Cand eram eu batrana, am fost in excursie, cu scoala, la inchisoarea Doftana. Invatatoarea ne/a invatat un cantec, care suna cam asa: Privesc din Doftana, prin gratii de fier/Departe in zare, un petec de cer/ E cerul sub care inchisă şi ea/Se mistuie/n chinuri tovaraşa mea.. Cantam, fara voce si fara ureche muzicala si nu stiam cum ar fi sa privesti lumea prin gratii de fier. Nici acum nu stiu si nici nu vreau sa aflu vreodata cum e sa traiesti inchis. Imi e destul ca nu am iesit din casa demult, pt ca imi e frica sa nu ma intalnesc cu carcalacul, cum ii spune Mircea Badea. Ma stiti cum sunt, razvratita, nu as sta locului nicio secunda, dar in situatia asta, ma uit pe geam si imi vine sa fug, sa alerg pe strada si ma copleseste realitatea si apoi ma gandesc ca in casa sunt safe, ca e caldura si am atatea de facut. O sa treaca, ma gandesc.
Ajuta/ne, Doamne fragutzule, sa trecem mai repede peste situatia asta! Lumineaza/le gandurile savantilor, Doamne, sa gasesca vaccinul mai repede! Da/le putere medicilor si asistentelor, Doamne, sa aiba grija de cei care ajung, neputinciosi, pe patul de spital! Si da/le, Doamne, guvernantilor idei sa ne protejeze, ca de aceea au vrut sa guveneze! Si nu in ultimul rand, celor care nu respecta regulile in situatia asta, da/le Doamne mintea de pe urma, sa stea in casa, sa lase teribilismele si revolta, ca nu e momentul.
Si multumesc Doamne!
(Ioana Gabriela Țigănescu)
