Ne-am cunoscut pe vremea când eram un reporter mic, mic de tot, acum 26 de ani. Practic, m-a crescut.
Am lucrat împreună, atunci, fo patru ani și, în ultimii nouă, mi-e tot șefă. Mi-a tăbăcit fundul cu câte șuturi mi-a dat și m-a scărpinat în coarne când mi-era mai greu. Mi-a dat „amenzi” când o luam razna și a avut grijă să primesc, dup-aia, o primă de consolare, de cele mai multe ori, mai mare ca sancțiunea. Nici io nu știu cum naiba a reușit să-mi suporte toate hachițele de veșnic rebel, că io numa’ un tip comod nu sunt. M-a scos din toate rahaturile – posibile și imposibile – în care m-am băgat, de cele mai multe ori inconștient. De câte ori se trezea câte unu’ să-mi bage vreo ștangă la Cristoiu să mă dea afară, făcea ea ce făcea și mă angaja la loc, uneori în aceeași zi. Ba că l-am bătut pe nu-știu-care, ba că am umflat nu-ș ce decont, ba că nu-ș ce dracu am mai făcut, ea a fost salvamaru’ meu în toți anii noștri. Când m-am însurat cu prima mea fostă nevastă, nu-ș cum s-a făcut că atunci când mireasa a aruncat buchetul i-a picat în brațe, de-a trebuit să-l mai arunce odată 🙂
La un moment dat, prin ’96, o adusesem la exasperare. Mi-a zis: „Acum, în fața mea, îți bați la mașină și-ți semnezi demisia. Da’ nu pui data! O s-o pun eu când o fi cazu’!”. N-a fost niciodată. O mai are, cred, și acum, pe undeva.
Astăzi este ziua ei. La mulți ani, Simona!
(Mihnea Petru Pârvu)
