Matila C. Ghyka (n. 13 septembrie 1881, Iași – d. 14 iulie 1965, Londra) a fost un ofițer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer și istoric român. A intrat în diplomație în 1909, ajungând la rangul de ministru plenipotențiar. A demisionat din serviciul diplomatic după numirea generalului Ion Antonescu ca prim-ministru. După război a fost profesor de estetică la două universități din Statele Unite ale Americii. Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale privitoare la numărul de aur și proporțiile ideale în artă și în natură.
Copilăria și studiile
Tatăl său, Matila Costiescu, a fost ofițer, calitate în care a luptat în Războiul de Independență, ca sublocotenent în Regimentul al 3-lea de artilerie. După luptele de la Plevna a fost decorat de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa IV-a. Bunicul său a fost colonelul de artilerie Anton Costiescu. În 1855-1856 Carol Davila îl însărcinase pe praporgicul (sublocotenent în armata țaristă/rusă) Anton Costiescu cu predarea Istoriei medicinii la nou înființata Scoală de Chirurgie din București. În noaptea de 11 februarie 1866, când avea gradul de căpitan, Anton Costiescu fusese unul din cei trei ofițeri care s-au dus la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, silindu-l să semneze actul de abdicare. Ulterior se distinsese inventând un echer grafometru sau cuadrant de campanie pentru reglarea tirului. Colonelul Costiescu era și un francmason activ fiind inițiatorul reconstituirii Marii Loji Naționale a României. Anton Costiescu a fost membru al lojii masonice „Înțelepții din Heliopolis” din București.
Mama sa era Maria Ghyka [n. 1860], fiica beizadelei Constantin Ghyka (1828-1874), fiul cel mare al ultimului domnitor al Moldovei înainte de unirea Principatelor, Grigore al V-lea Ghica, și al Ecaterinei (Catița) Balș (1835-1913). Așadar, Matila Ghyka a fost strănepotul, din partea mamei, al lui Grigore Alexandru Ghica, care ca domnitor al Moldovei a fost denumit Grigore al V-lea Ghica, ultimul domnitor al Moldovei (1854-1856), înainte de Unirea Principatelor.
Mezalianța dintre Maria Ghyka și Matila Costiescu a fost încheiată în grabă și desfăcută tot în grabă, având în vedere că părinții săi au divorțat la puțin timp după nașterea lui Matila. Copilului i s-a dat prenumele tatălui, dar nu și numele de familie al acestuia,el fiind numit de la început Matila Ghyka,[8]înfiat de Grigore Ghika, o rudă a mamei sale. El a fost crescut de mama sa în casa bunicii sale Ecaterina Ghyka, născută Balș, petrecând majoritatea timpului la Iași și stând în timpul verii și toamna la conacul familiei Balș de la Dumbrăveni. Învață franceza în familie și germana cu guvernante bucovinene. Mai târziu, Matila a fost adoptat de un unchi al său, Grigore Ghyka (1867-1940), fratele vitreg (care n-a avut copii) al mamei sale, pe care l-au întîlnit prima dată pe timpul studiilor pariziene și care i-a dat numele și titlul de prinț (detalii despre numeroasa familie Ghyka precum și despre locurile unde a trăit prințul român, se pot găsi în lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu).
În septembrie 1891 Matila Ghyka pleacă la Paris cu mama sa, fiind înscris ca intern la școala “Sainte Anne” din Saint Ouen (o suburbie a Parisului) a ordinului catolic Saint François de Sales, scoală de nivel liceal, cu condiția strictă ca el să nu fie convertit la catolicism. După un an, Maria Ghika afla că fiul ei trecuse la catolicism. Deși mama sa se instalase la Paris, fiind intern, Matila o vedea de obicei doar în zilele de Duminică. În 1895 se decide să urmeze o carieră de ofițer de marină și se înscrie la Colegiul Maritim din insula Jersey din Insulele Anglo-Normande. Colegiul era organizat de călugării iezuiți, care fuseseră obligați să părăsească teritoriul Franței în urma noii legi din 1880 privitoare la laicizarea învățământului francez. Deși situată pe un teritoriu sub administrația coroanei britanice, școala era specializată în pregătirea candidaților pentru o carieră în marina militară franceză. Astfel, pe lângă faptul că școala își urma programa de învățământ pentru examenul de bacalaureat, ea punea accentul pe cursuri adâncite de matematică, disciplină esențială pentru admiterea în Școala Navală. În 1897, Matila Ghyka este admis, la limita de vârstă, ca elev-aspirant la Școala Navală Franceză din Brest, institutie de rang universitar, transcrisă uneori ca Academia Navală.
