În luna noiembrie 1917 s-a constituit Corpul voluntarilor transilvăneni și bucovineni, cu sediul la Hârlău, sub comanda colonelului Marcel Olteanu.
Încă de la începutul intrării României în război, în august 1916, de partea Antantei, ideea constituirii unor corpuri de voluntari recrutați din rândul românilor transilvăneni și bucovineni care se aflau în România, precum și dintre prizonierii de origine română din armata austro-ungară aflați în lagărele rusești, s-a aflat în atenția fruntașilor mișcărilor naționale din Transilvania, Banat și Bucovina, ca și a factorilor politici și militari cu putere de decizie de la București.
După intrarea României în război, între militarii mobilizați se aflau și mulți refugiați transilvăneni, bănățeni și bucovineni, înrolați ca voluntari. Cei mai mulți se găseau în Regimentele 78 Infanterie Brăila, 11 Infanterie Siret-Galați, 80 Infanterie București, 32 Infanterie Ploiești. Spre exemplu, tânărul gazetar Octavian C. Tăslăuanu, plecat de pe frontul din Galiția și ajuns în România, s-a înscris ca ofițer voluntar în armata română, cu gradul de locotenent, pe care îl avusese în armata austro-ungară. El a fost încadrat ca ofițer de informații la Divizia 7 Infanterie, aparținând de Corpul IV Armată, se arată în volumul ”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920” (de Constantin I. Stan, Ed. Paideia, București, 2010).
Mai mulți tineri transilvăneni, bănățeni și bucovineni urmau deja cursurile școlilor militare de ofițeri activi și de rezervă din regat. Astfel, viitorul general Emilian Ionescu consemna în amintirile sale că a avut în acea perioadă peste 100 de astfel de colegi. În armata română au intrat pe diferite căi, potrivit unor date, aproximativ 30.000 de voluntari. Numeroși ardeleni, bănățeni sau bucovineni au sosit în România cu mult înainte de Primul Război Mondial. Cel mai elocvent exemplu este cel al generalului Ioan Dragalina. De asemenea, generalul Traian Moșoiu, care în 1916 avea gradul de colonel, venise în Vechiul Regat în 1892.
Potrivit volumului ”Istoria militară a poporului român”, vol.V (Ed. Militară, București, 1988), la începutul războiului de întregire numărul transilvănenilor încadrați în armata română se ridica la 29.000 ostași și 1.816 ofițeri.
Intrarea României în război de partea Antantei a fost primită cu o imensă bucurie și de românii aflați dincolo de granițele țării. Bănățeanul Sever Bocu scria în memoriile sale că ”vestea intrării Regatului român în luptă a creat un murmur de voie bună care a pătruns în toate lagărele unde erau prizonieri români (…)”. În aceste împrejurări, tot mai mulți prizonieri de naționalitate română au adresat cereri, individuale sau în grup, autorităților rusești pentru a le permite să lupte în rândurile armatei române.
Reprezentanții refugiaților transilvăneni și bucovineni aflați în România au făcut demersuri repetate pe lângă guvernul român în vederea organizării unui corp de voluntari. Astfel, un memoriu din 1/14 septembrie 1916, redactat de Octavian C. Tăslăuanu și semnat de mai mulți exponenți ai românilor refugiați (Vasile Lucaciu, Onisifor Ghibu, Ioan I. Nistor, Dimitrie Marmeliuc ș.a.), cerea Consiliului de Miniștri de la București să ”încuviințeze organizarea de regimente ardelene și bucovinene, cari să se compună din foștii soldați români ai armatei austro-ungare, veniți în România în cursul războiului, și din prizonierii români din Rusia, cari vor trebui aduși în România”, se arată în volumul ”Istoria militară a poporului român”, vol.V (Ed. Militară, București, 1988). După calculele autorilor memoriului, numărul prizonierilor români aflați în lagărele din Rusia se ridica la peste 100.000.
Un alt martor al evenimentelor de atunci, poetul Octavian Goga, amintește și el de numeroasele și insistentele demersuri făcute pe lângă autoritățile ruse și române pentru formarea regimentelor de voluntari. În pofida numeroaselor memorii, problema voluntarilor nu a fost atunci rezolvată, ci amânată. Atitudinea guvernului român, a Marelui Stat Major și a Comandamentului suprem se explică printr-o serie de dificultăți organizatorice, neexistând nici fonduri suficiente pentru transportarea, echiparea, înarmarea și întreținerea lor (”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920”).
Precipitarea evenimentelor pe frontul român în ultimele două luni din 1916 a împiedicat transpunerea în practică a acestor proiecte, dar ele au fost reluate pe un plan mai larg curând după retragerea în Moldova. La începutul anului 1917, căpitanul Octavian C. Tăslăuanu și-a intensificat acțiunile în vederea aducerii voluntarilor români din Italia, Franța și Rusia. El a redactat și înmânat guvernului român de la Iași ”Memoriul asupra înființării Legiunii românilor subjugați”. Atenția principală s-a îndreptat către prizonierii români aflați în Rusia, deoarece transportarea acestora în țară se putea face mai ușor.
