezei de gândire şi al lucidităţii. Exclusiv? Sau însăşi luciditatea se defineşte ca o existenţă definită la rându-i ca o sumă a celor văzute cu ochiul? Dacă ar fi aşa atunci determinarea ivirii timpului trebuie să aibă loc în condiţiile materiale ale eternităţii celei vii, privilegiate temporal, adică atemporală.

Să nu uităm că această siguranţă eternală, adică eternă şi maternă simultan, este iniţiată în limitele lumii vizibile chiar dacă dintr-o privire a ochiului cu fiinţa în frunte. Dar siguranţa însăşi şi orice asigurare venită din lumea aceasta, poate atenta la eternitatea sine die a Cuvântului.

Deci cuvintele pot iniţia, la rândul lor, mistere. Dincolo de ceea ce vede ochiul cu fiinţa în frunte.

5. Ne confruntăm astfel cu ceea ce pare că am evitat: sinuciderea lui Ion Stratan, vizibila lui sinucidere ce poate fi supusă la rândul ei rigorilor cristalinului acestui fel de ochi înfruntat de fiinţă. Sinuciderea ar apărea atunci ca o manifestare a unei astfel de priviri asupra lumii.

A ne apleca asupra legăturii dintre Ion Stratan şi sinuciderea sa înseamnă a vedea lumea cu ochiul evocat de el. Viaţa lui poetică nu implică în niciun fel sinuciderea. Poezia în sine ar fi atunci definibilă şi am spune că văzută cu ochiul lui Ion Stratan însumează în această vedere limitele lumii prin care cuvintele pot descrie şi aceste limite şi, evident, lumea.

Dar trepidaţia vitală de care am vorbit, freamătul ubicuu dintre viaţă şi moarte, mai are sens dacă sinuciderea este o directivă exclusivistă a lecturii? Cuvântul se destructurează în acest chip. Problema e că s-ar atenua un freamăt care nu ţine de Univers. Sinuciderea indefinibilă, la fel şi poezia, taine întunecate.

Poate sinuciderea poetului rămâne datoare vederilor ochiului său de poet cu fiinţa în frunte şi atunci sinuciderea nu este decât un fapt pe care să nu-l judecăm, în funcţie de care să nu judecăm mai mult o ştiinţă fulgerătoare prin care se poate risipi lucid viaţa. Ştiinţa cuvintelor culminează cu suma ideilor vizibile, în sensul în care prevede inclusiv sinuciderea. Uciderea de sine, probabil, proiectează şi o pregătire a acestei totalităţi de idei vizibile, în vederea adăugării la aceasta, cu viteză şi luciditate, a ştiinţei despre lume. Sinuciderea este. Moartea însă vizează judecata. În viaţa sa poetică sinuciderea poetului adună şi însumează viziunile despre lume cu o atât de mare viteză şi cu o aşa luciditate încât sinuciderea este un fapt al eu-lui adunat lumii, un fapt nedefinit dar care surprinde lumea şi asta pentru că urmează să se alăture celor definibile dar amânate cu precizia poetică a discursului despre lume.

Viaţa poetului, sinuciderea lui sunt chipul truditor al ochiului cu fiinţa în frunte.

A vedea poetic este exigenţa minimă cu care trebuie privită sinuciderea poetului care adună ştiinţa despre lume, o depozitează, o fixează şi stăruie asupra ei, nesmintit şi suspicios. Dacă suntem susceptibili, dacă putem fi bănuiţi, dacă răspundem bănuielilor, dacă suntem previzibili? Iată că poetul sfărâmă suspiciunea lui şi crede, în lipsă, că avem un ochi despre care el vorbeşte, cu care vom privi această absenţă. Putem răspunde acestui fel al lui de credinţă năpraznică, lucidă, obscură, imperceptibilă?  (Sfârşit)

Notă: citatele din Ion Stratan aparţin volumului Celebra specie umană, ed. Helicon, 1999.

