close

Promovate

CronicăPromovate

Înnegurare – un bocet al Tarafului de Madem

Metallica

Ne-au cercetat un mare taraf den împărăția Americhii, de-i đice Taraful de Madem; aceia cântă doine și muzichie de le đice madem greoi, iară de ați auzit cumcă s-ar închina Necuratului, să nu dați crezare acelor basne, că-s scorneli de-ale babelor. Ci ieri noapte au făcut milostenie mare, că au dat ca la doauă sute cinci đeci de mii de taleri întru clădirea unei bolnițe pentru pruncii bolnavi de rac.

Ci, măcar că la unele pretreceri aceștia mai și răcnesc, unele doine de-ale lor pricinuiesc lacrămi amare; deci tălmăcit-am una carea îmi aduce aminte de spusele vrednicului hronicar Miron Costin, carele đicea:

“A lumii cînt cu jale cumplită viața
Cu griji și primejdii cum este și ața
Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare
O lume vicleană, o lume-nșelătoare”

Iară acești lăutari au făcut o cântare de i-au đis “Înnegurare”, deci iată cum se tânguie Iacov Hetfildul:

Înnegurare
Un bocet al Tarafului de Madem

Îmi pare vieața cumcă se pretrece
Mă depărtez cu điua carea trece
Ci rătăcesc lăuntric întru toate
În nimeni nu mai aflu-nsemnătate
Perdut-am vrerea de a vețui
Nemic nu aflu întru-a dărui
Nemic nu se mai află pentru mine
Deci cat sfârșitul întru izbăvire

Nice lumea nu se află cum ierea
Nu mă mai aflu în făptura mea
Pierzanie așa nu iaște-adevărată
Nu mai îndur gheena de mi-e dată
În suflet în lăuntru-mi crește-un hău
Vai, cât mă doare și cât mi-iaște rău
Văz negura viind preste pământ
Nainte mă aflam, ci nu mai sunt

De izbăvire s-ar afla, ar hi doar în puterea mea;
Ci nice nu gândesc de ce-aș mai încerca?

Điua carea au trecut iaște cacum nice nu s-ar hi aflat
Mă-nbrățișează Moartea; vă đic, dar, bun rămas

(Arthur Teodorescu)

mai mult
Centru de PresăPromovate

Festivalul International “Jazz on the Rooftop”

Jazz

Filarmonica “Paul Constantinescu” vă invită, în perioada 23-25 august, la cea de-a doua ediție a “Jazz on the Rooftop” – un proiect marca Ploiesti Jazz Festival.

Evenimentul va fi deschis, de la ora 20.00, de Zoom Band & Emil Bîzgă (RO), iar de la ora 21.30 îi veți putea asculta pe cei de la RC & The Melody Makers(RO/IT/NE/US). Sâmbătă, 24 august, de la ora 19.00, pe scenă va urca Ploiești Jazz Trio (RO), iar de la ora 20.15 – Pilani Bubu Quartet (ZA). În ultima seară, de la ora 19.00 vor evolua Luiza Zan (RO) şi Jazzpar Trio (HU). Seara se va încheia cu reprezentația celor de la Groove Garden (RO), programată să aibă loc începând cu ora 20.15. “Jazz on the Rooftop” se va desfăşura pe terasa clădirii de sticlă din centrul oraşului, în care funcţionează Primăria Ploieşti. Preţul unui bilet este de 70 de lei/zi, iar al unui abonament, valabil pe toată perioada evenimentului, este de 160 lei. Nu se aplică discounturi.

Biletele se găsesc la Casa de bilete a Filarmonicii.

Vă așteptăm cu drag!

(Centru de Presă)

mai mult
EuropolisPromovate

Trois nouveaux dessins du Petit Prince retrouvés en Suisse

p1

Les esquisses inédites réalisées par Antoine de Saint-Exupéry se trouvaient dans la collection d’un magnat de l’immobilier zurichois aujourd’hui décédé, qui les avait achetées en 1986.

 

Un trésor bien caché. Jeudi, le journal local suisse Landbote a révélé que des esquisses du Petit Prince réalisées par Antoine de Saint-Exupéry ont été retrouvées dans une vieille bâtisse du nord de la Suisse, où elles avaient été stockées par un magnat de l’immobilier au milieu de dizaines de milliers d’œuvres d’art. L’écrivain avait vécu deux ans en Suisse, de 1915 à 1917, dans un pensionnat religieux de Fribourg (centre).

Les croquis étaient conservés dans un dossier cartonné et « sont dans un très bon état », a déclaré jeudi Elisabeth Grossmann, conservatrice de la Fondation pour l’art, la culture et l’histoire de Winterthour (canton de Zürich). « En revanche, beaucoup d’autres œuvres sont en mauvais état », a-t-elle ajouté, précisant que la collection était entreposée dans plusieurs endroits de la ville.

Un poème illustré accompagné les dessins

Le carton renfermait trois dessins liés au Petit Prince : le buveur sur sa planète, le boa qui digère un éléphant accompagné d’annotations manuscrites et le Petit Prince et le renard, ainsi qu’un poème illustré d’un petit dessin et une lettre d’amour adressée à sa femme Consuelo. Ces esquisses non datées ont été réalisées sur du papier de la poste aérienne à l’encre de Chine et à l’aquarelle.

Pour avoir une idée de la valeur potentielle des ces esquisses, en 2017, par exemple, deux autres aquarelles du Petit Prince ont été vendues pour plus 500 000 euros à Paris.

Le collectionneur zurichois Bruno Stefanini, mort en décembre 2018 à 94 ans, les avait achetées à une vente aux enchères en 1986 à Bevaix (ouest). Propriétaire de l’une des plus grandes collections d’art de Suisse, il avait créé en 1980 cette Fondation à Winterthour afin qu’elle gère son patrimoine.

Le Petit Prince, écrit à New York par Antoine de Saint-Exupéry pendant la guerre, et illustré avec ses propres aquarelles, a été publié en 1943 aux Etats-Unis, puis en 1946 en France, après la disparition de l’aviateur le 31 juillet 1944 au large de Marseille.

Les illustrations originales de son livre sont conservées à la Morgan Library à New York. Mme Grossmann a indiqué au journal Landbote que la Fondation allait prendre contact avec la bibliothèque pour les informer de cette « trouvaille ».

()

mai mult
CreștinătatePromovate

Umblarea pe mare – potolirea furtunii

Galeriu

Predica la Duminica a noua dupa Rusalii: Umblarea pe mare – potolirea furtunii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.18

Dreptmaritori si vrednici de iubire crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.

Impartasirea de astazi din cuvantul lui Dumnezeu, din Evanghelia Lui, ne incredinteaza de darul preamarit al lui Dumnezeu, pe care-l avem in Mantuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu si Om. Dar in care, cum marturisim neincetat, ne descoperim pe noi insine, caci El este adevaratul chip al omului. Si maretia chipului ne-o descopera in aceasta stralucire neincetata a Evangheliei, astazi in actul divino-uman al mergerii pe mare, deasupra apelor marii. Sa ascultam si sa ia aminte fiecare, nu numai cei care sunt mai elevati, mai sporiti pe calea aceasta a suisului pe scara lui Iacov.

In vremea aceea, Iisus Se afla pe tarmul de rasarit al Marii Galileei, dupa ce hranise multimile cu cele cinci paini si cei doi pestisori, din darul unui baietas care le avea puse in traista de mamica lui, vrand si el sa mearga dupa Iisus, sa-L vada si sa-L auda. Si acolo, multimile – inaripate in duhul lor, ca, iata, Iisus toate le rezolva pentru ei: pe bolnavi ii vindeca, cuvant cum nu le graise nimeni le graieste si le mangaie cautarile sufletelor lor; ba le da si de mancare – au vrut sa-L proclame imparat, in locul Cezarului de la Roma. Lucru pentru care Il vor si osandi, spunand ca ar fi vrut sa devina imparat. De aceea asa s-a si scris deasupra Crucii, ca un fel de indreptatire a lui Pilat in fata imparatului sau: Iisus Hristos Regele Iudeilor.

Dar Iisus, cunoscand gandurile lor, catre seara, “a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui, pe tarmul celalalt” – al lumii acesteia; dar nu numai, caci orice tarm e intai mai presus de lume si apoi si in lume, cum l-a zidit Dumnezeu in lume: in timp si spatiu. “Apoi a slobozit multimile”, le-a lasat. Asa lucreaza Dumnezeu: Iti da un dar, apoi te lasa sa-l lucrezi. Totdeauna in Scripturi este miscarea aceasta intre har si libertate. Harul lui Dumnezeu, darul Lui si libertatea sa lucrezi, sa intelegi.

De aceea, in darurile Duhului Sfant, dupa darul intelepciunii este darul intelegerii: “Si va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul intelepciunii si al intelegerii…” (Isaia 11, 1-3). Adesea ne-am intrebat de ce mereu in Scriptura dupa duhul intelepciunii urmeaza duhul intelegerii. Inteleptul a spus: “Intelepciunea Si-a zidit eisi casa”. Intelepciunea este El, Fiul lui Dumnezeu, iar casa Intelepciunii este Maica Domnului. Tot darul si intelepciunea de la El este; de la Parintele Luminilor, prin Fiul, in Duhul Sfant. Iar darul intelegerii ne priveste pe noi: libertatea, ca sa intelegem darul intelepciunii.

Deci a dat multimilor si paine si vindecari si cuvant, apoi le-a slobozit: libertatea, pentru a intelege darul lui Dumnezeu. A sclipit – dupa strigatul inimii tale: Lumineaza-mi, Doamne, intunericul! – ca o scanteie de intelepciune divina; si tu o intelegi si o lucrezi. Cum simti impartasania, cum simti cuvantul lui Dumnezeu. Si a dat drumul multimilor, ca ele sa cugete. Neincetat sa fim atenti la dar si la lucrare! Iar Iisus S-a suit in munte sa se roage singur. Dar nu insingurat. Caci, inainte de patimire, dupa Cina cea de Taina, Iisus va spune ucenicilor: “Voi toti va veti risipi si pe mine ma veti lasa singur. Dar eu nu sunt singur; Tatal este cu Mine.” Si spune Inteleptul: “Vai celui singur”. Si precum Dumnezeu nu e singur – e Tata, Fiu si Duh Sfant – nici omul nu e singur vreodata; e neincetat cu Dumnezeu. Nimeni nu este singur daca e cu Dumnezeu; nicaieri si niciodata, nici in moarte.Se ruga singur, cu Tatal, deci, si cu ucenicii, cu noi.

