RADU PREDA: Ex Oriente lux (Lumina vine de la Răsărit). Aceasta este cea mai concisă formulare legată de originea misiunii creştine în teritoriile româneşti. Sigur, discuţiile dintre istorici sunt controversate:teza sursei apusene, la concurenţă cu sursa răsăriteană, rămânând până acum nedemonstrată integral. La scară istorică mai largă, de unde şi cât anume matricea noastră spirituală provine dintr-o sferă sau alta nu mai este însă atât de relevant. Ceea ce contează cu adevărat este faptul că afirmaţia potrivit căreia „poporul român s-a născut creştin“ are un foarte mare grad de adevăr. În fapt, elementul creştin este liantul care a făcut posibilă articularea unei legături de durată dintre dacii învinşi, colonizatorii romani sau, mai apoi, în Dobrogea, grecii. Procesul prin care se conturează această paradoxală insulă neolatină într-o mare slavă, fără a rupe însă comuniunea cu Răsăritul căruia îi aparţine de la bun început, este imposibil de gândit fără rolul activ al Creştinismului.
Latinitatea ortodoxă a românilor, cumva în oglindă cu slavitatea catolică a polonezilor, ilustrează în primul rând faptul că „latinii“ şi „grecii“ nu au reprezentat în istoria Creştinismului timpuriu paradigme culturale ireconciliabile. Dimpotrivă. În hipodromul din noul său oraş de pe malurile Bosforului, împăratul Constantin aduce un obelisc la baza căruia avem două panouri cu mesaje în greacă şi altele două în latină. Până spre mijlocul secolului V, schimbul cultural şi spiritual dintre cele două emisfere creştine s-a desfăşurat nestingherit. O dată însă cu reducţia lingvistică, grecii nemaicultivând latina, dar nici romanii greaca, începe procesul de înstrăinare. La acesta se vor adăuga curând şi argumentele de natură politică, teritorială, de mentalitate şi sensibilitate, care vor culmina în Schisma cea Mare din 1054. Vorbim de o schismă sau ruptură „mare“ tocmai pentru a o diferenţia de cele câteva mai mici derulate înainte. Altfel spus, suspendarea comuniunii era un „exerciţiu“ curent, un fel de practică diplomatico-bisericească similară sancţiunilor ONU de azi.
Schisma cea Mare a trecut la început neobservată.

Schisma cea Mare. Papa Leon al IX-lea, excomunicându-l pe Mihail Cerularie, Patriarhul Constantinopolului, în 1054. În realitate, cei doi nu s-au văzut niciodată;Leon a murit înainte de a se rosti anatema
Pe acest fundal, Schisma din 1054 avea să treacă, pentru început, aproape neobservată. Era una din multe. Dar faptul că, din motive istorice şi a unui şir de nefericite tentative de reunificare, această dată se va perpetua avea să o transforme într-o adevărată cenzură în istoria eclesială şi politică a lumii creştine. Încercările de reluare a comuniunii canonice între Bizanţ şi Roma se vor lovi de diferenţele din ce în ce mai greu de ignorat de natură dogmatică. Venind în întâmpinarea semiarienilor spanioli, Roma acceptase introducerea în Crezul stabilit la Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381) a adaosului Filioque (adică purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul). Inovaţia va fi cultivată ca instrument politic de diferenţiere de către Carol cel Mare, cel care, prin încoronarea sa ca împărat roman, la Crăciunul din anul 800, contesta practic Imperiului Bizantin caracterul de moştenitor integral şi legitim al Imperiului Roman. La acestea se adaugă întemeierea teologică a primatului papal, eclesiologia de comuniune a primului mileniu creştin fiind înlocuită treptat cu un model centralist. Din această concepţie a unei papalităţi „guvernând“ peste Biserica întreagă şi lume aveau să se nască o serie de conflicte:de la cel dintre papi şi regi privind dreptul primilor de a depune din funcţie pe ceilalţi (cearta învestiturilor), până la uniatismul ca metodă de „recuperare“ în Est a turmei pierdute în Vest o dată cu Reforma.
