„Nu de-o sută şi nici de ani o mie…
Pe-acest pământ, doar Dumnezeu ne ştie!”
(Ramona Müller)
După ce vizităm Complexul Geologic de la Racoş ne îndreptăm spre un alt obiectiv, Bătrânul din Carpaţi, cel mai vârstnic arbore din România, un gorun de peste 900 de ani, aflat în localitatea Mercheaşa, din judeţul Braşov. Bătrânul copac aflat acum în grija Asociaţiei Carpaterra, a fost descoperit de către o fetiţă la iniţiativa principelui Charles. Zona protejată în prezent pune în evidenţă frumuseţea unică a locurilor şi îi motivează pe localnici să înţeleagă importanţa protejării acestui tărâm. Se pare că minunile româneşti au avut şi au în continuare nevoie de creditul şi promovarea europeană sau internaţională.
Străbatem pajiştea cu goruni seculari, fiecare mai impunător decât celălalt, întrebându-ne care este Bătrânul din Carpaţi, acest Seqouia gigantea al pământului românesc. Punem GPS-ul în funcţiune, dar eroarea înregistrată ne conduce pe un alt drum. Ca şi în alte dăţi, ciobanii ne vin în ajutor. Ne împrietenim repede cu blănoşii turmei de oi, care ne simt de la depărtare şi ne întâmpină prudent. Baciul îmbrăcat sărăcăcios ne dă bineţe şi după un scurt dialog ne îndrumă spre copacul renumit.
Acolo unde se reazămă cerurile în căuşul lui Dumnezeu, gorunul care a prins vremurile de întemeiere a Transilvaniei şi a hangiţelor ce torceau lacrima vinului pe fuior de zâmbet, îşi arată vârsta marcând timpul existenţei şi identităţii noastre. Copacul rege îşi etalează coroana de 22 de metri, în toată splendoarea sa pe dealurile scrise cu lacrimi şi dureri de către taţi şi mame, neveste şi surori, fii şi bunici. Cântecul dospit de istorie răsună a suflet românesc. Românii, cei născuţi aici din frunze şi albastru, din rădăcini şi verde au purtat crucea sângelui strămoşesc aidoma sevei ce curge de aproape o mie de ani prin acest stejar. Stăm locului admirând veteranul plaiurilor mioritice din Ardeal. Uneori anii trec mult prea repede şi îmbătrânim mult prea devreme în lupta noastră pentru existenţă. Oare care va fi ultima generaţie de sacrificiu, câţi copii şi nepoţi vor mai trudi prin alte ţări europene rătăcind tradiţii şi datini, dar păstrând demnitatea de a fi români?
„Copacul demn se-nalţă în grădina mea,
Încărcat de roade şi de noapte grea.
Au încercat duşmani să-l culce la pământ
Şi să-l ştie-ngenuncheat.”
Stăpânul propriilor inele se înalţă mândru şi continuând să îi admir trunchiul cu o circumferinţă de 9 metri, realizez că îmbrăţişez istoria, într-un loc în care te simţi viu. La începutul secolului al XII-lea stejarul multisecular era o mlădiţă, un puiet. Martor al calendarului după care ţăranii îşi trăiesc sărbătorile de Paşte sau de Crăciun a asistat la colonizarea saşilor şi mai apoi la „Marea Invazie Mongolă” din 1242. Clopotul bisericii fortificate din satul Mercheaşa, ridicată în secolul al XIII-lea a răsunat de mii de ori de-a lungul anotimpurilor, apropiind în aceeaşi comunitate, două bătăi de inimi, una românească şi alta săsească. Locuri şi oameni poartă poartă sigiliul timpului de credinţă. Lacrimi şi dureri, bucurii şi binecuvântări au dat sens vieţii şi istoriei acestor meleaguri.
O mie de ani înainte de stejar, apoi încă o mie după el…e timpul toiagului şi al înţelepciunii! Toate îşi au rostul şi timpul lor! Bătrânul din Carpaţi este altarul destinului românesc. Da, România începe şi de aici, din mijlocul ţării, din Munţii Perşani! Când crucile de pe dealuri monitorizează somnul omului, e semn că biografia scrisă în arborele genealogic al poporului român îşi înfige rădăcinile organic în ceea ce reprezintă identitatea noastră.
M-am întrebat nu de puţine ori ce vârstă ar avea copacii din pădurile pe care le cutreierăm. Am admirat adesea pădurile masive cu arbori maiestuoşi, cu ramuri grele şoptind poveşti cu zâne şi legende cu haiduci. Cântecul frunzei îşi continuă refrenul la umbra bătrânilor arbori, unde sensul fiinţei noastre suverane a germinat inefabil în istorie şi în natură. Ca şi cum ar dori să îmbrăţişeze tot ţinutul, din trunchiul său se desprinde un altul pe orizontală, ce ar putea să fie el însuşi un arbore de sine stătător. Aş compara ghinda stejarului cu fetiţa care a descoperit copacul. Peisajul pajiştii este încadrat de o ramă a unui trunchi întors, ca o poartă simbolică ce te invită în lumea lemnului. Stejarul este un atribut al forţei, dar şi al puterii şi al liniştii interioare.
În liniştea siderală parcă aud căderea fulgilor de nea şi mă cuprinde o sete nebună de zbor şi de împlinire. Îmbrăţişez copacul, martorul tăcut al prezentului şi trecutului. Sub coroana sa anotimpurile se metamorfozează, devenind mărturisiri ale Naturii ce se doreşte ocrotită şi legături perpetue cu străbunii care ne-au dat fiinţă de neam.
100 de ani, un Centenar la umbra unei scoarţe milenare. Anotimpul alb aşterne amintiri…
(Ramona Müller)
