close
PersonalitățiPromovate

Apel pentru Mircea Vulcănescu! Mari scriitori români – criminali de război?!

Am aflat cu stupoare că, la cererea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Primăria sectorului 4 din Bucureşti a schimbat numele Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu”. Motivul invocat este că Mircea Vulcănescu a fost subsecretar de stat la Finanţe în guvernul Ion Antonescu. Asupra distinsului cărturar planează acuza de criminal de război. Trecem cu dificultate peste amănuntul istoric că verdictul juridic a fost dat de un tribunal ilegitim, instituit de noul regim bolşevic din România după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu putem trece, însă, peste un detaliu de cultură elementară: Mircea Vulcănescu – unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai generaţiei interbelice, autorul unor cărţi capitale precum Dimensiunea românească a existenţei, martir al puşcăriilor stalinisto-dejiste, unde a murit  – face parte, în mod firesc, din patrimoniul spiritual al României. Mircea Vulcănescu merită un loc printre membrii postmortem ai Academiei Române, cum la fel merită ca măcar o universitate din ţară să-i poarte numele.

Din acest motiv, protestăm cu toată fermitatea faţă de atentatul la memoria unui mare cărturar. Facem un apel către edilii sectorului 4 să nu dea curs somaţiei Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. Apelăm, de asemenea, la intelectualii cu răspundere ai ţării să nu stea cu braţele încrucişate în faţa unui asemenea afront. Când un nume ca cel al lui Mircea Vulcănescu este supus anatemei ideologice, trebuie să fim uniţi cu atât mai mult cu cât nu e pentru prima dată când suntem aduşi în faţa unor abuzuri de neacceptat.

Campaniile reducţioniste duse în perioada postdecembristă împotriva unor personalităţi de seamă ca, de exemplu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Ion Barbu, Constantin Noica, Adrian Marino, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Tudor Vianu, Marin Preda, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Paul Goma, Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă ş.a., judecăţile nenuanţate, etichetele tendenţioase aplicate acestor cărturari de vârf ai naţiunii române – etichete vulgarizatoare ale adevărului istoric, ale vieţii şi operei acestor scriitori de seamă ai umanităţii proveniţi din spaţiul românesc – aduc prejudicii imaginii României şi clatină identitatea naţională. Viaţa şi opera acestor oameni exponenţiali ai României nu pot fi reduse la simpatiile lor de la un moment dat faţă de mişcările de extremă dreaptă sau, după caz, de extremă stângă din România şi din Europa, şi puse în aceeaşi categorie cu neîndoielnic condamnabilele crime ale legionarilor sau ale regimului comunist. Unii s-au detaşat de eroare la sfârşitul anilor 1930, alţii, mai târziu, în anii exilului. Sau, respectiv, după Revoluţia din 1989. Dacă din biografia unei personalități nu pot fi eliminate nici petele negre sau gri, nici din creația sa nu pot fi înlăturate acele opere care, nemarcate de ideologie, reprezintă valori ale culturii naționale și, de ce nu?, universale. Ne-a arătat acest lucru nu numai Franța, ci şi Germania, din ale căror geografii culturale nu lipsesc, de pildă, nici Celine, nici Heidegger (al cărui nume e purtat de un institut de cercetări al Universității Wuppertal: http://www.heidegger.uni-wuppertal.de/). Denunțarea unui episod biografic reprobabil (acceptăm: uneori, nociv, dar pentru care s-a plătit nu o dată cu viața) nu poate fi extinsă și asupra unei creații care se află dincolo de timp. Acțiunile de astăzi ne aduc aminte de eforturile preoților egipteni care, prin ștergerea numelui faraonului, credeau că-l scot din istorie, fără să înțeleagă și adevărul că piramida rezistă milenii.

Revista Contemporanul a publicat în nr. 3 şi 4 (2016) un grupaj de texte despre Legea 217/2015, lege numită în presa scrisă „legea anti-legionară”. Textele tratează abuzurile şi excesele comise în interpretarea legii menţionate. Reiterarea sau invocarea de către dl Alexandru Florian (directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din Români „Elie Wiesel”, care funcţionează sub autoritatea Guvernului României) a verdictelor date de Tribunalul Poporului din 1946 reprezintă o desconsiderare a principiilor statului de drept și o implicită relegitimare a unui regim calificat de Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România drept „nelegitim şi criminal”.

Aducem aceste acţiuni excesive privind interpretarea trecutului recent în atenţia Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, şi în atenţia domnului Călin-Popescu Tăriceanu, Preşedintele Senatului, cerându-le să iniţieze schimbarea actualului cadru legislativ având ca referinţă legea 217/2015. Luând act de răul făcut, Guvernul României are datoria să reformeze Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, care nu asigură standardele de profesionalism cerute de împlinirea importantelor atribuţii ce-i revin.

