SERGIO LEONE
e un arţar – şi o să fac o paranteză mică chiar aici
la început şi o să zic că m-am gîndit puţin înainte
să încep cu e un arţar, vrînd iniţial să zic că era un
arţar, la trecut, din cauza faptului că eu n-am mai
fost de multişor în acea locaţie de care zic, deşi e
la 10 min de mine, şi tare mi-e frică s-a ajuns cu
făcutul de case şi străzi pînă peste arţarul de care
zic eu, care acum probabil că nu mai e, cum nu
mai e o bună bucată din panta din apropiere
unde ne dădeam cu sania sute şi mii de copii
iarna, futu-i în gură să-i fut de industriaşi, dar
cîndva după ce termin cu această poezie, o să mă
duc să văd care e situaţia, şi acum o să continui
pe un ton optimist, zicînd la prezent că e un arţar –
deci e un arţar la poalele delaurilor care sunt lipite
de codlea la sud, în care în generală obişnuiam să
ne urcăm şi să petrecem timp liniştit şi de calitate,
nişte colegi, ceea ce înseamnă eu, robi, adi muşina
şi george bălăceanu, şi niciodată n-am fost toţi patru
deodată în copac, ci pe rînd, maxim trei oameni şi
minim doi, din cei pe care i-am enumerat. ne urcam
în acest arţar, care mi se pare că era al doilea de la
dreapta, dintr-un şir de cîţiva aliniaţi pe o buză
de pămînt aproape de începutul unui deal care
nu era chiar imens, şi care dădea în pădurile
faimoase ale codlei, care duc la rîndul lor în diverse
locuri măreţe din natură, cum ar fi poieni, măgură,
ştrand, ne urcam şi stăteam acolo petrecînd şi
discutînd, şi nu discutam în niciun caz lucruri super
elevate sau complicate intelectual, pentru simplul
motiv că eram încă copii de generală, cu minte şi
creier de generală, nu neapărat proşti făcuţi
grămadă, dar în orice caz încă agitaţi şi răutăcioşi,
încă nepreocupaţi şi neatenţi la aspectele mai
serioase ale vieţii, plus că asta se întîmpla la vîrsta
cînd începeam deja să fim preocupaţi de fete, şi
deşi aveam în jur de 10 ani, eram în stare să ne gîndim
la nişte perversiuni de care, nu ştiu ceilalţi, dar eu
acum sincer mă ruşinez. deci ce făceam, stăteam
fiecare pe o cracă, la înălţimi diferite, ziceam glume
de generală, vorbeam, cum am zis, de fete şi mîncam
din ce ne aduceam de acasă, şi cu drag îmi amintesc
de cît de vulnerabil şi nepregătit m-am simţit odată
cînd eram la şcoală şi plănuiam cu robi ce să ne
aducem data viitoare la arţar, şi l-am întrebat robi,
tu ce-ţi aduci, şi el a zis, cum ce, varză murată la
borcan, la care eu am replicat că nu am aşa ceva
acasă şi n-am cum să aduc, şi el atunci a făcut ochii
mari şi a declamat zgomotos şi mirat că nu se poate
să nu am, şi că nu am ce căuta în arţar cu el şi cu
adi muşina dacă nu vin cu varză, şi eu prostul, am
pus botul, nevăzînd cîteva secunde că robi clar
glumea şi că i se rupea lui de ce mîncare îmi aduceam
eu în arţar, şi m-am blocat pur şi simplu o vreme, la
fel cum mă blochez şi acum, ca cei mai slabi oameni,
cînd mi se întîmplă sau simt că o să mi se întîmple
chestii pe care mintea mea nu le vrea, şi mi-a fost
drag de mine atunci pentru că blocajul ăsta în aparenţă
cretin a însemnat de fapt cît de mult şi de adevărat
îmi păsa mie de tot ritualul ăsta de a merge pregătit
cu absolut tot ce trebuie la arţar, însemna că chiar nu
voiam să-mi dezamăgesc prietenii, şi nu în sensul că
mi-era frică să nu fiu cool, ci pe bune, voiam să mă
asigur din tot sufletul că totul o să fie în ordine şi în
armonie cu atmosfera magică din arţar, şi dacă faptul
că eu nu-s în stare să vin cu varză la borcan, atunci mai
bine nu mai vin deloc, ca să nu perturb aranjamentul
stabilit şi să nu fac clanul de ruşine. ce să mai zic, odată