Cariera de ofițer de marină
În 1899 Matila Ghyka termină Școala Navală și se angajează în marina franceză cu gradul de aspirant, primul grad de ofițer în marina militară, fiind repartizat pe fregata „Iphigénie”, o fregată cu pânze, dotată și cu un motor auxiliar. Comandantul navei era Henri-Louis Manceron, (1848-1917), avansat ulterior la rangul de contra-amiral, șef de stat major al marinei militare franceze.
Prima misiune a fregatei a fost o călătorie în Martinica unde nava a staționat timp de trei luni în portul Saint Pierre pentru paza insulei. În memoriile sale, Matila Ghyka descrie în mod pitoresc orașul și viața societății creole din orașul Saint Pierre, care a fost complet distrus ca urmare a erupției vulcanului Pelée din 1902. La întoarcere, fregata “Iphigénie” participă la manevrele escadrei de nord a marinei franceze în largul insulei Oléron continuându-și călătoria până la Boulogne-sur-Mer, înainte de a ancora în rada portului Brest, la 1 august 1900.
Ion Lahovari, ministrul Afacerilor Externe al României și un prieten al familiei Ghyka, l-a convins să se întoarcă în țară și să se înroleze în marina militară română. La 1 octombrie 1900, Matila Ghyka se prezintă la Constanța, fiind repartizat pe crucișătorul „Elisabeta”, singurul crucișător al marinei române. În memoriile sale, Ghyka se plânge de inactivitatea marinei, crucișătorul stând în cea mai mare parte a timpului ancorat la chei. În anul următor, Matila Ghyka este staționat la Galați, unde ia comanda unei canoniere, a cărei misiune era de a supraveghea situația de pe ostrovul Bujor de pe Dunăre, în apropiere de Zimnicea, ostrov care în acea vreme era disputat de Bulgaria și România. Conflictul a fost rezolvat în urma schimbării cursului Dunării, care a avut drept consecință alipirea ostrovului de malul românesc.
Matila Ghyka a fost apoi detașat la „Școala de Mine și Torpile” a marinei militare române, care, în timpul verii, funcționa la Mahmudia, ceea ce i-a dat prilejul să cunoască frumusețile Deltei Dunării și ale Lacului Razim.
În 1904 Matila Ghyka se hotărăște să-și continue studiile și obține un concediu în acest scop. El pleacă din nou la Paris înscriindu-se la „École supérieure d’électricité” – Supélec (Școala superioară de electricitate).[12] Școala, care face parte din grupul de instituții de învățământ superior cunoscut sub numele de „Grandes Écoles”, fusese înființată în 1894 de Société Internationale des Électriciens (Societatea Internațională a Electricienilor) – în prezent, Société des Électriciens et des Électroniciens – SEE (Societatea Electricienilor și Electroniștilor) din Franța și este considerată una din cele mai prestigioase și selective școli ale învățământului tehnic din Franța. Fiind absolvent al Școlii Navale, o parte din examenele sale au fost echivalate și Matila Ghyka a reușit să treacă restul examenelor necesare în cursul unui an, obținând diploma de inginer electrician în 1905.