Ne exprimăm cu fermitate dezaprobarea faţă de măsurile de sprijinire din partea Ministerului Afacerilor Interne a unor asemenea abuzuri incalificabile.

 

Semnează:
acad. Nicolae Breban
acad. Victor Voicu
acad. Victor Spinei, vicepreşedinte al Academiei Române
acad. Răzvan Theodorescu
acad. Bogdan Simionescu, vicepreşedinte al Academiei Române
acad. Ioan-Aurel Pop
Virgil Nemoianu, prof. dr., membru de onoare al Academiei Române
Ştefan Afloroaei, membru-corespondent al Academiei Române
acad. Gheorghe Păun
Mircia Dumitrescu, artist plastic, membru-corespondent al Academiei Române
Sorin Lavric, scriitor
Aura Christi, scriitor
Lucia Hossu-Longin, realizator TV, autorul serialului „Memorialul durerii”
Corneliu Riegler, profesor de istorie, Colegiul Naţional bilingv „G. Coşbuc”
Sorin Dumitrescu, membru-corespondent al Academiei Române
Marian Nicolae Lincă, preot
Dan Necşulea, regizor
Bogdan Creţu, critic şi istoric literar
Valentin Talpalaru, scriitor
Mihaela Albu, prof. univ. dr., scriitor
Virgil Diaconu, scriitor, director al revistei Cafeneaua literară
Liviu Ioan Stoiciu, scriitor
Magda Ursache, profesor, scriitor
Cornel Ungureanu, prof. univ. Timişoara
Livia Cotorcea, prof. univ. Iaşi
Luiza Barcan, critic de artă
Marian Victor Buciu, prof. univ. dr., critic literar
Marilena Rotaru, jurnalist
Horia Vicenţiu Pătraşcu, scriitor
Nicolae Mareş, scriitor, publicist, diplomat
Simion Dănilă, scriitor, profesor
Nicolae Constantinescu, prof. dr.
Mircea Braga, scriitor, prof. univ.
Rodica Braga, scriitor
Florin Crâşmăreanu, cercetător dr. la Universitatea „Al.I. Cuza din Iaşi”
Marius Iosif, scriitor
Mircea Ţuglea, scriitor
Nicolae Corlat, scriitor, redactor şef adj., revista Hyperion
Marius Oprea, istoric
Ion Simuţ, redactor, revista Familia
Mara Magda Maftei, conf. univ. dr.
Luiza Marinescu, conf. univ. dr.
Dragoş Popescu, cercetător, Institutul de Filosofie şi Psihologie
Christian W. Schenk, scriitor
Dana Oprica, profesor
Vasile Muscă, scriitor, profesor
Călin Căliman, scriitor, critic de film
Adrian Dinu Rachieru, scriitor, profesor
Nicoleta Sălcudeanu, scriitor
Cassian Maria Spiridon, scriitor
Mircea Platon, scriitor
Marius Chelaru, scriitor
Viorica Ilie, muzicolog
Radu Boroianu, regizor
Mihail Ispirescu, scriitor
Ada Vertan, publicist, revista Spectator
Theodor Codreanu, scriitor
Monica Șerbănescu, Președinte Fondator, Director General, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”
Ivona Șendroiu, economist
Lăcrămioara Coarnă
Maria Barbu, profesor pentru învațământ rimarFundația „Iustin Pârvu”
Ancuța Gurban-Dinu, profesor dr. Școala Gimnazială „George Topîrceanu”
Adriana Scripcariu, istoric de artă
Virgil Scripcariu, sculptor
Nicoleta Nedelescu, profesor pentru învațământ primar
Augustin-Ștefan Păunoiu, jurnalist
Andreea Florea Șerbănescu, profesor
Gurban-Dinu Mugurel, operator PC
Vasile Dinu, pensionar
Mărioara Dinu, pensionară
Mariana Dinu, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”
Liliana Țuică, biolog
George Sălcianu, inginer IT
Alex Ștefănescu, critic și istoric literar
Marius Mărăcinescu, profesor
Ioana Revnic, profesor
Mariana Dogaru, doctor în științele educației
Victor Roncea, journalist
Simona Popa Gyr şi
Demostene Popa, fiica şi ginerele lui Radu Gyr, foşti membri ai Coralei Patriarhiei
Maria Ploae, actriţă
Nicolae Mărgineanu, regizor
Horea Paştina, pictor
Emilia Paştina, restaurator
Silvia Radu, sculptor
Dacian Andoni, pictor
Mihaela Andoni, lect. univ.
Teodora Stanciu, jurnalist cultural
Oana Enăchescu, jurnalist cultural
Ovidiu Nimigean, scriitor
Dora Mezdrea, istoric literar
Mihai Dinu, profesor universitar, Bucuresti
Emanuel Conţac, conferentiar Institutul Teologic Penticostal, Bucureşti
Ion Dur, profesor universittar, Sibiu
Cristina Bogdan, conferenţiar universtiar Facultatea de litere, Bucuresti
Tabita Chiriţă, bibliotecar, Biblioteca Naţională
Octavia Gordon, porfesor universtiar, Facultatea de Teologie, Bucureşti
Virgil Tănase, scriitor
Ion Lazu, scriitor
Lidia Lazu, poetă, actriţă
Gheorghe Glodeanu, prof. univ., scriitor
Al. Florin Țene, scriitor, președintele Ligii Scriitorilor Români
Titina Nica Țene
Daniela Ciută, preşedinte Asociaţia foştilor refugiaţi, deportaţi, expulzaţi în urma Dictatului de la Viena 1940, filiala Carei
Dina Stoica, învățătoare, Sebeșul de Jos (jud. Sibiu)
Ioan Radu Văcărescu, scriitor
Constantin Coroiu, scriitor, journalist cultural
Mihaela Helmis, journalist cultural
Emil Cătălin Neghină, actor, scriitor
Diana Câmpan, conf. univ. dr.
Gabriela Chiciudean, lector univ. dr., scriitor
Simona Grazia Dima, scriitor
Octavian Hoandră, scriitor, jurnalist
Olimpia Tudora, critic şi istoric de artă
Silviu Gura, scriitor
Eugen D. Popin, scriitor
Valeriu DG Barbu, scriitor, journalist
Petru Bejan, prof. univ. dr. Facultatea de Filosofie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi
Marcel Sultănescu, profesor, inspector şcolar
Dan Pătraşcu, profesor
Gabriela Creţan, scriitor
Csiki Ligia, profesor Școala Națională de Gaz, Mediaș
Csiki Attila, profesor Școala Națională de Gaz, Mediaș
Marin Ifrim, scriitor
Dan Puric, actor, scriitor
Alexandru Petria, scriitor
Darie Ducan, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România
Irina Ciobotaru, scriitor
Ion Vlad, prof. univ. dr.
Carmen Vlad, prof. univ. dr.
Rodica Gabriela Chira, conferențiar universitar, traducător
Niculae Gheran, critic şi istoric literar
Aneta Nanca, profesor
Al Dobrescu, scriitor
Bogdan Cristian, vicepresedinte Asociatia ONEST
Ciprian-Daniel Buzner, Pre;edinte Asociaţia Prologos
Adela Panait, Director Şcoala gimnazială „Sf. Antim Ivireanul”
Horaţiu Oana, preşedinte Asociaţia Enable
Melania Oana, medic pediatru
Ion Papuc, scriitor
Valentin Boştină, sculptor
Eugen Mihăescu, membru-corespondent al Academiei Române
Iulian Capsali