Diferenţele dintre Ortodoxie şi Catolicism
Aspectul teologic merită aici puţin detaliat, măcar şi din cauza tendinţei multora, în necunoştinţă de cauză, de a minimaliza diferenţele şi de a cultiva astfel un ecumenism al superficialităţii. Centralismului roman, Ortodoxia îi va răspunde cu o fărâmiţare interioară cu efecte până azi. Este bine de ştiut că una dintre trăsăturile definitorii ale Bisericii Ortodoxe este lipsa centrului doctrinar şi de autoritate, altul decât sinodalitatea pan-ortodoxă prezidată onorific de Patriarhul Ecumenic, primus inter pares. Din acest punct de vedere, Ortodoxia este un exemplu de unitate în diversitate. Deja din primele secole, formula pentarhiei (a celor cinci centre ale Creştinătăţii:Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) sugera că Biserica lui Hristos nu trebuie văzută ca o structură piramidală, că promisiunea prezenţei Mântuitorului şi a lucrării Sfântului Duh fac imposibilă identificarea geografică a punctului de maximă relevanţă spirituală, că o autentică abordare ecleziologică percepe în fiecare Biserică locală şi chiar în fiecare parohie (ca adunare sacramentală) întruparea întregii Biserici. De la formula ecleziologiei organice a Sfântului Apostol Pavel, în care toate părţile stau în dependenţă reciprocă, la cea a Sfântului Ciprian al Cartaginei, care identifică Biserica lui Hristos cu oricare comunitate de credinţă (cu un episcop canonic), problema centralităţii, a primatului, s-a pus în termenii unei communio Ecclesiarum (comunitatea Bisericilor). Scaunele apostolice patriarhale aveau doar rolul de repere dogmatice şi centre de misiune. Evoluţia ulterioară a celor două emisfere, accentuarea pe de o parte a centralismului primaţial roman şi apariţia de cealaltă parte a acelui commonwealth medieval al Bizanţului, a dus nu doar la distrugerea unităţii creştine, dar şi la profilarea a două modele ecleziologice opuse. În timp ce rigoarea centralismului romano-catolic se va consolida de la un secol la altul, nu fără mişcări de rezistenţă la nivel local, căderea Bizanţului, în 1453, va pune lumea ortodoxă în faţa unei dileme. Câtă vreme Ortodoxia era sinonimă cu un corp istoric, cu Imperiul Roman de Răsărit, unitatea ei părea garantată oarecum din exterior. Dispariţia suportului geografic şi politic, a punctului de orientare, va antrena însă procesul intern de atomizare pe criterii exclusiv naţionale, Biserica Ortodoxă ajungând să fie mai curând o sumă de jurisdicţii şi mai puţin o realitate omogenă. Ridicarea Moscovei la rang de patriarhie, la finele secolului XVI, adică apariţia unei noi geografii ecleziale, complet independentă de Biserica-mamă a Constantinopolului şi chiar în concurenţă cu aceasta (mai ales prin perpetuarea teoriei celei de a treia Rome), va accentua trecerea de la ecumenismul genuin (în sensul universalităţii) la naţionalismul eclezial. Acesta din urmă va sta şi la baza proclamării ulterioare, în secolele XIX şi XX, a autocefaliilor bisericeşti din Bulgaria, Serbia, România etc.