În timpul acestor studii, Matila Ghyka a început să se preocupe de problema influenței vieții asupra legilor fizice care descriau comportarea materiei neînsuflețite. El a avut prilejul să-și discute părerile cu Gustave Le Bon, sociolog și cercetător științific francez. Cunoscut în special pentru studiile sale în domeniul științelor sociale, Le Bon se precupase și de problema echivalenței dintre masă și energie, publicând diferite lucrări asupra acestui subiect la începutul secolului al XX-lea.[13][14][15][16] Matila Ghyka i-a expus lui Le Bon teoriile sale asupra interpretării celui de al doilea principiu al termodinamicii, ținând seama de diferența transcendentală dintre materia anorganică și cea organică. Gustave Le Bon a declarat că problema îl depășea, dar a cerut părerea lui Henri Poincaré, una din somitățile științifice ale vremii. Deși Poincaré considerase că punctul de vedere al lui Matila Ghyka era corect, acesta nu a reluat decât mult mai târziu și dintr-o altă perspectivă preocupările sale cu privire le diferența dintre materia vie și cea neînsuflețită. Este totuși de amintit că ipoteza pe care Ghyka i-o enunțase lui Le Bon, a fost emisă și dezvoltată mai târziu de alți cercetători ca James Johnstone în lucrarea „Mecanismul vieții” [17] și de Raymond Ruyer în volumul „Elemente de psiho-biologie”.
La întoarcerea în țară, Matila Ghyka s-a prezentat la Ministerul de Război, unde generalul Iacob N. Lahovari (Jacques Lahovary), care era ministru interimar la acest minister, l-a numit profesor de torpile și de electricitate la școala de ofițeri de marină de la Constanța.
În anul următor, principele moștenitor Ferdinand și principesa Maria au decis să facă o croazieră pe Marea Neagră. În acest scop, vasul de linie Regele Carol al Serviciului Maritim Român a fost echipat ca yacht regal. Matila Ghyka și colegul său locotenentul Dan Zaharia au fost numiți aghiotanți ai principelui Ferdinand, fiind însărcinați să-l însoțească în croazieră. În cursul călătoriei yachtul s-a oprit la Ialta, unde principele Ferdinand și principesa Maria l-au vizitat pe Marele Duce Aleksei Aleksandrovici.
La întoarcerea din croazieră, comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, l-a numit pe Matila Ghyka șef al Serviciului tehnic al marinei, nou înființat.
Călătoria în Persia
În 1906, regele Carol I a decis să-l investească pe șahul Persiei Mozaffar al-Din Shah Qajar cu ordinul Steaua României cu gradul de mare cruce cu diamante. Decizia a fost luată ca urmare a vizitei făcute de șah în Europa și decorarea sa de către marile cancelarii. Ion Lahovary, ministrul afacerilor străine, a însărcinat o delegație condusă de principele George-Valentin Bibescu, văr cu Anton și Emanuel Bibescu, căruia i s-a conferit rangul de ambasador extraordinar, să se deplaseze la Teheran, pentru a-i înmâna decorația. Din delegație mai făceau parte Matila Ghyka, cu gradul de locotenent, în calitate de atașat militar și George Stoicescu ca atașat diplomatic. Numirea lui George-Valentin Bibescu era justificată de participarea sa la un raliu automobilistic în cursul căruia traversase Persia, ajungând până la Isfahan și fusese în misiune diplomatică la șahul Persiei. Gheorghe Stoicescu, care fusese numit de curând secretar de legație în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, a avut ulterior o bogată experiență diplomatică. De asemenea, el era bine introdus în societatea vremii, însurându-se după câțiva ani cu Simone de Caillavet, nepoata lui Anatole France; căsătoria nu a durat însă, iar Simone s-a remăritat mai târziu cu scriitorul André Maurois.
Prima parte a călătoriei de la București la Baku a fost făcută cu trenul. Apoi delegația a luat un vapor cu care a ajuns la Bandar-e Anzali Rasht în Persia, unde a fost întâmpinată de reprezentații șahului. De la Rasht călătoria a fost făcută cu landouri, peste noapte înnoptându-se în caravanseraiuri. Trecând peste munții Elbrus în apropiere de Rudbar, expediția s-a oprit la ruinele castelului Alamut, unde domnise sheikul Hassan-i Sabbah în secolul al XI-lea. În memoriile sale, Matila Ghyka menționează că citise în Franța despre „legenda bătrânului de pe munte și a castelului numit Alamout” fără a-și aminti exact sursa; el se referă la un roman citit pe timpul școlii pariziene, fapte regăsite și în relatarea călătoriilor lui Marco Polo, unde este prezentată legenda.
