close

Promovate

ExternPromovate

Familia Regală transmite compasiunea și regretul său familiilor victimelor atentatului de la Londra

principesa-margareta

Familia Regală transmite compasiunea și regretul său familiilor victimelor atentatului de la Londra și își exprimă încrederea că societatea britanică va găsi forța de a trece peste aceste momente tragice.

„Noul atac criminal de la Londra este un act împotriva umanității, libertății și demnității umane. Suntem încredințați că societatea britanică va găsi forța de a trece peste aceste momente tragice. Ne rugăm pentru toți cei care au pierit și cei care suferă în urma acestei tragedii. Transmitem compasiunea și regretul nostru familiilor îndoliate”, precizează Principesa Moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei române, într-un comunicat remis duminică.

Cel puțin șase oameni au fost uciși sâmbătă noaptea la Londra, într-un atac terorist în zona Podului Londrei, a informat poliția britanică. Mark Rowley, comandantul serviciilor antiteroriste, a anunțat că poliția a reușit să doboare trei presupuși teroriști în opt minute de la primul apel.

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Premiile Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova, ediţia 2017

Grand-Prix-Nova

Festivitatea de premiere a laureaţilor celei de-a V-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova, organizat de Radio România sub Înaltul Patronaj al Alteţei Sale Regale, Principesa Moştenitoare Margareta a României, Custodele Coroanei, a avut loc vineri la Palatul Elisabeta. Alături de Principesa Moştenitoare Margareta şi de Georgică Severin, Directorul General Interimar al Societăţii Române de Radiodifuziune, s-a aflat o invitată specială, celebra actriţă de origine britanică Jacqueline Bisset.

„Sincere felicitări tuturor participanţilor cât şi câştigătorilor de astăzi, care şi-au asumat realizarea la un înalt nivel a unor piese de teatru radiofonic. Radio România merită şi anul acesta felicitări pentru organizarea acestui important festival”, a declarat Alteţa Sa Regală, Principesa Moştenitoare Margareta a României, în deschiderea festivităţii de premiere.

Georgică Severin, Directorul General Interimar al Radio România, a ţinut să îşi exprime „gratitudinea pentruînaltul patronaj al Alteţei Sale Regale oferit acestui eveniment încă de la prima sa ediţie. Festivalul Internaţional Grand Prix Nova este un proiect al radioului care a devenit un adevărat reper în viaţa culturală mondială, într-o lume dominată de imagine”.

Dmitriy Nikolaev, regizor din cadrul departamentului Radio Drama şi Ars Acustica de la Radio Rusia (Radio Kultura), preşedintele juriului Grand Prix Nova 2017, a mulţumit Familiei Regale a României pentru găzduirea evenimentului, organizatorilor de la Radio România şi celorlalţi membri ai juriului pentru profesionalismul lor la ediţia de anul acesta a festivalului. De fapt a avut numai cuvinte de laudă pentru români! A anunţat apoi laureaţii:

SECŢIUNEA TEATRU SCURT

Locul  I – Fairy Tale Licious: Fairy Songs and Pop Tales – Schweizer Radio und Fernsehen / Elveţia;

Locul  II – Notturno – HRT Croatian Radiotelevision / Croaţia;

Locul III – Voices – Exercises in Style – RTS / Radio Belgrade/ Serbia.

SECŢIUNEA RADIO DRAMA

Locul  I – Young Beautiful Monsters – Le Collectif Wow! / Belgia;

Locul  II – False Alarm – Swiss Radio and Televison / Elveţia;

Locul III – The Black Regen Ovid: The White Regen Marcus Aurelius – Radio and Television Slovakia.

În partea a doua a festivităţii, Atila Vizauer, Directorul Centrului Cultural Media al Radio România a oferit trei premii speciale pentru roluri excepţionale realizate de actorii români în premierele radiofonice ale stagiunii 2016 a Teatrului Naţional Radiofonic.

Laureaţii Premiilor Teatrului Naţional Radiofonic sunt:

Maria Ploae – Premiul pentru cel mai bun rol feminin, în spectacolele Olga Greceanu – Pe urmele paşilor Tăi, Iisuse… scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Dan Puric şi Maria Rosetti – Prima ziaristă din România, Maria Rosetti – De la Plymouth la Bucureşti, scenarii de Raisa Radu, regia artistică: Petru Hadârcă;

Dan Aştilean – Premiul pentru cel mai bun rol masculin, în Gaev din spectacolul Livada de vişini de Anton Pavlovici Cehov, regia artistică: Gavriil Pinte şi Robinson Crusoe din spectacolul O zi din viaţa lui Robinson Crusoe de Dan Cojocaru, regia artistică: Diana Mihailopol;

Bianca Elena Babaşa – Premiul pentru debut, pentru rolul Bianca, din spectacolul Pisica verde de Elise Wilk, adaptarea radiofonică şi regia artistică: Mihnea Chelaru.

Între 29 mai şi 3 iunie, în sălile de conferinţe ale Hotelului Marshall Garden, s-au desfăşurat audiţiile şi dezbaterile juriului şi creatorilor programelor înscrise în concurs, prilej pentru toţi cei prezenţi de a cântări noile tendinţe stilistice, precum şi viitorul teatrului radiofonic.

Grand Prix Nova este singurul festival de producţii sonore care îşi propune ca temă Inovaţia. Ediţia din acest an confirmă o tradiţie onorantă, Grand Prix Nova având deja o frumoasă reputaţie între festivalurile internaţionale şi, judecând după calitatea producţiilor, şi-a definit profilul incitându-i la originalitate pe creatorii de spectacol radiofonic din întreaga lume. Anul acesta festivalul a primit la Bucureşti un număr record de participanţi – 45 de producţii de înaltă calitate din 26 de ţări din întreaga lume.

Preşedintele juriului a fost anul acesta Dmitriy Nikolaev, regizor din cadrul departamentului Radio Drama şi Ars Acustica de la Radio Rusia (Radio Kultura), autor distins cu numeroase premii pentru spectacole de teatru radiofonic şi Ars Acustica. Din juriul acestei ediţii au mai făcut parte Bernanrd Clarke, autor şi producător la RTÉ lyric fm Irlanda, Amandine Casadamont din Franţa, sound artist independent, colaborator constant cu France Culture, Shanthi Bhagirathan, directorul grupului The Capital Maharaja Organisation (PVT) Ltd din Sri Lanka şi Ilinca Stihi, regizor, unul dintre fondatorii Festivalului Grand Prix Nova, membră în numeroase jurii internaţionale ale festivalurilor de profil şi autoare a unor spectacole mult-premiate de-a lungul anilor.

Sâmbătă, 3 iunie, de la ora 17:00, în ultima zi a festivalului, în secţiunea Soundscape Eden (Grădina Eden – Calea Victoriei, nr.107) are loc workshop-ul Bernanrd Clarke, eveniment în colaborare cu Sâmbăta sonoră, iar de la ora 20:00, audiţie cu primul spectacol audio surround (5.1) produs de Radio România – Biblia neagră a lui William Blake de Ilinca Stihi, distins cu numeroase premii internaţionale.

mai mult
IstoriePromovate

Tratatul de la Trianon – 4 iunie 1920

Trianon (1)

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Tratatul este divizat în patru părți. Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon - foto: ro.wikipedia.org

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon – foto: ro.wikipedia.org

În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78), intitulată „Clauze politice pentru Europa”, conținea o serie de clauze privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie, protecția minorităților naționale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată „Interesele Ungariei în afara Europei”, conținea prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma unui plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind, în prezent, unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

ratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conștiința populației statelor succesoare sau vecine; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forțele armate ale României, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor).

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

mai mult
PromovateTradiții

Tradiții și obiceiuri de Rusalii

rusalii_2

Rusaliile sau Cincizecimea, una dintre cele mai vechi sărbători creştine, este prăznuită la 50 de zile de la Înăltarea Domnului, când Duhul Sfânt s-a coborât la apostoli, fiind cunoscută şi ca ziua întemeierii Bisericii, când s-au convertit la creştinism 3.000 de oameni.

De Rusalii se leagă mai multe superstiţii şi oamenii păstrează încă unele tradiţii: îşi împodobesc casele cu frunze sfinţite de tei sau de nuc, pentru a îndepărta duhurile rele, ung uşile cu usturoi, pentru a fi feriţi de ghinion tot anul şi dansează Jocul Căluşarilor, pentru a alunga spiritele Ielelor care vin să facă rău.

Ortodocşii sărbătoresc, duminică şi luni, Cincizecimea sau Pogorârea Sfântului Duh peste sfinţii apostoli, sărbătoare creştină care mai este cunoscută în popor ca Rusalii sau Duminica Mare.

Sărbătoarea Rusaliilor este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea sfinţilor apostoli. Până către sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a Înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh. Apoi, sărbătoarea a fost separată, Cincizecimea rămânând numai ca Pogorâre a Duhului Sfânt.

Când s-au împlinit cincizeci de zile de la Înălţare, s-a auzit un tunet care a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim din toată lumea. Duhul Sfânt s-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici. Apostolii au început să vorbească în limbile tuturor neamurilor şi să se înţeleagă între ei, iar mulţimea a crezut că sunt beţi. Atunci, Sfântul Apostol Petru a vorbit în mijlocul mulţimii, iar 3.000 de oameni s-au convertit la creştinism. Se crede astfel că Cincizecimea este sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, pentru că cei 3.000 de oameni au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim, nucleul Bisericii de mai târziu.

Tradiţii şi obiceiuri de Rusalii

De Rusalii se mai leagă şi alte tradiţii şi obiceiuri, care diferă de la o regiune la alta. În unele zone, oamenii îşi împdobesc casele şi gospodăriile cu ramuri de tei, nuc, plop sau stejar, pentru a alunga răul şi bolile. Ramurile de tei au o simbolistică aparte în această sărbătoare: se crede că teiul fereşte gospodăriile de grindină sau de duhurile rele ale zânelor. Flăcăii le aduc din păduri, după care se sfinţesc la biserică, iar credincioşii le iau acasă şi le pun la icoane.

Prin toate zonele ţării sunt cunoscute rusaliile, dar sub nume diferite: iele, şoimane, zâne, zânioare, sfinte, dânsele, frumoase, milostive, doamne, împărătesele-văzduhului, ursoaice, adică ursitoare… Unii spun că sunt numai trei, alţii – şapte, alţii – că sunt nouă sau mai multe. Se mai spune că sunt foarte frumoase şi răspândesc o lumină plăcută, umblă îmbrăcate în alb şi poartă coroane scumpe. Le place să cânte şi să danseze în văzduh şi caută locurile neumblate sau răspântiile de drum, poienile tăinuite, dar sunt oameni care le-au văzut dansând deasupra a câte unui pom falnic sau pe gardul bisericii. Horele lor, se spune, se aud, dar puţini le şi văd. Când obosesc de jucat, îşi întind mesele pe iarbă verde şi petrec. Locurile unde au jucat sau au mâncat ielele rămân arse şi neroditoare.Uneori mai răpesc câte un flăcău frumos, ca să joace cu ele, sau pe lăutarii renumiţi, pe care îi învaţă cântecele lor, de o frumuseţe nepământeană. După o vreme le dau drumul, dar ei nu au voie să spună nici ce au văzut sau au făcut, nici să cânte cântecele lor, altfel sunt pedepsiţi cu paralizie sau cu moarte.

  • Ramurile de tei, soc sau mure sfinţite de Rusalii se folosesc ca leacuri tot restul anului. În tradiţia populară se zice că numai până la Sânziene plantele au puteri vindecătoare.
  • Tot de Rusalii, în unele regiuni se dansează „Jocul Căluşarilor”. Se spune în popor că leacul cel mai folosit pentru cei atinşi de Rusalii este jocul căluşarilor.
  • În unele zone, femeile fac descântece pentru a alunga Ielelor, iar uşile se ung cu usturoi, pentru că se crede că aşa va fi păzită casa de rele şi ghinion tot restul anului.
  • Spiritele rele se mai alungă prin ritualuri gălăgioase şi pocnituri cu ramuri de tei.
  • În unele gospodării se prepară unsori care se dau pe ugerele vacilor, pentru a spori laptele.
  • În Ardeal este obiceiul cunoscut ca “udatul nevestelor”. Femeile sunt stropite cu apă, pentru a fi sănătoase şi frumoase tot restul anului.
  • În unele zone se spune că dacă de Rusalii este timp frumos, toată vara va fi frumoasă şi rodnică.

Rusaliile sau Moşii de vară

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt mai este cunoscută ca Rusalii, de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una dintre zilele de pomenire a morţilor.

În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra, pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor, se împart farfurii frumos împodobite pentru vii.

Întrucât Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi, sărbătoarea Rusaliilor având astfel două zile.