Dar in noaptea aceea, cand se roaga Iisus, “corabia era acum la multe stadii departe de pamant, fiind invaluita de valuri, caci vantul era impotriva. Iar la a patra srtaja din noapte a venit la ei Iisus, umbland pe mare. Vazandu-L umbland pe mare, ucenicii s-au inspaimantat, zicand ca e naluca si de frica au strigat. Dar El le-a vorbit indata, zicandu-le: Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! Iar Petru, raspunzand, a zis: Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus. Dar vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat, zicand: Doamne, scapa-ma! Iar Iisus, intinzand indata mana, l-a apucat si a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit? Si suindu-se ei in corabie, s-a potolit vantul. Iar cei din corabie I s-au inchinat, zicand: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Si, trecand dincolo, au venit in pamantul Ghenizaretului.” (Matei 14, 22-34)

Ghenizaretul, adica partea dinspre noi: Capernaum, Tebaida, Tiberiada, de la unele ramase urmele, iar altele ramase pana astazi. Cine a calatorit pe acolo a aflat tainele lor. Iar noi aflam acum, smeriti, tainele acestei Evanghelii.

Iubitilor, revin putin la cuvantul de mai inainte: Iisus hranise multimile, apoi le-a slobozit. Se lasau umbrele serii… Se retrage in singuratate, cum se ruga adesea. Multimile, jos, la malul marii. Noapte, se odihnesc. Ca in gradina Ghetsimani, ucenicii dorm, iar El se roaga; El, Care e viu in veci. Nu te vei simti niciodata singur stiind ca El se roaga si acum in fata Tatalui, in cer. Iar noi sa ne simtim nu cu cei care se hranisera si vroiau sa-L faca imparat si dupa aceea au adormit, ci cu ucenicii care erau in corabie. Noi sa ne simtim in corabie. Cum zice rugaciunea: “Marea vietii vazand-o inaltandu-se de viforul ispitelor, la limanul Tau cel lin alergand, strig catre Tine: Scoate din stricaciune viata mea!”

Rugaciunea aceasta, inspirata Parintilor Bisericii, ne infatiseaza marea furtunoasa, corabia valurita, aruncandu-ne intr-un fel de cutremur pe care trebuie sa-l privimi intr-o dubla intelegere: cutremur al pamantului, dar si al sufletului si al duhului. Sa te simti mereu in aceasta taina vie. Si chiar acest cutremur al pamantului, cand se petrece, sa nu te mai tulburi. De ce? Pamantul sa ramana incremenit, orb? Doamne pazeste! Dar nu poate, are si el nelinistea lui, are si el suspinul lui, are dorul lui de a deveni, precum cerurile, cer nou si pamant nou. E intr-o neliniste neincetata. Taina a nelinistii, a cautarii, pe care Iisus a cuprins-o in cuvantul: “Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide”. Altfel ti se descopera lumea si intelesul ei.

Corabia lor, pe marea vietii, se afla in neliniste. Si Iisus era singur si nu era singur, ci cu Tatal si cu noi si in duhul Lui, in rugaciune cu noi toti, ascultand si suspinul marii si vuietul marii in inimile ucenicilor si freamatul lor si zbuciumul lor. Priveste cu duhul de pe munte pe mare si-i vede pe ucenici, vede corabia unduindu-se in valuri. Parca-ti vine cuvantul poetului: “Sta castelul singuratic oglindindu-se in valuri, iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. Se inalta printre cetini intre raristea de brazi, dand atata unduire rotitorului talaz.” Dar in talazuri vii.

Asa cum alta data Iisus a zis furtunii: “Taci, linisteste-te”, ar fi putut sa faca si acum. Acum, insa, altfel lucreaza, dezvaluind alta ipostaza, am zice: Coboara si calca pe crestetul valurilor. Si spuma valurilor, stralucirea lor e patrunsa acum de stralucirea cea adevarata a Celui ce calca peste valuri – stralucirea pururea. Iisus spune: “Parinte, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor, slava pe care o am de la Tine mai inainte de a fi veacurile”. Acea slava, cum zice Sfantul Simeon Noul Teolog, niciodata nu L-a parasit. E pururea, dar El nu o arata. O arata pentru a ne impartasi noua, care ne schimbam, noua care crestem ori scadem; care aici, in momente privilegiate, o simtim. Alteori, in nesimtirea tragica, care e moartea sufletului inainte de a trupului, n-o simtim. Calcand peste valuri, slava Lui se unea cu stralucirea crestetului valurilor. Si ucenicii, vazandu-L in acea lumina, acea imbinare divina, unica, a slavei Lui cu lumina valurilor, se inspaimanta. Si de frica striga: Naluca!

Cum spunea dumnezeiscul Pavel, si cel rau ia chip de lumina. Adesea s-a aratat in lumina, sa nu ne tulburam. Pustnicii o marturisesc. Dar cu smerenie, cand venea vreunul sa-i laude, ii raspundeau: vezi, poate ai fost trimis la altul. Eu nu sunt vrednic de lauda. Alta data, aratandu-i-se un fel de imitare, momeala a luminii, pustnicul isi face cruce si se stinge si ca un fulger cade din cer. Astfel intelegem de ce ucenicii au strigat: Naluca. Nici sa te tulburi, nici sa te inalti, ci, in ispita, in incercari sa te rogi. Daca e un talhar, fereasca Dumnezeu, dar, din nefericire se petrece, ca pe mare zici: Doamne Iisuse, miluieste-ma! E cu putinta ca si in el sa patrunda strigatul si numele lui Iisus. Si sa-ti faci cruce. In degetele impreunate pentru semnul crucii e si Treimea si doimea divina: Tatal, Fiul si Duhul Sfant si Dumnezeu-Omul (Fiul lui Dumnezeu). Si atunci, se lumineaza.

Iar Iisus a luminat. Cand au strigat, Iisus stim ce a raspuns. E greu sa rostesti acest cuvant pe care numai El il poate rosti. Dar, intrucat si apostolii si evanghelistii Matei, Marcu si Luca rostesc, rostim. A zis Iisus: “Eu sunt. Nu va temeti. Indrazniti!” Cu un inteles nesfarsit, infinit, parca ar fi rostit pentru fiecare suflet, din toata istoria, de pretutindeni, acest cuvant: Eu sunt. Sa-l auzi asa cum l-a rostit Iisus lui Moisi, la Horeb. Cand Moisi a vazut rugul, acel maracine smerit, care ardea si nu se mistuia, ci ramanea verde, viu. Caci focul dumnezeirii nu desfiinteaza, ci transfigureaza, indumnezeieste, chiar firea smerita a unui maracine. Cu cat mai mult firea ta, pe care a luat-o Cel mai presus de tine. Si atunci Moise, intrebandu-L: Cine esti, Doamne?, a primt raspuns: “Eu sunt Cel ce este” – Existenta.

Si acum S-a descoperit ca El este. Sa simti ca-ti spune si tie: Eu sunt; Existenta. Iar noi, cum spune dumnezeiescul Palama suntem partasi ai existentei Lui. Caci fapturii ii este daruita existenta, cu cele trei stari ale ei, cum spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: starea daruita intregii fapturi in prima ei chemare, de a exista; apoi sporeste darul lui Dumnezeu: existenta in har. Noi toti suntem in har, toti suntem botezati, de la Adam, care a primit suflarea divina de viata; si apoi vom exista in inviere – a treia stare.

Eu sunt… nu va temeti… indrazniti! – le spune ucenicilor. Precum Ma vedeti pe Mine indraznind, in furtuna, peste valuri, neinspaimantandu-Ma, si voi indrazniti! La acest cuvant – indrazniti – a raspuns Petru: “Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa.” Tu ai zis: Indrazniti. Pot indrazni, Doamne, a merge la Tine, spre Tine, cu Tine? Da. Aceasta indrazneala e data fiecaruia, in smerenie. Sa vin la Tine pe apa. Precum mergi Tu pe apa, si eu sa merg. “Vino!”, i-a spus. Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus. A mers Petru o vreme pe apa, venind catre Iisus! Dar apoi, vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat: “Doamne, scapa-ma!” Iar Iisus i-a intins mana. L-a apucat si i-a zis: “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” Si au urcat in corabie.

O clipa primeasca dragostea dumneavoastra sa talcuim acest moment. Indrazniti!… Petru indrazneste; cu privirea catre Iisus, fata catre fata. Spune Scriptura: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul” – fata in fata cu Tatal. Iar omul, creat dupa chipul Lui, e fata in fata cu Hristos. Petru, fata in fata cu Iisus, se impartaseste de harul si adevarul care vine impreuna cu Iisus, si calca impreuna cu El pe valuri. Si merge. Dar, vazand ca vantul e potrivnic, o clipa de indoiala, se inspaimanta si se scufunda. Sa intelegem acest moment, intai duhovniceste.

Nu de la mine, ci de la sfinti. Noi putem da marturie dupa ei. Ei au si vietuit. Zice dumnezeiescul Isaac Sirul: “Cere de la Dumnezeu sa-ti dea sa ajungi la masura credintei, faptura prea mica (ce dulce si duios!). Voiesti sa afli viata? Tine in tine credinta si smerenia, caci prin ele afli mila, ajutorul si cuvintele graite in inima de Dumnezeu si pe Cel el ce te pazeste intru ascuns si ramane cu tine si se arata si la aratare. Si atunci, tu, daca simti desfatarea credintei in sufletul tau, nu-mi este greu sa spun iarasi: nimic nu te va impiedica sa ajungi la Hristos (cum Petru ajunge la Hristos). Si nu-ti va fi greu sa fii rapit in tot ceasul de la cele pamantesti si sa uiti de lumea aceasta neputincioasa (si de furtuna si de valurile din jur) si de amintirea lucrurilor ei (slabiciunile celelalte). Roaga-te, pentru acest lucru, fara preget. Roaga-te! Cerseste cu caldura si cere cu multa sarguinta, pana ce vei primi pe Hristos deplin in tine.

