…Karachi, octombrie 1994. Aveam 25 de ani.
Mai fusesem io în țara vorbitorilor de urdu, da’ cu vaporul. Acum ajunsesem paravion. Am stat opt zile acolo.
Eram io și reporter și marinar, da’ mă gândisem să mă bag și-n bisnis. Onixul verde, cel mai prețios, era acolo cam ca gresia la noi. Un dolar o scrumieră mică, doi una mai mare, și tot felul de gablonzuri, păhărele, seturi de birou, și alte ciuciuzbele la prețuri de nimic. Cu fo sută de dolari am luat cam douăj de kile de onixăraie.
În rest, am băgat la jgheab haleală pakistaneză care e pe cât de hot pe atât de mișto. Și m-am dat și cu cămila. Mi-a luat un paki sikh un dolar să mă urc pe ea și să-mi facă o poză. Mafrends, sus pe cocoașă e ca în Oceanul Indian, vara, când bate musonul. Când i-am zis să pună animalul în genunchi, să mă dau jos, n-a vrut până nu i-am dat alți doi dolari. Și-a ieșit și o poză de căcat. Mi-a tras-o.
Când m-am întors în țară le-am dat aproape pe toată onixăraia cadou la prieteni, colegi și gagici. Că românii, pe vremea aia, știau despre piatra asta semiprețioasă cât știu azi despre malahitul camerunez. Zero. Ce să fac? Niște țărani…
(Mihnea Petru Pârvu)