Construcţia identităţii naţional-ortodoxe române
În mod evident, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol va răspunde acestor tendinţe prin sublinierea necesităţii unităţii, apel care va rămâne în bună parte neauzit, „eliberarea“ de sub tutela jurisdicţională a „grecilor“ reprezentând, în contextul geopolitic al modernităţii, una dintre etapele articulării statale. Potrivit acestei logici, un stat majoritar ortodox, precum România, trebuia să fie independent nu doar de Istanbul, adică politic, ci şi de Constantinopol, adică şi eclesial. Astfel, Bisericile Ortodoxe locale s-au trezit în situaţia de a se emancipa unele de altele într-o spirală mergând până la introducerea cu forţa a elementelor apăsat locale, de la arhitectură la rânduieli liturgice şi de la norme cvasi-canonice la naţionalisme hagiografice.

Biserica ortodoxă din Densuş, una dintre cele mai vechi din România, construită prin secolul X cu piatră de la fostele construcţii de la Sarmizegetusa
O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia), o astfel de Biserică, respirând ecumenicitatea celor mai constructive influenţe inter-ortodoxe, ajunge să fie redusă la limitele stricte ale etnicităţii, românitatea, iar nu Ortodoxia, fiind aici genul proxim.
Replierea identitară pe etnicitate este explicabilă, nu şi justificabilă, prin atacurile succesive la însuşi miezul acestei identităţi exprimate prin limbă proprie de cult, tradiţii şi obiceiuri. Slavizarea şi grecizarea prin care au trecut ortodocşii români din Ţările Române sau maghiarizarea, pe filieră calvină şi apoi uniată, prin care au trecut cei din Transilvania sunt tot atâtea explicaţii pentru refugiul identitar. Cu toate acestea, domnitorii Ţărilor Române nu vor înceta, mai ales după căderea Constantinopolului în 1453 sub turci, să menţină continuitatea „marii idei“ bizantine, ajutând constant pe creştinii din Orientul Apropiat. Relaţiile cu Patriarhia de Constantinopol vor fi marcate de o succesiune de momente de sprijin cu altele de conflict. Niciodată însă, cu rare excepţii, raţiunea politică a domnitorilor români nu a pus sub semnul întrebării menţinerea caracterului ortodox a ţărilor lor. Putem identifica măcar trei motive majore. Primul este de natură religioasă:credinţa în caracterul autentic al Ortodoxiei ca drum spre mântuire cu şi prin Hristos. Programul iconografic din mănăstirile româneşti dau mărturie despre o credinţă profundă dublată de o întreagă teologie a istoriei. Al doilea motiv este de natură culturală:conştiinţa domnitorilor medievali, până în preziua modernităţii, că adevărata sursă de rafinament este Bizanţul şi ceea ce a mai rămas din el. Să nu uităm că până ca Occidentul să acceadă la civilizaţie, reperul a fost întrupat de Imperiul Bizantin. Al treilea motiv era oferit de statornicia întru Ortodoxie a românilor înşişi, tentativele de „strămutare“ confesională a acestora dând greş mai tot timpul.
Cronologie
271 Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată
286 Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu
313 Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381 Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul
364 A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)
379-395 Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu
395 Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius
447, 589 Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451 Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476 Imperiul Roman de Apus dispare
472-519 Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)
527-565 Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu
602 Marea invazie avaro-slavă;structura populaţiei din Balcani se modifică radical
610 Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului
672 Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave
692 Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol
731-732 Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei
800 Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol
860 Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul
861-863 Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox
863-886 Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă
864 Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I
866 Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I
893 Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale
896 Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei
927-969 În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului
953 Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)
988 Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi
997-1038 Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin
1025 Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea
1054 Schisma cea Mare:Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani
1071 Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică
1096 Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul
1186 Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar
1191 Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania
1187 Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a
1197-1207 Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior
1204 Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234 Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic
1235 Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic;această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241 Marea invazie tătărască
1247 Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre
1330 Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale
1347 Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove
1359 Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti
1359 Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean
1401 După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun
RĂZVAN THEODORESCU: Există o expresie des folosită în ultimii ani, potrivit căreia poporul român s-a născut creştin, ba chiar mai mult, ortodox. Este o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi. Ne-am născut creştini în măsura în care în secolele VIII-IX, atunci când etnogeneza se încheia, creştinarea protoromânilor de asemenea se terminase. Populaţia romanică era o populaţie creştină în sens latin, iar aici stau mărturie argumentele lingvistice precum:Basilica, Dominus Dei etc. Latinitatea creştinismului nostru este o latinitate provincială, daco-moesică, însă în niciun caz nu se poate vorbi de Ortodoxie. Din punct de vedere metodologic, vorbim de catolicism şi ortodoxism abia după momentul Schismei lui Cerularius din 1054.
