Când vorbim politic despre Europa, discursul privește viața socială europeană și, implicit, modul de viață ce descrie omul european (europeanul).
A vorbi despre Europa nu înseamnă a avea o simplă părere politică, ci este articularea unui discurs despre pacea europeană așa cum o trăim, noi europenii, astăzi și cum este resimțită în întreaga lume
Câți locuitori ai planetei, câți politicieni, câți șefi de stat pot spune că înțeleg acest discurs – care nu mai este, nu mai poate fi al unui european ci al Europei?
Și totuși, când vine vorba despre o raportare nemijlocită la teritoriul sau politicile europene, cineva hotărăște asupra posibilității de a fi cetățean european al lumii.
Momentul începutului politicii Europei unite[1] evidențiază, aici și aiurea, mai mult ca oricând în istorie, sărăcia și agresivitatea belicoasă, oricare ar fi cauzele lor obiective și subiective[2], și oricât ar fi fost Europa de implicată.
Politicile de război sau potențial război descriu Europa în așa fel încât actuala politică de pace a U. E. trece drept efect al prezentei sau dintotdeauna, pauperități sau pauperizări ce justifică agresiunea criticilor și, implicit, incriminează bunăstarea Uniunii.
Absolut îndreptățite de sărăcie, judecata și temeiul agresivității scapă – poate pentru totdeauna – din vedere substanța politicii de pace a Europei care constă în faptul că U. E. este unicul imperiu din istorie înființat pașnic. Putem vorbi de altfel de războaie, mai subtile, dar să nu pierdem, totuși, din vedere, pacea, adică anularea sacrificiului de sânge ca instrument necesar inceputului și creșterii oricărei împărății.
Cu alte cuvinte, lucru de altfel banal, pacea și nu agresivitatea, mai devreme sau mai târziu, aduc bunăstare.
Deoarece politica de pace a păcii presupune și o alianță armată (NATO) defensivă, politica de menținere a păcii imperiale originare a U. E. are un caracter dual.
Discursul despre Europa trebuie să aibă în vedere pacea, apărată defensiv, dar și ofensiva disciplinată (filosofic și iudeo-creștin) de împlinire a vieții; exigență ce obligă substanța nealterată a credinței și gândirii europene să devină, să fie, mai înainte de începerea oricărui război, înțelegătoare și îngăduitoare[3], adică prima între egali, tocmai pentru a se legitima cu propriul ei deziderat: pacea.
În apărarea ei defensivă și în ofensiva ei disciplinată de gândire și credință creștină în care se mișcă Europa, ca imperiu cu origini pașnice, politica europeană a devenit o instanță care nu mai poate avea în vedere doar Europa, dar nici nu poate accepta violentarea acestei instituții.
Pornită din gândirea iudeo-creștină, așadar, Europa este astăzi o instanță politică suprastatală și supranațională care nu mai are cum sa accepte o intervenție fără a renunța la rolul de instanță pe care il oferă originile ei pașnice. Faptul în sine este, în realitate, o slăbiciune care presupune amânarea[4] ad infinitum, din partea Europei, a oricărei amenințări la adresa păcii ei originare și, încă o presupunere cu aer de certitudine, aceea că spațiul european este o instanță în sine[5].
Ambele efecte ale acestei slăbiciuni situează rădăcinile pașnice ale politicii Europei unite, în forța metafizică a unei păci originare pe care nu o poate cultiva decât Biserica. (Florin M.)
[1] Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO) și din Comunitatea Economica Europeana(CEE), formată din șase state în 1958. V. https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană
[2] Uniunea Europeană generează un PIB de 17,6 trilioane de dolari americani în 2011 (mai mare decât orice altă țară din lume), care reprezintă 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritatea puterii de cumparare la nivel mondial. V. https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană
[3] Chiar dacă pentru urechile corectitudinii politice termenul impropriu și găunos este acela de toleranță.
[4] Un efect al al acestui mod de a face politică este desprinderea improbabilă a…nici nu știm a cui, a Regatului Unit, dar nu și a Scoției (v. http://www.mediafax.ro/externe/scotia-avertizeaza-marea-britanie), ceea ce face contradictoriu chiar termenul de brexit. Dacă U. E. ar fi fost rezultatul unui război, mai mult ca sigur ”exit” ar fi fost scopul oricărui stat din uniune. Buna învoială inițială subliniază însă, tocmai modul nemaiîntîlnit în istorie de a se constitui un imperiu, iar acest fapt excede însăși politica și, de ce nu, chiar rezultatele obținute democratic.
[5] În 2012 Uniunii Europene i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace, „pentru că peste șase decenii a contribuit la progresul păcii și reconcilierii, democrației și drepturilor omului în Europa”.