Si sa nu slabesti dupa aceasta (sa ramai staruind cu fata catre El). Te vei invrednici daca te vei sili mai intai sa arunci grija ta asupra Lui cu credinta si vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grija a lui Dumnezeu. Si cand vei vedea voia ta ca se increde cu toata curatia cugetului mai mult in Dumnezeu decat in tine, si ca te silesti sa nadajduiesti in El mai mult decat in sufletul tau, atunci se va salaslui in tine puterea aceea necunoscuta de tine (mai presus de aceasta lume). Vei simti puterea Celui ce este cu tine in chip neindoielnic. Puterea aceea pe care multi, simtind-o, intra in foc si nu se tem, si calcand pe apa, nu se indoiesc”. In cugetul lor nici o clipa n-au indoiala, socotind ca se vor scufunda. Nu. Cu El nu te scufunzi. “Caci credinta intareste simturile sufletului si acesta simte pe Cineva nevazut, care-l convinge sa nu ia in seama vederea lucrurilor infricosatoare, nici sa priveasca la vreo vedere ce intrece simturile.”

Cata vreme Petru a simtit ca se increde in Dumnezeu, nu in el, in vointa Lui, in purtarea de grija a lui Dumnezeu, nu a sa, a mers pe valuri. Aici e taina negraita a privirii, a impartasirii in adevar, a vietuirii. Nu furtuna s-a intetit. Putea sa mugeasca… In clipa aceea el a mutat gandul credintei din Hristos in el. In el s-a produs sfasierea, indoiala. Ca si in Adam si Eva. In tine se produce o scindare a personalitatii. Si atunci el s-a intors catre sine. E intoarcere spre Dumnezeu, care-i pocainta (Intoarceti-va catre Mine si Eu Ma voi intoarce catre voi) si intoarcere catre lumea aceasta, pamantul din care ai fost zidit. Si a cazut sub lume. Se scufunda. Atunci striga: Scapa-ma, Doamne!

Cateva clipe sa gandim: Petru a mers pe valuri cum mergea Iisus. Nu dus de mana sau luat in brate, ci calca aievea, cu Iisus, intr-o altfel de comuniune. Poti sa fii si in bratele Lui. Dar El nu ne ia in brate cum ia mama pruncul. In bratele harului, adica dandu-ti si tie din El. Iti da Dumnezeu din El. Asa a creat Dumnezeu lumea – nu din nimic, ci din voia lui, cu puterea lui, cu harul lui, cu iubirea lui, cu intelepciunea lui, cu lumina lui. De aceea ne-a daruit si noua lumina, ne-a dat si minte si cuvant si duh. Si ne-a dat din puterea, din harul, din lumina lui dumneziasca, lumina deosebita de noi pentru ca e vesnica; dar e unita cu noi. Tocmai pentru ca e real dumnezeiasca, vesnica, nemuritoare, deasupra acestei lumi create, aduse de la nefiinta la fiinta, cum se spune. Si sa simti chemarea lui Dumnezeu in tine, harul lui Dumnezeu in tine.

Aici e adevarul adanc al chemarii mai presus de lume. Acea prezenta dumnezeiasca inalta. Cum spune dumnezeiescul Ioan Damaschin, vorbind de teantropie sau divino-umanitate: In noi e si dumnezeiesc si omenesc, din Hristos, care ne-a daruit si noua sa fim partasi. Si cata vreme noi, prin harul lui Dumnezeu, simtim si traim si nici o clipa nu provocam ruptura, sfasierea, prin credinta, pastrand darul lui Dumnezeu in noi, prezenta Lui in noi, ajutorul Lui, puterea Lui, credinta, nadejdea, dragostea… atunci, desi in lume, suntem mai presus de aceasta lume. Si e in noi aceasta. Sa n-o uitam nici o clipa! Sa ne simtim mereu vii!

Doua ganduri vi le mai impartasesc acum spre final, care-mi stau atat de mult la inima. Zilele acestea cugetam asa: La unele surori ale noastre apar niste suferinte – chisturi, fie la sani, care au forme dureroase. Si am fost intrebat ce sa faca, sa se opereze? Da. Spovedania nu scoate raul din noi? Tot la fel si fizic: scoatem raul din noi. Doctorul, si el e de la Dumnezeu. Si Mantuitorul spune: N-au trebuinta cei sanatosi, ci cei bolnavi de doctor. M-am intrebat cum se formeaza, cum apar. E plina presa noastra si televiziunea de indemnuri catre tineri sa-si “traiasca viata”, sa se arunce intr-un fel de dezlantuire a trupului acestuia. Caci daca nu-l dezlantui, zice Freud, aceste dorinte, inabusite, refulate, provoaca nevroze, psihoze, psihopatii; te imbolnavesti. Si atunci, cum e cu castitatea tinerei?

Noi stim legea de la parinti: castitate pana la altar, ca sa te poti incununa, si credinciosie in camin toata viata. Si tu, tinere, asa sa stii: sa nu stii decat de un Dumnezeu si o nevasta. Dar vine Freud cu prietenii lui, spunand ca se imbolnaveste daca-si pastreaza castitatea. Si, cugetand, mi-am zis si eu: E posibil ca aceste energii nedescarcate sa se adune in anumite zone specifice, in legatura cu firea omului si, acolo, adunate, coagulate, nelucrate, sa formeze aceste locuri, formatiuni moarte. Atunci, care e calea? Am inteles atunci, si putem face aceasta marturie inaintea lui Dumnezeu si a intregii lumi. Auzeam astazi la Apostol: “Fratilor, noi ai lui Dumnezeu impreuna lucratori suntem, iar voi sunteti ogorul lui Dumnezeu. Zidirea lui Dumnezeu, dupa harul lui Dumnezeu dat mie, eu ca un intelept mester am pus temelia. Altul cladeste deasupra. Dar fiecare sa ia seama cum cladeste. Si sa cladeasca fiecare, ca nimeni nu poate pune alta temelie, decat cea pusa, care este Iisus Hristos”.

Iar Mantuitorul spune: “Tatal meu pana acum lucreaza si Eu lucrez.” Toata existenta, iubitilor, e o zidire. In fiecare faptura noi vedem o opera. Nimic nu e static; nimic nu e incremenit, nimic nu e inchis. Noi am provocat acestea. Pretutindeni e zidire, e viata, neincetat. Dar in om existenta si viata e pe doua planuri. O, nefericitii care fac atata cult numai trupului! Ca o obsesie. Or, cum poate scapa omul? Prin viata lui deplina, iubitilor. De ce un calugar sau o calugarita adevarata nu traieste aceste fenomene? Mai mult, o calugarita care s-a dus la Sfantul Mormant cu o asemnea boala s-a rugat si a venit vindecata. Care-i taina? Omul trebuie sa fie viu, neincetat, dar pe amandoua planurile. Nu numai la nivelul planului bietei vietuitoare necuvantatoare. Dar si acolo este neincetata viata; este neincetata eliberare de energii ziditoare. Ce-ar fi bobul de grau daca nu s-ar inmulti? Ce-ar fi mieluselul?

Aflandu-ma la un vivarium la Bacau, sa tin o cuvantare, la invitatia unei doamne, la final mi-a spus ca face o teza de doctorat despre albine. Si eu am pus intrebarea: De ce produsul albinelor – mierea – e singurul care nu se altereaza? A inceput cu probleme de la gena… Aceasta structura a mierii… Eu cred altceva, intr-o convergenta intre credinta si stiinta: Cred ca mierea nu se altereaza pentru ca e produsul fecioarelor. E savarsit acest dar in cea mai desavarsita curatie.

Atunci, cand o tanara isi pastreaza aceasta curatie, dar nu incremenind, nu cu spaima: ce ma fac? – asemeni lui Petru, care s-a inspaimintat de valuri – nu cu teama, ci mereu sa fie in ea viul vietii la masura omului, atunci nu va aduna in ea energii care acumulandu-se sa produca raul. Sa ai in tine credinta, nadejdea, dragostea; sa ai mereu fata lui Hristos, sa te rogi si sa lucrezi dupa chipul lui Dumnezeu in toate domeniile. Chipul lui Dumnezeu Ziditorul. Si tu sa zidesti mereu. Zidesti sfintenia in tine, zidesti eroismul moral, jertfelnic, daruindu-te semenilor tai, sarmani, bolnavi, neputinciosi, sau ca om politic, daruindu-te, servind multimilor. Ca om de stiinta, ca om al artei, zidind in icoana ta, in cuvantul tau, in toate ale tale, in muzica… mereu sa fii viu si o clipa sa nu opresti. Energiile tale sa nu se adune acolo sa faca boala. N-ai timp de asa ceva. Sunt incredintat desavarsit de acest adevar deplin, al omului.

Atunci calci pe valuri, calci pe cancer, pe toate acestea pe care tu le-ai produs in lume. Tu, in ceea ce Parintii au numit uriasii care ucid sufletul: Uitarea – L-ai uitat pe Dumnezeu, ignoranta – nestiinta si lenea. Nu ramai in lene nici o clipa. Esti viu si calci peste serpi si peste balauri, peste valurile marii. Si in tine e harul lui Dumnezeu. Neincetat.

Un doctor, Nae Constantinescu, era preocupat cum sa dreaga un os; cum sa-l repare, cum sa opereze. Si, in zbuciumul lui, deodata, noaptea, a scanteiat ca o lumina in el: Maduva rosie la adult contine celule care poseda capacitatea de a genera un os nou cu maduva rosie la mijloc. “Ma framantam sa stiu de ce am fost trezit brusc in miezul noptii de o idee care mi-a fulgerat in cap, provocandu-mi o stare de epuizare fericita, daca pot spune asa. Ceea ce am observat eu in maduva rosie adulta reflecta ceea ce se intampla de fapt in perioada embrionara – la zamislirea si la formarea vietii noastre. Deci celulele multipotente embrionare raman toata viata in peretele capilarelor sinusale din maduva.” Doamne, cum aceasta, cum s-a petrecut aceasta luminare? Am inteles ca la toti laureatii premiului Nobel asa le-au venit ideile: scanteind. Iluminand deodata. Aceasta scanteiere a harului, a luminii divine care e in noi. Cum zice Sfantul Pavel: Comoara aceasta, pe care o purtam in vasele de lut; comoara harului; vasul de lut – este al nostru. Sa luam seama la aceasta scanteiere. Intr-un moment al vietii mele, daca luam seama la aceasta scanteiere n-as fi facut o greseala in viata mea.