Pentru adevăr
Apelul către Ioahnnis al fiicei lui Mircea Vulcănescu

Contemporanul.ro

Info: Mircea Vulcănescu, martir pentru Hristos în perioada regimului comunist

„Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă!”

Mircea Vulcănescu s-a născut în familia inspectorului financiar Mihail Vulcănescu şi al Măriei, născută Tonescu. A urmat cursurile secundare la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti (1914-1916) pentru ca, în timpul refugiului în Moldova, din primul Război Mondial, să-şi continue pregătirea la liceul refugiaților de pe lângă Liceul Național (1916-1917) şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” din Iaşi.

Tot în acest timp, a activat în formațiunile de cercetaşi la cenzura militară a Poştei centrale din Bucureşti, telefonist la Spitalul Epitropiei „Sfântul Spiridon” din Iaşi şi chiar şeful detaşamentului de cercetaşi din cadrul Spitalului Brâncovenesc, mutat în locul Spitalului „Veniamin Costache” din Iaşi. În vara lui 1918, tânărul Vulcănescu şi-a dat capacitatea la gimnaziul din Tecuci, a urmat liceul real la Galați, apoi liceele „Gheorghe Lazăr”, „Matei Basarab” şi „Mihai Viteazul” din Bucureşti, unde, în toamna anului 1921, a susținut bacalaureatul.

Pe lângă pregătirea şcolară, Vulcănescu a luat lecții de Limba rusă, franceză şi germană sau de Istoria filosofiei, a făcut încercări literare (traduceri, schițe, dramatizări, poeme) şi a audiat cursurile profesorului Nicolae Iorga. A fost chiar premiant, în două rânduri, al Societății „Tinerimea română”.

După votarea Unirii Transilvaniei cu Regatul Român, la 1 decembrie 1918 şi prezentarea actului Unirii la Regele Ferdinand, la 29 decembrie, Mircea Vulcănescu, la numai 15 ani, se număra printre oratorii care țineau discursuri de manifestare a bucuriei în București, la statuile lui Mihai Viteazul şi Gheorghe Lazăr, din Piața Universității.