adi muşina stătea mai sus decît mine şi robi şi într-un
moment de linişte a zis brusc băi uite un f16, glumiţă la
care noi ăştialalţi ne-am rîs generos, şi i-am dat credit
lui adi muşina că e un om foarte original, spontan şi
funny. adi muşina, binecuvîntat să-i fie sufletul, avea,
cît am fost coleg cu el, un defect de vorbire, îi ieşeau
mai greu cuvintele, mai ales cînd era ascultat, era un
fel de bîlbîială care era clar că îi enerva pe profi, mai
ales pe profa de mate, dna mihăilă, de care o să mă
iau imediat ce termin cu descris colegii. cu adi muşina
am fost foarte bun prieten, eram amîndoi nişte nerzi
cu ochelari care jucam jocuri şi mergeam la pădure, dar
şi cu robi am fost cumva şi mai prieten, şi încă dinainte
de adi muşina, şi şi robi purta şi el ochelari, dar era şi
foarte înalt şi masiv, nu gras, atenţie, ci om cu oase mari
şi grele, care avea şi o atitudine mai degajată, era şi
jovial, şi bun la mate, şi la sport era bun, şi în general
ieşea în evidenţă într-un mod plăcut decît restul, care
eram mai retraşi. eu nu sunt om rău, se ştie asta, dar
dacă simt că faci atentat la binele meu şi al celor cîţiva
dragi de lîngă mine, n-o să fiu cumpătat şi nu mă stresez
de părerea la nimeni atunci cînd spun că să fii sigur că o
să fac tot ce pot ca să-ţi fut hristoşii mă-tii, şi ameninţarea
asta i-o dedic dnei mihăilă, profa de mate care o fi fost ea
bună la ştiut materia, dar n-a ştiut niciodată să se poarte
cu copiii, şi mereu n-avea răbdare cu adi muşina şi cu mine,
care el se chinuia să vorbească, şi eu mă chinuiam să ştiu
matematică, pe care n-am ştiut-o niciodată, şi probabil că
o să ajung şi eu la bătrîneţe şi o să-mi pară rău de cuvintele
urîte pe care le spun acum la nervi, că mai înainte mi-am
şi luat puţin răgazul să mă uit la mine din afară, om la 30
de ani căruia nu-i plac conflictele, şi care totuşi uite, se
aprinde virulent pentru o porţiune din viaţa lui peste care
în mod normal s-ar trece uşor, dar ceva nu se simte în regulă
aici, ceva îmi zice că obiectiv vorbind, asupra perioadei ăsteia
a plutit o aură greşită, pe care eu sunt acum responsabil
s-o repar retroactiv cum pot, indiferent de cît timp s-a
scurs, de metodele folosite, şi de cum s-or fi schimbat
oamenii şi gîndurile lor între timp, aşa că în niciun caz n-o
să-mi înfrînez sîngele sănătos şi fierbinte de om tînăr şi poet,
care mă împinge să fiu justiţiar şi să zic acum din toată
inima sugi pula dna mihăilă, care eşti sigur ieşită la pensie
acum, dar sugi pula şi sper să suferi o moarte urîtă, lungă
şi rea, şi să-ţi fie ruşine că te-ai luat de mine şi de adi muşina,
şi de fapt de toţi te-ai luat, şi de robi, care ştia matematică,
şi şi de bălăceanu uneori, care ştia şi mai mult, el fiind un fel
de copil minune la toate, şi vrei să-mi spui că meseria şi res
ponsabilitatea didactică faţă de noi te-a făcut să fii aşa? eu
nu cred asta, eu cred că ai deviat la un moment dat şi te-ai
dus într-o zonă foarte neplăcută a relaţionării cu oamenii,
mai ales cu copiii, cu care trebuie să te porţi delicat şi cu
îngăduinţă cît sunt încă mici, nu să ţipi la ei şi să le zici
dramatic că n-or să ia examenul şi că se joacă cu viitorul lor,
ce pizda mă-sii, că mă enervez iar, acum după 20 de ani,
repet, cînd am şi eu ca toată lumea job, gînduri mature şi
ştiu să fac măcar un cartof prăjit cu carne prăjită lîngă, dar
uite că totuşi cred că sufletele sensibile şi aflate în formare
chiar nu trebuie speriate şi bruscate brutal în mersul vieţii
pe care oricum o să-l înveţe mai tîrziu, şi pe căi mult mai
ok decît învăţatul cu frica, cum făceai tu, din cauză că ce?