În timpul drumului de la coasta Mării Caspice la Teheran, avuseseră loc tratative îndelungate cu reprezentanții șahului cu privire la protocolul care trebuia respectat. George Bibescu a cerut să se respecte protocolul urmat cu zece ani mai devreme, când Charles Hardinge, primul lord Hardinge of Penshurst, îi adusese șahului Ordinul Jartierei. Detaliile fuseseră copiate după protocolul de la Shahabad, negociat pentru primirea la Teheran a delegației țarului Petru cel Mare după victoria în războiul ruso-persan din 1722-23. Detaliile se refereau în special la modul de primire și la drepturile delegaților străini. Printre altele, bazat pe precedentul stabilit pentru misiunea Lordului Hardinge, Bibescu a insistat asupra necesității decorării tuturor membrilor delegație cu Ordinul Leului și al Soarelui,[22] cea mai înaltă decorație persană, și anume cu gradul de Marea cruce cu diamante pentru ambasadorul extraordinar, Steaua cu rang de cavaler comandor pentru atașatul militar și cu Steaua cu rang de comandor pentru atașatul diplomatic.
Primirea de către șahul Persiei a decurs fără alte incidente și delegația română s-a întors în țară, trecând prin portul Batumi, unde îi aștepta crucișătorul Elisabeta.
Aducerea în România a unor vedete torpiloare fluviale
Prin grija contraamiralului Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare Române, se comandaseră în Anglia patru vedete torpiloare, care urmau să fie livrate în toamna anului 1907.[23] Deoarece erau nave fluviale și aducerea lor pe mare implica riscuri, locotenent-comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, prefera soluția de a le aduce prin sistemul european de canale navigabile și, încă înaintea misiunii în Persia, îl însărcinase pe Matila Ghyka să contacteze autoritățile germane, pentru a stabili, pe de o parte, dacă gabaritele canalelor permiteau trecerea monitoarelor iar, pe de altă parte, dacă tranzitul unor nave de război era admisibil. În august 1907, guvernul german își dăduse acordul, cu condiția ca navele să nu fie înarmate. Având în vedere că Matila Ghyka nu era doar ofițer de marină, ci și inginer, comandorul Demetriade l-a însărcinat să se deplaseze în Anglia pentru a face recepția navelor la șantierele navale Thames Iron Works din Canning Town, lângă Londra și pentru a lua comanda flotilei pentru a o aduce la Galați.
Călătoria a început în martie 1908. Navele au fost duse până în portul Harwick de unde urma să fie remorcate pentru traversarea Mării Nordului până la Hoek of Holland, monitoarele fiind improprii pentru navigație maritimă. Din cauza unei furtuni, cablul unuia dintre monitoare s-a rupt și a fost necesară toată îndemânarea echipajului român pentru a evita scufundarea navei. În continuare, flotila a urcat cursul Rinului până la Frankfurt pe Main iar continuând apoi pe Main până la Bamberg.
Pentru trecerea interfluviului dintre Rin și Dunăre între Bamberg și Kelheim a fost utilizat Canalul Regele Ludwig (Ludwigskanal), care fusese inaugurat în 1843 de Ludovic I al Bavariei. Lungimea totală era de 178 km și creasta de află la cota 417 mdM. Canalul avea un total de 100 de ecluze, dintre care 68 pe versantul dinspre râul Main pentru o diferență de nivel de 187 m și 32 pe versantul dinspre Dunăre, pentru o diferență de nivel de 79 m. În memoriile sale, Matila Ghyka exagerează apreciind numărul lor la circa 300, dar precizează mai departe „300 cred”, dar fără îndoială atât numeroasele ecluzări cât și halaj în lungul canalului cu o viteză care nu depășea 3 km/oră, dădeau impresia unei călătorii fără sfârșit.