(Florin MANOLE – actualitateaprahoveana.ro)

Irezistibil
este mirosul de pâine proaspătă, caldă,
pâine de-aia cu coaja mai groasă și rumenită bine
și zgomotul,
crachhh, când rupi un colț generos și muști cu poftă din el.
Mirosul de pâine caldă mi-e organic legat de copilarie, căci la parterul blocului aveam
PÂINE.
Erau, pe rând, PÂINE, COFETĂRIE, TUTUNGERIE, RESTAURANT și aprovizionarea se făcea prin spate, unde ne jucam noi,
eram primii care fugeam la coadă când la “cofe” băgau Pepsi, banane, portocale sau mandarine, bomboane cubaneze sau ciocolată chinezească, niște cutii pătrate cu ciocolățele multe, învelite in poleiala aurie și așezate pe trei straturi.
Mașina de lapte venea seara, târziu – un camion mare, lung – și intra încet, cu spatele pe alee,
ii spuneam “căldurica”
vine călduricaaa, striga cineva
și noi toți, copii tâmpiți, veneam in fugă de pe unde eram si îl însoțeam mergând pe lângă el, în dreptul țevii de eșapament, pe unde ieșeau la greu gaze și caldură. Ne fascina.

“Căldurica” lăsa la ușa din spate a magazinului, afară, sub cerul liber, stive de navete de metal cu sticlele de un litru de lapte și altele, mai late, cu borcane de iaurt.
Nu le fura nimeni.
Doar noi ne duceam și ne serveam cu câteva borcane de iaurt proaspăt, pe care însă nu-l mâncam.
Aveam un plan.
În bloc, între etaje, alternau ghenele de gunoi cu spațiile pentru panourile electrice generale ale apartamentelor. Niște cămăruțe de 1/1. “Electricele” erau in general încuiate, dar noi reușisem să găsim o cheie potrivita și ne făcusem depozit securizat la scara A, între etajele 3 și 4. Era locul nostru secret, unde păstram tot felul de chestii.
Acolo duceam iaurtul.
Pentru că a doua zi dimineața avea să fie festin.

Mașina de pâine venea pe la 9, 10. Cât baietii descărcău lăzile de plastic pline cu franzele rumenite, mirosul ne amețea. Se făcea coadă repede și a mai mare panică a tuturor era “să nu se termine pâinea”, căci mulți își umpleau brațele. Încă nu venise vremea raționalizării.
Dar la PÂINE nu stăteam la coadă, că aveam pile.
Eram prietenă cu Antonel, fiul vânzătoarei, un băiat istet și cam timid, mai mic cu vreun an decât mine.
Maica sa nu avea cu cine sa-l lase acasă și -atunci fie in vacante, fie după ore, in timpul școlii, Antonel copilărea in depozitul cu navete.
Pentru ca era străin și cam timorat, baietii din gasca l-au cam chinuit la început, așa că l-am luat sub aripa mea protectoare. Cu timpul, gasca îl acceptase, dar maica-sa îmi rămăsese recunoascatoare că “l-am integrat”.
Așa că primeam pâine prin spate. Moca.
Asteptam doar să plece camionul, intram in depozit și îmi luam tainul,
Țineam la piept franzele aurii și fierbinți, ca să nu-mi frigă palme și fugeam cu ele până la scara blocului, recuperam iaurtul de aseară din boxă și ne refugiam
6, 7, uneori 10 copii
pe iarbă, in grădina blocului, sub cireșul sălbatic, cel care primăvara exploda in superbe flori roz,
și luam micul dejun.
Pâine caldă cu iaurt. Așa arăta pe-atunci fericirea.
Câteodată așa arată și-acum.
Plus un praf de sare.

(Oana Costea)

Gândurile despre poetul ploieştean Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955 – m. 19 oct. 2005) şi despre sinuciderea lui sunt incomode şi neclare chiar şi atunci sau poate mai ales atunci când suntem îndemnaţi să-i citim scrierile neapărat în nota gestului său final şi tragic. În fapt, aceste consideraţii au în vedere poetul, mai precis, poeziile sale. Aceste poezii sunt astăzi destinul poetului Ion Stratan. Cuvintele scrise de el vor rămâne sau vor fi date uitării. Moartea şi viaţa asta/ moarte înceată („Moarte înceată”, din volumul „Spălarea Apei”, Editura Eminescu) sunt cuvinte prin care unora li se relevă natura surprinzătoare, mereu, a premoniţiei. Astfel, actul sinuciderii devine detaşat şi observabil ca precizare a vieţii poetului sau neant ce împiedică prin el însuşi inclusiv mirarea.