Luati aminte toti: Petru, in fata lui Iisus, era in fata harului si a mers pe valuri. Indata ce a privit catre el a cazut in valuri. Luati toti aminte cand va rugati, cand aveti o intrebare, rugati-va si lumina divina nu va intarzia. Sfantul Serafim, fiind intrebat cum da raspuns, cuvant cuiva, a raspuns: Eu ma rog si cuvantul care vine intai, acela il spun. Scanteia divina sa n-o pierdem! Clipa sa n-o pierdem; e clipa harului

Da-ne, Doamne, clipa aceasta a lui Petru, care in fata Ta calca pe valuri! Aceasta lumina in noi… Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi fata de ea. Nici o clipa sa nu apuna. Sa nu fie apus, sa nu fie noapte in noi. Acolo sa fie, cum zice Inteleptul: Eu dorm, dar inima mea vegheaza. – Veghere neadormita in fata luminii, in fata puterii ajutorului Tau. Cu Tatal si cu Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

(calendarortodox)

mai mult
Magna EuropaPromovate

Secretul culorilor din calendarul Parlamentului European

EUparl

Roșu, albastru, roz, turcoaz… Nu sunt culorile curcubeului, ci culorile care arată tipul de activitate în Parlamentul European.

Calendarul Parlamentului are un cod al culorilor, care arată ce activitate desfășoară deputații. Mai jos vă oferim un scurt ghid al culorilor care arată tipul de activitate în noul Parlament în următorii cinci ani.

 

Albastru – grupuri politice

 

În timpul săptămânilor albastre, eurodeputații se întâlnesc în cadrul grupurilor lor politice, pentru a analiza legislația care va fi prezentată în plen. Grupurile politice din Parlament reunesc europarlamentari din diferite partide politice naționale, care împărtășesc aceeași poziție politică și afilieri. Pentru a forma un grup politic este nevoie de minimum 25 de deputați din cel puțin șapte țări UE.

 

Roz – comisii

 

În timpul săptămânilor roz, deputații europeni participă la ședințele comisiilor, care sunt deschise publicului și sunt transmise în direct.

 

Fiecare eurodeputat este membru al uneia sau al mai multor comisii parlamentare, dedicate unui anumit domeniu din politica europeană, de la afaceri externe la probleme economice, egalitate, educație și cultură. Fiecare comisie are reprezentanți din întregul spectru politic.

 

Comisiile oferă eurodeputaților proveniți din diferite grupuri politice un forum pentru a discuta proiectele de lege, pentru a propune modificări, pentru a lua în considerare propunerile Comisiei și ale Consiliului în întocmirea unor rapoarte care vor fi prezentate în plen.

 

Roșu – ședințe plenare

 

Toată munca depusă în timpul săptămânilor albastre și roz culminează cu săptămânile roșii, care marchează sesiunile plenare ale Parlamentului, la Strasbourg și Bruxelles.

 

În timpul sesiunilor plenare, deputații europeni dezbat chestiuni importante și votează aspecte care variază de la comerț și migrație la mediul înconjurător. În plen, deputații adoptă, modifică și pot chiar respinge legislația.

 

Turcoaz – activități în afara Parlamentului

 

În săptămânile turcoaz, eurodeputații lucrează în afara Parlamentului. Aceștia pot organiza reuniuni în circumscripțiile lor sau pot participa la reuniuni ale delegațiilor Parlamentului, în cadrul cărora se reunesc eurodeputați și parlamentarii din țări din afara UE.

(europarl.europa.eu)

mai mult
LiteraturăPromovate

Danila Prepeleac, de Ion Creanga

Ion_Creanga

Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amândoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac.

De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte zgârcită. Vorba veche: „Tot un bou ş-o belea”. Fratele cel sărac — sărac să fie de păcate! — tot avea şi el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup, ţepoşi la coarne, amândoi cudalbi, ţintaţi în frunte, ciolănoşi şi groşi, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieşit cu dânşii în lume şi de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, ţăpoi, greblă şi câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Şi când avea trebuinţă de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alţii, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori:

— Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.
— Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?

Nevasta, nemaiavând încotro, tăcea şi înghiţea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau douătrei zile la mijloc, şi se trezea la uşa ei cu Dănilă, cumnatusău, cerând să-i împrumute carul: ba să-şi aducă lemne din pădure, ba făină de la moară, ba căpiţi din ţarină, ba multe de toate.

— Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de frăţia noastră!… Tu ai boi, de ce nu-ţi închipuieşti ş-un car? Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul se strică. Ş-apoi, ştii vorba ceea: „Dă-ţi, popă, pintenii şi bate iapa cu călcâiele”.
— Apoi, dă, frate, zise istalalt, scărpinându-se în cap, ce să fac?
— Ce să faci? Să te-nvăţ eu: boii tăi sunt mari şi frumoşi; ia-i şi-i du la iarmaroc, vinde-i şi cumpără alţii mai mici şi mai ieftini, iar cu banii rămaşi cumpără-ţi şi un car, şi iaca te-ai făcut gospodar.
— Ia, ştii că nu m-ai învăţat rău? Aşa am să fac.

Zicând aceste, se duce la dânsul acasă, îşi ia boii de-o funie şi porneşte cu ei spre târg. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia căruia-i mânca câinii din traistă, şi toate trebile, câte le făcea, le făcea pe dos. Târgul era cam departe, şi iarmarocul pe sfârşite. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că aşa îi era porecla, pentru că atâta odor avea şi el pe lângă casă făcut de mâna lui). El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are: „Nici nu-i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atâta”.

Mergând el cu Duman şi Tălăşman ai săi, tot înainte spre iarmaroc, tocmai pe când suia un deal lung şi trăgănat, alt om venea dinspre târg cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci şi pe care îl trăgea cu mâinile singur, la vale cu proptele şi la deal cu opintele.

— Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, văzând troscotul cel fraged şi mândru de pe lângă drum. Stai puţin cu carul, c-am să-ţi spun ceva.
— Eu aş sta, dar nu prea vrea el să steie. Dar ce ai să-mi spui?
— Carul dumitale parcă merge singur.
— D-apoi… mai singur, nu-l vezi?
— Prietene, ştii una?
— Ştiu dacă mi-i spune.
— Hai să facem treampa; dă-mi carul, şi na-ţi boii. Nu vreau să le mai port grija în spate: ba fân, ba ocol, ba să nu-i mănânce lupii, ba de multe de toate… Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur.
— Şuguieşti, măi omule, ori ţi-e într-adins?
— Ba nu şuguiesc, zise Dănilă.
— Apoi dar, te văd că eşti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai găsit într-un chef bun; hai, noroc să dea Dumnezeu! Să-ţi aibi parte de car, şi eu de boi!

Apoi dă carul, îşi ia boii, pleacă pe costişă într-o parte spre pădure şi se cam mai duce. Istalalt, adică Dănilă, zice în gândul său:
„Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar răzgândi; dar parcă nu era ţigan, să întoarcă.”
Apoi îşi ia şi el carul şi porneşte tot la vale înapoi spre casă.
— Aho! car nebun, aho! Când te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară, ori cu fân din ţarină, atunci să mergi aşa!

Şi cât pe ce, cât pe ce să nu-l ia carul înainte. Dar de la o vreme valea s-a sfârşit şi s-a început un deal; când să-l suie la deal, suie-l dacă poţi!… Hârţi! încolo, scârţi! încolo, carul se da înapoi.
— Na! car mi-a trebuit, car am găsit!
Apoi cu mare greu hartoieşte carul într-o parte, îl opreşte în loc, se pune pe proţap şi se aşterne pe gânduri.
— Mă!… asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruţă… Ba e Prepeleac, ba nu-i el… Când iaca un om trecea iute spre târg c-o capră de vânzare.
— Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea, să-ţi dau carul ista?
— Apoi… dă… capra mea nu-i de cele săritoare, şi-i bună de lapte.
— Ce mai la deal, la vale! bună, ne-bună, na-ţi carul şi dă-mi-o!

Cela nu se pune de pricină, dă capra şi ia carul. Apoi aşteaptă până vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, şi se duce în treaba lui spre casă, lăsând pe Dănilă gură cască tot pe loc.
— Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra ştiu încaltea că bine l-am boit!
Ia apoi şi el capra şi porneşte iar spre târg. Dar capra tot capră; se smuncea în toate părţile, încât îi era acum lehamete de dânsa.
— De-aş ajunge mai degrabă în târg, zise Prepeleac, ca să scap de râia asta.

Şi, mergând el mai departe, iaca se întâlneşte c-un om ce venea de la târg c-o gâscă în braţe.
— Bun întâlnişul, om bun! zise Dănilă.
— Cu bine să dea Dumnezeu!
— Nu vrei să facem schimb? să-ţi dau capra asta şi să-mi dai gâsca.
— N-ai nimerit-o, că nu-i gâscă, ci-i gânsac; l-am cumpărat de sămânţă.
— Da, dă-mi-l, dă-mi-l! că-ţi dau şi eu o sămânţă bună.
— De mi-i da ceva adaos, poate să ţi-l dau; iară de nu, norocul gâştelor de-acasă; că are să facă un otrocol prin ele, de s-a duce vestea! În sfârşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra! Apoi înşfacă gânsacul şi pleacă tot înainte spre târg. Când ajunse în târg, gânsacul, dorit de gâşte, ţipa cât îl lua gura: „ga, ga, ga, ga!”
„Na! c-am scăpat de dracul şi am dat peste tată-său: acesta mă asurzeşte! Las’ că te însor eu şi pe tine acuşi, măi buclucaşule!”

Şi, trecând pe lângă un negustor cu pungi de vânzare, dă gânsacul pe-o pungă de cele pe talger şi cu băierile lungi, de pus în gât. Ia el punga, o suceşte, o învârteşte ş-apoi zice:
„Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul să te uiţi la ei am rămas c-o pungă goală.
Măi! măi! măi! măi! Doar ştiu că nu mi-i acum întâiaşi dată să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat minţile!”

Mai şede el cât şede de cască gura prin târg, ş-apoi îşi ia tălpăşiţa spre casă. Şi, ajungând în sat, se duce drept la fratesău, ca să-i ducă bucurie.
— Bine v-am găsit, bădiţă!
— Bine-ai venit, frate Dănilă! Da’ mult ai zăbovit la târg!
— Apoi dă, bădiţă; m-am pornit cu graba şi m-am întâlnit cu zăbava.
— Ei, ce veste ne mai aduci de pe la târg?
— Ia, nu prea bună! Bieţii boişorii mei s-au dus ca pe gura lupului.
— Vro dihanie a dat peste dânşii, ori ţi i-a furat cineva?
— Ba! I-am dat eu singur cu mâna mea, bădiţă.