Rusaliile sunt, în credinţa populară, spiritele morţilor, numite în popor Iele sau zâne rele

Cuvântul Rusalii provine din latinescul „rosalia”, care simbolizeaza sărbatoarea trandafirilor, dar reprezintă şi fetele împaratului Rusalim, despre care se credea că aveau puteri magice şi seduceau oamenii, pedepsindu-i pe cei care nu le respectau.

În credinţa populară, Rusaliile sunt spiritele morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştile cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în locurile lor de sub pământ şi încep să facă rele oamenilor.

Pentru a le îmbuna, oamenii, care evitau să le spună Rusalii, le-au dat diferite nume: iele, zâne sau frumoase. Există superstiţia că aceste spirite stau pe lângă izvoare şi pot, prin cântecele lor, să ia minţile oamenilor şi să-i îmbolnăvească. Boala seamană, se spune în popor, cu o transă ce nu poate fi înlăturată decât de puterea dansului căluşarilor.

Obiceiul căluşarilor de Rusalii, foarte vechi, este cunoscut mai ales în localităţile Conteşti, Lisa, Năsturelu, Bragadiru şi Zimnicea. Bătrânii satelor cred că, dacă eşti bolnav, de Rusalii te poţi face bine după ce vătaful căluşarilor trece cu pasul peste tine.

În Oltenia, grupuri de câte şapte-opt căluşani merg din casă în casă pentru a colinda şi a alunga spiritele rele, iar oamenii îi întâmpină cu frunze de nuc, cu pelin, usturoi, apă şi sare.

Superstiţii de Rusalii

Legendele spun că Ielele sau Rusaliile sunt fiinţe fantastice, care umblă prin văzduh şi pot lua minţile oamenilor dacă nu respectă ziua. Rusaliile, cunoscute sub diferite nume – iele, zâne, şoimane, împărătesele-văzduhului, ursoaice -, umblă îmbracate în alb, iar locurile în care dansează rămân arse şi neroditoare.

Se spune că Rusaliile răpesc uneori un tânar frumos ca să joace cu el, apoi îl eliberează, dar acesta nu trebuie să spună ce a văzut, pentru că altfel ar putea fi pedepsit.

În unele sate, oamenii cred că în zilele de Rusalii nu este bine să mergi la câmp, pentru că te prind şi te pedepsesc Ielele. De Rusalii, oamenii nu trebuie să intre în vie sau să meargă în locuri pustii, pentru că s-ar putea întâlni cu spiritele rele.

În unele zone se spune că cine nu respectă sărbătoarea Rusaliilor, va fi pedepsit de Iele, care provoacă boala denumită popular “luat din Rusalii”. De asemenea, nu este bine să te cerţi cu cineva în ziua de Rusalii, pentru că vei fi “luat din Rusalii”.

Rusaliile, zile libere în România şi în alte ţări

Lunea Rusaliilor este zi nelucrătoare în România, Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Luxemburg, Ţările de Jos, în unele cantoane din Elveţia, în Madagascar, Norvegia, Portugalia, Senegal, Ungaria şi Togo.

mai mult
ActualitatePromovate

Legea prin care 14 mai devine Zi națională de cinstire a martirilor români din temnițele comuniste, promulgată

temnite-comuniste

Președintele Klaus Iohannis a semnat, săptămâna aceasta, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste în data 14 mai, un proiect inițiat de liberali.

În expunerea de motive a legii se arată că „marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestați de regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, alți mulți români care, prin exemplul de neascultare și reală libertate exprimată în fața regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creștini”.

„În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestați peste 10.000 de tineri anchetați ulterior, condamnați și repartizați în pușcăriile unde urmau să execute fiecare condamnarea. Suntem conștienți de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurmbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, poetului Radu Gyr și soției sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu între mulți alții care au pătimit în temnițe. Se impune așadar ca această zi să fie cinstită și declarată ca zi națională a acestor martiri care și-au adus darul înaintea istoriei, care s-au jertfit ei pentru ca nouă să ne fie mai bine. Din respect pentru cei care au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor temnițelor comuniste”, se precizează în expunerea de motive.

mai mult
CreștinătatePromovate

Rugăciunile călugărilor

rugaciunea_calugar_material_calugar_9_mai

Se zice că pentru rugăciunile sfinților călugări ne mai ține Dumnezeu. Poate așa este. Că și Avraam patriarhul mult s-a mai rugat la Dumnezeu ca să lase în picioare cetățile Sodomei și Gomorei… Și Moise proorocul a plâns la Dumnezeu pentru iertarea poporului Său cel cârtitor.. Și Marele Pavel ar fi vrut să renunțe la mântuirea sa pentru cea a conaționalilor săi…

Mai adâncă decât oceanul este inima sfinților lui Dumnezeu! Mai iute decât lumina este rugăciunea lor! Mai înmiresmat decât tămâia este suspinul de pocăință al Cuvioșilor Călugări!

Și atunci?.. Să ne mirăm că ne ține Dumnezeu pentru lacrimile mănăstirilor? Nu! Să credem și să ne smerim și noi. Și să plângem și noi pentru mântuirea altora, mai slabi decât noi..

Domnul să vă binecuvânteze pe toți cu pacea Sa care covârșește puterea noastră de înțelegere!

(Preotul Sorin Croitoru din Mantova – Italia)

mai mult
PromovateRepere

Acolo unde coada diavolului nu este vizibilă, evenimentele rămân sub ameninţare.

articol_toni_franta_9_mai_2017

Astăzi cărţile nu ne mai pot ajuta să ajungem valori, nu cerem nimic prezentului doar îl privim. Acceptând doar să respirăm aerul ridicol al singurătăţii, privind cum mecanismul urii ia proporţii alimentându-se cu esenţă iluziilor distruse, privindu-ne în oglindă cu scârbă realizând că nu mai avem figuri normale. Nasurile s-au ascuţit, ochii sunt mai mici, mai opaci, frunţile reduse, limitate iar mâinile au gheare.

Privim doar dalele întunericului care se învârt tăcut şi repede, din ce în ce mai repede, cum colţii întunericului sfâşie voinţa, sufocând şi urletele tăcerii.Ne lăsăm împinşi cu brutalitate spre poarta pustie pe care stă scris: ‘strangeti din dinţi lasilor‘.

Nu refuzaţi intrarea, este gratuit, vizionaţi aceasta proiecţie reală, lăsaţi-vă conduşi de aceste fiare cu boturile rânjite, cu ochii injectaţi de furie, care vă vor împinge spre morminte, îndrumându-vă să luaţi loc cu condiţia să lăsaţi viermii să vă roadă, atenţionându-vă să nu clipiţi pentru că nu trebuie să vă scape nimic din ceea ce va urma.

Nu plângeţi, porţile viitorului sunt deschise, sunteţi liberi, bucuraţi-vă şi profitaţi de acest spectacol împovărat cu gloria iluzorie, plină de ameninţări, pentru că noi nulităţile acestui prezent vă oferim un viitor nesigur plin de ameninţare şi un prezent dramatic.

Bucuraţi-vă, noi laşii acestui prezent v-am schimbat forţându-vă să deveniţi mai puţin pretenţioşi, ajutându-vă să vă debarasaţi de spirit, de Dumnezeu.

Bucuraţi-vă, noi laşii acestui prezent v-am schimbat forţându-vă să deveniţi mai puţin pretenţioşi, ajutându-vă să vă debarasaţi de spirit, de Dumnezeu.

Fiţi fericiţi, cu ajutorul nostru, veţi deveni animalul cel mai viclean, alăturaţi-vă ‘valorilor care ne slujesc, ele vă vor preda decăderea, fiţi umili şi încrezători, aceste (valori) vă vor îndruma şi perfecţiona cum să duşmăniţi trecutul, prezentul, viitorul.

Aceştia vă vor demonstra că voinţa nu mai ajută şi nu mai aveţi nici un motiv de a ieşi din acest labirint fără ieşire, soluţia nu poate fi decât aceasta: îngenunchiaţi şi îmbrăţişaţi credinţa în… nimic.

Pentru că nu mai sunteți sensibili, nu mai simțiți existența reală care făcea inima și mintea să fie cuprinse de uimire,de teamă,de umilință, de respect, intrați în plutonul nostru, îmbrățișați realitatea invizibilă care depășește realitatea vizibilă reală.

Acceptând această ofertă,vă vom da șansa să vă mișcați încet și pe bâjbâite pe un drum cu amprente false care nu se pot desluși, fiți umili și mulțumiți că sunteți concectați la meditația neîntreruptă.

Nu vă îngrijorați, ea nu poate depăși granițele realității în acest fel, am simplifica totul, ascunzând existența dintre om și realitate.

Acceptând răscrucea de vânturi veți constata că ceasul vostru, care va indica aparent timpul, se scurge mai încet decât cel real,debusolați-vă spre lumea voastră,fiți bucuroși și acceptați această aventură din propria iniţiativă, îmbrăţişând iluzia, automințirea.

Acceptând orbirea şi ura veţi putea privi cu nepăsare malaxorul inventat de noi care va împinge privirea spre puterea centrală care v-a comanda această lume în totalitate.

Tehnica noastră v-a modifica modul vostru de viaţă, dovedindu-vă că voi nu mai puteţi găsi anularea crizelor care vă zguduie, pentru că aţi lua în râs acest mesaj: “Acolo unde coada Diavolului nu este vizibilă, evenimentele rămân sub amenintare”. Azi, planurile noastre au devenit realitate transformând totul într-o catastrofă “simpatică”, pentru că noi pentru voi, suntem ca o busolă care vă poate oferi şi orientă spre o reşedinţă plăcută (infernul).

Azi suntem ghizii viitoarelor generaţii, pe care le obligăm să-şi distrugă spiritul lor interior, terfelindu-l ca pe un cadavru, dăruindu-le în schimb discheta cu textele unor melodii din care izbucnesc doar silabe fără legătură, sunt doar nişte sunete stridente care dizolvă forma reală.

Noi, scheletele întunericului le-am oferit confuzia şi incertitudinea împingându-i spre pierderea contactelor, îndepărtându-i de valoare, oferindu-le o lume întârziată, un viitor sumbru.

Starea de violenţă lentă, este preferabilă, ea v-a lasa întotdeauna un moment de respiro, înaintea declanşării violentelor. Orbindu-i să nu poată vedea evenimentele majore, dovedindu-le că haosul este realitatea. Folosim tehnica distorsionării pentru a ascunde ceea ce nu ne convine. Deoarece, cultura este forţa care poate divide şi unifica acest prezent şi viitor.Dacă nu urâm ceea ce nu suntem, nu putem iubi ceea ce suntem.

Este un adevăr foarte vechi pe care-l descoperim cu durere. Nefericitul adevăr nu poate fi ignorat de către oamenii de stat, savanţi, intelectuali, pentru că teoria nu se poate întâlni cu realitatea.

Aceste schelete politice suferă de aroganță crezând că ei pot să „modifice” culturile multor state. Ei nu înţeleg că sunt destinaţi eşecului.

La tot pasul acceptă virusul umbrelor care este foarte dificil de izgonit odată ce a acceptat să găzduiască această boală. V-a fi foarte dificil de tratat, pentru că odată ce a fost acceptată ea v-a persista lăsând pacientul doar să supravieţuiască.

Aceste ‘zdrențe politice’ vor să producă o nouă istorie infectată cu schizofrenie nevindecabilă, ei forţează să intre înăuntrul societăţii prelungind dureros şi intenţionat sfâşierea şi eşuarea acestei lumi.

Dau naştere unei păci ‘reci’ preparând regimuri de muncă combinate cu corupţia care anulează nevoile şi aspiraţiile unei societăţi, arătându-le că mai este nevoie de o perioadă de timp de a găsi stabilitate şi echilibru.

Folosesc pasiuni imposibile. Acestui milenium care costă enorm prin eşuare plătită cu mare sacrificiu de foarte multe state, această maşinărie politică este bine pusă la punct de aceste nulităţi. Folosesc cu viteza aceste transformări coplesotoare în care omenirea este prinsă în traumele acestei’modernizari’accelerate intenţionat la care foarte mulţi oameni nu fac faţă.

Şomajul este în creştere, o mare parte a populaţiei care nu mai lucrează impune o povară crescândă asupra celor care sunt încă angajaţi. Dorinţa lor nu poate fi decât aceasta, civilizaţii împovărate de la leagăn la mormânt.

De aceea trebuie să ne protejăm pe noi de ei. Noi trebuie să găsim identitatea şi securitatea. Noi, oamenii, trebuie să găsim acele rădăcini care să ne apere de necunoscut.

Testul oglinzii este testul care ne dovedeşte cine suntem.De aceea trebuie să ne privim în oglindă. Pentru că acela care foloseşte o maşină, v-a face toate treburile ca o maşină, iar acela care face treburile ca o maşină capăta o inimă de maşină.