Are Moarte înceată, de pildă, în vedere sinuciderea poetului? Este acesta un poem premonitoriu? Sau poate acest poem dă seama pentru sinucidere în general?

Poetul, fireşte, în gândirea lui atotcuprinzătoare despre cer şi pământ, în măsura în care se înalţă smerindu-se, lucrător al cuvântului în faţa adevărului fiind, prevede inclusiv această problemă. Dar maniera artistului ca aplecare asupra omenescului vizează moartea însăşi, după cum experimentează şi trăieşte pentru a tăinui şi pentru a expune propria viaţă. Cu alte cuvinte, chiar şi atunci când scrie despre moarte poetul poate avea intuiţia, premoniţia şi trăirea morţii, mai cu seamă a propriei sale morţi.

Sinuciderea, văzută comun sau predictibilă şi premonitorie, ce fel de consecinţe are asupra destinului, mai cu seamă dacă e vorba de un poet? Şi orice fel de caracter ar avea nu este sinuciderea acelaşi act indefinibil, aceeaşi grijă şi provocare a filosofiei, a credinţei şi a conştiinţei, şi astfel, poate de prea multe ori, considerată o soluţie? De aceea, probabil, poetul şi poezia evocând moartea şi alegând sinuciderea adâncesc şi mai mult paradoxul propriei vieţi. Şi poate tocmai de aceea devenim mai atenţi atunci când un poet şi nu un altfel de om alege să se sinucidă.

Aşa încât, prin ascunsul ei şi a morţii însăşi, sinuciderea poetului şi provocarea noastră la adresa acestui act iniţiază păreri. Unele inevitabile, cum ar fi aceea că sinuciderea este un act de libertate al vieţii şi operei artistului.
Sau poate vorbim aici despre o prefigurare a morţii obiective a artei în care lumea ar fi/să scrijelim tăcere (s.a) („Grădina Icoanei”).

2.

Poate fi explicată, printr-un gest tragic, moartea obiectivă a poeziei? Întrebarea pusă aici invocă o cronologie a incertitudinii prin însăşi incertutudinea sinuciderii, câtă vreme moartea poeziei prin sinuciderea creatorului este fie împlinită deja, fie aşteaptă împlinirea într-un viitor de asemenea incert. Ce vrea să spună această speculaţie, hazardată în aceeaşi măsură în care este şi vehiculată, cel puţin de la Hegel încoace, este că, oricum ar sta lucrurile, dificultatea de a pătrunde sensul sinuciderii prevede inclusiv hazardul premoniţiilor regăsite în scris.

Sinuciderea este un act răscolitor. Sinuciderea este un act secret şi implică eforturi considerabile pentru a fi evitat sau ignorat. Şi de aceea inclusiv determinarea particularităţii unei sinucideri poate fi dificilă, dacă nu de-a dreptul imposibilă. În orice abordare legată de sinucidere, cuvintele intră într-un anume derapaj, cu atât mai mult cu cât, revenind la Ion Stratan, nu avem nicio certitudine asupra premoniţiei morţii sale, câtă vreme moartea în sine este tratată de poet cu aceeaşi cădere artistică cu care se apropie de omenesc (Vezi poemul Kamenată, „Celebra specie umană”, editura Helion). Sinuciderea, chiar tratată artistic, nu rămâne oare în aceeaşi indeterminare a morţii, pe care arta, ea însăşi supusă unei sumbre predestinaţii, nu poate avea decât cel mult pretenţia s-o amintească?