Dunărea era utilizată pentru navigație, însă nu fusese amenajată astfel încât pe cursul superior monitoarele trebuiau din nou remorcate. Totuși flotila a trecut cu succes prin zona de rapiduri de la Regensburg și după două luni de călătorie, cele patru monitoare au ancorat în portul Galați. Matila Ghyka susține că este primul caz când nave militare au parcurs întreg traseul din delta Rinului până la gurile Dunării.
Intrarea în diplomație
După aceste două călătorii, Matila Ghyka nu se simțea atras de o viață de rutină în cadrul flotilei române de pe Dunăre sau a flotei Mării Negre. De aceea, când comandorul Demetriade s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoit să se retragă din activitate cu câteva săptămâni după revenirea lui Matila Ghyka în țară, acesta a decis să-și găsească o altă activitate, care să-i permită să călătorească mai mult, optând pentru o carieră diplomatică. Deoarece intrarea în diplomație cerea studii de drept, Ghyka a plecat să-și dea doctoratul la Bruxelles, absolvirea Scolii Navale din Franța fiind echivalată cu o licență în științe. Conducătorul său la Université Libre de Bruxelles-ULB (Universitatea Liberă din Bruxelles), instituția de învățământ superior francofon din Belgia,[24] era profesorul Edmond Picard, un jurist renumit care fusese președintele baroului din Belgia și membru al curții supreme. Prin coincidență, Picard fusese și el marinar, începându-și cariera în marina comercială. Lucrând intens pentru a-și trece examenele și a-și termina teza în timpul cel mai scurt posibil, Matila Ghyka a reușit să obțină titlul de doctor în drept cu mențiunea magna cum laude în 1909. Pe lângă studiile juridice, Edmond Picard l-a îndrumat pe Matila Ghyka și în studiul artelor plastice, învățându-l să aprecieze arta flamandă. Influenței lui Edmond Picard i se datorează preocupările de mai târziu a lui Matila Ghyka în domeniul esteticii.
Întors la București, Matila Ghyka este numit atașat de legație la Legația Română din Berlin, ulterior se înscrie la concursul pentru atașat de legație, respectiv secretar III, la acesta din urmă, clasându-se al doilea. După un an, în timpul căreia a fost mai activ în saloanele societății berlineze decât pe linie diplomatică, Ghyka și-a cerut transferul la legația română de la Londra, în speranța unei activități mai interesante. Ministru plenipotențiar al României la Curtea Saint James era Constantin G. Manu, cumnatul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (nababul), șeful Partidului Conservator, care, deși era în post de ambasador de peste zece ani, nu învățase să vorbească engleza, astfel încât rapoartele lunare ale legației erau redactate alternativ de cei doi atașați, Matila Ghyka și Anton Bibescu.
Profitând de faptul că, în anul următor (1911), Anton Bibescu fusese numit însărcinat cu afaceri al legației, Ghyka i-a cerut un concediu neoficial de un an de zile pentru a face o călătorie în jurul lumii. Plecând cu vaporul la sfârșitul lunii iulie în Statele Unite, Matila Ghyka s-a oprit întâi la New York. Și-a câștigat existența lucrând la un atelier de reparat automobile și alte slujbe ocazionale, printre care și cea de figurant pentru o producție cinematografică. Și-a continuat apoi călătoria până la San Francisco, de unde a plecat cu vaporul la Yokohama, oprindu-se în Japonia, China și Ceylon, după care a ajuns din nou în Europa prin Canalul de Suez.