Acela care are o inimă de maşina îşi pierde nevinovăţia lui curată. Iar omul care şi-a pierdut nevinovăţia lui curata nu mai este sigur de impulsurile spiritului său, pentru că nesiguranţa spiritului său nu se poate împăca cu judecată adevărată.

(Toni-Adrian Savu)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Cenaclu’, printre picături de ploaie și lecturi savuroase

cenaclu_9_mai_17

Luni , zi de Cenaclu. Mă pregătesc asiduu, pentru că urmează să citesc la rubrica ,,Poet în recital”. Pe la ora 16.00, o ploaie sălbatică spală şi curăţă tot în jurul ei. Iau drumul Filarmonicii noastre dragi, şi la ora 17.00 pe o „ploaie incendiară” îmi întâlnesc colegii, care-au reuşit să ajungă la întâlnire. Nu mulţi, dar reprezentativi…

Am plăcerea să vă reamintesc câteva nume, devenite deja celebre, prin constanţa cu care participă la manifestările noastre, Ion Vintilă Fintiş, păstorul nostru, Irimia Valeriu, Marian Zmaranda, Florin Manole, Katy Enache, Octavian Onea, Leonida Chifu, Mihai Ioachimescu, Florin Oprea Sălceanu, Popa Laurenţiu, un bun prieten al nostru şi Dan Minoiu.

S-a făcut, de către titularul rubricii, o revistă a presei literare bogată în conţinut, poetul Ion Vintilă Fintiş a citit, a recitat, ne-a povestit, ne-a informat, ne-a semnalat, lucrurile considerate demne din Reviste şi Publicaţii – România Literară, nr.19,20 şi 21, Adevărul de week end, Sintagme Literare, Argeş, Cafeneaua literară-Piteşti, Viaţa Românească nr.4-2017. S-au semnalat apariţii editoriale de marcă, vezi Augustin Doinaş.

La rubrica –Cel mai recent poem-, a citit Vali Irimia şi Katy Enache a prezentat 2 eseuri scurte. S-a continuat cu – Şerbetul de sâmbătă după amiază- rubrică susţinută de scriitorul Dan Minoiu şi apreciată laudativ chiar şi în pauza care a urmat citirii acestuia.

După pauză, colegul şi prietenul nostru Marian Zmaranda ne-a atras atenţia, la modul cum numai el ştie să o facă, asupra unui articol apărut sub semnătura dragului nostru confrate, Florin Manole – Rigoarea creştină versus precizia diabolică, articol făcut urmare unei lecturi propuse de alt confrate, Raul Sebastian Baz şi intitulat – Să râdem cu Filothei Zervakos.

S-a trecut apoi la –Poet în recital, unde Dan Minoiu a citit câteva poeme dintr-un volum care l-a început de puţin timp şi căreia ar dori să-i dea un conţinut şi o finalitate, dacă va fi posibil. Dezbaterile le-a deschis poetul Ion Vintilă Fintiş, care a făcut referire şi la ultimul volum, şi la timpul care îi uneşte, la stilul folosit de poet, la unele neconcordanţe şi la faptul că poemele nu sunt total unitare, compacte, deşi încărcate de frumos şi sensibilitate.

Un poet care provoacă, un poet care poate cuceri, care îmbie, a mai spus domnia sa. Marian Zmaranda a destăinuit că s-a simţit în timpul lecturii gâdilat la ureche de ritmuri eminesciene şi eseniene, că erosul masculin este dominator, că poetul fuge de spaimele care i se par împovărătoare.

Katy Enache, a criticat recitatorul, care s-a cam grăbit, dar a lăudat poetul pentru faptul că impresionează prin scriitură, poezia fiind una de inspiraţie, prin excelenţă.Florin Manole, a lăudat valenţele poetului şi puterea lui de a scrie şi altfel, decât are obişnuinţa, Mihai Ioachimescu a recitat câteva versuri care i-au atras atenţia, manifestându-şi acceptul pentru lucrările prezentate.

Leonida Chifu, face vorbire şi de cărţile de până acum, ale poetului şi la faptul că acesta are teme devenite obsesii care-l asaltează, îi provoacă benefic forţa imaginativă, şi la faptul că aici există o dictatură a inspiraţiei, poetul fiind posesiv în masculinitatea sa.

Octavian Onea, vorbeşte despre rima pereche, care e folosită uneori fără putere de convingere,Popa Laurenţiu vorbeşte despre recentul volum aflat în lucru ca fiind o continuare fericită a celorlalte, Vali Irimia se raportează la tandreţea şi romantismul poetului, în timp ce Florin Oprea Sălceanu vorbeşte despre un poet format, plutind prin spaţii poetice nelimitate, existenţialiste, spaţii în care totul este epifanie, luminare.

A fost bine, am scăpat , până la urmă, mergem înainte. Până data viitoare, vă pup, ca de obicei, pe frunte…Nu pe cea încărcată de poveri şi necazuri, ci pe cea doritoare de linişte şi frumos.

(Dan Minoiu)

mai mult
MonarhiePromovate

10 Mai, ziua Independenței de Stat, în cuvintele celor care au făurit-o

carol1_10_mai_2017

10 Mai 2017 ne aduce cu sine aniversarea a 140 de ani de la Independenţa ţării noastre. Însemnătatea majoră a Independenţei statului nostru nu este o noutate. Din contră, este impresionant cât de clară era dorinţa de Independenţă a românilor la 1877, şi de asemenea cât de premonitiv şi încrezător era Domnul lor, chiar înainte de câştigarea Războiului pentru Independenţă. De aceea, pentru acest 10 Mai, vă propun o trecere în revistă asupra semnificaţiei zilei de 10 Mai 1877 în cuvintele lui Carol I, rostite toate chiar în ziua de 10 Mai 1877:

  1. Carol I, cuvântul către Senat, la primirea proclamării Independenţei din aceeaşi zi:

Când parcurgem paginile istoriei noastre, noi vedem în mod constant, că Românii datoresc conservarea lor mai ales unei virtuţi caracteristice a lor, aceea de a fi strâns uniţi în ora pericolului, aceea de a nu avea decât un cuget, decât o inimă, decât o voinţă, când se atinge de binele comun, de interesele Patriei.

         Unanimitatea cu care Senatul a proclamat ruperea unor legături care de mult îşi făcuseră timpul, care nu făceau decât a împiedica România în calea sa de pace şi de civilizaţiune, făcând-o solidară cu greşeli străine şi atrăgând asupra pământului nostru rele şi calamităţi neprovocate de noi; această unanimitate este o puternică dovadă, că viu este între Domniile-Voastre spiritul bătrânilor noştri, spiritul acelor mari strămoşi, care în timpurile cele mai grele n-au disperat niciodată de soarta României.

         Urmează a trăi între noi acest spirit matur şi mântuitor, urmează a se întemeia din mult în mai mult concordia între toţi fiii aceleiaşi ţări: şi am ferma convicţiune că, cu toate greutăţile ce încă ne aşteaptă, vom ajunge la limanul dorit de toţi.

         Şi dar, în prevederea acestei zile mult aşteptate, acestor zile frumoase, să zicem cu toţii:

         Să trăiască România!

         Să trăiască Senatul României!

  1. Carol I, cuvântul către Adunarea Deputaţilor:

Îmi readuc aminte cuvintele ce, sunt acum unsprezece ani, le-am rostit atunci, când pentru prima oară am pus piciorul în Palatul Naţiunii. Aceste cuvinte sunt scumpe inimii Mele; ele au fost povaţa Domniei Mele în tot şirul de ani ce am parcurs împreună.

         Şi astăzi, ca şi la 10 Mai 1866, nu Mă căiesc nici că Mi-am lăsat familia, nici că M-am depărtat de ţara naşterii Mele. Nu! Nu mă căiesc că Mi-am făcut din România ţara Mea, că Mi-am făcut din naţiunea română însăşi familia Mea.

         Dimpotrivă, astăzi, când cunosc mai bine frumuseţile acestei ţări şi destinele la care ea are drept de a aspira; astăzi, când am putut aprecia mai de aproape marile calităţi ce disting poporul român; – cu bucurie Îmi readuc aminte de ziua alegerii Mele de Domn, de ziua în care am venit în mijlocul Românilor, de ziua când m-aţi pus pe un Tron, ilustrat de atâţia mari şi glorioşi Domni, apărători ai Independenţei naţionale şi ai creştinătăţii în faţa semilunii.

         O singură umbră acoperea anii acum trecuţi, o singură umilire exista pentru România şi pentru Domnul ei; voiesc a vorbi de acele legăminte rău definite şi fără de temeiu, care se numeau în Constantinopole “Suzeranitate” şi pentru Bucureşti “Vasalitate”.

         Pentru înlăturarea acestor legăminte, nepotrivite nici cu poziţiunea, nici cu interesele, nici cu drepturile, nici chiar cu drepturile noastre ab antiquo, pentru înlocuirea lor cu legămintele secolului al nouăsprezecelea, acelea pe care State şi Popoare libere le încheie cu State şi Popoare libere, au lucrat două generaţiuni de Români, şi mai cu deosebire de la 1857 încoace.

         Şi sunt în drept de a susţine că alegerea Mea, că chemarea Mea la gurile Dunării dela sorgintele marelui fluviu, că însăşi misiunea Domniei Mele n-a însemnat decât emanciparea României de aceste legăminte.

         În mijlocul evenimentelor nedorite, neprovocate de noi, Înalta Poartă a rupt singură aceste legăminte. Nu noi le vom restatornici! Au nu Domniile-Voastre, au nu Corpurile Statului, au nu naţiunea întreagă au proclamat, au declarat, că prin ruperea acestor legăminte, România reintră în vechea sa independenţă, ca naţiune liberă, ca Stat de sine stătător, ca membru util, paşnic, civilizator, în marea familie a Statelor Europene?

         Aparţine acum energiei şi devotamentului tuturor fiilor acestei ţări, aparţine prudenţei politice a Corpurilor Statului, aparţine acum şi Mie, iertaţi-Mi această afirmaţiune, aparţine râvnei, activităţii şi neobositelor Mele stăruinţe, de a mijloci, de a ajunge, ca noua stare politică a României să primească o consacraţiune europeană.

         Când ne uităm la bunăvoinţa, la înalta solicitudine cu care Marile Puteri, cu care Auguştii Monarhi au înconjurat toate sforţările Noastre de renaştere, toate actele Noastre naţionale, fie-ne permis a spera, ba să avem ferma credinţă, că puternicul lor concurs nu va lipsi României nici în aceste momente supreme, când ea nu reclamă decât ceeace-i revine ca popor demn de a fi liber, ca ţară care n-a demeritat dela aşteptările Europei, ca Stat care are forţa şi inteligenţa de a îndeplini misiunea ce-i este trasă prin poziţiunea sa geografică.

         Aceasta să o sperăm, să o credem, să o voim, şi Independenţa României, departe de a fi o jignire pentru pacea Europei, pentru liniştea Statelor vecine, am ferma convicţiune că ea va fi nu numai o satisfacţiune dată trebuinţelor noastre naţionale, dar va îndestula totdeauna un mare interes european.

         Încă odată vă mulţumesc de binele cuvinte ce-Mi adresaţi în această zi memorabilă; şi Doamna asociindu-Se la aceste mulţumiri, împreună vă urăm:

         – Să trăiască Deputaţii României! Şi mai presus de toţi – Să trăiască România!

  1. Carol I, cuvântul către Cler:

În zilele mari ale României, clerul a fost pururea alături cu naţiunea, sau mai bine zicând, a fost însăşi naţiunea.

         Nu putea să fie altfel nici astăzi, când naţiunea română proclamă hotărârea sa de a trăi cu propria sa viaţă, de a fi stăpână destinelor sale, de a fi de sine stătătoare.

         La voturile Corpurilor Legiuitoare, Biserica aduce binecuvântările sale. Cum să nu credem în succesul cauzei noastre, cum să ne îndoim că glasul poporului nu va fi şi glasul Lui Dumnezeu?

         În numele naţiunii primesc binecuvântările Clerului şi cu toţii strigăm:

         – Să trăiască România! – Să trăiască Biserica ei!

  1. Carol I, Ordinul de Zi către Armată:

În momentele grave prin care trece ţara noastră, România întreagă are ochii ţintiţi asupra voastră; ea pune în voi toate speranţele sale.

         În ora luptei aveţi înaintea voastră faptele bătrânilor oşteni români; aduceţi-vă aminte că sunteţi urmaşii eroilor de la Rahova şi de la Călugăreni.

         Drapelul sub care luptaţi este în mijlocul vostru însăşi imaginea Patriei. Urmaţi-l dar vitejeşte şi când odată laurii Păcii vor reînverzi pe munţii şi câmpiile României, Patria cu recunoştinţă va înscrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul edificiului Independenţei române.

         Domnul vostru vă urmăreşte cu mândrie. El în curând va fi în mijlocul vostru, în fruntea voastră. Cauza ce vă este încredinţată este o sfântă cauză. Cu noi va fi Dumnezeu, cu noi va fi victoria!