Dacă totuşi credem că unele poezii ale lui Ion Stratan nu sunt decât o premoniţie, iar poetul reprezintă nelămurirea pe care orice sinucidere o provoacă, nu înseamnă că în scrierile lui găsim mai curând claritatea artistică practicată de poet la limita incertitudinii?
Putem oare să ne lămurim asupra acestei clarificări la limita incertitudinii sub care ni se relevă sinuciderea poetului?
Dacă excludem dimensiunea creştină supusă doar legii prin care poetul şi-a primit botezul, atunci putem considera demersul nostru ca o privire asupra claritatăţii unui înţeles asupra lumii ca rezultat al vieţii şi operei poetului şi nu neapărat al unei premoniţii.
Care este specificul acestei clarităţii sau limpezimi a privirii poetului practicată de el până la sinucidere?

3.

Ion Stratan s-a dedicat cu toată fiinţa lui eternei îndreptări a cuvintelor către ele însele. În fapt e vorba despre a avea cuvintele mereu pregătite în vederea neobişnuitului şi a surprizei pe care poetul şi cei din jurul său le exersau atingând, în realitate, anumite grade de conştienţă asupra vorbirii şi a limbii. Debordând întotdeauna, această acţiune lingvistică inevitabil lua forma unui joc ce descria prin irepetabile şi nenumărabile combinaţii lumea însăşi, cu o precizie înfricoşătoare şi tentantă pentru că putea să creeze dependenţă de libertatea, irespirabilă uneori, a aerului înălţimilor subtilităţilor de limbă a căror spontaneitate frizează creaţia din nimic ori insistenta, până la epuizare a subiectului şi a lumii, oglindire de sine (Hermes). Jocul cu cuvintele surprinde mai ales atunci când spiritul este perfect igienizat de o cultură asimilată stratosferic ce poate descrie razant tristeţea laxă a lumii şi a traiului în cetate, prefăcutul tău interes ori patriotismul irecuperabil, în ansamblu, celebritatea speciei omeneşti. Dar jocul rostogoleşte timpul şi temeri ascunse ajung filigran iar inima o Grecie zdrenţuită într-o mare de sânge (Implozia), în vreme ce poetul singur constată că a dat prea mult Cezarului (In hoc signo vinces).

Cred că aşa începe luciditatea sau gândul clar al sinuciderii nu neapărat prezis ci mereu clar, pe viu, şi nu într-un gest neanunţat, inexistent şi totuşi succesiv, de care vom afla. Dar jocul întru şi din cuvintele limbii materne reclamă o siguranţă perfectă, până la tăcerea pe care poetul vrea s-o impună poeziei, cu care tot după bunul său plac, asigurat deja, nu mai vrea să se joace. Nici cu cuvintele şi nici cu literele poeziei, chiar dacă micile litere “o” îi transformă plămânii în aripi.

Pentru că el, poetul, vrea să se ştie într-o deplină siguranţă în lume, la fel de maternă ca limba, dar pe care nu o poate primi decât de la buna lui mamă. Lângă mama sa el află prezentul din urmă, mereu recuperat pentru joc, poate şi pentru alint, altfel n-ar putea spune, el, un jucător, cu atâta seninătate, şi uite-mă pe mine, prin care trece timpul de la origini până în/prezent (A patra toamnă). Chiar titlul acestui poem sugerează clarificarea prin succesiune, începutul limpezimii impus de agravarea jocului cu cuvinte pe care numai poezia se mai încumetă să-l fixeze. Lumii reale îi scapă acest joc atunci când este cuprinsă, sub forma ivirii timpului, ca un ţipăt de copil în craniul unei case (Legenda zilei).

Aşadar jocul tăinuieşte această ivire. Faptul, de cele mai multe ori, este ignorat. Cei mai atenţi, cu de la sine putere atenţi în realitate, ignoră jocul însuşi. Apoi constată sec mişcarea acelor de ceasornic. Jucătorul cu cuvinte este mai încorsetat în luciditatea lui şi de aceea mai greu de descris, pentru că el este cititorul şi deţinătorul de cuvinte. Iar moartea e un calambur din care înţelesul, sinuciderea şi timpul se pot ivi. (continuare şi sfârşit în numarul viitor)

(Florin MANOLE – actualitateaprahoveana.ro)

FRATELE BUNICULUI MEU…..!