Primul Război Mondial
În iulie 1916, aflând că intrarea în război a României este iminentă, Matila Ghyka a solicitat la București să fie concentrat, deși, pe baza statutul lui său diplomatic, era scutit de serviciul militar activ. Prezentându-se la București, a primit însărcinarea de ofițer de legătură între armata română și escadra rusă staționată în portul Constanța, comandată de amiralul de Veraillon. A luat parte la misiuni de recunoaștere, atât pe mare, cât și pe uscat, înainte de declanșarea atacului trupelor bulgare și germane din 20 octombrie 1916. În momentul în care linia frontului a fost spartă, la 22 octombrie escadra rusă a părăsit Constanța, Matila Ghyka rămănând pe bordul vasului amiral, crucișătorul Rostislav. Exista speranța ca marina rusă să încerce un atac naval în zilele următoare. Însă tocmai pe 20 octombrie, o explozie a scufundat cuirasatul Imperatrița Mariya în rada portului Sevastopol, ceea ce a împiedecat aducerea la îndeplinire a planului. Matila Ghyka s-a prezentat la amiralul Aleksandr Kolceak, comandantul flotei Mării Negre. După discutarea situației războiului naval, Kolceak l-a trimis pe Matila Ghyka în România. Noua însărcinare a lui Ghyka a fost cea de ofițer de legătură pe lângă misiunea navală franceză, condusă de marchizul de Belloy. A părăsit Bucureștii în ziua de 6 decembrie 1916, cu câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în oraș, luându-și în primire noile însărcinări cu câteva zile mai târziu, la Galați. Între timp armata germană ocupase în totalitate Dobrogea și partea de sud a Deltei Dunării, până la brațul Sulina. În portul Galați erau ancorate câteva sute de barje cu alimente care fuseseră aduse în timpul retragerii și riscau să fie distruse de tirul artileriei germane și bulgare de pe malul opus. Sarcina forțelor navale era de a le duce în siguranță în brațul Chilia, convoaiele trebuind să navige sub protecția unor torpiloare în nopțile fără lună pentru a nu fi detectate de artileria inamică de pe malul drept. Matila Ghyka a avut comanda câtorva din aceste convoaie. Operația a fost reușită înainte de a deveni imposibilă, ca urmare a minării șenalului navigabil al Dunării și a accesului în brațul Chilia. Ulterior, Matila Ghyka a fost numit șef-adjunct al statului major al flotilei române de pe Dunăre, care se afla în portul Chilia sub comanda amiralului Vasile Scodrea.
După Revoluția din Rusia în februarie 1917 operațiile navale cu marina militară rusească au fost complet oprite, iar relațiile cu puterile occidentale deveniseră de imporanță deosebită pentru guvernul român. De aceea, în iunie 1917, Matila Ghyka a fost numit atașat naval la Londra, post nou înființat. După semnarea Tratatului de Pace de la București legația română de la Londra s-a aflat într-o situație dificilă, încercând să convingă aliații că România avea intenția de a reintra în război, de îndată ce circumstanțele o vor permite. După încheierea armistițiului la 11 noiembrie 1918 legația română din Londra și-a reluat funcțiunile obișnuite.
Căsătoria
La 27 noiembrie 1918, Matila Ghyka s-a însurat cu Eileen O’Conor (n. 1897), fiica fostului ambasador al Regatului Unit la Constantinopol și la Sankt Petersburg Sir Nicholas Roderick O’Conor of Dundermott (d. 1908) și a doamnei Minna Margaret Hope-Scott (d. 1934). Ceremonia religioasă a avut loc la catedrala catolică The Church of the Immaculate Mary, cunoscută sub numele de Brompton Oratory din Londra, acolo unde s-au căsătorit și alte celebrități, precum Stéphane Mallarmé, Edward Elgar sau Alfred Hitchcock. Familia Ghyka a avut doi copii: Maureen Rose Fearga Ghyka (3 august 1920 – 25 august 1979) și Roderick Ghyka (21 decembrie 1923 – august 1978).
Reluarea activității diplomatice
Deși a lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Străine și a avut însărcinări în cadrul diferitor legații române, Matila Ghyka nu a avut o activitate diplomatică susținută, funcțiunile sale fiind mai mult legate de relații publice sau culturale, exceptând stagiul său în țările nordice. Misiunile sale diplomatice au fost întrerupte de perioade în care fie era pus în disponibilitate, la cerere, fie era rechemat la București. A fost numit mai întâi ca atașat de legație la Berlin, apoi din 1911 la Londra, unde este avansat secretar de legație.
