Acuarela si pastelDesene
Flori
Nud si portret
Ulei
Despre pictorul Mihail Gavril
Pe la 12 ani, când toti copiii merg în clasa a V-a cu un dram de grija pentru necunoscutul vietii de dincolo de doamna învatatoare, Mihail Gavril pleca din scoala copilariei fericite, de lânga Falticeni, si mergea la Suceava, mândra capitala de judet si a Moldovei istorice, mai ales a lui Stefan cel Mare. Si nu mergea oriunde, ci la o scoala de arte plastice. Astfel începe drumul în viata artistica a lui Mihail Gavril, cel nascut la 9 noiembrie 1961, a doua zi dupa hramul celor doi sfinti pe care îi poarta în nume. De multe ori ne întrebam cum ajunge cineva dintr-un mediu strain sau cel putin îndepartat de creatia plastica sa îsi dedice întreaga viata acestei ocupatii minunate. Si nu oricum, ci la modul absolut, pentru ca optiunea pentru cariera artistica este asemenea intrarii în cinul monahal, o dedicatie totala, pentru întreaga viata, care nu lasa loc si la alte preocupari dominante, mai pamântesti. Pentru un artist bucovinean, comparatia capata si o încarcatura de legamânt sau, mai mult, de promisiune.Cautând în pilde si amintiri, cu siguranta vom gasi în destine si multa predispozitie, rareori constientizata în vorbe, iar partea ei vizibila, mai galagioasa, mai cunoscuta, este întâmplarea.Aceiasi îngerasi ghidusi, Talentul si Destinul, l-au împins si pe copilul Mihail Gavril în lumina minunata a artelor plastice. Legenda amintirilor spune ca seful de serviciu al tatalui, un foarte bun mester tâmplar, s-a întrebat cine deseneaza hârtia în care sotia îi mai învelea câte ceva de-ale gurii. Desigur, este vorba de Gavril Mihail, dintr-a IV-a, caruia învatatoarea îi „organiza” adevarate expuneri ambulante cu desenele sale pe care le dadea exemplu colegilor de scoala. E treaba serioasa cu talentul copilului, aveau sa-si spuna cu totii, si pasul urmator a fost cel la scoala din Suceava. Începe astfel un drum ca romanul unei vieti la care se scriu de zor paginile frumoase.Începuta devreme, scoala a devenit o permanenta în viata pictorului Gavril, ca o pedagoaga de moda veche care sta cu ochii pe copilul sturlubatic ce face de toate, cu o exuberanta zvapaiata. Se pregateste sa mearga la liceu, la Botosaniul mai apropiat de casa, având deja patru, daca nu cinci ani de scoala de arta, limba rusa stie de ce. Destinul, însa, îl vrea la Iasi si pune regimul sa închida liceul de arta de la Botosani. Si astfel, natural pentru el, uimitor pentru altii, ajunge la liceul de arta, mult mai renumit si mai greu, din Iasi. Când vine vremea sa dea la facultate, are deja pictura în gene, adaugata cu fiecare clipa petrecuta în atelier la vârsta formarii. Numai ca intrarea în nivelul universitar al studiului de arta este puternic tributara practicilor vremii, unde influenta si relatiile de rudenie pun total în umbra talentul, priceperea, valoarea sau alte principii nobile ce nu aveau ce cauta în dictatura proletariatului. Renuntarea nu figureaza, însa, în bagajul moral al tânarului pictor bucovinean care îsi cere dreptul la recunoastere. O primeste, mai valoroasa ca orice premiu, din parte unor adevarati artisti ai vremii, care îl primesc în atelierele lor si, recunoscând stofa, îl sustin, îl ajuta, îl îndruma. A fost nevoie de o revolutie, cea din Decembrie 1989, ca pe portile institutului de arta sa se intre si fara atuuri neprofesionale. Dar nu imediat, chiar în 1990 rectoratul anuleaza mai multe locuri, punând din nou în afara institutiei o serie de artisti importanti din zilele noastre. Reactia societatii normale merge spre înfiinta rea unei noi facultati de arta plastica, o alternativa privata sustinuta de artisti importanti de acum doua