EL.
EA.
EA a ascultă minunată tot şirul de vorbe care îi treceau pe lângă ureche. Frumos spuse, minunat arcuite şi şerpuite cu voce domoală.
Îl vedea că prin vis cum se bucură că îşi găsise rostul, echilibrul, bucuria de a trăi absolut orice zi, orice pală de vânt, orice parfum de noapte care se poate face văzut. O ţinea pe braţe şi cu ochi victorioşi de strălucire îi desena viitorul lui.
Se iubeau şi nu puteau unul fără altul. Când erau despărţiţi, li se răsuceau viscerele de durere. Corespondenţe, telefoane, skype-uri în noapte, călătorii îndelungate unul către altul prin avioane prăfuite, alergături prin aeroporturi, vacanţe minunat de scurte… nu puteau unul fără altul.
Însă ea ascultă, după ce tăiaseră jumătate de glob de atâtea ori, distanţe, unul către altul, cum el îşi rostuia viaţa. Acum, după ce tăiaseră o mie de noduri gordiene, o mie de capete, după ce înfruntaseră împreună himere şi dureri. Acum. Când totul era liniştit şi posibil.
Îl auzea ca prin vată. Se uita la chipul acela de icoană din faţă ei şi nu pricepea. Însă O IUBEA. Adevărat. Nu, pasămite. Fervoarea lui o ducea din ce în ce mai adânc în muţenie.
Înşurubat în cotidianul lui calculat, acum EA vedea că vorbele zboară între ei ca nişte ciori în preajma frigului de noiembrie. Ce să mai spună? Să se zbată, să urle, să lase lacrimi să curgă aiurea? EL descoperise piatră filosofală a vieţii, un atare rost de a-şi trăi cu bucurie cotidianul.
Dintr-un foc, inima îi începea să devină surdă, pentru că băiatul acela care urcase şi bătuse lumi până la ea, nu mai era. EA, de asemenea, a întors toate lumile ei pe dos pentru a-l iubi.
Aveau în faţă numai Viitorul. În care EA nu avea nici un loc. EL, senin, îi spunea că după o asemenea iubire nu mai poţi cere nimic de la viaţă. Decât să trăieşti liniştit în cotidian, cu toate distanţele care te despart.
Tranşase singur.
A întrebat-o de ce nu împărtăşeşte acelaşi entuziasm şi de ce tace. Hmmm? La ce bun? EL a decis fără EA. EL ştia mai bine cum va trăi în absenţa ei, fără mâinile ei, fără cântecele ei, fără râsetele şi veselia ei. Aparent, era sigur pe EL.
EA, asurzită, privea cu ochi sticloşi către departe. Ştia că îl va durea lipsa căldurii ei într-o bună zi. Şi că şi pe EA o va durea suferinţa lui, însă ar fi fost plecată deja. De data asta, fără întoarcere pentru EA.
Se uita la el şi a înţeles cum a început deja să se desprindă de el.
Semăna, în timp ce îi vorbea, din ce în ce mai mult cu o amintire. Precum o fotografie care începuse să se învechească în ramă.