În decembrie 1918 Matila Ghyka a fost numit ca atașat de legație la Roma pentru șase luni de zile, începind cu prima zi a anului următor.[25] În 1919, Matila Ghyka a fost trimis în misiune în Statele Unite ale Americii, pentru a organiza repatrierea emigranților români, în marea lor majoritate transilvăneni, care doreau să beneficieze de posibilitatea de împroprietărire ca urmare a reformei agrare. În 1921 a fost numit atașat de legație la Madrid, unde șeful legației era George Cretzianu, dar, după un an, legația a fost desființată din motive bugetare, Matila Ghyka fiind rechemat la București. În 1924 a fost numit consilier de legație la Varșovia, dar după un an a cerut punerea în disponibilitate și s-a instalat la Paris unde a locuit câțiva ani.
În timpul șederii la Paris a intrat în cercul scriitorilor francezi, întreținând relații de prietenie cu Paul Valéry, Léon-Paul Fargue, Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry, Laurent de Sercey, André Beucler, Lucien Fabre, Louise Leveque de Vilmorin și alții. Tot în această perioadă a început să scrie lucrările sale de estetică, publicând în 1927, la Paris, prima sa lucrare Esthetique des proportions dans la nature et les arts (Estetica proporțiilor în natură și în artă).
Având în vedere experiența sa atât în probleme navale cât și în domeniul dipomatic, în 1928 Matila Ghyka a fost numit consilier al delegației române la Comisia Europeană a Dunării, care își avea sediul la Viena. După un an a fost rechemat la București, luând postul de adjunct al șefului direcției protocolului din Ministerul Afacerilor Străine.
În 1931, după urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea, Matila Ghyka a fost numit ministru plenipotențiar al României la Stockholm. Noul său post implica, pe lângă reprezentanța în Suedia, și acoperirea relațiilor diplomatice cu Finlanda, Norvegia, Olanda și Danemarca unde România nu avea legații.
În același timp și-a continuat scrierile în domeniul esteticii, dezvoltând-și ideile în diferite lucrări, cea mai importantă fiind Numărul de aur – Rituri și ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizațiilor occidentale publicată în 1931 cu o prefață de Paul Valéry. În 1933 a ieșit de sub tipar singurul său roman,Pluie d’Etoiles (Ploaie de stele), care, deși nu a avut succesul internațional pe care l-au avut lucrările sale de estetică, a cunoscut mai multe ediții în Marea Britanie și cronici favorabile.
După o altă întrerupere a activității sale, în toamna anului 1936 a fost numit adjunct al lui Vasile Grigorcea, ministrul plenipotențiar al României la Curtea Saint James (Londra). Sosirea sa în Regatul Unit a coincis cu abdicarea regelui Edward al VIII-lea. Principala misiune a legației era să determine schimbarea opiniei publice engleze care, după demiterea lui Nicolae Titulescu în 1936, îi era defavorabilă regelui Carol al II-lea. Deși vizita regelui Carol al II-lea la Londra în 1938 s-a desfășurat într-o atmosferă cordială, România nu a reușit să obțină armamentul de care avea nevoie.[26]. Tensiunile create de apropierea politică de Germania au avut drept consecință schimbări în personalul legației române de la Londra. În 1938, după vizita regelui în Regatul Unit, Vasile Grigorcea a fost rechemat și pentru câteva luni Matila Ghyka a îndeplinit funcția de însărcinat cu afaceri. După numirea lui Viorel Virgil Tilea ca ministru plenipotențiar la Curtea Saint James (numirea a fost promulgată la 15 ianuarie 1939) Matila Ghyka este rechemat. După doar câteva luni, Grigore Gafencu, noul ministru al afacerilor străine, se decide să-l trimită înapoi la Londra, ca adjunct al ministrului plenipotențiar pentru probleme culturale. Numirea a fost aprobată de regele Carol al II-lea abia în august 1939, Ghyka prezentându-se la post cu câteva zile înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Cariera diplomatică a continuat până în 1940, când demisionează.
Deși era majoritatea timpului în străinătate, Matila Ghyka își menținea prezența în viața culturală din România. Astfel, participă la înființarea revistei Simetria, acțiune inițiată de arhitectul George Matei Cantacuzino. Ghyka face parte din comitetul de redacție al revistei, împreună cu Octav Doicescu, Paul Emil Miclescu (primul număr are pe frontispiciu – toamna 1939), mai târziu întrând în comitetul de redacție și Tudor Vianu, Marica Cotescu, Haralamb Georgescu, Titus Evolceanu, Ștefan Constantinescu, Mac Constantinescu [27][28]Revista Simetria a fost cea mai bună publicație de teorie a artei din literatura noastră de specialitate (cf.Mihai Dim. Sturdza, op.cit.).
