In Memoriam Nino Stratan: „Mai mult ca moartea” de Horia Gârbea

Ce poate fi Mai mult ca moartea – titlul volumului numărul 10 din cele 11 sau 12 cîte a apucat să publice Ion ,Nino” Stratan? Răspunsul e limpede: totul sau nimic. Ion Stratan nici nu a jucat în poezie decît pe principiul ,totul sau nimic”. La fel şi în viaţa pe care acum a părăsit-o.
Ajungînd la o vastă experienţă şi o cumplită detaşare, Ion Stratan, a încercat (şi) în acel volum ,să facă totul”. La fel ca şi în cele care l-au precedat, de la debutul său din anul 1981 cu memorabilul volum Ieşirea din apă şi de la celebrul Aer cu diamante, publicat împreună cu Mircea Cărtărescu, T.T. Coşovei, Florin Iaru, prefaţat de Nicolae Manolescu şi ilustrat de Tudor Jebeleanu, prin care s-a semnat certificatul de naştere al ,Generaţiei 80″.
Ion Stratan scria mereu oarecum în glumă, dar şi cu cîte-o sclipire sinistră: ,singura sărbătoare este Uitarea”. În Mai mult ca moartea, poetul se joacă mereu cu Moartea. Face bancuri cu ea. Ion Stratan, ca şi Cristian Popescu se ocupa cu atenţie şi chiar cu o ,eficienţă” de neînţeles pentru alţii de ,reconstruirea” propriei sale morţi. Pe cît era de vital, de jovial, de ceremonios în relaţiile umane, pe-atît era de lucid şi ,aplicat” în această operaţie care, ca şi poezia, dar de această dată din nefericie, i-a reuşit perfect.
S-a întîmplat să îngrijesc ultimul lui volum, }ara dispărută, în 2003, şi îmi amintesc, cu tristeţe că au rămas amintire, politeţea lui extremă faţă de orice interlocutor, dar şi grija specială pentru fiecare amănunt al cărţii. Deşi scria şi publica mult, Ion Stratan trăia fiecare vers şi îşi iubea fiecare poem. Nu lăsa nimic la întîmplare. Începea fiecare conversaţie cu largi acolade ceremonioase, care aproape mă stinghereau, ca pe unul care venise la Cenaclul de Luni ca învăţăcel şi licean într-un moment în care gloria Generaţiei ’80, în ciuda mizeriilor din epocă sau chiar şi din pricina lor, strălucea puternic. ,Prea-iubite, zicea Nino, nu-ţi fie cu supărare, aş îndrăzni să te rog…” Dar cînd era vorba să decidă, cîntărea de zece ori cuvîntul şi dacă îşi formase o părere nu renunţa în ruptul capului la ea. Se pierdea în politeţuri, revenea cu cinci telefoane, dar tot ca el rămînea.
Talentul lui Ion Stratan era fabulos, uluitor şi se manifesta în scris ca şi în oralitate. În fiecare an, la şedinţele finale ale Cenaclului de Luni, cînd fiecare spunea un fragment mai comic, citea cîteva parodii după acelaşi model, ,Albatrosul” de Baudelaire, într-o diversitate infinită de formule şi debordînd de calambururi. Ele, jocurile de cuvinte, îi pigmentau firesc vorbirea, le spunea mereu cu vocea lui rară şi serioasă.
– M-am mutat, bătrîne, spunea grav.
– Unde?
– Să-mi scrii! zicea el, jucîndu-l pe Mitică.
– Mă rog… Dar dă-mi adresa.
– Ploieşti. Ale(e)a Jacta Est, numărul şase.
Era singurul poet cu inventivitatea lingvistică egală cu a lui Nichita Stănescu pe care, spre deosebire de alţi colegi de generaţie, îl preţuise foarte mult. Zarul lui Stratan a căzut acum, din nenorocire, cu numărul pe care, de multă vreme, poetul îl aştepta, mirîndu-se că nu iese mai repede la sorţi.
Despre Ion Stratan am auzit o anecdotă pe care o cred adevărată. Mergînd el în troleibuzul 89, împreună cu un prieten, sau, dacă nu mă înşel, cu regretata Mariana Marin, şi ea nedrept dispărută din lume, i s-a făcut rău. A avut o cădere de tensiune sau ceva de genul ăsta. Colega lui de poezie şi, de acum de eternitate, speriată, l-a ajutat să coboare la prima staţie, l-a aşezat pe un gărduleţ de fier, a încercat să-l reanime. Poetul şi-a revenit, atunci, destul de repede şi i-a spus cu ghiduşie:
-Bătrîno, dacă nu erai tu, muream ca Eminescu.
-Cum adică ?
-Adică în ’89!
Ion Stratan a plecat de lîngă noi dar poemele sale au puterea de a rămîne alături de noi. ,Singura sărbătoare” – uitarea pe care o invoca Nino – nu este pentru ele.