În toamna anului 1921, Mircea Vulcănescu se înscrie la două facultăți din Bucureşti: Facultatea de Litere şi Filosofie și la Facultatea de Drept. În 1925, avea să-şi susțină licența în Drept şi în Filozofie, la disciplina Sociologie, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gusti, cu tema „Individ şi societate în sociologia contemporană”.

Pe durata studiilor universitare, Mircea Vulcănescu se apropie de cercurile studențimii naționaliste, evidențiindu-se printre întemeietorii şi liderii spirituali ai Asociației Studenților Creştini Români, fiind totodată unul dintre colaboratorii activi ai Buletinului ASCR.

Opțiunile sale erau influențate mai ales de profesorii care i-au dat, în mod deosebit, direcțiile pentru activitatea sa ştiințifică ulterioară, şi anume: Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan şi Nae Ionescu. De altfel, Vulcănescu participase la campaniile sociologice organizate de profesorul Guști, pentru ca, din octombrie 1929, să-i devină chiar asistent la catedra de Sociologie, Etică şi Politică.

În cercul de discipoli ai lui Nae Ionescu, Vulcănescu intră în contact cu Mircea Eliade, Constantin Noica şi Emil Cioran. Alături de Eliade, Vulcănescu a rămas un permanent admirator al lui Nae Ionescu, care îl va influența mult în formarea sa spirituală.

În toamna lui 1925, Vulcănescu pleacă la Paris, pentru studii de doctorat în Ştiințe economice şi politice, unde obține diploma în anul 1927. Aici, pentru a-şi diminua greutățile materiale, lucrează în cadrul contenciosului societății franceze de asigurări „L’Abeille”. Totodată, are preocupări de Teologie, frecventează cercurile ortodoxe din capitala franceză, unde a fost secretar al Federației franceze a Asociațiilor Creştine Studențeşti, pentru studenții străini. A frecventat cercul lui Jacques Maritain, a conferențiat la Cercul interconfesional de studii religioase şi la Cercul de studii religioase şi sociale al studențimii române, alături de Nicolae Berdiaev sau Leon Zander.

Întors în țară, Vulcănescu a colaborat la „Cuvântul”, unde a scris până în 1933. Timp de un an de zile, este „asistent onorific” al lui Dimitrie Gusti, apoi profesor de Economie politică şi Științe juridice la Şcoala de Asistență Socială, până în 1935. A publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică, a participat la campaniile monografice ale lui Dimitrie Gusti, a conferențiat în diferite ocazii şi la emisiunea „Universitatea radio” de la Radiodifuziunea Română.

În octombrie 1932, şi-a început activitatea la Asociația de Arte, Litere şi Filozofie „Criterion”, cu obiectivul declarat de a prezenta curentele ideologice ale vremii, într-o formă cât mai puțin părtinitoare. Vulcănescu s-a angrenat şi el în conferințele organizate de această asociație, susținând teme precum: „Lenin şi leninismul”, „Filosofia lui Freud”, „Andre Gide – călăuză a vieții interioare”, „Istorismul prin resemnare, în spiritualitatea tinerei generații”. Prin activitatea sa, a intrat în colegiul de redacție al revistei „Criterion”, alături de Ion Cantacuzino, Petru Comamescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell1.

Preocupările sale asupra problemelor de religie izvorau şi dintr-o credință puternică, manifestată în scrierile sale. Potrivit lui Ştefan J. Fay, Mircea Vulcănescu era un fidel creştin, spunând despre el: „Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă – cum o spune şi cuvântul – era religia ortodoxă. Dar la aceasta se adăuga o nuanță în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noțiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelație indestructibilă. Poporul român nu putea fi citit în afara acestei strânse corelații. Poporul român nu ar fi putut dăinui, cu obiceiurile, limba, spiritul şi hotarele sale fireşti fără casa Bisericii Ortodoxe Române, cu ceea ce cuprindea ea, de la miturile ancestrale, precreştine, la Cristos, Apostoli, Sfinții martiri şi înțelepții Bisericii.

Prin capacitatea sa sofianică, Mircea Vulcănescu realiza o desăvârşită armonie între credința în ordinea ideală şi raționamentele sale asupra ordinii (sau dezordinii). «Fără religie şi istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă», a spus el într-o conferință”2.

Între februarie-iunie 1935, Vulcănescu a mai colaborat la „Prezentul”, dar şi la „Viața universitară”, „Realitatea ilustrată”, „Ultima oră”, „Pan”, „Azi”, „Convorbiri literare”, „Gând românesc”, „Ideea Românească”, „Excelsior”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Sociologie românească”, „Limba română”, „Ideea creştină”, „Dacia”, „Axa”, „Tiparnița literară”, „Industrie şi comerț”, „Le Moment” (Bucureşti), „Annales sociologiques” (Paris), de multe ori sub pseudonim.

