O CARTE EVENIMENT: „VISĂTORUL DE VISURI” de MARIA, REGINA ROMÂNIEI, ilustrată de SIDONIA CĂLIN – sub tipar la Humanitas Junior (136 pagini, ediție cartonată). Traducere din limba engleză și note: Anca Bărbulescu. Preiau cu bucurie un fragment din excepționala carte semnată de Maria, Regina României, postat pe pagina Editurii Humanitas Junior.
„Domnea înmărmurirea în castelul regelui Wanda, marele stăpânitor de la miază-noapte, sub a cărui voinţă tremura atâta lume, al cărui zâmbet făcea atâţia oameni să îngenuncheze şi să-i aştepte bunăvoinţa. Pictorul lui preferat îşi pierduse minţile din senin şi refuza să termine tabloul pe care îl începuse pe pereţii sălii străvechi în care se ţineau toate banchetele mari – o sală splendidă, în care tocmai aducea la viaţă o friză, cu meşteşugul lui fără asemănare, Eric Gundian, un artist foarte tânăr şi minunat de talentat, descoperit de rege într-o dimineaţă însorită.
Cu fiecare zi petrecută între pereţii castelului regal, faima lui Eric Gundian sporise, iar tânărul ajunsese, fără să-şi dea seama, răsfăţatul Curţii. Orice toană a lui era poruncă, iar chipul lui vesel şi frumos era îndrăgit de toţi, tineri şi bătrâni. Invidiile alunecoase din jurul lui se stinseseră singure în faţa blândeţii zâmbetului său şi a farmecului artei sale.
Glasul îi era ca al păsărilor care cântă primăvara despre iubire în păduri înveşmântate în verde, iar când îi strălucea soarele deasupra capului parcă vedeai lumina difuză a unei seri de vară peste un câmp de grâne pârguite. În ochii lui dormita pacea sublimă a lacurilor de munte, iar în inima lui trăia încrederea simplă a unui suflet pur… iar acum, Eric Gundian, Eric cel cu plete aurii, Eric cel cu degete fermecate, Eric cel cu vocea dulce îşi pierduse minţile!
Într-o dimineaţă se trezise şi nimeni nu înţelesese ce vorbește; spunea că avusese un vis şi în vis văzuse doi ochi, ochii de care avea nevoie ca să-şi termine pictura şi că fără ei nu are să se mai atingă în vecii vecilor nici de vopseluri, nici de pensulă. Regele Wanda poruncise să fie adus în faţa lui, dar Eric, posomorât, refuzase să se supună.
La început, regele Wanda fusese cum nu se poate mai furios, dar apoi îşi amintise de arta splendidă a lui Eric şi catadicsise să se ducă el la preferatul lui, care şedea pe treptele răcoroase de marmură ce duceau la lac, în faţa mândrului palat alb al regelui.
Eric se ridicase să întâmpine capul încoronat care se apleca spre el cu o privire severă şi întrebătoare, dar la toate iscodirile regelui, la toate încercările lui de a-l convinge, de a-l măguli şi de a l ameninţa, Eric răspunsese, cu un gest trist de resemnare, că nu are să mai pună mâna pe pensulă până nu găsește ochii care îi apăruseră în vis. Durerea şi disperarea îi erau atât de vădite, încât regele Wanda îşi dădu seama că nu există pe lume cuvinte cu puterea de a l îndupleca pe tânărul cu gândurile rătăcite.
Plecă, întristat, şi urcă una după alta treptele joase de marmură care reflectau, în culori luminoase, veşmintele de preţ pe care le purta. Se mai întoarse o dată spre preferatul lui, care stătea cu capul în mâini şi privea peste lacul scânteietor; oftă adânc şi îi veni să se ia la ceartă cu Soarta care îi răpusese una din marile bucurii.
Când ajunse la uşa palatului, îl întâmpină silueta mărunţică şi iubită a fiicei lui, care ieşi în soare, adunându şi poalele lungi şi curgătoare ale rochiei, cu un glob de aur în mâini. Regele îi zâmbi şi o îndemnă să coboare pe malul apei şi să încerce să îl aline pe tânărul pictor cu tinereţea ei strălucitoare. Cu un râset vesel, Oona îşi lăsă globul de aur să se rostogolească pe treptele albe ca zăpada, iar jucăria căzu, cu o jerbă de stropi, în apă, la picioarele tânărului, născând cercuri mari care se răspândiră, tot mai largi şi mai largi, pe întinderea albastră; dar Eric nu se clinti, ci rămase cu ochii aţintiţi în depărtare, de parcă ar fi urmărit o vedenie care i se arăta numai lui. Oona coborî fără zgomot scările, uimită şi puţin speriată de tăcerea şi nemişcarea tânărului care îi fusese dintotdeauna cel mai vesel tovarăş de joacă.
Se apropie uşor şi se așeză pe trepte – apoi, ca un pisoiaş jucăuş, se cuibări lângă el şi privi în sus, în ochii lui. Zâmbetul i se stinse de pe buzele moi şi în locul său se iviră mirarea şi îngrijorarea. Îşi puse braţele în jurul gâtului tânărului ei prieten şi, apăsându şi obrăjorul ca o floare de umărul lui, îl întrebă cu blândeţe dacă n ar vrea să vină să se joace cu ea pe sub merii în floare.
Eric o privi ca pe o străină, ochii parcă îi rătăceau pe chipul ei frumos fără să o recunoască. Dintr odată, mica Oona se sperie şi se trase înapoi; ce era cu prietenul ei? De ce era atât de schimbat? De ce o luau fiorii sub razele calde ale soarelui şi i se părea că toate din jur îşi pierdeau lumina şi culoarea?
Se apropie încă o dată, dorindu şi din toată inima ei mică şi caldă să îl ajute, să readucă zâmbetul în ochii tovarăşului ei. Avea la cingătoare un trandafir de un roşu închis şi, luându l în mână, îi smulse petalele una după alta şi le lăsă să cadă pe capul lui plecat şi pe marmura albă de la picioarele lui. Dar Eric nu ridică ochii nicio clipă; petalele catifelate căzură într o grămăjoară trecătoare, neobservate, pe scara de marmură, până când un suflu slab de vânt le mătură în apa care le purtă departe.”
(Ioan Mihai Cochinescu)