Există o problemă a deciziei liderilor cu privire la o religie sau alta. În această privinţă rolul elitelor este determinant. De pildă, cneazul Glad, care nu este un român, la Cenad, a ales să fie botezat de bizantini la Vidin. El a optat pentru acea formulă împotriva ungurilor care aleseseră formula apuseană. Liderii sunt cei care hotărăsc, nu poporul. Se cuvine să renunţăm la această formulă romantică, după cum se cuvine să renunţăm şi la cea a păstrării unei „conştiinţe naţionale“ potrivit căreia păstorul doinind ştia că este roman. Acest lucru vine pe cale iezuită, din lumea contrareformei, în şcolile iezuite din Polonia, unde elevii sunt Grigore Ureche şi Miron Costin. Ei şi-au însuşit ideea „Roma triumfas“, idee iezuită a contrareformei, şi au concluzionat că de la Râm ne tragem.
Totuşi, este un lucru ce trebuie luat cu precauţie. În primul rând, aderarea noastră la Ortodoxie este un fenomen de lungă durată, datorat modificărilor din ansamblul Europei Central-Orientale şi de Sud-Est şi a convertirilor ce au loc în perioada formării poporului român. Ceea ce se poate spune este că noi suntem singurul popor, prin latinitatea noastră, de vechi creştinism. În studiul Monumentum princeps şi geneza statelor în Europa Răsăriteană am radiografiat comparativ convertirile la creştinism din acest spaţiu.
Convertirile vecinilor.
Întâi, cazul bulgar, din anii ’60 ai secolului al IX-lea, cu creştinarea hanului Boris devenit Mihail, creştinare făcută la Prisca;avem prima decizie a unor lideri de a merge într-o anumită direcţie. Liderul este pus în faţa unei opţiuni:pe de-o parte era Biserica Romei, care, prin Papa Nicolae I, cerea bulgarilor să intre sub jurisdicţia sa – încă nu era catolică pentru că suntem de-abia în secolul IX – şi pe de altă parte, Biserica din Constantinopol. Bulgarii au ales Patriarhia Ecumenică, aşa cum au ales-o mai târziu sârbii, românii şi aşa cum erau s-o aleagă şi ungurii. Motivul acestei alegeri a fost un fapt fundamental care, ecleziologic, desparte Roma de Constantinopol:prima, fiind o monarhie democratică, nu admite autocefalii (autonomii bisericeşti). Acest lucru a fost afirmat prin faimosul „Dictatus Papae“, din secolul al XI-lea, al lui Grigore al VII-lea Hildebrand. Bizanţul, în schimb, mai flexibil, lasă această posibilitate. Această autonomie este ceea ce au ales primii din acest spaţiu:bulgarii. Au urmat ruşii lui Vladimir la sfârşitul secolului al X-lea, în urma unor relaţii speciale pe care marii cneji le-au avut cu Constantinopolul. Apoi Serbia, însă într-un timp care este foarte neclar.