că tu erai profesoară şi noi copii mulţi şi enervanţi?
sugi pula şi să ştii că mai mult o să-mi fie ruşine dacă
adi muşina, robi şi cu george bălăceanu or să ajungă
cumva să citească poezia asta, că mă gîndesc că nu
le-ar pica chiar bine să se vadă pomeniţi şi descrişi
clandestin aşa cum am făcut-o eu, şi în schimb n-o
să-mi fie deloc ruşine dacă o să citeşti tu poezia asta
în care îţi zic din nou sugi pula şi să-ţi fie ruşine, om
nerăbdător şi urît la suflet, şi acaparator în sensul
cel mai nesimţit cu putinţă, că şi acum ţin minte că
devenindu-ne dirigintă la un moment dat, ai hotărît
să ne scoţi ora de desen care venea chiar înainte de
matematică, joia, ca să o lipeşti şi să facem în locul ei
oare ce, tot matematică, şi foarte foarte rar făceam
oră de desen, şi atunci oare cu cine, tot cu tine, care
făceai pe profa de desen, te uitai la ce pictam şi făceai
aşa snob din cap, că da, da, foarte frumos, cînd era clar
că habar n-aveai ce e aia compoziţie, culoare, peisaj.
doamne cît de rău şi ridicol am putut să mă simt eu,
care am iubit desenul, atunci cînd ştiam că avem desen,
şi mi-am scos bucuros şi cu lumini în ochi tot ce trebuie
pe masă, adică bloc, pensule, acuarele, şi tu ai venit în
faţa băncii mele şi mi-ai zis pe un ton din ăla de tînguire
amestecat cu silă, citez „aoleu drăgoi ce lucrare mi-ai
făcut”, referindu-te nu la ce desen oi fi avut pe masă,
atunci, ci la o lucrare de control dată la matematică
cu o săptămînă înainte, pe care ai corectat-o şi urma
să ne zici notele la ora de matematică, deci ce ai făcut
tu aici, hai să analizăm puţin, ai ales să iei bucuria unui
copil de a desena, prin a-i spune la ora de desen, pe cel
mai condescendent, pasiv agresiv ton, ce lucrare de căcat
a făcut la matematică, şi asta fix la începutul orei de
desen, ca să-mi fuţi toată bucuria, băga-mi-aş pula în
mă-ta care sigur e moartă şi putrezită de multă vreme,
băi profo de doi lei care stai cu un bloc mai sus de mine,
şi nu mi-e ruşine şi nici frică nu-mi e de tine. şi îţi mai
zic o chestie: să ştii că toţi am ajuns bine, eu am ajuns
scriitor şi poet, am job care-mi place şi ştiu să mă bucur
de lucruri aparent mărunte, care de-a lungul vieţii mele
m-au învăţat să mă menţin cu mintea corectă şi să fac
judecăţi şi decizii care de bine de rău, mă menţin
membru fără probleme în societate, adi muşina mai bine,
s-a făcut pompier, şi s-a şi însurat, şi ştiu asta pentru
că acum un an şi ceva l-am găsit pe facebook, unde
am văzut că a pus numai poze frumoase cu el şi cu
iubita lui angajaţi în tot felul de activităţi cum ar fi
parapantă, dar şi multe poze cu el zîmbind în costum de
pompier şi în maşină de pompieri, probabil în timp ce
făcea şcoala de pompieri, care din ce am văzut în
cantitatea pozelor, e chiar o pasiune serioasă pentru el,
şi cu atît mă bucur mai mult că a ajuns ce a vrut. robi