În iulie 1940, imediat după venirea la putere a guvernului Ion Gigurtu, Viorel Tilea este rechemat, dar refuză să se întoarcă în România și își dă demisia din cadrul Ministerului Afacerilor Străine. După preluarea puterii de Ion Antonescu, Matila Ghyka demisionează și el din cadrele ministerului, „la a doua plecare a regelui Carol al II-lea”. Împreună cu un grup redus de diplomați ai legației de la Londra se formează un Comitet Național Român, organizat la Londra, (unde Matila Ghyka era unul dintre vicepreședinți, după 1940), care nu a reușit însă să atingă statutul guvernelor în exil ale țărilor ocupate de puterile axei.[29]
Activitatea didactică
În timpul războiului, din cauza bombardamentelor, Matila Ghyka a părăsit Londra, locuind întâi lângă Melrose în Scoția, apoi la Oxford sau în Lincolnshire.
În 1941 a publicat o Cronologie a Istoriei României al cărei scop era să facă cunoscute argumentele istorice care justificau revendicările României asupra teritoriilor pe care le pierduse în 1940, lucrarea fiind redactată în limba franceză, dar a apărut în traducere englezească. De asemenea, a continuat să lucreze la lucrarea Tour d’horizon philosophique (Tur de orizont filozofic), apărută în 1946 și a colaborat la revista La France Libre editată de André Labarthe și Raymond Aron. Articolele scrise de Ghyka nu erau toate legate de război; de exemplu, unul dintre acestea se referea la viziunea analogică și compoziția simfonică la Stéphane Mallarmé și la Marcel Proust[30]
Fiica sa, Maureen, se angajase în Corpul auxiliar feminin al Forțelor Aeriene Women’s Auxiliary Air Force-WAAF iar, după ce a împlinit 17 ani, fiul său, Roderick s-a înscris în corpul geniștilor englezi Royal Engineers.
În 1945, i s-a oferit lui Matila Ghyka posibilitatea să predea Estetica, Semantica și Filosofia științelor la University of Southern California ( Universitatea Californiei de Sud), Los Angeles, profesorul titular plecând în concediu pe doi ani. Deoarece catedra de estetică făcea parte din Departamentul de Filozofie al Universității, Matila Ghyka a ținut și prelegeri de Filozofie a științei și de Semantică. Ghyka arată că, în acea perioadă, școlile americane considerau semantica o ramură a pozitivismului logic promovat de Cercul de la Viena, pe care nu-l agrea, considerându-l o variantă secundară a materialismului dialectic. În consecință, Ghyka a introdus în cursurile sale și elemente metafizice, transformându-l într-un curs de simbolism, concentrându-se asupra teoriei matematice a ritmurilor în literatură, teorie elaborată de omul de știință român Piu-Șerban Coculescu (cunoscut și sub pseudonimul Pius Servien)
La terminarea acestui contract, în 1947 a fost numit profesor de estetică, de istoria artelor și de artă a Extremului Orient, la Mary Washington College din Fredericksburg, Virginia, Departamentul de Arte Frumoase, unde prietenul său, pictorul Julien Binford, pe care îl cunoscuse la Paris, era profesor de pictură. Printre alte persoane cu care a fost legat în perioada în care a stat la Fredericksburg, se numără Emil Schnellock și Milton Stansbury. A fost, ocazional, lector la Institutul Francez din Londra și conferențiar la Școala de Științe Slavistice și Est-europene din Oxford.(Mihai Dim. Sturdza, op.cit.)
În același timp, Matila Ghyka a continuat să scrie, publicând volumul Sortilèges du verbe, prefațat de Léon-Paul Fargue, prefața cunoscând mare vizibilitate în epocă.
Citește mai mult – Wikipedia