  1. Carol I, cuvânt adresat Consiliului de Miniştri:

Vă mulţumesc pentru îndemânarea cu care aţi urmat impulsului simţământului naţional în îndeplinirea dorinţei celei mai scumpe a ţării întregi. Sper că, cu concursul şi cu sprijinul naţiunii, acest mare fapt va rămâne neşters în istoria noastră. Europa şi Marile Puteri, care au arătat întotdeauna bunăvoinţă şi solicitudine acestei ţări, vor recunoaşte, sunt sigur, în îndeplinirea dorinţelor noastre manifestate încă de la Divanul ad-hoc din 1857, un pas mai mult făcut spre a asigura în mod statornic liniştea şi pacea pe ţărmurile Dunării.

 Cuvântări selecţionate din Dimitrie A. Sturdza, Cuvântările M. S. Regelui Carol I către Academia Română (1867-1913), ediţia a 2a, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1913. (P.D.)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Literatura din călimară a cenaclului I.L. Caragiale

cenaclu_cronica_aprilie_25

(Foto, de la dreapta la stanga  🙂 ) – Ioan Vintilă Fintiş, Livia Dimulescu, Violeta Sfetcu, Olimpia Tacu, Alexandru Popa, Rodica Kati Enache, Valentin Irimia, Mihai Ioachimescu) Instantaneu de după şedinţa de cenaclu realizat de Ivone Scărlătescu)

A venit ziua revederii colegilor şi prietenilor din Cenaclul I.L.Caragiale, bineînţeles tot la primitoarea şi drăgălaşa noastră Filarmonică unde au răspuns prezent unui apel imaginar, scriitorii Ion Vintilă Fintiş, preşedintele Cenaclului şi membrii acestuia, Florin Manole, Vali Irimia, Katy Enache, Ivone Scărlătescu, Livia Dimulescu, Mihai Ioachimescu, Marian Zmaranda, Octavian Onea, Leonida Chifu, Dan Minoiu şi musafirii noştrii, Alexandru Popa, Olimpia Tacu şi Violeta Sfetcu, primii doi fiind invitaţi de mine să participe, prezentându-se cu câteva date de identificare colegilor de Cenaclu.

Am purces la parcurgerea temelor şi punctelor noastre de bază, prin Revista Presei Literare, rubrică revenind în sarcina poetului Ion Vintilă Fintiş, care ne-a prezentat nişte frumuseţi literare apărute în ultimele două „Românii literare” , şi în „Adevărul de weekend” şi în revista „Argeş”, făcând referire şi la Antologia prezentată de mine ,”Literatura din Călimară” carte care mi-a reprodus câteva poeme şi la care am colaborat cu mare plăcere. A fost de asemenea prezentată cea mai recentă apariţie editorială, marca Dan Minoiu, anume „Ţigara Ultimului parcurs”.

Cărţile au fost bine apreciate şi prin citirea unui poem din Antologie, am trecut la o altă rubrică permanentă – Cel mai recent poem. Au mai citit Ivone Scărlătescu şi pentru prima oară într-un Cenaclu tânărul Alexandru Popa, care s-a bucurat de aprecieri. Aşteptăm toţi tinerii care scriu sau nu, să ni se alăture în acest demers cultural.

După o pauză de ţigară, în care am fost serviţi de Katy cu ceai şi cafea, s-a trecut la rubrica susţinută de criticul nostru Marian Zmaranda, aceea a unei ,,Lecturi la microscop,, astăzi fiindu-ne prezentat un volum de critică literară „Ochiul lentilei critice” semnat Ştefan Ion Ghilimescu şi în care se regăsesc trei poeţi dragi mie, Vintilă Fintiş, Marian Dragomir şi Camelia Radu.

O lectură generoasă, spunea domnul Zmaranda cu preţiozităţi din Heideger, cu multe note proprii pline de cuvinte incitante, o carte relevând frumuseţi reale ale unor poeţi, nu nepărat foarte cunoscuţi, dar existenţi, trăitori, cu sârg şi aplecare pentru fenomenul artistic.

S-a trecut apoi la -Lectura de Cenaclu – prezentată azi, de Katy Enache, care, urmare unei lecturi „20 de ani în Siberia,, scrisă de o femeie din Bucovina, uşor alfabetizată, cu doar 3 clase, a scris şi ne-a prezentat câteva eseuri de substanţă. O carte , spunea ea cuprinzând adevăruri, răutăţi, fapte, locuri, oameni, întâmplări.

O carte şocantă, dureroasă despre adevăruri care nu condamnă neapărat, ci eliberează.După citire, poetul Vintilă Fintiş, s-a pronunţat că lectura este de fapt o introspecţie vis a vis de experienţa cutremurătoare a unei femei trăitoare într-o Siberie , care multora din noi ne aparţine.

Dan Minoiu , discută despre consistenţa celor scrise, în sensul că spre final, aceasta s-a diluat considerabil, fapt susţinut şi de Marian Zmaranda care a mai adăugat că prima parte a fost mai literară, a doua mai jurnalistică, dar este o scriitură prezentând disconfortul colectiv.

Octavian Onea, susţinea cu rugăminte chiar, că ar dori îndepărtarea de orice Siberie, iar Mihai Ioachimescu, făcea paralela celor auzite cu un film SF, de mare calitate. Aceeaşi paralelă, cu un alt film o face şi celălalt critic al nostru, Leonida Chifu, care mai adaugă şi că toate şi războaiele şi nefericirile au condus, spre binele tuturor, la facerea Uniunii Europene.

Florin Manole, vorbeşte de un alt Memorial al Durerii, despre unele şi multe lucruri şi întâmplări abominabile trecute sub tăcere şi ne aduce aminte că trebuie să ne punem întrebări pentru a deveni celălalt, povestind chiar un episod biblic.

Violeta Sfetcu ne aminteşte şi atrage atenţia că acum se comunică mult mai uşor, dar e degeaba, Ivone Scărlătescu aducându-şi aminte de o altă carte povestind viaţa unor români armeni siliţi să îndure drumul pribegiei, susţinând că paradoxal, noi, suntem programaţi de el, de Război, deşi a afectat atâta de rău familia.

Pe acestă temă Livia Dimulescu e de acord că întâmplările de la nivel personal se pot transforma în drame colective şi că izolarea nu numai că nu este bună, dar este letală. Discuţii aprinse, încinse ca în timpul unui grătar, să tot participi. Sper că v-a făcut poftă să participaţi şi dvs. şi până data viitoare , vă pup pe frunte.

(Dan MINOIU)

mai mult
EditorialPromovate

Anii 30, după Hristos

icoana_editorial_manole_15_aprilie_17

” Pe la anii 30 d. H. o șleahtă de sărăntoci cărora Iisus le spălase creierul și erau convinși că vor domni peste Israel, că ei îi vor fi de ajutor atunci când el va deveni împărat, se țineau după el ca niște copii – odată i-a și spălat pe picioare – păcăliți cu vorbe la care oricine visează, mai ales după ce s-au lămurit că așa ceva există, că e posibil și că, de-a lungul timpului, s-a mai întâmplat doar că, bineînțeles, întotdeauna altora.

Nu vecinilor lor, nu celor din satul lor. Și totuși s-au lăsat păcăliți, și totuși Iisus, pe lângă puterea pe care ei și-o închipuiau și vedeau că el o are, mai avea o putere, aceea a înțelepciunii, poate a vicleniei își spuneau ei, și nu era deloc înafara planurilor și închipuirilor însoțitorilor lui, ba dimpotrivă, cu atât mai bine dacă urmașul lui David și Solomon, miljocitorul lor spre dobândirea bogățiilor împărătești va fi și un înțelept.

Și încep să exulte și să exalte în sufletele lor de oameni săraci și suspicioși în săracia lor, de oameni simpli și credincioși în credința lor, de oameni care aveau o moștenire din alte vorbe ale unei povești frumoase despre împărați și despre profeți ai neamului lor amărât ca orice neam mic și supus de puterile cele mari ale împărățiilor din jur, moștenire pe care acum acest Iisus le-o punea pe tavă.

Cine este acest Iisus? Ar putea el să împlinească aceste dorințe, în fond legitime, ale oricărui suflet obosit de griji, dornic de odihna pe care o au cei puternici, cei care comandă și li se împlinesc dorințele; este acest Iisus ca unii dintre aceștia?

Poate fi, și-au zis însoțitorii lui, încercând și ei să se convingă pe sine că nu e totul o păcăleală, de vreme ce e mereu atât de sigur pe el, atât de blând și mereu calm în tot ce face și în tonul promisiunilor, nu atât explicitate de el -ba chiar el e de neînțeles de multe ori- cât văzute de ucenici ca posibile. Așadar El e Omul, el e cel pe care-L vom asculta și-I vom fi de ajutor și oameni de nădejde ai celui care va domni peste Israel și peste întreaga lume.”

Ce altceva să fie în sufletul celor care îl însoțeau pe Iisus, având aceste convingeri atunci când după intrarea în Ierusalim, după împlinirea unui vis care doar trebuia recunoscut de Preoți, Iisus e răstignit și omorât pe cruce ca unul care în realitate nu are nicio putere. Ce putea să fie în sufletul celor care l-au crezut și au crezut în el, când aceștia înțeleg, poate cu o durere sinceră în adâncul sufletului lor, că Iisus e doar un impostor?

Hristos a înviat!  Anul Domnului 2017

(Florin M.)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Luna lui april și poezia cenalcului I.L. Caragiale

cenaclu_intalnire_12_aprilie_2017

Foto – Ivone Scărlătescu (Octavian Onea, Livia Dimulescu, Marian Zmaranda, Ioan Vintila – Fintis, Dan Minoiu, Kati Enache, Leonida Chifu)

Ne-am adunat la ora stabilită, în frumosul aşezământ de cultură în care suntem găzduiţi de amfitrionul nostru, domnul Director al Filarmonicii ploieştene, Vlad Mateescu, pe care am avut plăcerea să-l salut astăzi, nu foarte mulţi colegi, dar reprezentativi, mulţi dintre noi fiind plecaţi din localitate şi lipsind motivat. Au răspuns la apel domnii Ion Vintilă Fintiş-preşedintele Cenaclului ,”I.L. Caragiale”, Marian Zmaranda, Onea Octavian, Leonida Chifu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Minoiu şi doamnele Livia Dimulescu, Ivone Scărlătescu, Kati Enache.

După o revistă a presei culturale, solidă, făcută de Ion Vintilă Fintiş şi cu ajutorul unor reviste literare de marcă ale momentului – Sintagme-Timiş, Poezia-Iaşi, Cafeneaua literară-Argeş, Revista-Argeş, şi a unor relatări orale din presa ultimelor două săptămâni şi a prezentării unui volum de critică în care era inclus chiar poetul Fintiş, s-a trecut la un moment aşteptat , acela al recitării unui poem recent.

A citit din revista ,,Poezia,, unde a fost recent publicat , poetul Dan Minoiu, completând din aceeaşi revistă de cultură cu o parodie făcută de Poetul Lucian Perţa la una din lucrările lui. A citit apoi colega noastră Kati Enache, două poezii sensibile, ambele intervenţii ale celor doi poeţi fiind bine primite de colegi, discutându-se pe temă cu interes şi plăcere. S-a trecut apoi la altă rubrică permanentă „Şerbetul de sâmbătă după amiază” eseu bine primit de colegi, făcând comentarii pe temă Leonida Chifu, Marian Zmaranda, Vintilă Fintiş, care şi-au manifestat acceptul vis a vis de non violenţă şi înţelegere în cadrul familial şi cel social.

S-a prezentat apoi de colegul şi prietenul nostru Marian Zmaranda un volum „Religie în Democraţie” al lui Camil Ungureanu, care vorbeşte despre ortodoxia românească şi nu numai, ieşită, de sub perioada comunistă, care vorbeşte despre America şi fascinaţia ei, o ţară în care sunt respectate religiile, Confesionalul, încă de la debutul ei ca ţară în devenire. S-a vorbit despre islam şi multifaţetele lui, prezentate în carte ca fiind netrăitor într-un stat laic, religia fiind apanajul celor puternici.A luat cuvântul şi Leonida Chifu şi Dan Minoiu şi Kati Enache pe această temă generoasă.

La rubrica vedetă – Scriitor în  recital, au fost citite de scriitoarea Livia Dimulescu fragmente dintr-un roman în lucru. Fragmente care au creat discuţii, toţii colegii contribuind cu ceva la formarea unei păreri, cât de cât omogene. Dan Minoiu spunea despre ce s-a citit, o curgere lină, cu emoţie la frazare, cu un dialog veridic, Leonida Chifu, spunea că nu are destule elemente de identificare şi că este vorba de un transfer de personalitate, Kati vorbea de zonele parcurse de Livia, cele ale traumei, ale neşansei copilăriei, Marian o încadra ca pe o scriitură subtilă, cu neprevăzut, iar Ivone s-a referit la pătrunderea în sufletul omenesc.

