Mă uit la telefon şi nu mai sună.
Privesc fantomatic în jur şi nimeni nu mă caută.
Televizorul e cu sonor mic aşteptând şi el sosirea cuiva.
Presa de peste zi este deja citită şi cărţile mă înglodesc cu dorinţa lor de-a le deschide.
Aştept! Poate sună! Poate vine cineva?!…
Zadarnic freamăt. Mă zbat în clopotul meu de televizor. Chestii văzute! Chestii rămase la fundul gol.
Sunt sătul de atâtea şi-atâtea “vedete”, am senzaţia că nu mai am loc nici pe propria canapea.
Prea multe! Prea corpolente! Prea sensibile!…
Deodată, tresar?! Doamne?! S-a blagoslovit cineva să mă sune?! Te iubesc! Te doresc! Te aşteptam de mult!
Mă strecor căutând cheile şoptind cu glas lunecos: “Imediat! Imediat!”
Ţopăind de bucuria întâlnirii cu vreun conviv, deschid triumfător uşa:
– Am venit să vă citim lumina!!…
Dan Minoiu