– “Celebrarea cununiei religioase dintre comerciantul Traian Bivol și domnișoara Norica Enaru a avut loc pe 13 iunie 1943 la biserica Sf. Nicolae – Târg din Câmpulung. Felicitările s-au primit la casa ginerelui din str. Regele Mihai nr. 31.
Nuni au fost Anton Negulici și Aurica Calangiu.

Fond personal Georgeta Bivol”

– “Domeniul Muscel”

Via Câmpulung Muscel – Prima Capitală a României

Fotografia asta are, cred, vreo cincisprezece(!) ani. Aveam zece minute de interviu cu el în direct, abia ieșise “Pere Goriot” în coproducție cu TVR. Și așteptând să se facă ora, m-am apucat să îi fac conversație. Îmi răspundea cu “da” sau “nu”, eventual nu îmi răspundea deloc. Am înghețat. Nu vă puteți imagina cât de lungi sunt zece minute când faci conversație singur!…

Cu un minut înainte să intram în studio scoate o cutiuță din buzunar și își pune aparataul auditiv în ureche. Îmi spune: «mă scuzați, sunt cam surd și n-am auzit nimic din ce mi-ați spus». Am crezut că mor pe loc.
A vorbit fără intrerupere în cele zece min care s-au facut cincisprezece… și nu reușeam să îl oprim. Da, în studioul de la București era și Mona Muscă, încă ministru al Culturii… În studioul de la Paris, doar eu și acest minunat Charles Aznavour.

(Marcela Feraru, Paris)

Părintele Arsenie Papacioc în tinerețe

A fost închis în perioada 1958-1964 la Aiud, fiindcă făcuse parte din Gruparea creștin ortodoxă “Rugul Aprins”, condusă de poetul Vasile Voiculescu.

,,Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: Noi înfruntăm pe atei la ei acasă. Este un far al lui Hristos.”

(Ioan Ianolide)

„Cele mai fericite două lucruri care i se pot întâmpla unui pictor contemporan sunt: primo, să fie spaniol și secundo, să se numească Dali“.

Cine ar fi putut spune asta, decât însuși Salvador Dali?! Tot el adăuga:

„Dacă, Doamne ferește, o să mor vreodată, mă tem că o sa fie din exces de modestie!“

De genialul, provocatorul, șocantul Salvador Dali (n. 11 mai 1904 – d. 24 ianuarie 1989), suntem legați, ca români, printre alte multe, diferite aspecte de natură estetică, artistică sau filosofică, prin două – le voi numi evenimente, pe cât de surprinzătoare, pe atât de pline de tâlcuri savurate acum, cu cel puțin un grad în plus de libertate și relaxare.

PRIMO

La 28 martie 1974, Nicolae Ceauşescu devenea, prin învestitură în funcție, primul preşedinte al Republicii Socialiste România. Și-a dorit ca întronarea să-i fie făcută pe măsura evenimentului: cu un sceptru regal!, o copie făcută după cel al lui Ferdinand I Întregitorul, pe care a ordonat să se înlocuiască însemnele originale cu cele ale partidului comunist.

Astfel că, la acea dată, în cadrul unei ședințe solemne a Marii Adunări Naționale, cel mai matur membru al acesteia, Ștefan Voitec, îi oferă dictatorului însemnele puterii: eșarfa tricoloră și sceptrul.

Poza avea să facă înconjurul lumii.

A fost o ocazie rarissimă și demnă de atenția și demonul artistic al lui Dali. El i-a trimis următoarea telegramă:

„Am apreciat profund demersul dumneavoastra istoric de instaurare a sceptrului prezidențial.

Demnă de o pictură suprarealistă este scena în care, la București, acoliții pendulau într-o dilemă de nedescris. Unii, intuind ironia, vizibilă, de altfel, și din cosmos, își exprimau dubiul bătăii de joc la adresa tovarășului, iar alții, în replică, exprimându-și copleșitoarea temere a unui posibil, dar inimaginabil afront – dacă telegrama e sinceră și el, tovarășul, află că n-am publicat-o?!

