Astăzi, mi-am condus un foarte bun prieten din copilărie pe ultimul drum.
Înmormântarea fusese anunţată la o anumită oră și m-am grăbit să nu întârzii. Ajung la Biserică și observ că nu este incă nimeni acolo, din cine aș fi putut să cunosc, doar necunoscuţi care așteptau să înmormânteze pe altcineva. Ușa Bisericii este închisă.
Merg în vizită la părinţii mei, aprind câteva lumânări și mai trece ceva timp, apoi văd cum preoții, doi la număr, pleacă către casa prietenului meu ca să completeze ritualul de înmormântare. Plecă târziu, lăsând familia să-i aștepte iar eu mă gândesc că este o totală lipsă de respect să faci așa ceva. Trece aproape o oră, apoi observ cortegiul funerar apropiindu-se de Biserică. În mod normal, cineva ar fi trebuit să bată clopotul conform obiceiului și aud cu stupoare că nu-l mai bate nimeni, au un buton, apasă pe el şi se aude dangătul. Minune mare! Nu știu cum să reacționez, să râd sau să pang şi-mi spun în minte să stau calmă. Cortegiul intra în curte, se fac pregătirile necesare, ne pregătim să intrăm.
Înăuntru nu este nimic, pregătit, sfeşnicele sunt aprinse pe fugă, cineva binevoitor da indicaţii cum să aprindem lumânările, mici în stânga, mari în dreapta. Mă dau deoparte şi aştept să înceapă slujba, vocea dascălului se aude strident, zgâriind timpanul. Ascult şi încep să-mi arunc privirea în jur, familia este îndurerată, fratele prietenului abia-şi tine lacrimile, copii prietenului o susţin pe mama lor.
Personal nu mi-a plăcut niciodată ritualul ortodox, însă ştiu de foarte multă vreme ca unii preoţi fac slujbe reuşite, dacă pot să zic aşa. Ei bine, în cazul celor doi, este un mare eşec. Eu nu aud decât ceva spus fără patos, ceva ce nu are nimic de- a face cu spiritualul. Ceva impersonal şi rece. Mă gândesc la ce-ar spune prietenul meu despre mascaradă. Avea un foarte acid simţ al umorului.
Minutele trec şi la un moment dat observ covoarele aşternute pe jos, pline de praf, neaspirate, efectiv îmbâcsite. Ei bine, în acel moment încep să mă enervez şi mă gândesc la cât costă taxa anuală pentru cimitir, mă gândesc la costul lumânărilor, la preţurile exorbitante pentru un loc de veci, mă gândesc la aceasta continua lăcomie care nu se termină. Mă gândesc la cum nu vrem niciodată să dăm ceva, doar să luăm, cât mai mult, dacă se poate cu amândouă mâinile. Apoi să aruncăm, doua sau trei covoare prăfuite, asimetric, pe podeaua din biserica cu cât mai multă evlavie.
Ies să iau aer şi privesc alţi oameni, adunaţi pentru înmormântarea altcuiva, care aşteaptă de vreo trei ore, mulţi dintre ei sunt veniţi de la Bucureşti. Mi se pare ireal ce se întâmplă.
La final, când ies cu prietenul din Biserică, începe să bată vântul, iar eu zâmbesc în gând, ştiind că acolo sus este cineva care-l aşteaptă, cineva care a plecat mult prea devreme cu ani în urma. Mă întorc şi plec către casă, am o senzaţie de gol în stomac, încerc să-mi pun gândurile în ordine însă nu prea-mi iese. Vantul incepe sa bata si mai tare.
(Bogdana Boncu)