Apoi spuse din capăt toată întâmplarea, pe unde-a fost şi ce-a păţit; iar la urma urmelor zise:
— Ş-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o pereche de boi m-am ales c-o pungă; ş-apoi şi asta pute a pustiu, bădiţă dragă.
— Mă! da, drept să-ţi spun, că mare nătărău mai eşti!
— Apoi dă!… bădiţă! pân-aici, toate-au fost cum au fost, da’ de-acum am prins eu minte… Numai ce folos? Când e minte, nu-i ce vinde; când e brânză, nu-i bărbânţă. Iaca îţi dau dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dânsa. Şi te mai rog de toţi dumnezeii să-mi împrumuţi macar o dată carul cu boii, s-aduc nişte lemne din pădure la nevastă şi la copii, că n-au scânteie de foc în vatră, sărmanii! ş-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred că nu te-oi mai supăra.
— Ptiu! mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfârşască. Se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-ţi mai dau o dată carul, dar asta ţi-a fi cea de pe urmă.

Lui Dănilă atâta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frăţinesău şi porneşte. Cum ajunge în pădure, chiteşte un copac care era mai mare şi trage carul lângă el; fără să dejuge boii, începe a tăia copacul, ca să cadă în car deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocăneşte el cât bocăneşte, când pârrr! cade copacul peste car de-l sfarmă şi peste boi de-i ucide!
„Na! că făcui pacostea şi fraţine-meu! Ei, ei, acum ce-i de făcut?… Eu cred că ce-i bine, nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute şi iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii şi nevasta să-i las în ştirea Celui-de-sus.”

Aşa zicând, porneşte şi, mergând prin pădure, s-a rătăcit. După multă trudă şi buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de-un heleşteu şi, văzând nişte lişiţe pe apă, zvârrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una s-o ducă peşchin frăţinesău… Dar lişiţele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a cufundat, şi Prepeleac a rămas bătând în buze.
„Mă!… că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Se vede că m-a luat cineva din urmă!”

Apoi dă din umeri şi porneşte; mai merge el cât merge, până ce, cu mare greu, găseşte drumul. Apoi o ia la papuc şi hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-său, şi pe loc cârpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca în perete.
— Frate, mai fă-mi un bine şi cu iapa, ca să mân boii de călare: în pădure a plouat grozav, şi s-a făcut o mâzgă ş-un gheţuş, de nu te mai poţi de fel ţinea pe picioare.
— Mă! zise frate-său, se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii! Haiti! lipseşti dinaintea mea şi du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău!

Iapa! Las’ pe Dănilă, că ştie el unde-a duce-o: să-şi ia iertăciune de la boi şi ziua bună de la car. Apoi iese pe uşă, pune mâna pe iapă şi pe-o secure, şi tunde-o! Când se trezeşte frate-său, ia iapa dacă ai de unde! Prepeleac era tocmai la heleşteul din pădure, să caute toporul. Aici îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăţine-său.
— Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise el.

Şi deodată se şi apucă. Face mai întâi o cruce ş-o înfige în pământ, de înseamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amânare, cela de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă; şi tot aşa dondănind el din gură, iaca se trezeşte dinaintea lui c-un drac ce ieşise din iaz.
— Ce vrei să faci aici, măi omule?
— Da’ nu vezi?
— Stai, mă! nu te-apuca de năzbutii. Iazul, locul şi pădurea de pe-aici sunt ale noastre.
— Poate-i zice că şi raţele de pe apă sunt ale voastre, şi toporul meu din fundul iazului. V-oi învăţa eu pe voi să puneţi stăpânire pe lucrurile din lume, cornoraţilor!

Dracul, neavând ce-i face, huştiuliuc! în iaz şi dă de ştire lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului. Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dânşii, şi Scaraoschi, căpetenia dracilor, găseşte cu cale să trimită pe unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, să-i dea pusnicului Dănilă, ca să-l poată mătura de-acolo.
— Na-ţi, mă, bani! zise dracul trimis; şi să te cărăbăneşti de aici; că, de nu, e rău de tine!
Prepeleac se uită la cruce, se uită la drac şi la bani… dă din umeri ş-apoi zice:
— Aveţi noroc, spurcaţilor, că-mi sunt mai dragi banii decât pusnicia, că v-aş arăta eu vouă!
Dracul răspunde:
— Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ţi bănişorii şi caută-ţi de nevoi.

Apoi lasă banii şi se întoarnă în heleşteu, unde găseşte pe Scaraoschi tare mâhnit pentru pierderea unei comori aşa de mari, cu care ar fi putut dobândi o mulţime de suflete.
Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dânsul.
— Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în seamă, să-ţi vie cu banii de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat!

Pe când se îngrijea el cum să ducă banii acasă, iaca un alt drac din iaz i se înfăţişază înainte, zicându-i:
— Măi omule! Stăpânu-meu s-a răzgândit; el vrea mai întâi să ne cercăm puterile ş-apoi să iei banii.
„Ia, acu-i acu!” zise Prepeleac în gândul său, oftând. Dar este o vorbă: tot bogatul mintios şi tânărul frumos. Dănilă mai prinsese acum la minte.
— Puterile? Ei, cum şi în ce fel?
— Iaca cum: dintru-ntâi şi dintru-ntâi, care dintre noi amândoi a lua iapa ta în spate şi va înconjura iazul de trei ori, fără s-o pună jos şi să se răsufle, ai aceluia să fie banii.

Şi cum zice, umflă dracul iapa în cârcă şi într-o clipă înconjură iazul de trei ori. Prepeleac, văzând atâta putere din partea dracului, nu-i prea veni la socoteală, dar tot îşi ţinu firea şi zise:
— Măi Michiduţă! doar eu te credeam mai tare decât eşti! Aşa-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ţi-oi lua-o numai între picioare; şi îndată se şi azvârle pe iapă şi înconjură iazul de trei ori, fără să se răsufle.

Dracul atunci se miră mult de asta şi, neavând ce mai zice, iscodi alta.
— Acum să ne întrecem din fugă, zise el.
— Măi Michiduţă! da’ cu mine ţi-ai găsit că poţi tu să te întreci din fugă?
— D-apoi cu cine?
— Vină încoace, să-ţi arăt eu cu cine!
Apoi merge împreună cu dracul în nişte porumbrei, unde vede un iepure dormind, şi i-l arată.
— Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos şi mititel?
— Văd.
— Acela-i copilul meu cel mai mic. Aţine-te! Şi când l-oi trezi din somn, să te iei după el. Şi-odată şi strigă: u! ta! na! na! na!…

Atunci iepurele sare, şi dracul după el. Fug ei cât fug, şi de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Până acum toţi râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă şi el de dracul. Pe când Dănilă se ţinea cu mâna de inimă, râzând de prostia dracului, iaca şi acesta se înturna gâfuind.
— Mă! da’ sprinten şi sprinţăroi copil mai ai, drept să-ţi spun! Când aproape-aproape să pun mâna pe dânsul, i-am pierdut urma, şi să te duci, duluţă!
— Seamănă tătâne-său, sireicanul! zise Dănilă. Ei? mai ai poftă să te întreci şi cu mine?
— Ba mai pune-ţi pofta-n cui!… Mai bine să ne întrecem din trântă.
— Din trântă? Doar de ţi-e greu de viaţă. Mă! tot am auzit din bătrâni că dracii nu-s proşti; d-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi, de prost ce eşti. Ascultă! Eu am un unchi bătrân de 999 de ani şi 52 de săptămâni; şi de-l vei putea trânti pe dânsul, atunci să te încerci şi cu mine, dar cred că ţi-a da pe nas.

Zicând aceste, porneşte înainte şi face semn dracului cu mâna, să vină după el. În fundul pădurii, sub nişte stânci, se afla o bizunie de urşi, peste care dăduse Prepeleac, umblând câteodată, ca pusnic ce se găsea, după vlăstari sălbatici şi după zmeură. Ajungând ei aproape, Dănilă zise:
— Iaca locaşul unchiului meu. Intră înlăuntru; ai să-l găseşti dormind în cenuşă, cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele şi dinţii i-au căzut mai bine de o mie de ani.

Dracul, când n-are ce face, ştiţi ce face… Intră înlăuntru şi începe a-şi purta codiţa cea bârligată pe la nasul uncheşului. Atâta i-a trebuit lui moş Ursilă, ş-apoi las’ pe dânsul! Deodată sare mânios din bârlog, haţ! dracul subsuoară şi-l strânge cu atâta putere, de era să-şi dea sufletul, şi ochii i-au ieşit afară din cap cât cepele de mari.

— Na! nu cauţi, ş-o găseşti, zise Dănilă, care privea de departe vălmăşagul acesta şi se strica de râs. Dar nu ştiu ce face dracul, că face el ce face, şi cu mare greu scapă din labele lui moş Ursilă. Dănilă, cum vede pe drac scăpat, bun teafăr… se face că-l scoate.
— Ia las’, măi omule, las’! nu-ţi mai face obraz. Dacă ai ştiut că ai un moş aşa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el?
— Da’ ce? Nu ţi-a plăcut? Hai şi cu mine!
— Cu tine, şi numai cu tine, m-oi întrece din chiuit; şi care-a chiui mai tare, acela să ia banii.
— Bun!… zise Dănilă în gând; las’ că te-oi chiui eu! Măi Michiduţă! Ia chiuie tu întâi, ca să aud cum chiui.

Atunci dracul se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit, s-apucă zdravăn cu mâinile de torţire cerului, cască o gură cât o şură, şi, când chiuie o dată, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză şi iarbă! Şi oleacă numai de nu s-a risipit bolta cerului. Dănilă însă şedea călare pe burduful cu bani şi, ţinându-şi firea, zise:

— Mă! da’ numai aşa de tare poţi chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o dată!
Dracul chiuie şi mai grozav.
— Tot nu te-am auzit. Încă o dată!
Dracul chiuie ş-a treia oară, aşa de tare, de credeai că s-a rupt ceva într-însul.
— Acum nu te-am auzit nici atâta… Aşa-i c-a venit şi rândul meu?
— Mai aşa!
— Măi Michiduţă! când oi chiui eu, ai să asurzeşti ş-au să-ţi sară creierii din cap. Înţeles-ai tu? Însă eu îţi priesc bine, dacă-i vrea să mă asculţi.
— În ce fel?
— Ia să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar, dacă vrei să mai trăieşti.
— Leagă-mi ce ştii şi cu ce ştii, numai să nu mor!