Vintilă Fintiş s-a referit la construcţie, ca fiind una arhetipală, Florin Sălceanu şi Octavian Onea concluzionând că avem de-a face cu o proză densă, de sugestie, care incită. Livia Dimulescu însăşi a recunoscut că nici ea nu ştie cum va continua, ce are să urmeze. Urându-i succes şi făcându-ne, ca întotdeauna, Ivone pozele aferente intrării noastre într-o imortalitate iluzorie, am plecat spre casă în pâlcuri.

Fiind într-in pâlc plin de bărbaţi am putut să văd cum lângă noi opreşte o maşină de fiţe imensă, cam de 10 ori mai puternică decât forţa de pricepere a domnişoarei care o conducea şi care dându-se jos de la volan, ne privea din susul poziţiei ei sociale de femeie avută, cu o superioritate demnă de o cauză mai bună.

Am văzut-o cum se înduioşează la cât de pauperi părem şi i-am adresat umil câteva cuvinte care sigur nu le-a priceput : -Suntem mulţi, dar puţini la minte. A dat din cap a princiară înţelegere şi a spus cu un glas de soprană ieşită la pensie : -Nu-i nimic. Câtă indulgenţă, m-am gândit… când ai, poţi să faci şi gesturi de-astea… Mulţumim, biată femeie. Pentru noi ai fost ca un balsam. Câtă înţelegere şi profunzime… Până la proxima discuţie, vă pup , ca de obicei, pe frunte…

(Dan Minoiu)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Cenaclul I.L.Caragiale, la Buna Vestire…

cenalcu_la_bunavestire_28_martie_22017

A venit ziua de luni, zi, la fiecare două săptămâni, dedicată Cenaclului ,,I.L.Caragiale „. În atmosfera încărcată de frumos şi istorie a Filarmonicii ploieştene şi-au făcut apariţia rând pe rând scriitorii noştri cu care ne mândrim. Au răspuns prezent Ioan Vintilă Fintiş, în ordinea sosirii, Ivone Scărlătescu, Dan Minoiu, Livia Dimulescu, Marian Zmaranda, Florin Manole, Rodica Enache, Onea Octavian, Leonida Chifu, Corina Nistor. S-a respectat , ca de obicei ordinea de lucru , s-a trecut la Poezii recente şi mai vechi.

Dramaturgul Onea Octavian a recitat poezii aparţinând lui B.P. Haşdeu şi tatălui său, un mare patriot, şi Iuliei Haşdeu, apoi poeţii şi scriitorii Livia Dimulescu, Dan Minoiu, Rodica Enache, au încântat prin prestaţiile lor, prezentând câte 2 poeme fiecare. Bine primită a fost şi disertaţia colegului nostru Florin Manole, despre ceea ce presupune – Buna Vestire – ca reprezentare şi mod de percepţie în efemera noastră existenţă. Bucuria se poate învăţa, spune Florin, de aia ne şi bucurăm de această sărbătoare în post.

S-a citit , de către Dan Minoiu ,,Şerbetul de sâmbătă după amiază” şi Marian Zmaranda l-a comparat, după lectură cu eseul despre Buna Vestire. Acelaşi coleg, la rubrica care o susţine,a prezentat cartea -TERAPIA-, a lui David Lodge, o carte care a fost prezentată şi sub aspectul similitudinilor cu alte scrieri, o carte în care ni se prezintă alienarea omului, pe măsura creşterii averii sale. Un personaj principal, reprezentând englezul de mijloc, o persiflare arătând nevroza unei epoci.

A venit apoi rândul poetului Ioan Fintilă Fintiş, la -Poet sub microscop- să recite din scrierile sale. Un poem simfonic, cum l-a numit autorul, intitulat Retragerile- ,un poem frumos, dens, încărcat de frumuseţe, de actual şi de metaforă, un poem în care imaginile crează un asamblu, a spus Dan Minoiu, completat fiind de colega Rodica Enache care a meţionat că acest poem creează viziuni, nu stări.

Un poem psihedelic, spune Florin Manole în care peisajul este acelaşi gramatical, mâna poetului recognoscibilă, spunea Marian Zmaranda, făcând apropieri între acest poem şi o pictură de Bruegel, sau de muzica lui Vivaldi. Sau de scrierea lui Celine, spune Florin.

Livia Dimulescu suţine că este un subiect greu de abordat, care copleşeşte prin măreţie, dar poemul curge nederanjând şi transformându-se în pseudomaterie. Da, totul curge au ajuns toţi la concluzia aceasta, se transformă, se dizlocă, se disipează.

Totul este cuneiform. Un bolero cu mai multe fuste, spune Marian Zmaranda, iar poetul Vintilă Fintiş concluzionează cu elocinţă o dezbatere cu multe frumuseţi , arătând că întregul poem este de fapt o descompunere şi o refacere a materiei.

Frumos spus, frumoasă seară. Peste 2 săptămâni, pe 10.03.2017 vom fi iar prezenţi şi cu musafiri de soi şi cu dvs. pe care vă aşteptăm la fiecare manifestare. Nu ne ocoliţi, nu aveţi de ce. Veniţi să vă mai răcoriţi spiritul cu bucuria parcurgerii imediate şi concrete şi cu vraja dată de acest miracol care se numeşte Om. Până la următoarea întâlnire, vă pup pe frunte.

(Dan Minoiu)

mai mult
DocumentarPromovate

Profesorul din linia întâi

matematica_ursu_23_martie_17

– Face parte din familia dascălilor autentici, aflaţi pe cale de dispariţie. Urât de colegi pentru profesionalismul şi metodele lui novatoare în matematică, a fost dat afară din învăţământ, devenind crescător de albine. Dar soarta i-a făcut dreptate, în cele din urmă, şi profesorul băcăuan Ioan Ursu a devenit celebrul „profu’ online”, zeul matematicii de pe internet –

„Nimic nu se poate construi fără caracter”

„Bună ziua! Bine aţi venit prin Bacău!”, îmi zice, strângându-mi cordial mâna. „Sunt profesorul Ioan Ursu. Haideţi să intrăm, că-i tare frig”. Mă invită în curtea unei case de-aici, din centrul oraşu­lui, o casă mare, plină de firme cu ferestre la stradă.

„Aici am reuşit să închiriez şi eu o săliţă, ca să-mi fac orele”, îmi zice profesorul, luând-o înaintea mea pe un coridor înghesuit. Zâmbeşte generos, e jovial şi în vervă mare, bucuros că are cui povesti despre luptele aprige din viaţa lui. Descuie o uşă şi intrăm într-o cameră amenajată ca o sală mică de clasă, cu şapte bănci, o tablă şi o cameră de filmat, aşezată pe un trepied, în spatele sălii.

„Asta e clasa mea şi, totodată, şi studioul de filmare. Peste vreo oră, trebuie să vină şi câţiva elevi. Azi i-am chemat amestecat, de la clasa a cincea, până la a opta, ca să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră. Să staţi de vorbă cu ei sau cu părinţii lor. Pentru mine, fiecare întâlnire cu ei e o bucurie enormă. Lecţiile astea sunt tot ce mi-a rămas mai frumos”.

Are 64 de ani, şi toată lumea din Ba­cău, dar şi de prin ţară, îl cu­noaşte după un nume unic şi deja familiar: profu’ on­line, fiind­că pre­dă lecţii de matematică pentru toată lumea, pe in­ternet. O plimbare cu el prin centrul Bacăului îi dezvă­luie imediat noto­ri­e­­­tatea şi statura so­cială, aproape toţi trecătorii salutân­du-l reverenţios. „Bu­nă ziua, domn profesor”, e vorba pe care o auzi la fie­care pas pe stră­zile oraşului.

Iar el, cu chipul lui mereu jovial, răspunde tan­dru şi politicos, ca un om ales din marea familie a dascălilor autentici, pe cale de dispa­riţie. „Nimic nu se poate construi fără caracter”, obişnu­ieşte să spună, de fiecare dată însă cu un zâmbet amar, ştiind foarte bine că în ziua de azi nu prea mai crede nimeni într-o vorbă ca asta.

Cu toate astea, profesorul Ioan Ursu s-a încăpăţânat să se călăuzească numai după un asemenea precept, iar asta i-a adus doar necazuri. După 33 de ani de slujire neobosită la catedra de matematică, după rezultate extraordinare şi formarea a numeroşi elevi olimpici, unii ajunşi specialişti de prima mână în marile companii ale lumii, după o luptă intransi­gentă cu mediocritatea, minciuna şi corupţia, siste­mul l-a învins, aruncându-l cu un cinism diabolic în stradă.

Primele semne ale calvarului

Deschide o uşă din spatele clasei şi-mi spune că acolo e locul miraculos care îi face legătura cu lu­mea întreagă. Într-o cămăruţă de patru metri pătraţi stau înghesuite două calculatoare vechi, iar într-un colţ, pe nişte rafturi, văd teancuri mari de manuale şi culegeri de matematică.

Deschide calculatoarele şi apoi îmi arată pe ecran o mică fereastră în care se vede tabla din clasă. Este imaginea transmisă de la camera de filmat. Peste o oră, când începe lecţia, pe ecranul acesta va fi chiar el, vorbind la tablă, pen­tru sutele sau miile de elevi care îl vor urmări în direct. A fost visul lui de-o viaţă, să-şi poată filma lecţiile şi să aibă o clasă mare cât lu­mea.

„Ideea asta mi-a încolţit de când am absolvit facultatea”, poves­teşte profesorul. „Nu ştiu dacă aţi prins vremurile alea, dar erau prin anii ’70 nişte emi­siuni la televizor care se numeau «te­leşcoală», unde un profesor venea şi ţinea o lecţie la tablă. Am cunoscut atunci mulţi elevi care erau încântaţi de emisiunile alea. Arătau ca nişte ore de meditaţii fără bani, erau foarte bine făcute şi ele­vul chiar înţelegea uneori mai bine de­cât la şcoală.

A­cum, lucrurile s-au schimbat, se pot face lecţii în direct, poţi comunica cu elevul, te poate în­treba dacă are ne­lămuriri, şi poate face asta chiar şi din satul lui pierdut printre munţi. În plus, toate lecţiile rămân înregistrate aici, pe internet, iar dacă elevul a pierdut şirul sau n-a fost prea atent se poate uita din nou la lecţia respectivă. Pentru că la matematică e foarte important să nu pierzi şirul lecţiilor. Dacă lipseşte o verigă, tot lanţul ăsta se şubrezeşte şi ajungi să nu mai înţelegi nimic şi să urăşti materia asta”.

Zâmbeşte tare mulţumit. Aici, în cămăruţa asta, pare să fie bucuria lui cea mai mare. Aici, în calcu­latoarele astea sunt toate lecţiile predate de el în ani de zile, aici sunt toţi prietenii lui, miile de elevi din toată ţara. Ne întoarcem în mica sală de clasă şi ne aşezăm în bănci. Entuziasmul lui pare să se stingă uşor, odată cu primele amintiri ale unor vremuri triste. „Ce frumos şi cu câtă patimă mi-am început eu cariera şi cât de urât au dat de pământ cu mine! Şi asta, doar pentru că am pus mereu degetul pe rană”.

A absolvit facultatea în ’75, iar primele ore le-a avut la un liceu din Moineşti, unde preda şi la clase de seral. Elevii îl îndrăgeau tare mult, ţinea orele într-un fel inedit pentru acea şcoală, participa cu tot sufletul, le explica de zece ori dacă era nevoie, doar să ştie el că toată lumea a înţeles.

„În momentul în care încep lecţia, eu uit de mine, le aparţin cu totul elevilor. Aşa frumos curge creta pe tablă, dacă o faci cu tot sufletul! Ţin minte că la cutremurul din ’77, aveam ore cu o clasă de seral, de la nouă la zece seara. După cutremur, am ieşit afară speriaţi, ne-am liniştit puţin, şi după o jumătate de oră i-am întrebat pe elevi dacă vor să continuăm. Toţi au zis că da, aşa că am urcat în clasă şi am făcut lecţia, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. Din păcate, elanul lui de început n-a fost primit deloc bine. Sim­patia de care se bucura în rândul elevilor a stârnit invidia celorlalţi profesori. Părea că deranjează ceva, că prin dăruirea şi competenţa lui ameninţă liniştea unui loc călduţ, în care mediocritatea era singurul atribut care îi ţinea pe dascăli uniţi. Se întrezăreau pentru el primele semne ale unui sistem diabolic cu care avea să se lupte pe viaţă şi pe moar­te.