Bulgarii trecând Dunărea în 672, sub condurea hanului Asparuh
Un caz particular este cel al ungurilor. În general se vorbeşte doar de anul 1000 şi de Ştefan cel Sfânt care a ales Biserica Romei. Situaţia este mai complicată. Se cunoaşte azi că a fost un grup disident de hoarda lui Arpad, care a plecat din Panonia în căutare de noi teritorii şi, ca toţi migratorii crescători de vite, în căutare de sare. Această plecare s-a făcut pe valea Mureşului. A mers din zona actuală a Aradului până în zona Alba Iulia. Aici, acest grup condus de Gyula s-a stabilit în vechiul Apulum, iar acesta a plecat la Constantinopol, unde s-a creştinat în jurul anului 950. Apoi s-a întors înapoi în ţinuturile sale împreună cu Ierotei, Episcopus Turkias (episcop al Turciei). De ce al Turciei? Pentru că numele de turci era dat de cronicarii bizantini tuturor celor care veneau din Răsărit, inclusiv ungurilor. Acest Ierotei a fost recent canonizat de Patriarhia ecumenică pentru opera sa misionară.
De asemenea, a existat la Alba Iulia în secolul al X-lea un baptisteriu, urmele sale se păstrează sub actuala catedrală catolică a „Sfântului Mihail“. Acesta, zidit după o tehnică bizantină, este locul în care aproape sigur ungurii lui Gyula s-au creştinat. Creştinarea sub semnul Bizanţului a durat câteva decenii la nivelul elitelor. Fiica acestui Gyula, Şarolta, era creştină cu siguranţă. Ea s-a căsătorit cu un conducător maghiar, Gheza, şi au avut un fiu:Vajk. El este cel care, căsătorindu-se cu fiica ducelui de Bavaria, cu Ghizela, care aparţinea credinţei apusene, a ales Biserica Romei. Astfel, Vajk a devenit Ştefan cel Sfânt, marele creştinător al Ungariei. Totuşi originea sa este într-un mediu apropiat Constantinopolului. Interesant este că după momentul Ştefan cel Sfânt au fost cel puţin câteva domnii – amintesc pe cea a lui Gheza, amintesc pe cea a lui Andrei I – care a fost marcată de relaţii cu Bizanţul. Coroana regală a Ungariei reprezintă o diademă trimisă din Bizanţ.

De asemenea, un mare bizantinolog ungur a demonstrat că în Ungaria de Sud, multă vreme, până în secolele XIII-XIV, unii sfinţi erau celebraţi după calendarul Bisericii de acum ortodoxe. Abia stingerea Arpadienilor (1301) şi venirea Angevinilor a făcut ca orientarea occidentală, catolică, să fie absolută, ducând chiar la deznaţionalizările de români şi catolicizările de ortodocşi. Chiar dacă ne place să spunem că Matei Corvin a fost de origine română, el a fost un bun ungur şi un bun catolic. De asemenea, familiile nobiliare româneşti s-au maghiarizat, catolicizându-se – spre exemplu Drăgoşteşti au devenit Dragffy, iar Cândeştii au devenit Kendefi. Cnejii care au rămas ortodocşi au devenit ţărani, din vechea origine nobiliară au păstrat doar denumirea de chinez/chineji.
Creştinismul între oportunism politic şi persuasiune feminină.
Mai există un aspect interesant în privinţa convertirilor. Studiile antropologilor americani de acum 15-20 de ani au arătat un lucru:conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic. În favoarea acestei teorii stau cazul Şaroltei – în cazul creştinării ungurilor, al faimoasei Olga, care s-a creştinat în secolul X la Constantinopol, în cazul ruşilor, după cum probabil şi ţarinele şi unele principese din spaţiul sârbesc au influenţat în cazul bulgarilor.