Atunci Dănilă leagă strâns c-un ştergar gros de câlţi ochii şi urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineaţă groasă de stejar în mână, căci, cât era de pusnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineaţă decât în sfânta cruce, şi pâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una!
— A… leu! destul! Nu mai chiui!
— Ba nu! stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! şi la stânga una!
— Va… leu! destul!
— Ba nu-i destul! şi-i mai trage şi-n numele tatălui una!
— A…uleo! strigă dracul îngrozitor, şi cu ochii legaţi, cum era, văicărându-se grozav şi zvârcolindu-se ca şarpele, se aruncă în iaz, spunând lui Scaraoschi cele întâmplate şi că nu-i de şuguit cu vrăjitorul acesta.

Dănilă însă ofta din greu lângă burduful cu bani şi se tot frământa cu gândul ce-i de făcut. Când, iaca al treilea drac i se înfăţişază înainte, c-un buzdugan straşnic de mare în mână, pe care îl trânteşte la pământ şi zice:
— Măi omule! ia, acum să te văd! Cine-a azvârli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii.
„Na! Dănilă, zice el în gândul său, aşă-i c-ai sfeclit-o?”

Dar vorba ceea: „Nevoia învaţă pe cărăuş”.
— Ia zvârle-l tu întâi, măi dracule!
Atunci dracul ia buzduganul de coadă, şi când îl zvârle, se suie aşa de tare, de nu se mai vede; şi abia după trei zile şi trei nopţi, căzând jos, cu mare străşnicie s-a cufundat în fundul pământului, de s-au zguduit temeliile lumii!

— Ia azvârle-l şi tu acum, zise dracul îngâmfat.
— L-oi zvârli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întâi în faţa pământului, cum a fost şi la tine.
Dracul ascultă şi-l scoate.
— Haiti! mai repede, mai repede, că n-am timp de aşteptat…
— Mai îngăduieşte puţin, tartarule, că nu te trag copiii de poale! Dracul îngăduie, căci n-are încotro.

Nu trecu mult şi ziua se călători. Cerul era limpede, şi luceferii sclipitori râdeau la stele, iară luna, scoţând capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminând pământul.
— Da’ nu-l mai zvârli, omule?
— Ba am să-l zvârl de-acum; dar îţi spun dinainte, să te ştergi pe bot despre dânsul.
— De ce?— Iaca de ce: vezi tu colo în lună nişte pete?
— Le văd.
— Acolo-s fraţii mei din ceea lume. Şi, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca să-şi potcovească caii. Uite bine şi vezi cum îmi fac semn cu mâna, să le dau buzduganul ista; ş-odată şi pune mâna pe dânsul.
— Stăi, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat moştenire de la strămoşul nostru; şi nu-l putem da nici pentru toată lumea; ş-odată-i şi smunceşte buzduganul din mână, şi fuga cu el în iaz, spunând lui Scaraoschi ce era să păţească cu buzduganul.

Atunci Scaraoschi, îngrijit şi mânios grozav, chemă înaintea sa pe toată drăcimea şi bătu din picior, strigând:
— Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş cumplit.
Pe loc şi vine unul înantea sa, tremurând.
— Să trăiţi, mârşăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă.
— Mergi! şi dacă-i fi meşter şi-i izbuti, să ştii c-am să te fac mai mare.

Atunci dracul porneşte c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ, şi într-o clipă şi ajunge la pusnicul Dănilă.
— Măi omule, zise dracul. Tu, cu şmecheriile tale, ai tulburat toată drăcimea; da’ acuşi am să te vâr şi eu în toate grozile morţii! Hai să ne blestemăm, şi care dintre noi amândoi a fi mai meşter, acela să ia banii!
Ş-odată şi-ncepe dracul a boscorodi din gură şi a descânta, că nu ştiu ce face, de-i pocneşte lui Dănilă un ochi din cap. Săracul Prepeleac! se vede că i-a fost scris tot el să răsplătească şi păcatele iepei frăţine-său, ale caprei, ale gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure. Pesemne blestemul gâştelor văduvite l-a ajuns, sărmanul!

Doamne! Multe mai are de pătimit un pusnic adevărat când se depărtează de poftele lumeşti şi se gândeşte la fapte bune!… Ş-apoi ce este mai gingaş decât ochiul? Dănilă crăpa de durere! dar, oricât îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii şi zise:
— Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce eşti! Am să te fac să-ţi muşti mâinile şi să mă pomeneşti în toată viaţa ta!
— Dă, dă, nu mai dondăi atâta din gură şi blestemă şi tu acum, să te văd cât eşti de meşter.
— Ai să iei burduful cu bani în spate şi ai să mergi la casa mea, căci blestemurile părinteşti nu-s la mine. Înţeles-ai?

Şi, cum zice, încalecă şi Dănilă pe burduf; iară dracu-i umflă în spate şi zboară iute ca gândul taman la casa lui Dănilă Prepeleac.
Copiii şi nevasta lui, când au văzut un bivol zburând pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimântaţi. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume; şi ei, cunoscând glasul lui, s-au oprit.
— Dragii tatei, băieţi! Ia veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi blestemurile părinteşti! ragila şi pieptenii de pieptănat câlţi!
Băieţii încep a curge toţi, care dincotro, cu blestemurile părinteşti în mână. Îi venise acum şi lui Dănilă apa la moară.
— Puneţi mâna, copii, pe jupânul ista, şi începeţi a-l blestema cum îţi şti voi mai bine, ca să-i placă şi dumisale.

Atunci lasă pe copii, că şi dracul fuge de dânşii. Au tăbărât cu toţii pe dânsul şi l-au schingiuit după placul lui Dănilă. Ş-a început dracul a ţipa cât îi lua gura; şi scăpând cu mare greu de mâinile lor, hârşcâit şi stâlcit cum era, a lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi după ceilalţi.

Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene şi scăpând deasupra nevoii, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale.â

(anidescoala.ro)

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfintii Martiri Brancoveni

SfBrancoveni

Sfintii Martiri Brancoveni: Constantin Voievod cu fiii sai, Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache, sunt praznuiti pe 16 august.

Domnia lui Constantin Brancoveanu a inceput sub semnul aparitiei Bibliei in limba romana, numita “de la Bucuresti”, in anul 1688. Si-a asumat rolul de protector al tiparului si scolilor din Muntenia, dar si din Transilvania. A dat Bucurestiului o noua Academie Domneasca, transformand scoala de la Sf. Sava in “colegiu public pentru pamanteni si straini”, cu o programa asemanatoare institutiilor de grad superior. L-a adus de la Istanbul pe Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub indrumarea caruia se vor tipari numeroase carti in limbile romana, greaca, slavona, georgiana si chiar araba. A ctitorit mai multe biserici si manastiri, intre care: bisericile de la Potlogi si Mogosoaia, Manastirile Hurezi si Brancoveni, Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucuresti, unde odihnesc sfintele sale moaste.

Pentru ca a refuzat sa se lepede de la credinta crestina, pe 15 august 1714, chiar in ziua cand implinea 60 de ani, domnitorul roman a fost decapitat. Aceeasi pedeapsa au suferit-o si cei patru fii ai sai, impreuna cu sfetnicul Ianache.

“De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor! “

Numai in camasi, istoviti de suferinte si dureri, legati cu lanturi, cu capetele descoperite si desculti, marturisitorii intru Hristos au fost adusi in fata sultanului Ahmed. La cererea sultanului de a renunta la crestinism, Brancoveanu a raspuns fara retineri: “De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor!”, iar catre fiii lui a rostit: “Fiilor, fiti barbati! Am pierdut tot ce aveam pe asta lume. Nu ne-au mai ramas decat sufletele. Sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le ducem curate inaintea fetei Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sangele nostru!”.

In urma acestor cuvinte, sultanul a poruncit sa fie taiate capetele copiilor domnitorului. Primul cap retezat a fost al lui Constantin, fiul cel mare. Au urmat capetele lui Stefan si Radu. Cand a sosit randul lui Matei, baiatul cel mai mic, acesta a inceput sa planga. Tatal lui i-a poruncit sa se asemene fratilor sai. Copilul s-a indreptat spre jertfa fara retineri. Au urmat Ianache Vacarescu, bunul sfetnic al Brancoveanului si apoi domnitorul, care a batut o cruce mare si a spus: “Doamne, fie voia Ta!”.

Trupurile pescuite din Bosfor, redescoperite dupa doua secole!

Trupurile lor au fost aruncate in Bosfor. Au fost scoase de cativa crestini si ingropate in mare taina intr-o manastire din Halki, chiar langa Tarigrad. In vara anului 1720, Doamna Maria (Marica) a adus pe ascuns ramasitele domnitorului si le-a ingropat in Biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti. A asezat peste mormant o piatra impodobita doar cu pajura tarii, fara nici o pisanie, iar deasupra a pus o candela de argint. Pornind intre altele, si de la inscriptia de pe aceasta candela (din 12 iunie 1720), Virgil Draghiceanu a facut in 1914 senzationala descoperire a mormantului voievodal (“cea mai mare rasplata pentru modesta mea activitate de o viata”, ii scria el savantului Dimitrie Onciul). In jurul autenticitatii si paternitatii descoperirii s-au iscat pe atunci multe polemici si chiar procese, in care de partea lui Virgil Draghiceanu a fost inca de la inceput, printre multi altii, si marele Nicolae Iorga.

Pe 15 august 1992, Constantin Brancoveanu cu fiii sai si cu sfetnicul Ianache au fost declarati sfinti de catre Biserica Ortodoxa Romana. Sunt sarbatoriti pe 16 august pentru a nu coincide cu sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului.

Tot astazi facem pomenirea Sfantului Iosif de la Varatec.

(calendarortodox)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Cronică literară, 12.08.2019 – Ședința cenaclului literar I. L. Caragiale

Octavian Onea, Teodoru Gheondea, Nicolae Drăgulin, Gabriel Stanciu

Cenaclul literar din data de 12 august, ținut în minunata locație a restaurantului Bun Gust a avut ca invitat pe Dl Teodor Ghiondea, traducător al operelor lui Rene Guenon în limba română și exeget al mai multor orientări religioase, cum ar fi vedanta, islamul și creștinismul esoteric, toate cele trei întâlnindu-se de altfel în opera lui Rene Guenon.