În acelaşi timp, Vulcănescu a ocupat funcții în aparatul de stat, la început ca referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanțe (din 3 mai 1929), unde a lucrat sub îndrumarea lui Virgil Madgearu, apoi ca director al Vămilor Statului, din 1935 până în 1937, când a fost demis pentru descoperirea unei contrabande cu băuturi şi țigări, făcute de un fost ministru al Comunicațiilor. La vremea aceea, Serviciile Secrete Române nu ezitau să noteze atmosfera creată în această situație, spunându-se că Vulcănescu este „un om excelent de manierat, de o corectitudine absolut exemplară şi de o putere de muncă remarcabilă”3. Mai târziu, a fost numit director al Datoriei Publice, în cadrul aceluiaşi minister, până în 1940; din noiembrie 1940, a condus Casa Autonomă de Finanțare şi Amortizare, iar apoi a devenit preşedintele Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale.

În timpul regimului de autoritate al regelui Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu îşi exprima tot mai mult poziția față de climatul politic nou instalat. În timpul referendumului, din februarie 1938, pentru votarea în mod deschis şi obligatoriu a noii Constituții, Mircea Vulcănescu avea să se afle printre cei 277 cetățeni din Bucureşti care s-au pronunțat împotrivă. În perioada august-septembrie 1940, Mircea Vulcănescu a făcut parte din Comisia mixtă româno-bulgară în problema Cadrilaterului. Meritul lui Vulcănescu, în această chestiune, este legat de acordul financiar din anexa D a Tratatului, semnat la 7 septembrie 19404.

În noul context politic intern, creat de marile puteri, Vulcănescu s-a înscris în rândul celor care au protestat împotriva răpirii Ardealului de Nord-vest, alături de alte personalități ale vremii, precum mitropoliții Nicolae Bălan, Alexandru Nicolescu sau omul politic Iuliu Maniu. În acest sens, a ținut şi o conferință la Radio România, cu tema: „Gânduri pentru jalea şi nădejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele rămas departe”, publicat în anul 1941, în revista „Dacia”.

După evenimentele din ianuarie 1941, la recomandarea lui Gheorghe Cretzianu, Mircea Vulcănescu ocupă postul de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, sub miniştrii: generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru D. Neagu şi Gheron Netta5.

După arestarea lui Ion Antonescu, la 23 august 1944, şi demiterea guvernului său, Vulcănescu revine pe postul de director la Datoria Publică, pe care îl deținuse în perioada carlistă, şi unde avea să rămână până în august 1946.

În contextul judecării „criminalilor de război”, în martie 1945, Mircea Vulcănescu era citat de Tribunalul Poporului, pentru a fi epurat din aparatul de stat. Aceasta se va întâmpla abia în august 1946, când autoritățile statului, pentru încă o dată, s-au folosit de experiența lui Vulcănescu, de data aceasta pentru a perfecta lucrările în vederea încheierii tratatului de pace de la Paris6.

Prima dată a fost reținut în perioada 18 mai-28 mai 19467, pentru ca la 30 august 1946, Mircea Vulcănescu să fie arestat, în vederea trimiterii în justiție, pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru „crime de război”, „de subjugare a economiei naționale Germaniei naziste, în interese de război”8.

Procesul s-a desfăşurat în perioada decembrie 1946-ianuarie 1947, la Curtea Criminală, secția a VIII-a, Bucureşti, Vulcănescu fiind judecat alături de foşti subsecretari de stat antonescieni, precum Nicolae Stoenescu, Alexandru Marcu, Ovidiu Vlădescu, Petru Strihan, Gheorghe Jienescu sau Nicolae Şova, în număr de 15.

La 7 decembrie, Vulcănescu a propus ca martori pe Eugen Bălban, consilier la înalta Curte de Conturi; George Pascu, avocat; Octavian Neamțu, director la Fundațiile Regale; Ion Diamandescu, director general al Oficiului de Studii din Ministerul Finanțelor Publice; Vasile Voiculescu, poet, medic; generalul Constantin Pantazi, dr. Nicolae Tomescu şi profesorul Vasile Băncilă9.

La proces, a avut parte de depoziții ale martorilor apărării, care i-au reliefat adevărata personalitate. Dimitrie Gusti arăta, la 17 decembrie 1947: [Vulcănescu, n.n.] „a fost asistentul meu şi unul dintre cei mai distinşi elevi ai mei”, iar a doua zi, generalul Nicolae Stonescu avea să afirme: „Ştiu că la unul din Consiliile de Miniştri, acuzatul a intervenit, propunând ca evreii să fie lăsați să-şi exercite atribuțiile meseriei, pentru ca să-şi poată câştiga existența şi să dea un randament maxim pentru nevoile statului. […] Cu această ocazie, acuzatul nu a propus ca evreii să fie trimişi la ghettouri, după cum în mod greşit s-a strecurat în stenograma Preşedinției Consiliului de miniştri”10.