e din cîte ştiu, un fel de programator la o firmă din
braşov, sau nu ştiu dacă programator, dar oricum
lucrează cu software şi ia bani mulţi, ceea ce e foarte
potrivit pentru el. şi bălăceanu a ajuns bine, lucrează la
o bancă, şi dintre toţi, cu el mă văd cel mai des, pe
dubă, cînd mă întorc de la muncă, şi el de la fotbal, şi
chiar mă bucur că are situaţie financiară bună, dar
ce mă enervează la el, e că de fiecare dată cînd ne
vedem are un fel de tactică insidioasă în care la
început mă întreabă cum sunt ce-am mai făcut, şi
imediat după răspunsul meu anemic, că eu sunt mai
modest şi nu-mi place să mă laud, dar imediat, deci
îmi dă de înţeles că de fapt nu l-a interesat ce am
făcut şi n-a procesat cum trebuie, în inimă, ce am
răspuns, imediat ia şi el o mină aparent modestă,
care numai modestă nu e, şi începe să-mi livreze
ceea ce a pregătit încă dinainte să mă întrebe ce fac,
începe deci să-mi zică pe un ton umil jucat, plictisit
şi afectat, ca şi cum n-ar însemna nimic, cum o să se
ducă el peste două săptămîni în excursie în elveţia
sau la paris sau în altă ţară europeană, unde o să se
distreze cu băieţii şi o să se dedea la destrăbălare
cu fete, şi n-ar fi rău dacă o zice o dată şi gata, termină
de livrat informaţia în cîteva secunde, dar se porneşte
să povestească şi excursiile făcute înainte. şi are un stil
foarte fără subtilitate de a o spune, că îmi vine şi mie
să-l întrerup şi să-i spun pe jumate ironic, pe jumate
serios, sau la început ironic, dar în cele din urmă foarte
serios, bine bălăcene, du-te tu unde vrei, în elveţia, în
norvegia şi în italia, dar află că eu sunt scriitor şi poet,
şi în sărăcia mea materială şi fără excursii dese cum ai
tu, să ştii că eu pot să fiu mai fericit decît tine, şi aşa
anevoios cum e drumul pe care am ales să merg, n-aş
renunţa la el, şi dacă mai eşti deştept şi prieten cum
ştiu că erai în generală, o să mă înţelegi şi o să-ţi pară
puţin rău că te-ai dat mare aşa în faţa mea, mie oricum
nepăsîndu-mi cine ştie ce, mai mult părîndu-mi rău de
tine, că n-ai avut tact şi inteligenţă emoţională să te abţii
pe moment, dar în sinea mea reală, la care, ca şi la vise
şi la subconştient, nu am acces cum şi cînd vreau eu, dar
ea e acolo şi e parte mare din mine, să ştii că încă cred că
eşti foarte deştept şi de treabă, şi îmi amintesc cu plăcere
de vremea cînd ne suiam în arţar şi nimic nu era încă grav,
nu ca acum cînd viaţa a devenit o ţîră mai grea, numele meu
e cenuşă şi în fiecare zi mă lupt cum pot ca să nu fiu sclav.
Nume: Vlad Drăgoi
Data nașterii: 22.04.1987
Locul nașterii: Codlea, Brașov
Domiciliu actual: Codlea, Brașov
Cărți publicate: Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito (Lumen, Iași, 2009), Metode (Casa de Editură Max Blecher, 2013), Eschiva (Cartea Românească, 2015), sergio leone (Charmides, 2017)