„Ţin minte că prin ’78, m-a rugat o colegă de catedră să-i ţin locul la o clasă de-a ei, să fac eu ora de matematică. Le-am predat o nouă lecţie şi pe urmă am trecut la exerciţii. Nu-i cunoşteam deloc pe copii, îi vedeam prima oară. Am rezolvat primul exerciţiu, după care am făcut aşa cum fă­ceam mereu, am luat pe fiecare elev în parte şi îl întrebam dacă a înţeles. M-am oprit apoi la unul dintre elevi, care mi s-a părut cam derutat. «Tu ai înţeles?», l-am întrebat.

Nu mi-a dat niciun răs­puns, mă privea doar puţin speriat. Mă pregăteam deja să-i explic din nou, însă el a prins curaj şi mi-a zis că ştie şi altă cale de rezolvare a exerciţiului. A ieşit la tablă şi a dat recital. Era o metodă de rezol­vare la care nici eu nu mă gândisem. I-am zis că e minunat ce-a făcut şi m-am dus imediat la catalog să-i pun zece. Era prima notă de zece pe care o dădeam de când eram profesor.

Când am deschis catalogul, surpriză! Elevul era corigent la mate­matică. Am zis în gura mare: «Cum e posibil aşa ceva?». Colegii lui mi-au povestit atunci că era un copil sărac, că părinţii lui nu-i aduceau doamnei profesoare cadouri, şi că de câte ori voia să dea un răspuns la oră, ea îl repezea: «Stai jos, eşti prost!». Asta era tot una cu o crimă. Era un destin distrus. Iar pentru elevi, asemenea momente erau primele lecţii despre corupţie. O profesoară ca asta n-avea ce căuta în învăţământ. Am încercat atunci să fac dreptate, însă n-am avut succes. Toţi profesorii s-au strâns în jurul colegei lor şi-au apărat-o. Iar eu am fost privit din momentul acela cu cea mai mare ură”.

Persona non grata

După decembrie ’89, profesorul Ioan Ursu spera că a venit şi vremea lui, când putea să îndrepte toate greşelile sistemului de învăţământ. Era deja un pro­fesor cu nume greu, lăsase în urmă generaţii întregi de olimpici, fiind văzut ca cel mai bun profesor de matematică din oraş.

Uşor, uşor, însă, speranţa lui s-a stins. Pe an ce trecea, metehnele sistemului se cronicizau şi căpătau forme monstruoase. A înţeles, mai târziu, că nu poţi face nimic dacă nu te înre­gimentezi politic. S-a înscris în Convenţia Demo­crată, singura grupare rezonabilă la acea vreme. Era o mare onoare pentru orice partid să aibă printre mem­brii săi de frunte un om cu notorietatea lui.

Convenţia Democrată l-a învestit numaidecât în funcţia de inspector general adjunct, în cadrul Inspectoratului Şcolar din judeţul Bacău. Una dintre primele sale acţiuni în această funcţie a fost să decidă câştigătorii concursului pentru posturile de directori de la toate şcolile din judeţ.

„Chiar cu o zi înainte de concurs”, povesteşte deja cu furie în glas, „m-a chemat la biroul lui Ion Corniţă, deputat de Bacău la vremea aia, şi membru în comisia de învă­ţământ a parlamentului. Cum am intrat la el, mi-a zis: «Hai să-ţi prezint lista cu directorii care trebuie să iasă la concurs». Şi începe să-mi citeas­că: la şcoala cutare, va fi cutare, la cutare, cutare. Mă uitam la el de parcă eram lovit de potcoava ca­lului.

L-am ascultat şi pe urmă i-am zis, fireşte, în glumă, «Domnule deputat, ce rost mai are concur­sul, daţi-mi mai bine hârtia să o semnez şi s-a rezol­vat problema». S-a uitat lung la mine şi mi-a răs­puns: «Băi, profesore, dar tu habar n-ai ce înseam­nă democraţie. Democraţie înseamnă să dai con­curs, ai înţeles?». I-am zis pe loc că refuz să parti­cip la o asemenea mascaradă şi cu asta, basta. Am fost demis din funcţia de inspector adjunct. Aşa am înţeles că politicul face ţăndări orice sistem.

Mai târziu, am vorbit cu un bun prieten din inspectorat şi am aflat cum un inspector general face, într-un an, câteva sute de mii de euro, numai din darul primit la concursul de titularizare. Cu asta se ocupă oamenii ăştia. Iar profesorii, odată ajunşi titulari, zic bogdaproste, au un post călduţ până la adânci bătrâneţi. Îşi fac un grup de elevi cu părinţi plăti­tori, adică solvabili, fac meditaţii cu ei, apoi, fi­reşte, la clasă, doar elevii ăştia sunt favorizaţi. Mai sunt printre ei, uneori, şi câţiva care îşi fac treaba bine, însă pentru întregul sistem, ei sunt cantitate neglijabilă şi li se închide imediat gura. Cum să accepte o asemenea lume murdară pe cineva care le arată adevărul?”.

În 2001, i-a apărut ideea orelor filmate. Era con­vins că o asemenea metodă i-ar responsabiliza şi pe elevi să se pregătească mai bine, dar şi pe profesori, să ţină orele la un standard mai ridicat. Credea că asta ar elimina poate măcar o parte din năravurile sistemului, corupţia, mediocritatea.

A făcut un pro­iect uriaş care se numea „Transparenţa actului di­dactic” şi pe care l-a depus la minister, guvern, par­la­ment, preşedinţie. Toată lumea, prieteni, colegi, oameni politici, îi spunea neoficial că e minunat, că un asemenea proiect ar putea salva învăţământul românesc.

Însă nimeni n-avea curajul să promoveze o idee ca asta, aşa ceva ar fi putut clătina un sistem corupt până în măduva oaselor, care hrănea, pe mai multe niveluri, mii şi mii de oameni. În lipsa unui răspuns oficial, s-a apucat să aplice metoda experi­mental, la propriile lui ore. Intra la clasă cu catalo­gul într-o mână şi cu o cameră pe trepied în cealaltă mână. Cu ocazia asta, a început să pună în aplicare un vis mai vechi de-al lui, realizarea unui video-manual, care să cuprindă toate lecţiile filmate.

Lecţia online la care participă sute de elevi din toată ţara

Cei mai mulţi dintre elevi erau încântaţi, părinţii lor la fel, mai ales că era vorba de numeroşi olimpici la matematică, iar orele la clasele lor erau adevărate modele didactice. Singurii nemulţumiţi au fost chiar colegii lui, profesorii. Au început să curgă din par­tea lor reclamaţii la inspectorat, primărie, minister.

Foştii lui colegi de la inspectorat au dat un ordin prin care profesorul Ioan Ursu a fost mutat la altă şcoală, cu o faimă rea şi mulţi elevi-problemă, sperând ca astfel să-i piară cheful să mai filmeze la asemenea clase de golani. N-a fost aşa.

A continuat să filmeze, reuşind şi aici să ridice nivelul unor clase codaşe. Într-una din zile, în 2004, pe când ţinea lecţia filmată la o clasă de a zecea, o fată se ridică şi spune revoltată:

„Domnule profesor, dum­neavoastră sunteţi singurul profesor din şcoală la care mai învăţăm şi noi ceva. La cei­lalţi trebuie să dai bani ca să treci. Iar de la o vreme, nici banii nu mai sunt buni.Ni se cere să plă­tim în natură. Vă spun asta pen­tru că eu am pă­ţit-o”. Toată clasa a a­mu­ţit.

Erau lu­cruri ştiute printre elevi, dar niciodată spuse unui profesor şi mai ales la o oră filmată. „Am fost şocat. Am mers imediat la director şi i-am relatat în­tâmplarea. Nu prea părea surprins. Am cerut să se facă o şedinţă, un consi­liu, să vedem ce pu­tem face, pentru că lucrurile nu pu­teau rămâne aşa. A doua zi, când am deschis calculato­rul, am văzut că fil­marea cu fata fu­sese ştearsă. S-a fă­cut apoi, într-ade­văr, o şedinţă, în care mi s-a adus la cunoştinţă că sunt dat afară din şcoală”.

Războiul profesorului Ursu cu sistemul era des­chis şi căpătase forme din cele mai halucinante. L-au umilit, a fost mutat de la o şcoală la alta, i s-au luat ore, clasele cu elevi buni, până când, în 2007, a fost aruncat într-un liceu profesional, unde i s-au dat doar două clase de-a treisprezecea, cu elevi care nu ştiau nici măcar tabla înmulţirii.

„A fost cum­plit”, îşi aminteşte cu năduf. „Intram la ore cu ca­mera şi filmam tot. De data asta, doar pentru a mă apăra, pentru a avea dovezi că lucrez cu nişte elevi care nu ştiau cât fac doi ori doi. La sfârşitul anului şcolar, am refuzat să le pun note în catalog, iar asta însemna că nu pot intra în examenul de bacalau­reat.

Aşa ceva nu se putea, ar fi fost o minciună şi-un fals. Cum puteam să las să intre în bac ase­me­nea elevi? Făceam cu ei materie de clasa a doua. Şi, credeţi-mă, o făceam cu aceeaşi dăruire. Îmi era milă de ei, voiam să-i ajut. Numai că ei nu înţelegeau asta şi nimeni din şcoala aia nu înţele­gea. Ţin minte că atunci, într-o seară, am primit un telefon de la cabinetul ministrului Hărdău. Am vor­bit chiar cu el, era prietenos, m-a chemat chiar a doua zi la el, să vorbim despre proiectul meu. Eram fericit, am zis că, în sfârşit, se face lumină şi în viaţa mea. A doua zi, la nouă dimineaţa, intram la el în birou.

După câteva vorbe, am aflat pentru ce mă chemase: să-mi interzică să mai filmez orele. I-am spus că eu am crezut că m-a chemat pentru proiect. «Ridici tonul la mine?», mi-a zis furios. «Bine, o să te lucrez eu!». Da, chiar aşa mi-a zis, că o să mă «lucreze». Adică o să-mi vină de hac. M-am dus acolo cu atâta entuziasm şi, când colo, am primit batjocură. M-am întors acasă şi, din mo­mentul acela, zilele mele au fost numărate”.

A urmat un an de chin, în care a fost chemat la tot felul de comisii, la inspectorat, la primăria lui Sechelariu, la minister. Degeaba a făcut memorii pes­te memorii, degeaba a bătut la uşi şi s-a rugat să fie lăsat în pace, degeaba toată presa i-a luat apă­rarea, degeaba a apărut pe la televiziuni, povestind oamenilor tot calvarul. În 2008, într-o zi de primă­vară, a primit un telefon şi a aflat că a fost dat afară din învăţământ.

„S-a crăpat pământul sub mine. Nu puteam să cred că totuşi se va ajunge la aşa ceva. M-au sunat sute de foşti elevi, din ţară şi din străi­nătate, foşti colegi, profesori cu care am rămas prieteni, aflaseră şi nu le venea să creadă. Da, chiar se întâmplase. Soţia mea e tot profesoară. Noi plecam în fiecare dimineaţă împreună de-acasă. Din ziua aia, a ple­cat numai ea”.

O lecţie ca o simfonie

Se uită la ceas, peste un sfert de oră trebuie să apară copiii. Zâmbetul îi luminează din nou chipul. Şterge ta­bla, pregăteşte ca­mera de filmat, cal­culatoarele, şi în timpul ăsta, îmi deapănă povestea lui mai departe. Îmi spune cum în 2008, uşor, uşor, a reuşit să repor­neas­că proiectul lui mult visat, să facă acel video-manual uriaş, care să cu­prindă toată mate­ma­tica, de la clasa întâi până la a do­uă­sprezecea. „Un asemenea video-ma­nual”, îmi ex­pli­că el, „poate face din matema­ti­că o joacă de co­pii. Lecţiile vor fi ca o gură de aer, pentru că ies din tiparul programei şcolare rigide şi pline de in­formaţii inutile”.

Astăzi sunt foarte mulţi elevi în ţară care i-au scris mesaje de mulţumire pentru că au reuşit să înveţe în timp-record după video-ma­nualul lui toată matematica de liceu. Toate lecţiile filmate pentru video-manual sunt şi ore de meditaţii pentru sute de copii din toată ţara care participă online, dar şi pentru elevii din sală. Ore pe care nu ia niciun ban. De când se ocupă şi de albine, se mul­ţumeşte doar cu ce câştigă din vânzarea de miere. Lecţiile de matematică rămân pentru el aceleaşi bucurii care i-au făcut dintotdeauna viaţa mai fru­moasă.

În 2010, a fost chemat la cabinetul minis­trului Daniel Funeriu, pentru o discuţie pe marginea proiectului său despre orele filmate şi despre trans­parenţa actului didactic. Ca urmare a acestei întâl­niri, în anul următor, 2011, acelaşi ministru a pus în aplicare sistemul de supraveghere video a bacalau­rea­tului, sistem care a scos la iveală dezastrul din învăţământul românesc.