La toate acestea se poate adăuga un lucru, numit de profesorul Dimitrie Obolenski „the political opportunism“ al secolelor XIII-XIV – oportunismul politic al unor lideri. Faptul că în momentul încercării de unire a Bisericilor în faţa pericolului otoman o serie întreagă de conducători bizantini sau balcanici privesc spre catolicism nu trebuie înţeles ca pe un act făcut din vreo convingere teologică. Dimpotrivă, putem afirma că unii dintre bizantinii cunoscuţi ca puternici ortodocşi, precum împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, au fost pentru unirea Bisericilor. Pentru el şi pentru mulţi alţii era doar o unire politică, o salvare de primejdia răsăriteană. Ideea unor bizantini care erau pentru unire, cum a fost Patriarhul Ioan Bekos (sec. XIII), era aceea că Sfinţii Părinţi din secolele IV şi V, de la Ambrozie din Milan la Augustin din Hippona, la Grigore din Nisa sau la Vasile cel Mare, aveau opinii oarecum comune, nu identice, deosebirile nefiind majore.

Sfinţii Chiril (Costantin) şi Metodie în misiunea lor de convertire la creştinism a slavilor sudici şi vestici
Acelaşi împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino era convins că la orice dispută teologică între Apus şi Răsărit bizantinii vor câştiga şi că, de fapt, era o problemă politică orientarea spre Apus. Vedem că liderul bulgar Ioniţă Caloianu, rege din dinastia Asăneştilor, alege, la un moment dat, să fie catolic. Pentru puţină vreme. Era o opţiune politică apropierea de papalitate. Ştefan II Nemania, primul rege sârb, primeşte coroana de la Roma, după aceea se leapădă, luându-şi o soţie bizantină, o Comnenă, pentru ca mai târziu să se recăsătorească cu o membră a familiei ducale veneţiene, Anna Dandolo. Şi la noi observăm aceleaşi mutaţii. De exemplu voievozii moldoveni Laţcu şi Petru Muşat. Îl ştim pe Laţcu catolic, dar nu a fost de la început. Petru Muşat este considerat ortodox sadea, ei bine n-a fost la început. De asemenea, în jurul lui Vladislav I şi a faimoasei doamna Clara, a doua soţie a voievodului Nicolae Alexandru, se pot face diverse afirmaţii. În privinţa liderilor a fost şi un moment de conversiune personală în 1369 a împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologu, dar care n-a avut efecte foarte mari.
Cum se păstrează Ortodoxia în spaţiul românesc.
Pe de altă parte, este un lucru esenţial care trebuie marcat:odată cu aceste apropieri de catolicism ale elitei ortodoxe din motive politice, clerul monahal, lumea preoţească simplă, poporul a păstrat tradiţia Răsăritului, aceea a Ortodoxiei. În cazul românilor erau, pe de o parte, legăturile politice cu a doua Romă, şi existenţa, în momentul etnogenezei în spaţiul bulgar, a unei limbi slave bisericeşti, care a facilitat unele pătrunderi de elemente de eclesiologie în spaţiul nostru şi unele elemente caracteristice poporului nostru care este un popor latin răsăritean.
Creştinarea bulgarilor a fost esenţială şi determinată în impunerea la nord de Dunăre a ritului ortodox. Însă nu putem considera ca moment zero al trecerii spre ritul bizantin al populaţiilor de la nord de Dunăre apariţia şi dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Bulgare ca biserică autocefală. Aceasta se produce înainte de răscoala fraţilor Petru şi Asan (1186). Înainte de 1235, când apare patriarhatul bulgar de la Târnovo, în secolele XI-XII a existat o acţiune a Bisericii bizantine asupra acestor populaţii româno-slave şi acest lucru îl vedem în limbajul bisericesc. Însă apariţia patriarhatului bulgar este hotărâtoare pentru organizarea eclezială nord-dunăreană, cel puţin până la începutul secolului al XIV-lea. Acolo au fost hirotonisiţi preoţi şi episcopi pentru spaţiul muntenesc înainte de 1359. Rolul său fundamental se vede atât în manuscrisele bulgare păstrate, cât şi în faptul că în pronaosul de la Cozia inscripţiile de secol XIV păstrează ceva din reforma ortografiei făcută de Eftimie din Târnovo.

