-Ete aşa! Ţi-am adus cearceaful… Asta-i vrut, asta ai, draga mea Zenovia!
-Da’ io n-am vrut, Almete, ori eşti plecat?
-Da, fă, sunt plecat, sunt plecat în căutărea adevărului, cum spunea tăticu’. Vreau să ştiu…
-Ce să ştii, bărbate, şi ce vrei să faci, Doamne ia-mă?!
-Reconcilierea femeie, reconcilerea cum spun ăia la televizor, sau şi mai bine reconstituirea femeie, reconstituirea cum spun ăia la poliţie.
-Almete, io cu reconcilierea nu prea sunt de acord, că nu prea ştiu cum vine, dar nici cu reconstituirea, că am văzut acu vreo două luni pe post cum i-a făcut poliţia unei fetişcane reconstituirea la un viol cu opt inşi. A trebuit săraca să mai treacă o dată hopul. S-a rupt inima în mine de aşa reconstutire,sau cum i-o fi zicând.
-Lasă, Zenovia, că ăia ştiau ei ce ştiau, degeaba nimeni nu face nimic. Plus că ei sunt organu’. Şi gata!
-Bine, dar… ce vrei să faci ?
-Adică, mă ştii… Încă o dată, Zenovia. Încă o dată. Să văd dacă-i la fel!
-Păi, mă bolândule, Doamne iartă-mă, n-are cum mă să fie la fel! Că io, odată, am fost şi o dată…
-Nu se poate, nu, uite l-am întins, chiar dacă l-ai spălat să nu se vadă urma ruşinii tale şi ne dezbrăcăm să vedem unde lasă şi dacă lasă urme.
-Nu se lasă, mă, nicio urmă, eşti turbat? Acu’ nu se mai lasă nicio urmă, mi-a zis mie mama.
-Păi, vezi, nu se lasă, dar de ce nu se lasă?
-Asta a fost o dată Almete, şi gata.
-Păi, bine, fă, mie Ion a lu’ Pană mi-a zis precis că ăla nu era sângele tău. Nici al mă-tii, al mă-tii mare, curvo…
-Măi Almete, măi bărbate, sângele ăla era al meu, sânge din sângele meu şi du-l fir-ar al dracului la Ion al lu’ Pană să-l guste şi să-l simtă, mama lui de beţiv!
-Aha, mă blestemi, mă blestemi femeie?!
-Nu, Almete, dragul meu, nu te blestem, da’ eşti prea obosit. Hai stai un pic aicea să te odihneşti.
-Unde, fă, pe cearceaful ăsta ?
-Pe ăsta, Almete, unde ne-am iubit amândoi.
-M-am iubit cu dracu’, sau ai vrea să te cred, femeie mincinoasă?
-Crede-mă, Almete, crede-mă că doar pe tine te iubesc!
-Bine, bine, dar cearceaful???
-E al nostru, Almete, l-am cumpărat împreună de la maganizul ăla mare, nu-ţi aminteşti?
-L-am cumpărat, adevăr spui, da’ astea seamănă al dracu’… Nici nu mai ştiu… Şi-apoi Ion a lu’ Pană, el de ce mereu: nu şi nu?…
-Te-a minţit, Almete, e gelos pe tine, gelos rău, toată viaţa lui m-a vrut pe mine, da’ io nu ţi-am zis să nu vă supăraţi la crâşmă şi să vă bateţi.
-Adică… cearceaful, e adevărat şi beţivu’ ăla m-a minţit ?
-Da, Almete, e adevărat. Eu nu te-am minţit niciodată. Te iubesc, bărbatul meu.
-Tu… poate, poate nu m-ai minţit, dar, poate, mă-ta?
-Mama a murit acu’ cinci anişori, Almete. Cinci anişori. Şi tată de opt ani nu mai am, dragul meu. Şi ştii foarte bine.
-Ştiu că mă-ta dădea-n bobi, ştiu! Ce dacă-a murit? Ăştia sunt d-ăia… vârcolaci, draci, sau cum s-or numi ei, vampiri, dracu’ să-i ia! Nu vreau să am de-a face cu ei şi aşa te am pe tine. Mi-ajunge!
-Almete, nu fii rău, tu eşti bărbatul meu!
-Şi-adică ăla, măi Zenovia, ăla să fie sângele tău? Acolo pata aia de sânge tu ai făcut-o?
-Da, Almete, noi am făcut-o, noi că ne-am iubit!
-Măi, fir-ar să fie, al dracului… de nu m-ai pus pe gânduri, că doar mă ştii cum sunt, tăticu’ mi- zis să mă ţin ţanţoş, da’ parcă nu mai pot!
-Hai, măi Almete, c-o să fie bine…
-Bine, fă, cum zici, că prea mult foc pui, io zic aşa, după mintea mea, că doar mă ştii că-s făţos şi mintos, toate laolaltă, dă-i dracului pe toţi, să stingem lumina să nu vadă careva că ne iubim! Că de dat îi dau eu dracu’, da’ nu se cade să ştie că ne iubim, aşa în orice moment, nu se face şi tăticu’ mi- a zis de multe ori, deşi el nu prea făcea ce zicea.
-Măi, bărbate, io aş vrea, auoleu ce-aş mai vrea, dar azi e vineri şi tatăl tău spunea că nu-i bine…
-Tu, măi Zenovie, ascultă şi taci, ascultă aici la mine, ce zicea tăticu’, bine zicea, da’ io zic altfel: despoaie-te ! Acuşica! Că mor…
-Păi, bine, măi Almete, dar e vineri şi e seară, n-a zis tatăl tău că seara nu-i bine că se prinde lumea?!
-Fă, te-ai tâmpit, nu-nţelegi că te vreau uite-acuş? Ce dracu, eşti zurlie?
-Bine, bine, Almete, stai să iau cearceafu’ să nu stăm pe ăsta.
-Ba pe ăsta să stăm, Zenovie, pe ăsta să stăm, că l-am cumpărat împreună, zici, şi-mi place mie de el. Mor de ce-mi place ! Lasă cearceafu’ acolo unde e, că stă bine, vreau aşa cum a fost, că auzi tu, Zenovie, io cred că tot trebuie să picure ceva…
Dan Minoiu
Acest serial va continua, cu alte episoade, nescrise încă.
Am aşteptat continuarea povestirii şi să spun drept?! Chiar mi-a plăcut! Măiestria autorului este debordantă, iar minunata lume a omului sărac cu duhul, dornic să complice tot este fascinantă, picurându-ne stropi de zâmbet, plăcerea de a pătrunde în lumea celui de a găsi pricină în orice, dar mai presus de orice, autorul ne ajută să înţelegem că mai există iubire şi dorinţa de a iubi… Un episod care m-a făcut să văd dincolo de complicaţii în simplitatea primară a sentimentului contradictoriu. Bravo Almete! Iubeşte şi stinge lumina… lasă doar sufletul să vorbească şi lasă deoparte tot ceea ce mai poţi să crezi! Preţuire Dan Minoiu!
Voi aştepta continuarea printre picături de zâmbet.