Este ora trei fără cinci, copiii încep să apară. Unii din ei se pregătesc pentru olimpiade. Alţii sunt elevi care au venit aici când erau de nota cinci la matematică, iar acum au numai nouă şi zece. Se aşează frumos în bănci, scot caietele din ghiozdane şi aşteaptă cuminţi începerea lecţiei.

Proful porneşte camera la ora trei fix, vine în faţă, la tablă, şi zice zâmbind cu tot chipul: „Bună ziua, dragilor, şi bun găsit la o nouă întâlnire cu proful online. Am bu­curia să vă prezint o nouă lecţie, care sigur o să vă placă foarte mult”. Apoi intră parcă într-o stare de transă, în care creta pare să îi alunece pe tablă pe acor­durile unei simfonii.

(Cătălin APOSTOL)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Întâmplări la Cenaclu…

intamplari_la_cenaclu_13_martie_17

La fiecare două săptămâni, Cenaclul ,,I.L Caragiale ” se întruneşte cam în aceeaşi formulă la Filarmonică, unde gazda noastră, Domnul Director al acestei pretigioase instituţii, Domnul Vlad Mateescu, a avut bunăvoinţa să ne ofere spaţiu de lucru şi de popas. Cred că am să fac o scriere după fiecare sfârşit de Cenaclu, să rămână şi posterităţii ceva vis a vis de zbaterea noastră…

Săptămâna aceasta au răspuns prezent colegii noştri, Ioan Vintilă Fintiş, Preşedinte al acestui Cenaclu, apoi alţi scriitori de bază ai acestei Cetăţi, numind aici aleatoriu pe Florin Manole, Ivone Scărlătescu, Livia Dimulescu, Rodica Enache, Marian Zmaranda – criticul nostru, Gabriela Petri şi renumitul ei soţ, sculptorul, şi nu numai, Eugen Petri, apoi Octavian Onea, Leonida Chifu, un alt critic de forţă al Cenaclului, Cătălin Apostol, regizorul de filme duioase, triste şi reale şi scriitorul de mare talent care este, apoi Raul Sebastian Baz şi Dan Minoiu.

S-a urmărit programul care fusese discutat şi s-au respectat întocmai rubricile permanente : Revista Presei, făcută de preşedintele nostru, poezia la alegere, citind aici doar doi poeţi, Dan Minoiu şi Rodica Enache, apoi, , Şerbetul de sâmbătă după amiază, citit de Dan Minoiu, autorul pastilelor. S-a discutat puţin pe tema poeziilor şi pe tema acidităţii Şerbetului, câţiva colegi împărtăşind păreri şi opinii. S-a trecut apoi la rubrica – Poet în Recital – unde a fost supus examinării noastre pertinente Poetul Raul Sebastian Baz.

Cu un timbru bun şi clar, poezia lui a dat la iveală un poet copt, cum s-a exprimat Vintilă Fintiş, un poet cu o metaforă bine situată la nivelul întregului, cum s-a exprimat Dan Minoiu, şi cu o dicţie poetică demnă de luat în seamă, după cum arăta Livia Dimulescu suţinută de Rodica Enache, care de altfel a citit frumos de tot o altă poeziei a poetului pus în discuţie. S-au mai raportat la cele auzite şi ceilalţi , fiecare nuanţând în stil propriu, vezi Marian Zmaranda, Florin Manole, zicerile poetului. Un om de succes căruia i-a fost apreciată lucrarea citită, poezia, în speţă. Felicitări !

S-a trecut, după o scurtă pauză de ţigară la Program, respectiv la 2 filme proiectate de acest mare regizor, care este Cătălin Apostol, de obicei sau tot timpul şi scenarist al filmelor, prietenul nostru drag. Primul film, un documentar ,, Cuibul de cuci ” ne-a adus în faţă lumea tristă şi hâdă a alienării, într-o lume a noastră, departe de a fi mai sănătoasă decât cea din film.

O lume adevărată, palpabilă, dar de care ne ferim neignorând-o totuşi. Un film premiat în ţară şi străinătate. Dură e realitatea privită de aproape în ochi. Colega noastră, Livia Dimulescu a plâns tot timpul. E mai sensibilă ca mine…A urmat apoi, al doilea film, înaintaşul lui ,, Las Fierbinţi,, un film care i-a adus satisfacţii naţionale şi internaţionale celebrului nostru contemporan.

Dar, dacă stăm să contabilizăm , ce film făcut de el, nu i-a adus satisfacţii ?… Bravo, Cătălin Apostol, ne mândrim cu tine. Un film bine tensionat, bine gradat, cu umor şi tristeţe, intitulat ,,O zi bună” Numai o zi bună aşa ca aia să nu fi avut, dar ironia face parte din viaţă şi Cătălin ştie asta .

A fost aplaudat la scenă deschisă, s-au făcut poze, s-au dat întâlniri, s-a mers la bere, s-a comentat şi pe acolo, că aşa-i firesc, să combaţi din orice poziţie. O seară plăcută. Păcat că nu veniţi în număr mai mare. Este o bucurie pentru noi să avem musafiri. Nu suntem gazde nici simandicoase , nici pretenţioase şi firesc, ne plac musafirii. Veniţi fraţilor că nu aveţi ce pierde…Din contră. Vă pup pe frunte…

(Dan Minoiu)

mai mult
DocumentarPromovate

Moştenitorul Golgotei – Nicolae Tomaziu

nicolae_tomaziu_12_martie_2017
– A împlinit 100 de ani şi trăieşte retras la o mânăstire din Munţii Bucegi. „Pacient”, încă din anii adolescenţei, al puşcăriilor comuniste şi deţinut la Canal, consideră că viaţa i-a fost o Golgotă hărăzită de Dumnezeu, ca să-i încerce credinţa –

„La solicitarea fraţilor mei de aici, de la Mânăstirea Caraiman, în ciuda vârstei matusalemice şi a suferinţelor cumplite prin care am trecut, voi scrie aceste pagini în speranţa că ele vor folosi cuiva, pentru a-şi desăvârşi credinţa şi viaţa.”

Sunt primele cuvinte dintr-un manuscris de „Me­morii”, la care Nicolae Tomaziu, un bătrân în vârstă de o sută de ani, scrie zi de zi! Este ultimul supravie­ţuitor al lagă­rului pe care istoricii îl numesc Canalul Mor­ţii. În vara lui 2014, s-a hotărât să se retragă la Mânăstirea Caraiman, înălţată la poalele Bucegilor.
Nu şi-a luat cu el decât nişte haine, cărţi şi cinci foto­grafii. În chilia lui, deasupra mescioarei la care lu­crează, stă lipită o foaie cu versurile din Ruga lui Cor­neliu Coposu: „Cerne, Doamne, liniştea uitării/ Peste nesfârşita suferinţă/ Seamană întinderi de credinţă/ Şi sporeşte roua îndurării./ Răsădeşte, Doamne, dra­gostea şi crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, iertarea şi seninul.” Acestea sunt versurile care l-au făcut mereu să plân­gă şi să ţină pasul cu viaţa lui chinuită.

Chilia fără soare

Urc panta abruptă care duce spre mânăstire, şi la capătul ei descopăr un tablou ireal. Mai întâi, o poia­nă de-un verde ameţitor, brăzdată cu poteci şerpuind printre zeci de flori mici şi roşii, ca nişte gărgăriţe răsărite din iarbă. Mai încolo, zidurile albe ale chiliilor ce stau parcă stavilă în calea munţilor uriaşi.

De cum intru pe poartă, simt cum mă învăluie o adiere uşoară şi stranie. Ştiu că e un loc binecu­vântat, că tot ce se află aici a fost clădit, prin minune dumnezeiască, la îndemnul unuia dintre cei mai de seamă duhovnici ai anilor trecuţi, părintele Gheron­tie Puiu, care în vreme ce zăcea în spital, după un accident vascular, a visat chipul Maicii Domnului, care îi spunea să caute un plai de unde se vede o mare Cruce, lângă un brad cu şase ramuri întoarse, şi-o apă curgătoare, şi să facă acolo o mânăstire. Şi minunea e azi împlinită: biseri­ca, bradul cu ramuri întoarse, pâ­râiaşul care se var­să într-un iaz plin cu peşti, şi dea­supra, ca o încunu­nare a unei apoteoze, Crucea de pe masivul Caraiman.

Un secol de viaţă

 E ora prânzului, călugării sunt toţi la trapeză. Deşi e forfotă mare de turişti, nu se aude decât murmurul subţire al apei care se varsă în iaz. O iau prin iarbă, pe o potecă de piatră, şi ajung la chilia în care trăieşte bătrânul pe care îl caut. Bat la uşă cu sfială.
Poate e încă la masă, ori poate se odihneşte puţin. Bat încet, o singură dată, şi aştept. Niciun semn. Mă hotărăsc să revin mai târziu. Simt o emoţie ciudată, un fel de jenă ascunsă, care nu-mi dă pace, de parcă m-ar tot întreba cineva: „Ce vrei tu de la omul ăsta? De ce nu-l laşi în liniştea lui?”
Dau să plec şi tocmai atunci aud un zgomot în spatele uşii. Nu-mi amintesc să fi fost vreo­dată atât de stânjenit. Peste două secunde voi fi faţă în faţă cu un bătrân de 100 de ani, care a ales să-şi trăiască sfârşitul unei vieţi de cal­var într-o deplină singurătate. Deodată uşa se deschide puţin, doar aşa, cam cât o palmă. În firul de lumină de-afară, zăresc un chip blajin, de duhovnic, cu obrajii scobiţi şi barbă albă ca neaua.
„Cine sunteţi? Ce do­riţi?”, mă în­treabă cu glas tremurând. „Aş vrea să vă cunosc”, îi răspund timid. „Am auzit povestea dumneavoastră şi aş vrea tare mult să vă cu­nosc.” Mă măsoară atent, cu blân­deţe şi îngă­duinţă. E scund, foarte scund, poate un metru şaizeci, şi slab ca un pai. „Hai­deţi, intraţi”, îmi spune aproape în şoaptă, deschizând uşa larg. Pătrund într-o came­ră lungă şi îngustă, modestă, dar puţin cam întunecoasă. „Da, aici nu bate niciodată soarele”, îmi zice, fără niciun pic de tângu­ială în glas. „Asta nu-i prea bine, că îmi stric ochii şi mai rău. În rest, n-am ce zice, e bine. Mă simt bine aici.” Îmi arunc ochii peste grămăjoara de cărţi din mica lui bibliotecă, prinsă în perete: Platon, Hei­degger, Steinhardt, Ţuţea, Noica, Con­stan­tin Dulcan şi câ­teva scrieri ale Sfin­ţilor Părinţi.
„Asta e tot ce-am putut să iau de acasă. Au ră­mas o mulţime de cărţi, cine ştie pe unde-au ajuns.” Ni­colae Tomaziu e un om erudit. Cititul a fost pentru el o evadare continuă din viaţa reală. Altfel n-ar fi supravieţuit, spune el. Credinţa şi cărţile, doar ele i-au adus nădejde şi bucurie. Se aşează la micul lui birou din dreptul ferestrei. De fapt, e doar o măsuţă veche, acoperită cu muşama, pe care stau grămezi de hârtii, ciorne şi manuscrise. „Acum scriu”, îmi zice, zâmbind cu sfială.
„Nu am pretenţia să mă numesc scriitor, dar am socotit că merită să-mi povestesc viaţa. Cine ştie, poate o folosi cândva la ceva. Şi-mi place să scriu. Nu ştiu cum să vă spun, parcă îmi răco­resc sufletul.” La marginea mesei, stă sprijinită de perete o fotografie veche, un portret de-al lui, la 29 de ani. O ţinută demnă, o privire luminoasă şi încre­zătoare. „E singura fotografie cu mine pe care o mai am. Eram în 1945, abia venisem de pe front, şi aveam planuri mari. De unde să ştiu eu atunci ce avea să urmeze? Când văd acum poza asta, nu-mi vine să cred. Parcă n-ar fi chipul meu. Şi viaţa aia de-atunci parcă n-ar fi fost viaţa mea.”
Oftează uşor şi mă priveşte insistent, bătând uşor cu degetele în masă, de parcă ar aştepta să-l întreb ceva. Apoi, de parcă şi-ar fi amintit brusc ceva, îmi spune cu un zâmbet senin: „Dar n-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. N-am dis­preţuit niciodată viaţa pe care am trăit-o. Chiar dacă au fost momente în care, din cauza durerilor fizice, nu-mi doream decât să mor.”

Memorii în zadar

„Viaţa mea a fost mai aspră cu mine chiar de când m-am născut”, îşi începe bătrânul povestea. „Asta se întâmpla în timpul primului război, la 1916. Mai exact, pe 28 februarie. M-am născut într-o co­mună botoşăneană, Păltiniş îi zicea. În toată ţara bântuia atunci molima de tifos exantematic, cu care se conta­minase şi mama, care chiar a doua zi după ce m-a născut, a murit.

