Și, cum mă plimbam io agale pe Calea Victoriei, am ajuns pe lângă Casa Vernescu, unde funcționează Casino Palace, local de perdițiune unde mi-am pierdut, o vreme, atât timpul cât și lovelele.
Brusc, m-a luat o mâncărime perianală să-i calc pragu’. Da’, pentru că știam cam ce nu-mi conține portofelu’, am ales ca, în loc să dau mâna cu vechiu’ și nerecunoscătoru’ meu amic BlackJack, să intru pe ușa din spatele căsoiului unde dădui peste domnu’ Niki. Adică Nicolae Manolescu, șefu ăl mare peste ce a mai rămas din scriitorimea română.
Stăturăm cîteva ceasuri la o șuetă dichisită și, mă gîndesc să merg și prin vecini că poate dau și de Eugen Simion, numa’ să-l găsesc acasă, la Academia Română, să nu fie plecat cu treabă, după zarzavat de ciorbă, prin Piața Amzei.
Ce a ieșit după gargariseala noastră se va vedea soon, very soon, în Evenimentul zilei.
Când mă gândesc că în urmă cu douășcinci de ani îmi omoram timpu’ cu stripteuze și că acu’ stau la palavre cu ditamai ‘telectualii, mai că aș sta fo câteva spin-uri cu pariu’ pus pe „orfani”, să nu mă râdă curvele că frec martingala.
(Mihnea Petru Pârvu)