Să ți-l imaginezi pe Dali răsucindu-și mustățile strâmbate de râs atunci când telegrama primită de Nicolae Ceaușescu era, în sfârșit, publicată pe prima pagină a ziarului ”Scânteia”, din 4 aprilie 1974, este un fineț savuros la îndemâna oricui.

SECUNDO

Ține doar de o ordine aleatorie într-o listă imaginată ad-hoc și nu are legătură cu vreo lipsă de respect sau desconsiderație ce ar putea să decurgă din primul punct.

Dimpotrivă. Artistul spaniol iubea România. Se număra printre personalitățile care se bucurau de îngrijirile Anei Aslan și tratamentele acesteia de la Institutul de Geriatrie și Gerontologie din București.

Cel mai spectaculos, însă, rămâne felul în care clama că este un român de-al nostru, pentru motivul istoric potrivit căruia marele Traian, din care se trăgea poporul daco-roman, se născuse, ca și el, în Spania.

Despre toate acestea avem mărturii fascinante ale criticului şi istoricului de artă Radu Varia, care i-a fost un drag și foarte apropiat prieten.

”Prietenul meu Varia nu m-a învăţat limba română, dar o înţeleg şi aşa foarte bine, pentru că e apropiată de limba catalană”, spunea Dali.

Împăratul Traian este subiectul faimosului său poem în proză, dedicat, în 1972, lui Radu Varia ”Oui! à la Roumanie” – ”Da! României. Pentru Radu Varia”.

AXA TRAIANICĂ

Pentru Dali, împăratul Traian – „una dintre cele mai poetice şi suprarealiste fiinţe care au existat vreodată” – se constituie într-un fel de axă măreț-istorică ce unește doi poli ai lumii: Monumentul de la Adamclisi și Gara din Perpignan.

Citez din extravagantul poem cu adâncimi demne de-a fi sondate:

Cuvintele sunt lut bun de frământat, mai ales în urbea lui Caragiale.

Şedinţa Cenaclului literar I. L. Caragiale din 20.09.2021 debutează cu rubrica „Cel mai recent poem” sub semnăturile poeţilor: Ema Petrescu, Ana Nedelcu, Ramona Müller, Maria Bem, Luminiţa Dascălu şi Eduard Rădună.

Mihai Ioachimescu ne recomandă spre vizionare filmul Filmul “‘Principiul Dominoului” regizat in anul 1977 de către Stanley Kramer, dupa romanul omonim al lui Adam Kenedy. În opinia sa, acesta este filmul perfect, în care accentual se pune pe antiteza om-sistem sau piesa de domino şi întregul joc, adică efectul de domino. Filmul propune cateva personaje speciale. Un condamnat la inchisoare, dar si trăgător de elită (Gene Hackman).O femeie frumoasă pe tipicul anilor 70 (Candice Bergen), un conspirator charismatic (Richard Widmark), colegul de puşcărie mucalit şi intrigant (Mickey Rooney – copilul teribil al Hollywood-ului), tânărul eminent şi un creier al operatiunii (Edward Albert). Intrebarea retorică prezentă în mintea spectatorului pe parcursul filmului este: Who are they ?-Cine sunt ei ? Ei sunt o organizaţie care pot scoate un om din închisoare, pot înscena atentate, pot controla oameni sau bunuri materiale..

Filmul propune ca temă de reflecţie faptul ca noi toţi suntem controlaţi, suntem prinşi într-o schemă, din care mai devreme sau mai târziu vom fi eliminaţi când nu mai respectăm ordinele.