Teodor Ghiondea  a vorbit despre opera “Crai de curte veche” a lui Mateiu Caragiale, din perspectivă ezoterică, căutând și găsind sensuri ascunse unui cititor neinițiat în opera acestuia. În opinia lui, cele două lumi – orientul și occidentul – converg, chiar dacă ele par total diferite și ar trebui găsite mai mult asemănări decât deosebiri pentru a putea trăi în pace și toleranță cu cei diferiți de noi.

Din perspectivă creștin-ortodoxă, eseul Dlui Florin Manole despre cele două timpuri – cel mesianic și cel apocaliptic – ne invită spre introspecție și ne duce cu gândul la cele două timpuri ale lui Mircea Eliade – timpul sacru și timpul profan -, în care omul trăiește zi de zi fără însă  să conștientizeze întotdeauna în ce timp se află.

Dezvoltând teza filozofului  italian Giorgio Agamben în lucrarea sa ”Biserica și împărăția” se ajunge la concluzia că omul are nevoie de ambele timpuri, cel continuu, mesianic, și cel discontinuu, apocaliptic, căci el, omul, se află într-o continuă pendulare între sacru și profan, având momentele lui de regăsire, dar și de rătăcire.

Timpul mesianic transformă pe dinăuntru timpul cronologic, ducându-ne într-o zonă atemporală în care îl putem întâlni pe Hristos, pentru că el este cel care vine  către noi în acest timp mesianic, continuu.

Primirea lui Hristos te duce în acel timp sacru în care veșnicia există în noi și în afara noastră.

Finalul ședinței de cenaclu este marcat de o recitare memorabilă în interpretarea inegalabilă a lui Nicolae Drăgulin.

(Grațiela Avram)

mai mult
PromovateSfinții zilei

Adormirea Maicii Domnului

AMD

Adormirea Maicii Domnului este praznuita pe 15 august.

Despre aceasta sarbatoare nu gasim informatii in Sfintele Evanghelii, ci numai in Traditia Bisericii. Potrivit acestei Traditii, Maica Domnului a fost instiintata printr-un inger de mutarea ei din aceasta viata: “Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvantul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare“. Dupa ce Fecioara Maria si-a cerut iertaciune de la toti, si-a dat duhul. Domnul Insusi S-a coborat din ceruri pentru a primi in mainile Sale sufletul ei cel sfant. Atunci s-au petrecut multe minuni: ochii orbilor si auzul surzilor s-au deschis, ologii si bolnavii s-au vindecat.

Trupul a stat trei zile in mormant, dupa care a fost ridicat in chip tainic spre lacasurile ceresti. Traditia marturiseste ca Toma soseste la Ierusalim in a treia zi dupa inmormantarea Maicii Domnului. Dorind sa cinsteasca trupul ei, Apostolii au deschis mormantul. Dar minune! Mormantul era gol. Trupul Fecioarei Maria a fost ridicat la ceruri de Fiul ei.

Maine, Biserica cinsteste Sfanta Mahrama a Domnului si face pomenirea:
– Sfintilor Martiri Brancoveni: Constantin Voda cu cei patru fii ai sai: Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache.

(crestinortodox.ro)

mai mult
EuropolisPromovate

Echilibrul dintre viața profesională și cea privată a părinților și îngrijitorilor

CE

UE dorește să-și consolideze dimensiunea socială și să acorde cetățenilor drepturi mai eficace. Pilonul european al drepturilor sociale are în vedere o Europă socială pentru toți cetățenii europeni. Printre prioritățile sale se numără:

  • accesul egal la piața forței de muncă
  • condiții de muncă echitabile
  • echilibrul dintre viața profesională și cea privată

În cifre:

  • rata globală de ocupare a femeilor continuă să fie cu 11,6 puncte procentuale mai mică decât rata de ocupare a bărbaților
  • 31,5% dintre femei lucrează cu fracțiune de normă, față de 8,2% dintre bărbați
  • puțin peste 50% dintre femei lucrează cu normă întreagă, față de 71,2% dintre bărbați
  • aproximativ 20% dintre femeile inactive au responsabilități de îngrijire, față de mai puțin de 2% dintre bărbați

Pentru a moderniza cadrul juridic actual, Comisia a propus o directivă privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată care va păstra drepturile existente și, pornind de la acestea, va adăuga noi drepturi îmbunătățite atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Propunerea are ca scop promovarea unui echilibru satisfăcător între angajamentele familiale și cele profesionale și consolidarea egalității de șanse între femei și bărbați atât la locul de muncă, cât și acasă. Legislațiile și politicile UE și cele naționale ar trebui:

  • să faciliteze concilierea vieții profesionale cu viața de familie în cazul angajaților
  • să ajute întreprinderile să păstreze angajații talentați
  • să promoveze flexibilitatea atât în rândul angajatorilor, cât și în rândul lucrătorilor
  • să promoveze egalitatea de șanse
  • să genereze creștere economică și să aducă beneficii întregii societăți, inclusiv copiilor și persoanelor care au nevoie de îngrijire familială

Articolul 23 – Egalitatea între femei și bărbați

Egalitatea între femei și bărbați trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește încadrarea în muncă, munca și remunerarea.

Principiul egalității nu exclude menținerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje specifice în favoarea sexului subreprezentat.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 23

De ce este necesară?

Obiectivul general al acestei directive este:

  • de a asigura punerea în aplicare a principiului egalității dintre bărbați și femei în ceea ce privește oportunitățile pe piața forței de muncă și tratamentul la locul de muncă
  • de a permite părinților și persoanelor cu responsabilități de îngrijire să concilieze mai bine sarcinile profesionale cu cele de îngrijire

Egalitatea dintre bărbați și femei este un principiu de bază al UE. Cu toate acestea, pe teritoriul Uniunii Europene femeile continuă să fie în mod considerabil subreprezentate pe piața forței de muncă și în posturile de conducere. În special, această nouă inițiativă urmărește să încurajeze o mai bună repartizare a responsabilităților de îngrijire între femei și bărbați.

Pierderea economică pe an din cauza disparității de gen în ceea ce privește ocuparea forței de muncă în UE este de 370 de miliarde EUR. Pachetul privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată ar trebui să ajute părinții și îngrijitorii care lucrează prin faptul că nu îi obligă să aleagă între viața de familie și cariera profesională.

Citește mai mult – Consiliul Uniunii Europene

mai mult
PromovateSocial

Rugăciunea mamei nu are egal pe lumea asta

pr-justin-parvu

Femeile au crescut copiii în respect față de Biserică, în frică de Dumnezeu, indiferent de epocă, de conducere, de ideologii. Femeile, prin abnegaţia lor, prin grija lor faţă de prunci şi faţă de viitorul familiilor lor, i-au înfrânt şi pe Stalin, şi pe Dej, şi pe Ceauşescu…

Dictatorii conjuncturali vor să distrugă în câţiva ani ceea ce un popor a întemeiat în două milenii. Toate furtunile trec. Lasă răni, dar trec. De asta trebuie să fie convins omul, românul, că dreptatea este, în final, de partea celor înţelepţi şi a celor răbdători. Lecţia răbdării mamelor române ar trebui să fie o lecţie pentru toată lumea, fie politician, fie intelectual, fie truditor obişnuit.

Mama îl face pe prunc om, ea îi arată calea, ea i-l relevă pe Dumnezeu. Familia frumoasă, închegată, înţeleaptă în comportament, este cea care dă schimbul de mâine pentru orice societate.

Rugăciunea mamei pentru pruncii ei este mai puternică şi mai ascultată decât chiar rugăciunea preotului. La un părinte tot venea o femeie să plătească pentru ca să i se întoarcă băiatul plecat de acasă, pierdut în lume… I-a zis părintele: “Mă, ai plătit la biserici de-l poţi cântări în bani…! Mai bine roagă-te pentru el, şi o să se întoarcă. Rugăciunea mamei nu are egal pe lumea asta”.

Părintele Iustin Pârvu

Extras din ”Daruri duhovnicești”, Ed. Eikon

(ganduridinierusalim.com)

mai mult
Magna EuropaPromovate

Tinerii: viitorul muncii

Tineri

În mai, Consiliul a adoptat concluzii privind tinerii și viitorul muncii. Condițiile de muncă precare reprezintă una dintre numeroasele provocări cu care se confruntă tinerii în actualul și viitorul mediu al forței de muncă. Sunt propuse o serie de măsuri, cum ar fi „învățarea pe tot parcursul vieții”, pentru a facilita tranziția de la școală la locul de muncă.

Ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor

Investiția în tinerii Europei

UE propune un efort intensificat de sprijinire a tinerilor:

  • Oportunități mai bune de acces la piața muncii
  • Oportunități mai bune prin educație și formare
  • Oportunități mai bune în domeniile solidarității, mobilității în scop educațional și participării

Șomajului în rândul tinerilor – noiembrie 2018

  • 3,4 milioane de tineri (sub 25 de ani) se aflau în șomaj în UE-28 în noiembrie 2018
  • numărul șomerilor tineri a scăzut cu 189 000 în UE 28, comparativ cu noiembrie 2017
  • în noiembrie 2018, rata șomajului în rândul tinerilor a fost de 15,2 % în UE-28, față de 16,1 % în noiembrie 2017
  • diferențele dintre ratele șomajului în rândul tinerilor din țările UE rămân ridicate: de la 4,9 % în Republica Cehă în noiembrie 2018 la 36,6 % în Grecia, în septembrie 2018

Tinerii și viitorul muncii

La 22 mai 2019, Consiliul a adoptat concluzii privind tinerii și viitorul muncii.

Aceste concluzii se concentrează asupra problemelor specifice cu care se confruntă tinerii în mediul actual al pieței muncii:

  • nesiguranța
  • lipsa protecției sociale
  • sărăcia persoanelor încadrate în muncă
  • condițiile precare de muncă

Concluziile propun o serie de măsuri pentru a aborda aceste aspecte:

  • sisteme de educație și de formare adaptabile și reactive
  • promovarea învățării pe tot parcursul vieții
  • asigurarea unor tranziții fără probleme de la școală la încadrarea în muncă și de la un loc de muncă la altul
  • asigurarea accesului egal la locuri de muncă de calitate pentru toți tinerii în viitor

Inițiativa privind ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor

Liderii UE au convenit să cheltuiască cele 6 miliarde EUR alocate Inițiativei privind ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor în perioada 2014-2015, și nu în perioada 2014-2020 prevăzută inițial.