Cu toate acestea, prin Sentința acestui tribunal, Mircea Vulcănescu primea 8 ani temniță grea şi confiscarea averii. A cerut recurs, care a fost judecat la 14 februarie 1947, la Secția a IIa a înaltei Curți de Casație, dar care a fost respins11.

Pe baza Legii nr. 291, din 18 august 1947, de „urmărire şi sancționare a celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității, a fost redeschis, la Curtea de Apel Bucureşti, secția a II-a, procesul celui de-al doilea lot de foşti miniştri în guvernarea Antonescu, între care se afla şi Mircea Vulcănescu. Era învinuit „că a făcut parte din guvern în timpul declarării războiului, că a colaborat în toate actele lui [ale guvernului, n.n.], că a militat pentru hitlerism, că s-a solidarizat cu toate actele guvernului şi, în consecință, şi-a asumat întreaga răspundere a tuturor actelor rezultate din această guvernare, inclusiv aceea a continuării războiului”12. Practic, erau aceleaşi acuzații, dar într-o altă încadrare juridică încât să compromită, să discrediteze o elită, pe care România încă o mai avea.

În vederea judecării procesului, la 17 noiembrie 1947, Mircea Vulcănescu era transferat de la Penitenciarul Aiud la cel din Văcăreşti, ca urmare a stării sale de slăbiciune, generată de subnutriție. La 25 septembrie, se aprobase de către MAI ca deținutul Mircea Vulcănescu „să primească o cotă suplimentară de alimente în greutate de 7 kg/lună. De asemenea, medicul acelui penitenciar va ține sub observație pe susnumitul, raportând constatările sale Direcției Penitenciarelor din Aiud. Demersul ministerului era rezultatul cererilor repetate ale Margaretei Vulcănescu, soția sa, cu privire la starea gravă de sănătate a soțului13.

Despre traiul din Penitenciarul Aiud, Mircea Vulcănescu avea să mărturisească familiei, pe o carte poştală, trimisă în anul 1947: „începutul a fost greu; ca la judecata dintâi, când te înfățişezi gol dinaintea lui Dumnezeu, între îngeri şi draci. A fost pe urmă un (alt) ceas greu. M-am temut de singurătate… Păream pierdut în fundul lumii şi purtat de o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul, ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota… Am rămas în sfârşit cu mine însumi… Am stat de vorbă cu mine despre evidență, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu… M-am simțit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”.

Pe baza acuzațiilor aduse în proces, la 15 ianuarie 1948, Mircea Vulcănescu avea să fie condamnat de Curtea de Apel Bucureşti la 8 ani temniță grea. Înaintea primirii sentinței, Vulcănescu a susținut memorabilul „Ultimul cuvânt”, în care, pe parcursul mai multor pagini, a demontat punct cu punct acuzațiile care i s-au adus, disculpându-se exemplar, ca un autentic avocat. La 7 august 1948, avea să-i fie respins recursul pe care îl solicitase14.

După condamnarea definitivă, la 3 noiembrie 1948, Mircea Vulcănescu avea să fie trimis în Penitenciarul din Aiud, de unde avea să fie transferat în mai multe rânduri la Jilava, pentru diferite anchete.

La Aiud avea să se îmbolnăvească de TBC, după cum aflăm din documentele Securității. La 10 aprilie 1951, aflăm, dintr-un raport medical al Penitenciarului Jilava, că Mircea Vulcănescu „suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea”, pentru care se recomanda internarea în Spitalul Văcăreşti, cu aprobarea „forurilor superioare”. La 24 aprilie, Penitenciarul Jilava făcea demersurile către Direcția Penitenciarelor15.

La 26 mai 1951, într-o adresă a Securității din Bucureşti către DGSS, în care se arăta că deținutul Mircea Vulcănescu „este la dispoziția DGSS, fără a se cunoaşte motivația reținerii”, se concluziona: „Nu putem aviza transferarea sa de la Penitenciarul Jilava la Spitalul penitenciar Văcăreşti”, pentru ca, mai târziu, într-o rezoluție din 8 iunie să aflăm că cel ce „sugerase” să nu se aprobe transferarea şi internarea fusese căpitanul de Securitate Sican, din DGSS16. Astfel, Securitatea, refuzându-i internarea, îi refuza practic ajutorul medical.