Intrarea lui Mahomed al II-lea în Constantinopol, pictură de Benjamin Constant (1876). Căderea Constantinopolului, în 1453, a dus la sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit, dar nu şi la sfârşitul Bisericii Ortodoxe
În privinţa acestor relaţii româno-bulgare ar mai fi de adăugat ceva. Românii sunt ultimii care ajung la Athos, la Cutlumuz mai exact, în vremea lui Vladislav I, şi cer, după puţin timp, să se întoarcă acasă. Există un text faimos în care românii spun că nu suportă organizarea cenobitică, chinovială (mănăstire în care călugării au viaţa organizată în comun), chiar colhoznică, pe care slavii o aveau pentru că ei au tradiţia obştii şi a zadrugii. Latinii, românii mai individualişti doreau idioritmie, tipul celălalt de viaţă monahală, fiecare după ritmul său, şi se întorc de la Athos. Deşi principii români sunt mari sprijinitori ai Athosului, monahii români nu sunt o prezenţă în mediul athonist decât foarte târziu. Tipul de viaţă cenobitică, al Ortodoxiei slavo-greceşti, nu îi prinde pe monahii români, în pofida legăturilor mai sus menţionate.
Momentul apariţiei episcopiei Cumaniei, continuată cu episcopia Milcoviei, care este o acţiune misionară a dominicanilor asupra populaţiei cumane, vorbeşte de un aspect edificator cu privire la credinţa populaţiei româneşti de aici. Documentul, din secolul XIII, vorbeşte de pseudoepiscopi, de rit grecesc, care predicau şi în orice caz câştigau mai multă populaţie decât misionarii dominicani.
În privinţa invaziei tătărăşti s-ar putea crede că acest eveniment a acţionat ca o supapă pentru această zonă între cele două Biserici care se luptau pentru creştinarea diverselor popoare migratoare, a se vedea cazul cumanilor. Însă, dacă privim mai îndeaproape, observăm că Roma, încă înainte de Schisma de la 1054, s-a ocupat mai mult decât Bizanţul de creştinarea popoarelor migratoare. Acesta din urmă a avut doar un singur episod notabil de misionarism direct în secolele VIII-X prin trimiterea fraţilor Kiril şi Metodiu, cu alfabetul glagolitic şi chirilic, în Moravia şi apoi la slavii din Balcani. În rest, Roma a făcut toate aceste încercări. Momentul invaziei mongole a fost o mare criză politică, dar din punctul de vedere al Ortodoxiei nu se poate spune că s-au petrecut schimbări majore. În privinţa catolicismului, da. I-a schimbat strategia:de unde înainte de acest eveniment a fost un misionarism direct, prin emisari, s-a trecut la o formulă mai subtilă. Aceasta, şi pentru că după invazia tătară a venit şi celălalt pericol cu mult mai mare:cel otoman. În faţa acestuia, Biserica Catolică îşi îndreaptă ochii spre cei de la nord şi de la sud de Dunăre. Îi ademeneşte reuşind de obicei pentru puţină vreme uniri sporadice, însă, până la căderea sa, Bizanţul (1453) reprezintă, ideologic vorbind, un model de credinţă şi civilizaţie. În centrul acestei ideologii bizantine stă flexibilitatea pe care Constantinopolul o lasă fiecărei natio de a-şi urma propriile căi pentru organizarea eclezială.
După momentul în care, la 1359, Argeşul a preluat tradiţia Vicinei şi la 1401, Suceava a preluat într-un fel tradiţia Cetăţii Albe, încetăţenirea noastră în Ortodoxie era definitivă. Mai apoi Statul medieval român apare o dată cu Biserica şi Biserica o dată cu Statul. Trebuie să avem în vedere faptul că definirea statului medieval, în Europa, nu poate fi concepută fără creştinism. Mai exact, creştinarea a dus la crearea unui stat în cazul popoarelor nomade, iar creştinismul popular la popoarele mai ales latine, sedentare, la franci, la români (ca să iau cele două extreme) a dus, treptat, la formarea statului. Puteau fi şi state ariene, dar creştine – cum au fost toate statele germanice, cu excepţia francilor. Creştinismul este cel care determină această recunoaştere a comunităţii. De altminteri, să nu uităm că „religio“, substantivul, este legat de verbul „religlo“. Religia este cea care adună.