În plus, s-a convenit ca fondurile UE necheltuite să fie utilizate în principal pentru susținerea ocupării forței de muncă, în special pentru tineri, dar și în sectoare de creștere economică, precum inovarea și cercetarea.

(consilium.europa.eu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Darul beției

pilda

“Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii. În cele din urmă a murit, iar acest lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi, ei mergând şi spunându-i încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriaşă.

Părintele Paisie le-a răspuns că şi el ştia despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles.

Stareţul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci, atunci când au adunat toţi băieţii. Deci, ca să nu-l ia de la părinţii lui, ei îl luau cu ei la seceriş, şi astfel pentru a nu plânge, au pus raki (rachiu) în laptele lui pentru ca el să doarmă. Prin urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic. Acolo el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost şi el alcoolic.

Bătrânul i-a spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Maica Domnului să-l ajute să taie câte un pahar de băutură. După un an, cu pocăinţă şi luptă, a reuşit să ajungă de la 20 de pahare de băutura, la 19 pahare.

Lupta a continuat pe parcursul anilor şi a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbăta. Lumea a văzut un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii, dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă cu patima sa. Fără să cunoaştem ce fiecare încearcă să facă şi ceea ce vrea să facă, ce drept avem noi să judecăm efortul său…?”

Patericul atonit

mai mult
LiteraturăPromovate

Despre cele două timpuri…

france-paris-notre-dame-interior

Unul dintre cele mai profunde texte despre timp pe care le-am citit are la bază o conferință pe care filozoful italian Giorgio Agamben a ținut-o la Catedrala Notre Dame din Paris în 2009 și care  este de găsit, sub titlul Biserica și Împărăția, alături de alte două eseuri, Prietenul și Ce este un dispozitiv, într-o culegere apărută la Humanitas în 2012, în traducerea lui Vlad Russo.

Agamben își fondează demonstrația pe o subtilă disociere dintre timpul mesianic și timpul apocaliptic. „Dacă am vrea să rezumăm într-o formulă diferența dintre timpul mesianic și cel apocaliptic, ar trebui spus, cred, că timpul mesianic nu este sfârșitul timpului, ci timpul sfârșitului. Mesianic nu este sfârșitul timpului, ci relația fiecărei clipe, fiecărui kairos, cu sfârșitul timpului și cu eternitatea”. Pentru a ajunge în final la chestiunea rolului Bisericii, azi, în lume, în și între cele două timpuri. Analitica sa pornește însă de la un alt cuvânt cheie: paroikein, care înseamnă în grecește locuirea (provizorie) a străinului. Cei atenți vor ghici în acest cuvânt termenul nostru parohie. El apare ca atare în, poate, cel mai vechi text creștin neinclus în canonul Noului Testament și aparținând episcopului Clement al Romei, faimoasa sa Scrisoare adresată locuitorilor din Corint. Locuirea vremelnică este, însă, tocmai semnul condiției noastre muritoare. Noi toți suntem pe această lume parohiali. Un singur cuvânt, iată, ne spune că suntem fundamental străini în această trecere. În această vremelnicie stă sensul așteptării eschatologice și aici se întemeiază Biserica. Este ceea ce Agamben numește „experiența mesianică a timpului”. „Timpul mesianic nu desemnează în fapt o durată cronologică, ci, înainte de toate, o transformare calitativă a timpului trăit Filozoful combate, în consecință, teoria „întârzierii parousiei”, care i se pare, în această configurare a timpului mesianic, un non sens, introducerea unei „cronologii” strict mundane într-o cu totul altă structură a Timpului. Amintește, ca argument scriptural, atenționarea lui Pavel către Tesaloniceni. „Iar despre ani și despre vremuri, fraților, nu aveți nevoie să vă scriem. Căci voi înșivă știți bine că Ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea”. Timpul verbal este în ultima propoziție prezentul, este, de fapt, acel „prezent” atemporal, ucronic, cum l-am numit altă dată. Mesia însuși e numit „cel ce vine”, ce nu încetează să vină, observă filozoful. El vine neîncetat, el e un continuu.

Interesul gânditorului nu e îndreptat spre ultima zi, ziua mâniei („Pavel vede sfârșitul timpului și descrie ce vede”), ci spre prezentul acut al timpului mesianic, „timpul care se contractă și începe să se sfârșească”, „timpul care rămâne între timp și sfârșitul său”. Experiența noastră intuitivă a cronologiei, care ne face să concepem timpul ca pe o săgeată cu vârful spre viitor (dar nici cel mitic, ciclic) nu ne mai ajută aici. Trebuie să ne depășim intuiția și să ne forțăm gândirea  pentru a înțelege kairosul mesianic. Eu unul mă întreb, fără legătură cu intențiile filozofului italian, în ce măsură acest „alt timp” poate fi „tradus” în limbajul nostru discursiv. Sau este, asemenea teoriilor cuantice, imposibil de redat în limbajul articulat. Agamben însuși forțează metafora pentru a ne face să înțelegem. „E vorba, mai degrabă, de un timp care crește și se umflă în cadrul timpului cronologic, frământându-i-l și transformându-l dinăuntru”. Cum să nu-ți vină în minte uluitorul vers eminescian:  Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie? Căci „… acest timp nu este un alt timp, situat într-un altundeva improbabil și viitor. E, dimpotrivă, singurul timp real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi experiența acestui timp implică integrala transformare a noastră înșine și a felului în care ne ducem viața”. Metanoia nu este, deci, numai o transformare morală, psihologică, gnoseologică, e și una a ordinii de timp în care alegi să trăiești. Sau pe care o vizualizezi. Omul care a ales Imitatio Christi, creștinul, este cel care trăiește în interiorul acestui timp mesianic, se lasă scăldat de prezența lui. „Iar acest timp nu este un alt timp, situat într-un altundeva improbabil și viitor. E, dimpotrivă, singurul timp real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi experiența acestui timp implică integrala transformare a noastră înșine și a felului în care ne ducem viața”.

Timpul mesianic transformă pe dinăuntru timpul cronologic. Și aici Agamben ajunge la punctul nodal al demonstrației. Cum se raportează la aceste două timpuri credinciosul, pe de o parte, și Biserica, pe de altă parte. El evidențiază deosebirea dintre lucrurile ultime și cele penultime. Și susține separarea drastică a celor două. Întrebarea fundamentală în acest context este: „Poate un creștin să trăiască numai din  lucrurile ultime?”. Habotnicia de orice speță așa crede. Dar, ne atrage atenția Agamben,: „Așa cum timpul mesianic nu e un alt timp, ci o transformare lăuntrică a timpului cronologic, tot așa a trăi lucrurile ultime înseamnă înainte de toate a trăi altfel lucrurile penultime”. A trăi altfel lucrurile penultime – mi se pare o excelentă definiție a corectei viețuiri lumești a creștinului. În consecință, escatologia e transformarea, transfigurarea acestor lucruri penultime. Suntem din nou ajutați de verbul originar, anume Pavel folosește verbul katargein, care înseamnă „a face să devină inactiv”. „Realitatea ultimă dezactivează, suspendă și transformă realitățile penultime – și, totodată, tocmai în acestea, și mai cu seamă în acestea, devine ea mărturie și se pune la încercare pe sine”. Timpul mesianic nu este, cum și-l închipuie perspectiva comună, un timp „viitor”, ci ho nyn kairos, „timpul de acum”, cum spune Apostolul Pavel. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (2 Cor. 6,2). În acest loc se întâlnesc paroikia și parousia, sălășluirea ca străin pe această lume și prezența mesianică în ea. Și în/din această întâlnire apare și funcția fundamentală a Bisericii. Căci „Nu există Biserică decât în cadrul acestui timp și prin acest timp”.

Celălalt versant al demonstrației lui Agamben de aici se deschide. El observă că, obsedată de social, biserica de azi „și-a închis poarta escatologică”.  Adică și-a pierdut esența, rațiunea de a fi, aș spune. „Evocarea lucrurilor ultime pare să fi dispărut din cuvintele Bisericii”. În acest context, autorul citează o vorbă sarcastică a unui teolog francez: Cristos anunța Împărăția și a venit Biserica.

Cu fața prea mult întoarsă spre Lume, Biserica riscă să rateze tocmai escatologia, care nu este la sfârșitul timpului, ci este acum, este prezentul cel mai acut. Prezent prin ta semeia ton kairon, semnele kairosului, semnele timpului. Istoria, pe care toți o experimentăm zilnic prin media cu stupoare și groază, este penultimă în raport cu Împărăția. „A trăi timpul mesianic necesită, prin urmare, capacitatea de a citi semnele prezenței sale în istorie, de a recunoaște în curgerea ei pecetea economiei mântuirii”. În Epistola a doua către Tesaloniceni, Apostolul Pavel desparte clar cele două timpuri: to catechon, amânarea neîncetată a sfârșitului de-a lungul timpului cronologic și o întrerupere continuă a timpului, ținând în tensiune originea și sfârșitul. Această tensiune pare a fi dispărut din lumea noastră. Și aici vede filozoful parodierea escathonului în catastrofismul cotidian în care tot felul de coduri meteo, asteroizi, cutremure, viruși, dezastre ecologice, atentate, găuri de ozon, epidemii ș.a.m.d. ne scufundă cotidian. Toate aceste „nu sunt decât parodia secularizată a reamintirii neîncetate a Judecății de Apoi în istoria Bisericii”. Dacă nu se mai raportează la escathologie, Biserica riscă să devină o simplă „instituție”, naufragiată în timp. Pierind odată cu timpul civil. „…astăzi nu există pe pământ nicio putere legitimă, iar puternicii lumii sunt ei înșiși convinși de lipsa lor de legitimitate. Dominația totală a juridicului și economicului asupra relațiilor umane, confuzia între ceea ce putem crede, spera și iubi și ceea ce suntem siliți să facem sau să nu facem, să spunem sau să nu spunem își pun pecetea nu numai asupra crizei dreptului și a statului, ci și, mai cu seamă, asupra crizei Bisericii”.

Pentru a încheia cu această întrebare cutremurătoare și avertizatoare: „…se va hotărî Biserica în cele din urmă să folosească prilejul istoric și să-și regăsească vocația mesianică? Căci, altminteri, există riscul să cadă în ruina ce amenință toate guvernele și toate instituțiile de pe pământ”.

(literaturadeazi.ro)

mai mult
1 58 59 60 61 62 104
Page 60 of 104