„Cele 11 minute de istorie” prezentată de Elena Luchian ne dezvăluie lumea arabă dintr-o perspectivă mai puţin cunoscută. Califul Hārūn al-Rashīd era fiul lui al-Mahdī , al treilea calif ʿAbbāsid (guvernat 775–785) , o fostă sclavă din Yemen și o femeie cu o personalitate puternică, care a influențat foarte mult afacerile de stat în domnia soțului și a fiilor ei. Prințul mai în vârstă,Hādī , avea patru ani când s-a născut Hārūn. Prinții au fost crescuți în curtea de la Bagdad și educați în Coran (cartea sfântă a Islamului), poezie, muzică, istoria islamică timpurie și practica juridică actuală.  Expediția din 782 l-a purtat în Bosfor , vizavi de Constantinopol, iar pacea a fost încheiată în condiții favorabile musulmanilor. Pentru acest succes, Hārūn a primit titlul onorific de al-Rashīd, „cel care urmează calea cea bună” și a fost numit al doilea succesor la tron ​​și numit guvernator al Tunisiei, Egiptului, Siriei, Armenia și Azerbaidjan, cu tutorele său Yaḥyā în calitate de administrator real. Aceste mișcări au fost probabil concepute de al-Khayzurān și Yaḥyā. Se spune că cei doi au indus-o pe Al-Mahdī să-l facă pe Hārūn succesorul său imediat, dar al-Mahdī a murit în august 785 fără a schimba oficial succesiunea. 

A avut relații diplomatice cu China și cu Carol cel Mare. Acestuia din urmă, într-un schimb de daruri, i-a trimis un ceas deosebit, care funcționa cu apă, marcând orele prin căderea unor bile de bronz într-un vas în timp ce niște figurine care reprezentau cavaleri ieșeau pe niște uși care se închideau în urma lor. Ceasul a făcut o impresie deosebită în Europa Occidentală.

Protagonistul serii, Raul Sebastin Baz ne prezintă câteva poeme şi istorisiri din viaţa palpitantă a comunelor din judeţul Prahova. Pe măsura amplitudinii sale spirituale, scriitura lui Raul Sebastian Baz analizează cu nesfârşită răbdare baza teoretică şi dosarele vremurilor apuse pentru a pune în scenă personaje şi situaţii bine temperate, dar condimentate subtil intertextual. Situaţiile de viaţă, mai mult sau mai puţin reale, marchează o realitate imediată prin reconstituirea mediului rural al secolelor trecute şi prin juxtapunerea argumentelor vieţii cotiene.

Casa melcului

Pășește cu grijă pe alee –

dacă nu ești atent, ai putea

să zdrobești casa melcului.

Nu te lăsa ademenit de

culorile grădinii după ploaie,

nu asculta sunetul picăturilor

căzând pe brusturi, pune piciorul

în locul potrivit, ca nu cumva

să zdrobești casa melcului.

Te vor striga hai mai repede,

cât vrei să mai stăm după tine,

uite, aici deja se închide,

frumoasa ta iubită a devenit

nerăbdătoare, ești ultimul,

ultimul dintre ultimii, vino

odată, dar tu nu te lua după ei,

păstrează-ți atenția încordată,

ca nu cumva, din neglijență,

să zdrobești casa melcului…

Descendenții lui Pitagora (poveste din Gherghița)

“Misteriosul Eremia făcea parte dintr-o societate secretă legendară, numită „Descendenții lui Pitagora”. Înființată la Londra, nu se știe în ce an și de către cine, societatea își propunea să strângă laolaltă persoane animate de credința că societatea poate fi condusă, dar și instruită, după legitățile Armoniei Universale, Moralei, Eticii și Esteticii. Minți dintre cele mai luminate făceau parte din organizație, motiv pentru care astăzi se vorbește, în anumite loji masonice, despre faptul că progresul omenirii li se datorează în bună măsură Descendenților lui Pitagora.

Se mai spune că Eremia a refuzat să plece din Gherghița, cu toate că a fost invitat să se mute nu doar la București, dar și la Viena sau Paris. Visul lui era să obțină din nou pentru comuna lui statutul de oraș, pe care-l avusese în vremea lui Vodă Vlad Înecatul. Dar nu a reușit, din cauza unor interese puternice ale unor boieri care aveau moșii acolo și se temeau că dacă Gherghița ar fi devenit oraș, ar fi avut de plătit taxe mult mai mari. Misteriosul personaj s-a căsătorit cu o săteancă din Hătcărău, împreună cu care a locuit până la sfârșitul vieții, într‑o casă din apropierea lacului Țuianca. ”

(Ramona Muller)