Ortodoxia, un motiv al înapoierii noastre economice?
Am să închei cu un aspect referitor la modernitatea civilizaţiei ortodoxe. Ideea că Ortodoxia este desuetă sau conservatoare trebuie demontată. În momentul de faţă, 18% din Uniunea Europeană este ortodoxă. În această privinţă trebuie să avem în vedere două aspecte:unul privind raportului economie-confesiune, iar cel de-al doilea e cel al congruenţei Ortodoxiei cu Europa unită.
În primul rând, dacă luăm în considerare cercetările şcolii de Sociologie a Religiilor, constatăm o problemă a raportului său economie-religie;pretutindeni calvinii sunt mai bogaţi decât luteranii, luteranii mai bogaţi decât catolicii, aici se oprea analiza lui Max Weber. Extinzând teoria, catolicii sunt mai bogaţi decât ortodocşii şi ortodocşii, mai bogaţi decât islamicii, cu excepţiile artificiale:Luxemburg şi Qatar. Asta, din cauza unui tip de educaţie pe care ţi-l dă Ortodoxia, care nu este cel al protestantului. Consider că Ortodoxia e legată de o anumită rămânere în urmă economică. Protestantul ştie că el este o fărâmă, un nimic în mâna dumnezeirii, el este născut din păcatul lui Adam şi al Evei şi trebuie să muncească continuu ca să-i placă lui Dumnezeu. Trebuie să fie adeptul lui „Times is money“ şi chiar să se bucure puţin de plăcerile trupului. Răsăriteanul, de la Sfinţii Părinţi din secolul al IV-lea, ştie că omul este o parte din Dumnezeu, este făcut aidoma Lui, de aceea când se căsătoreşte în Biserică i se pune o coroană pe cap pentru că, pentru o clipă, este Împăratul lumii. Şi pentru că este asemenea lui Dumnezeu, Dumnezeu îl ajută. Dumnezeu îi face de toate, iar el stă, se uită, se roagă, se mai joacă cu nişte mătănii, aici se înrudeşte cu islamicul. Este o altă educaţie.
În al doilea rând, de ce este concurentă cu Europa Ortodoxia astăzi? Consider că sunt patru motive:1) Ortodoxia este naţională, astfel este congruentă cu Europa naţiunilor, 2) e sinodală şi fiind sinodală e congruentă cu Europa democraţiei, 3) este ecumenică şi 4) sprijină relaţia cu laicatul. Într-o Europă secularizată acest lucru contează, ba chiar mai mult, de aici vine şi apropierea Ortodoxiei de protestantism, de luteranism mai ales.
Cronologie
271 Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată
286 Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu
313 Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381 Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul
364 A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)
379-395 Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu
395 Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius
447, 589 Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451 Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476 Imperiul Roman de Apus dispare
472-519 Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)
527-565 Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu
602 Marea invazie avaro-slavă;structura populaţiei din Balcani se modifică radical
610 Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului
672 Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave
692 Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol
731-732 Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei
800 Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol
860 Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul
861-863 Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox
863-886 Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă
864 Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I
866 Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I
893 Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale
896 Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei
927-969 În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului
953 Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)
988 Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi
997-1038 Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin
1025 Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea
1054 Schisma cea Mare:Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani
1071 Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică
1096 Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul
1186 Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar
1191 Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania
1187 Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a
1197-1207 Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior
1204 Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234 Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic
1235 Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic;această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241 Marea invazie tătărască
1247 Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre
1330 Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale
1347 Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove
1359 Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti
1359 Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean
1401 După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun
Historia.ro