decenii, dar si de candidatii mereu refuzati, care puteau proba, fara probleme, abilitati si calitati mult mai serioase decât ale unor absolventi oficiali. Astfel a luat fiinta facultatea „Luceafarul”, al carei absolvent în prima generatie este Mi-hail Gavril. Ramasese, însa, un lucru nerezolvat, o replica de dat, o dovada de facut. În 1992 intra la „Grigorescu”, astfel ca, pâna la urma, are doua diplome universitare în pictura. Dovada prioritara pe care ne-a oferit-o mereu Mihail Gavril este, însa, cea a artei sale. A lucrat în permanenta, perfectionându-se si exprimându-se în acelasi timp.Imediat dupa Marea Schimbare de la sfârsitul lui ‘89, Mihail Gavril pleaca sa caute Balcicul ce înca mai dormita undeva între legenda si realitate. Este una dintre acele calatorii initiatice care l-au dus, întâi la scoala de arta de la Suceava, si apoi aveau sa îi releve misterul locurilor sfinte, din Palestina si de la Muntele Athos, sau secretul înaltarii vestitelor catedrale apusene.Redescoperitor al Balcicului în vremuri de tânara libertate, Mihail Gavril are sansa sa îl vada cel mai apropiat de aerul si pamântul pe care le-au cunoscut creatorii ce l-au facut celebru în cultura si civilizatia româneasca. Dupa trei drumuri si o expozitie, în 1992, cu un succes ce pune jaloane, Mihail Gavril, ca un pelerin neobosit în cautarea cuminte a frumusetii si adevarului, pleaca mai departe, spre Apus sau pâna la Antilestiul unde îsi alcatuieste Cuibul Linistit, vazut cândva la regina Maria a Balcicului inimilor noastre. Astfel, cunoasterea temeinica a tehnicilor artistice îl fac stapânul descoperitor al unei suprafete inedite, glaspapirul cu o granulatie foarte mica, atât de fin încât se poate desena pe el. Micile particule de un gri feros, lipite bine de stratul tehnologic special pentru a musca din metale dure si a transforma suprafetele diforme în oglinzi lucioase, îsi iau cu gentilete din bucatica de pastel, sub apasarea maiastra a mâinii artistului, si primesc cu bucurie o tusa de culoare legata cu apa. Astfel, porneste în pelerinaj prin Europa si îi reinventeaza marile catedrale pe hârtia abraziva, care capata culoare si viata – Strasbourg, Paris, Lourdes, Reims, Viena, Barcelona, Burgos. Pe hârtia industriala cu culoare grea este mult zbor. La început, Mihail a desenat pe ea zbor de vulturi si nori, apoi zvâcniri de flèche , vârfurile ca niste sageti ale catedralelor apusene, încarcate de secole si mistere. O expozitie la Cercul Militar National din Bucurestiul si un calendar de perete, ca o adunare de afise, rotunjesc proiectul catedralelor pe glaspapir transformat în realitate cu inspiratia si maiestria pictorului Gavril din Bucovina. Ivit si intrat în viata în paradisul pictural din nordul Moldovei, cu orizonturi curbate ca o mângâiere, cu acoperisuri din gesturi de brad si culori de pamânt, lemn si cer, Mihail Gavril ne apropie de minunile de piatra care plutesc si pe care vechile carti le numesc catedrale. Trufase cu cei care se îmbata cu maretia pe care o cauta în cele sfinte, catedralele de la Soare Apune s-au deschis ca o floare gingasa în fata pelerinului pictor, nobil suflet de print bucovinean al penelului.Ar fi nedrept sa vedem cariera de pâna acum a lui Mihail Gavril ca o cautare obsedanta a vietii de peste granita. Creatia lui Mihail Gavril este universala, se întelege usor si se asuma cu încântare. Din înaltul catedralelor si din profunzimile spiritului, artistul se aduna la margine de sevalet pentru a reda, cu tehnicile specifice picturii, ca nimeni altul, piatra sculptata, lemnul cioplit, lucraturile din piele, efemerul de acuarela al florii primavaratice de mar si insignifianta macesei de purpura bizantina. |