La Aiud, unde a fost mutat din nou, boala i s-a agravat tot mai mult, astfel încât la 29 octombrie 1952, Mircea Vulcănescu a trecut la cele veşnice, din cauza unei „miocardite pleurezii duble TBC”, potrivit documentelor Securității17.

Mărturii despre Mircea Vulcănescu avem şi din lucrările memorialiştilor, ai celor care au supraviețuit gulagului românesc.

La Aiud, Ion Diaconescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu, de la care avem următoarea descriere: „Printre cei ce se dăruiau acestei munci de difuzare a cunoştințelor lor, mi s-a întipărit în minte şi în inimă figura luminoasă a lui Mircea Vulcănescu. Părea o enciclopedie ambulantă, avea cunoştințe vaste într-o multitudine de domenii şi le reda cu mult talent, însoțindu-le, în chipul cel mai atrăgător, cu tot felul de amintiri personale şi anecdote, dintre care unele mi-au rămas până azi în memorie.

[…] El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale conviețuirii noastre în temniță; chiar compusese un fel de cod de comportare al deținuților, vizând atât raporturile cu administrația, cât şi raporturile dintre noi”18.

Tot despre comportamentul lui Mircea Vulcănescu în închisoare, avem mărturia lui Ştefan J. Fay, despre iubirea de semen caracteristică martirului nostru: “Se afla printre deținuți un om, pe nume Frățescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficiențe de circulație. Din cauza acesta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă. Frățescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să învețe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raționamentul invers, ca să înțeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveți cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de-a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca, învățându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecționat andrelele sau, poate, o croşetă, nu ştiu; poate din aşchii scoase din saltea?, din pervazul unei ferestre?, din căpătâie de sârmă, de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frățescu, că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare”19.

În 1948-1949, Gheorghe Bălănescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu în Penitenciarul de la Jilava, apoi în cel din Aiud: „Din diferite celule de la Jilava, au fost strânşi câțiva şi izolați într-o celulă [fără paturi, cu cimentul gol, n.n.]. Îmi amintesc numele lui Mircea Vulcănescu, Alexandru Constant, Aristide Manolescu şi fostul primar al Jilavei, al cărui nume nu mi-l amintesc. Toți au fost dezbrăcați la pielea goală şi introduşi într-o celulă, fără paturi, fără tinetă. Rugăm cititorii să-şi imagineze iarna, într-o celulă dintr-o închisoare subterană, la Jilava, [oameni] în pielea goală. Fostul primar al Jilavei era bolnav de tuberculoză pulmonară. Mircea Vulcănescu nu era preocupat decât de acest bolnav şi căuta soluții, pe care nu le putea găsi, pentru a-l salva. Au sperat, câteva ore, că este o sancțiune care va dura… câteva ore. Noaptea târziu, bolnavul, sfârşit, a căzut. Mircea Vulcănescu a folosit toată forța lui morală să-l convingă pe acest bolnav, că el, Mircea Vulcănescu este sănătos şi, ca atare, se va întinde pe ciment, iar bolnavul să se aşeze deasupra lui, pentru a avea protecția trupului său cald. Insistențele lui Mircea Vulcănescu nu au fost atât de mari, deoarece bolnavul, nemaivând capacitatea morală şi fizică de a se opune, a acceptat. Mircea Vulcănescu a rămas lungit pe ciment (repet, în pielea goală) atâta timp cât bolnavul a dormit. În situația aceasta, a adormit şi Mircea Vulcănescu. Când s-au sculat, erau literalmente înghețați amândoi. Fără îndoială, ca şi ceilalți din celulă, care, totuşi, s-au mai mişcat puțin. Au apărut apoi doi plutonieri gardieni, care i-au bătut cu bastoanele de cauciuc, până la epuizare. În această bătaie, trupurile s-au mai înviorat puțin. A urmat o nouă noapte şi aşa mai departe 3 sau 4 zile consecutiv, după care toți, leşinați au fost duşi într-o celulă. În această înfiorătoare încercare, Mircea Vulcănescu a contractat tuberculoza pulmonară, care, după doi ani, l-a stins”20.

Despre perioada Aiud, acelaşi fost deținut politic avea să rememoreze: „Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deținut zdrențăros, care freca scândurile cu terebentină. Mi-au atras atenția ochii mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care ne privea, ştiut fiind că deținuții politici, atunci când întâlneau un alt deținut sau un grup de deținuți, erau obligați să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu. Ne şopteşte: «Mergeți la muncă». În privire, i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenuncheat pe duşumea, doar cu ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolența lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş.