După negocieri îndelungate și dificile, la 3/16 martie 1917, misiunea generalului Constantin Coandă pe lângă Înaltul Comandament Rus obținea aprobarea pentru înființarea Corpului voluntarilor români din Rusia (”Istoria militară a poporului român”, vol.V ). În urma intervențiilor autorităților române de la Iași, a început o acțiune complexă de triere și adunare a prizonierilor de naționalitate română într-o tabără de la Darnița, lângă Kiev. Foștii prizonieri s-au deplasat cu entuziasm spre Darnița pentru a se înrola în batalioanele de voluntari. În primăvara anului 1917 s-a creat pe lângă Ministerul de Război din Iași ”Serviciul Central al voluntarilor români de peste hotare”, care s-a ocupat de organizarea, recrutarea și aducerea acestora din Rusia în România. (”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920”).
La 13 aprilie 1917 s-au semnat la Petrograd actele oficiale între reprezentanții români și cei ruși referitoare la înființarea Corpului voluntarilor români din Rusia. La 25 mai 1917 a început echiparea primului batalion în uniforma armatei române și cu armamentul necesar în vederea deplasării în Moldova. La 3/16 iunie 1917 batalionul de voluntari români a plecat din Kiev spre Iași. Potrivit generalului Constantin Coandă, comandantul Corpului de voluntari, erau 116 ofițeri și 1.200 soldați, voluntari români complet echipați. Trenul a trecut prin Chișinău.
În ziua de 7 iunie 1917 primul batalion de voluntari a sosit la Iași, într-o atmosferă de sărbătoare. Trenul a fost întâmpinat de regele Ferdinand, de ministrul de Război, Vintilă Brătianu, de șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Constantin Prezan, de alți generali. Populația Iașilor a făcut o primire entuziastă voluntarilor. În dimineața zilei de 8 iunie, pe câmpul de instrucție al Brigăzii a III-a din Corpul I Armată, numit platoul Șorogari, a avut loc solemnitatea depunerii jurământului voluntarilor față de țară, în prezența regelui Ferdinand, a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, a altor oficiali. În alocuțiunea sa, regele Ferdinand a spus că pe acești ”întâi soli ai unirii neamului” armata îi primește ”cu brațele deschise, ca niște frați iubiți”. Marele istoric Nicolae Iorga a luat cuvântul în finalul manifestării, arătând că scopul venirii voluntarilor ardeleni și bucovineni la Iași era realizarea României noi, o Românie Mare care ”se găsește în sufletele noastre, în voința noastră nebiruită” (”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920”). În vara anului 1917 transporturile de voluntari ardeleni și bucovineni din Rusia au fost reluate, al doilea batalion sosind la Iași la 15 iulie 1917.
În perioada iunie-noiembrie 1917 cât a durat operațiunea de recrutare și instrucție, au fost trimise în Moldova 11 batalioane, cu un efectiv total de 374 ofițeri și 8.261 soldați, în afară de cei 22 de ofițeri și 1.460 soldați rămași în Rusia pentru a asigura paza depozitelor militare ale armatei române, potrivit volumului ”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, București, 2003).
Voluntarii transilvăneni și bucovineni au fost repartizați în regimentele 5 vânători, 2, 3, 19 și 26 infanterie, unde și-au continuat instrucția și în cadrul cărora au luat parte la marile bătălii din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Din cei 1.481 de voluntari care au fost în linia întâi în aceste bătălii, 31 au fost uciși, 453 răniți, iar 129 au primit înalte decorații românești pentru fapte deosebite de arme.
La 13/26 octombrie 1917, Marele Cartier General român a hotărât înființarea Corpului voluntarilor transilvăneni. Acesta a fost constituit la 4/17 noiembrie 1917 la Hârlău, sub comanda colonelului Marcel Olteanu (”Istoria României în date”). La 28 noiembrie 1917 Marele Cartier General a stabilit definitiv structura organizatorică a Corpului de voluntari transilvăneni și bucovineni. Astfel, s-a creat, pe lângă Marele Cartier General, un ”Serviciu central” (care va fi reorganizat la 15 mai 1918), precum și un ”Comandament al voluntarilor”, cu sediul la Hârlău, în frunte cu colonelul Marcel Olteanu (”Istoria militară a poporului român”).
Exemplul prizonierilor români de război din Rusia va fi urmat și de cei aflați în Franța și Italia, care în primăvara anului 1918 s-au constituit în corpuri de voluntari asemănătoare. În cursul anului 1918 un nou corp de voluntari a fost format pe teritoriul Rusiei. La remobilizarea armatei române din octombrie 1918 Ministerul de Război a rechemat sub arme Corpul voluntarilor, aceștia fiind repartizați diviziilor 1-7 infanterie, Diviziei 1 vânători și trupelor de grăniceri (”Istoria militară a poporului român”, vol.V).
Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:
”Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920” (Constantin I. Stan, Ed. Paideia, București, 2010)
”Istoria militară a poporului român”, vol.V (Ed. Militară, București, 1988)
”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, București, 2003)