Bineînţeles că eram şi eu contaminat, dar printr-o minune, am fost salvat de o femeie care m-a luat afară gol-goluţ şi m-a înfăşurat într-un sul de zăpadă. A fost prima încercare la care am fost supus. Era a doua zi după naştere. Se vede treaba că încă de atunci eram un supravieţuitor. Ori că Dumnezeu avea o ţintă cu mine, aici, pe pământ. Să-mi încerce credinţa. Dar să vă povestesc un episod petrecut ceva mai târziu, ca să vedeţi că ce spun este adevărat. Eram pe front, pe timpul celui de al doilea război mondial şi înaintasem până la Odessa, unde trebuia să luăm prizonieri ruşi care dezertaseră. Am scotocit tot oraşul, am verificat prin case şi catacombe.

Într-una din casele alea a explodat în faţa noastră o bombă. Noi eram acolo şapte oameni, şapte ostaşi români. Doar trei am ieşit vii de acolo. Ceilalţi s-au făcut praf chiar în faţa noastră. Erau camarazii mei, fraţii mei, cu care împărţeam ultimul coltuc de pâine. De ce n-am fost eu printre ei? Fiindcă mai aveam de îndurat. Golgota mea era abia la început”.

– Care a fost cel mai greu moment al suferinţelor dvs.? Există o întâmplare anume, pe urcuşul acesta al Golgotei, care să vă răscolească şi acum amintirile?

Întrebarea mea pare să-l tulbure pe bătrân. Oare am trecut peste zona permisă, dincolo de care vrea să îşi apere liniştea? Închide ochii, şi de parcă nu mi-ar fi auzit întrebarea, ţine mai departe drumul mărturisi­rilor.

Paraschiva, singura rază de lumină din viaţa lui

 „În ’47 eram unul din tinerii furioşi care manifes­tau la Bucureşti împotriva comuniştilor care deja erau la putere. Drept urmare, am fost imediat luat la ochi şi hăituit de securitate. M-am ascuns o vreme pe la diverşi prieteni, şi mai târziu, la o soră de-a mea, de la Curtea de Argeş.
Acolo am fost depistat de securi­tatea din Piteşti şi imediat arestat. Aşa a început cal­varul. Am fost dus mai întâi, alături de alţi arestaţi, la Mânăstirea Văcăreşti, într-un loc pe care lumea îl numea «şerpărie», pentru că era atât de aglomerat, că nu mai erau locuri să dormi nici măcar jos, pe ciment. Veneau încontinuu loturi de arestaţi, din cei care se opuneau colectivizării, plus monarhiştii, care manifestau pentru rege. A urmat apoi aşa-zisul pro­ces, la Tribunalul Militar, unde sentinţele erau deja stabilite.
Am fost condamnat la şapte ani de muncă silnică, pentru «uneltire împotriva ordinii sociale». M-au dus la Fortul 13 de la Jilava, într-o celulă fără ferestre sau aerisire, unde curgea tot timpul apă din tavan şi de pe pereţi. N-am stat prea mult acolo, doar vreo două luni.
Ne-au luat pe mai mulţi şi ne-au mutat cu nişte maşini blindate, legaţi cu lanţuri la picioare, la renumita închisoare de exterminare din Aiud, numită şi Cetatea Morţii. Acolo ne-a întâmpinat cele­bra lozincă din Infernul lui Dante, care stătea la in­trare: «Lăsaţi orice speranţă voi, cei care intraţi aici».
Sincer să fiu, eu eram un tânăr naiv, habar n-aveam că pot exista în ţara noastră asemenea orori. Şi cred că nimeni din afara închisorilor nu-şi putea imagina aşa ceva. De-aia, mult timp după eliberare, nici nu am putut să povestesc ce-am trăit. Nimeni nu m-ar fi crezut.
Cine să mă creadă că erau perioade, mai ales iarna, când vedeam zilnic câte şase, şapte cadavre cum erau scoase pe poarta închisorii şi în­gro­pate pe «Râpa Robilor»? Că odată m-au snopit cu bătaia doar pentru că stăteam aşa, cu ochii închişi, şi mă rugam în gând? Sau că ciomăgarii de gardieni, români de-ai noştri, aveau lozinca să nu omoare nicio­dată instantaneu, ci aşa, treptat, încetul cu înce­tul, ca să simţi cât mai mult chinul morţii? Acum sunt mii de mărturii şi sute de cărţi despre toate ororile astea. De-aia zic, nu ştiu cine ar mai avea nevoie şi de memoriile mele.”
Bătrânul ia de pe măsuţă o mapă de plastic şi scoa­te de-acolo un teanc de hârtii. „Ia uitaţi aici!”, îmi zice, răsfoind în faţa mea manuscrisul. „Zi de zi scriu la ele.” Sunt sute de pagini, toate scrise de mână, fără nicio ezitare sau ştersătură, într-o cali­grafie impe­cabilă.
Nu s-a gândit niciodată să le scrie la calculator, nici nu ştie prea bine cum arată un asemenea instrument, dar nu s-ar supăra dacă cineva l-ar ajuta să-i transcrie tot manuscrisul, măcar la o maşină de scris. „Nu ştiu dacă o să aibă cineva atâta răbdare”, îmi zice uşor resemnat, aşezând foile la locul lor, în mapă. „Dar măcar ştiu că am un scris îngrijit şi citeţ. Asta dacă s-o încumeta cineva să citească ce-am scris. Dacă nu, nu-i nicio supărare.”

„Fratele Nicolae”

Ieşim afară, în curtea mănăstirii. N-a mai ieşit de ieri, are nevoie de puţin aer, mai ales că e posibil să plouă. Deja se văd nori grei venind dinspre munţi. Ne aşe­zăm pe o bancă, în faţa bisericii. Turiştii s-au mai rărit. Nu peste mult timp, va începe vecernia şi toţi călu­gării vor veni la biserică.

Nicolae To­maziu participă la toate slujbele de seară. Dimineaţa nu poate ajunge, e mult prea devreme pentru el. De fapt, la vârsta lui, nu poate respecta chiar toate rânduielile mânăstirii. Poartă „uni­formă” de novice, adică haine negre, iar călugării îi spun „fratele Ni­colae”. Nu vrea să meargă mai de­parte, la următoarea treaptă din călu­gărie. Îi ajunge atât, doar să fie acolo, cât mai aproape de Dumnezeu.

De fapt, la vârsta lui, nici nu mai are timp pentru o asemenea „avansare”. „În­tr-un fel, mai toată viaţa am trăit-o cam ca un călugăr”, îmi zice. „În afa­ră de anii când eram însurat, am fost tot timpul un însingurat, cu Dumnezeu în suflet. Ca să nu mai zic de anii din puşcărie, când fără rugăciune şi Dumnezeu, nu puteam supravieţui. Mai ales la Canal. Că acolo a fost pentru mine adevăratul infern.”

Rămâne tăcut, cu privirea pierdută undeva, spre turla bisericii. „La Canal?”, îl întreb cu o mare sfială, convins că suişul Golgotei se oprise la puşcăria de la Aiud. Tresare brusc, parcă trezit dintr-un vis. „Păi, nu v-am zis? Infernul! Amintirile de acolo sunt bătute şi azi, în mine, ca nişte piroane. Era un coleg de celulă, îl che­ma Dumitrache. Nu ştiu cu ce greşise, şi brigadierii l-au legat de un stâlp din mijlocul curţii.

Era caniculă, abia puteai să respiri. Dumi­trache, săracu’, era plin de sânge şi trans­piraţie pe tot corpul, arăta ca un om schin­giuit. Brigadierul îl lovea cu bastonul şi, din când în când, bea în batjocură apă chiar în faţa lui, după care îi trecea aşa, cu bidonul pe sub nas.

La un moment dat, Dumitrache a ridicat ochii la cer şi a zis: «Ia-mă, Doamne, cum ai fost luat şi Tu!». Nici n-a apucat să-şi termine bine vorba, că s-a trezit cu un pumn peste faţă, de i-au zburat dinţii din gură. Aşa a fost la Canal. A fost locul în care am trăit fiecare zi ca pe ultima.” Peste noi a început deja să picure, dar bătrânul nu simte, rămâne mai departe printre amintiri.

„Ţin minte că în prima zi ne-au dus pe un teren viran care era trasat dinainte. Noi trebuia să dislocăm tot pământul ăla. Să-l săpăm cu târnăcoapele şi să-l cărăm cu roaba, să facem din el un dig înalt cam de zece metri. Era mai rău decât în legenda lui Sisif.

Digul tot creştea şi eu trebuia să urc tot mai sus, cu roaba plină de pământ. Şi mă vedeţi cât sunt de voinic. Pentru fiecare grupă era o normă zilnică, venită de sus, de la conducerea închisorii. Nimeni nu putea s-o respecte, era imposibil. Şi-atunci au schimbat tac­tica, au stabilit norme individuale.

Cine nu-şi făcea norma era luat la bătaie cu bastoanele. Pe urmă, era pedepsit la mâncare, adică i se reducea drastic porţia. Adică din aproape nimic, rămâneai cu nimic. Vă daţi seama că eu pătimeam cel mai mult, cu fizicul meu. Dădeau în mine ca într-un sac de box. Cu pumnii, bocancii, cu bâtele.

Aşa munceam în fiecare zi, cu bâta brigadierului la spate. N-aveai voie să întrebi sau să zici nimic. Dacă îndrăz­neai să-i contrazici cu ceva, era vai de tine. Te băteau până leşinai. Pentru că am îndrăznit să spun că mă doare îngrozitor o măsea şi am cerut un medicament, care oricum nu exista acolo, unul din caralii m-a dus în celulă, m-a legat de pat, şi mi-a scos măseaua cu un cleşte de tăiat sârmă. Am leşinat de durere, nu vă puteţi imagina cum e să simţi aşa ceva. Dumnezeu însă n-a vrut să mor nici atunci”.

Nicolae Tomaziu a fost eliberat în 1954, după şapte ani de detenţie şi muncă silnică. Dar calvarul lui nu s-a oprit nici atunci. Părinţii nu mai erau, casa părintească era în ruine. A găsit adăpost tot la sora lui din Curtea de Argeş, locul unde fusese arestat.

Era obligat să se prezinte zilnic la securitate, pentru a da informaţii despre oamenii cu care se întâlneşte. Nu prea avea însă ce să le spună, pentru că nimeni nu voia să aibă de-a face cu el. Vecinii fugeau de câte ori îl ve­deau, iar rudele nu-i răspundeau nici măcar la scrisori.
Cât despre un loc de muncă, nici nu se punea problema, deşi făcea eforturi supraomeneşti să-şi găsească. Abia după un an, prin intermediul unui fost coleg de şcoală, a reuşit să se angajeze într-o fabrică de textile. Comitetul de partid de acolo s-a îndurat de el, i-a aprobat cererea, oferindu-i un post de piuar, adică cea mai grea muncă din industria textilă. În ciuda slăbiciunii şi a traumelor fizice cu care abia ieşise din în­chisoare, a rezistat pe postul acela, dar numai câteva săptămâni.
Adică, până într-o zi, când a căzut cu un sul de marfă, greu de peste 40 de kilograme, lovindu-se grav la cap. Mai târziu, a reuşit să se mute în oraşul Codlea, din judeţul Braşov, unde şi-a găsit un loc de muncă ceva mai decent. S-a însu­rat cu Paraschiva, o femeie cu patru ani mai tânără decât el, şi ea chinuită de regimul comunist, pentru simplul fapt că era fiică de chiaburi.
A fost singura parte mai luminoasă din viaţa lui. Au trăit împreună până în 2001, când ea a murit. Nu au avut copii, iar el nu mai are astăzi nicio rudă. În 2014, s-a hotărât să lase totul în urmă şi să se retragă aici, la mâ­năstirea de sub Bucegi. Anul trecut, preşedintele Iohannis i-a înmânat la Cotroceni Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în grad de Cavaler”, în semn de apreciere pentru lupta lui anti-comu­nistă.

Recunoaşte că s-a simţit flatat de acest gest, chiar dacă el a venit în al doisprezecelea ceas. Dar şi de-atunci înainte, viaţa lui a curs la fel. În fiecare zi face exerciţii sumare de înviorare, scrie, citeşte şi participă la slujba de seară. Nu-l vizitează nimeni, iar în afară de fraţii lui călugări, nimeni nu se mai interesează de soarta lui.

La plecare, l-am întrebat dacă s-a întâlnit vreodată cu unul dintre călăii care l-au chinuit în închisori. Mi-a răspuns sec, fără chef, că nu-l interesează acest subiect. Apoi, după câteva momente de tăcere, a continuat cu glasul lui moale: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am răzbit pe toate. Viaţa trebuie trăită aşa cum ţi se oferă, fără să o dispreţuieşti.

(Cătălin APOSTOL)

mai mult
1 56 57 58 59 60
Page 58 of 60