[…] Mai târziu – îmi este greu să-mi amintesc anul – am stat de vorbă cu fostul secretar de la YMCA-filiala Bucureşti – Zahiernic, în brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele:

„Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Aflase de la alți deținuți că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conştiința a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă, ceea ce îi slăbea mult rezistența, îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat, în ultima fază a bolii, la infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a acelora de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând. Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în brațele mele, cu ultimele cuvinte: «Spuneți-i Aninii să mă ierte!» (Este vorba de Anina Rădulescu- Pogoneanu, care a fost prima lui soție)”21.

Tot despre ultima perioadă din viața lui Mircea Vulcănescu, avem informații şi din cele preluate de părintele Zosim Oancea de la preotul Gavrilă Zob, pe când se afla în Penitenciarul Aiud: „Stătuseră mult împreună, la camera de TBC. Ajunsese ca o fantasmă şi-l obseda gândul morții. Nu al unei morți care va veni cândva, ci al unei morți iminente, legată de culcatul în pat, motiv pentru care stătea nopți întregi cu capul pe mâinile prinse de speteaza de fier a patului şi dormea aşa. Aceasta l-a slăbit şi mai mult şi i-a grăbit sfârşitul, ducând cu sine, într-un mormânt fără cruce, atâtea comori de gând şi bogăție intelectuală”22.

Alte mărturii completează tabloul morții lui Mircea Vulcănescu: “A cerut câtorva deținuți de la Aiud să-l vegheze, să nu-l lase să adoarmă. Voia să moară treaz. Era obsedat de gândul de a surprinde moartea lucid, de a privi Moartea în față, aşa cum privise drept în față toate binecuvântările şi blestemele vieții. Şi a spus atunci acele patru vorbe: «Să nu ne răzbunați»”. Astfel, martirul creştin îşi ierta persecutorii23.

Opera omului de cultură şi creştinului Mircea Vulcănescu este impresionantă, atât prin dimensiune, cât mai ales prin profunzimea filosofică, dar mai ales religioasă, unde îşi manifestă convingerea creştin-ortodoxă. De asemenea, trebuie amintite lucrările cu caracter economic, istoric şi juridic; dintre acestea amintim: Chestionar mitologic, Mănăstirea Dealu, 1938; Dimitrie Gusti şi şcoala sociologică de la Bucureşti, Bucureşti, 1937; Dimensiunea românească a existenței, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; Logos şi eros. Creştinul în lumea modernă, Paideia, 1991; Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Bucureşti, 1992; Posibilitățile filosofiei creştine, Anastasia, 1996; Războiul pentru întregirea neamului, Cluj Napoca, 1991.

(Daniel Flonta, Adrian Nicolae Petcu – Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2007, pp. 738-747).


1. Alina Tudor, Mircea Vulcănescu (1904-1952), în „Arhivele Totalitarismului”, an IV (1996), nr. 1(10), p. 181-182; Ştefan J. Fay, Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu, ed. a II-a, Bucureşti, Humanitas, [1991], p. 10-12.

2. Ibidem, p. 95-96.

3. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 19, f. 61.

4. Ibidem, vol. 23, f. 15. Serviciile Secrete, în referatele informative despre Vulcănescu, arătau, printre altele, că acesta „s-a ocupat cu competență de problemele generației tinere, precum si de cele economice, agrare şi monetare, scriind interesante lucrări” (Ibidem).

5. Ibidem, vol. 19, f. 103-104.

6. Ibidem, vol. 23, f. 9; Alina Tudor, op. cit., p. 183.

7. Această perioadă este cunoscută, în parte, prin „Jurnalul de la Arsenal”, scris de Mircea Vulcănescu şi publicat în revista „Memoria”, nr. 5, p. 20-34.

8. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 23, f. 47.

9. Ibidem, vol. 5, f. 26

10. Ibidem, vol. 1, f. 86, 103v.

11. Alina Tudor, op. cit., p. 183.

12. Ibidem, p. 183.

13. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 23, f. 2, 32, 47.

14. Ibidem, f. 46; Alina Tudor, op. cit., p. 183.

15. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, voi. 23, f. 3, 13.

16. Ibidem, f. 5-6.

17. Ibidem, f. 24, 25, 50.

18. Ion Diaconescu, Temnița – destinul generației noastre, Nemira, 1998, p. 54.

19. Ştefan J. Fay, op. cit., p. 126.

20. Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții. Cronica rezumată din închisori, Madrid, Editura Dacia, 1981, p. 334-335.

21. Ibidem, p. 275-276. Episodul este confirmat în Ştefan J. Fay, op. cit., p. 129.

22. Zosim Oancea, închisorile unui preot ortodox, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Christiana, 2004, p. 164.

23. Ştefan J. Fay, op. cit., p. 142. De observat că acestea nu sunt ultimele cuvinte spuse de Vulcănescu înaintea morții. Prin urmare, pot fi asimilate, la fel ca cele relatate de Gabriel Bălănescu.

Tags : anticomunisticreroiion antonescumartiriMircea Vulcănescu

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.