Documentar

Vlad Maistorovici – la aniversare (II)
(urmare din ediția de ieri, 2 iunie 2024)

Poftă de viață

R.: Mai glumiți sau doar studiați? Sunteți ca-n jocul cu mărgelele de sticlă, după titlul unui celebru roman al lui Hermann Hesse, niște superelitiști?
V.M.: Am citit romanul…
R.: Sunteți un Joseph Knecht, meditând sub o creangă de cireș?
V.M.: Glumele profesionale sunt la ordinea zilei. Profesorii vorbesc și despre lumea de afară. Facem și cursuri de educație civică. Mai sunt General Studies. Și acestea se integrează momentului în care stăm de vorbă deschis cu profesorii. Nici un moment profesorul nu intră în sufletul tău, psihanalitic vorbind.
R.: Cum vă distrați?
V.M.: Când vin acasă, mă destind, merg la chefuri cu prietenii, la întruniri. Nu mă feresc de bucuriile simple ale vieții, mai ales aici, acasă. Pe un muzician fără poftă de viață îl recunoști după modul de a cânta. Mă gândesc ca la o mănăstire în care îl slujesc pe Dumnezeu. Să-l slujești bine și din tot sufletul. Savurez bucuriile vieții.

”Compozitorul meu cel mai drag este Badea Ion”

R.: Vorbiți-ne despre compozitorii dvs. preferați…
V.M.: Cap de afiș: Enescu, descoperit foarte devreme. Muzică grea, pe care puțini o înțeleg. Pe Mozart am început să-l înțeleg la 14 ani. Pe Beethoven, pe la 16, și e în curs de descoperire. Pe Enescu, de la 9 ani. Mulți oameni de specialitate se îndoiau că înțeleg ceva și mă considerau un răsfățat. E un lucru de natură spirituală. Și acum, am senzația că dacă el n-ar fi scris muzica sa, ar fi trebuit să o fac eu (nu la același nivel artistic, dar cu același germene). Prin Enescu am descoperit întreaga muzică românească, virtuțile ei extraordinare. Muzica veacului XX m-a fascinat și mă fascinează prin nonconformism și prin faptul că dovedește că Adevărul se află peste tot, noi fiind cei care nu-l vedem. Îl iubesc pe Bach, însă compozitorul meu cel mai drag este Badea Ion.
R.: … și despre interpreții care v-au influențat cel mai mult!
V.M.: Aici este o mică istorie. De mic luam parte la toate concertele Filarmonicii ”Paul Constantinescu” din Ploiești. M-a fascinat solistul acesteia, Gabriel Croitoru, care este un maestru. L-am îndrăgit, am încercat să-l copiez chiar în gesturile scenice. Sunt încântat că sunt un un produs al școlii Croitoru – Ceapă. Acum încerc să-mi însușesc virtuozii ruși. Profesoara mea de vioară din Anglia este rusoaică, Natalia Boiarski. Alt interpret drag mie este pianistul Valentin Gheorghiu, care pentru mine are cel mai original timbru.

”Muzica ajunge acolo unde nu ajunge nicio artă”

R.: Ce gândiți despre artist, interpret sau compozitor?
V.M.: Rolul oricărui artist, de orice fel, e să smulgă Adevărul naturii și să-i dea trup. Fiecare artă are virtuțile ei. Muzica, nu știu prin ce virtuți, lovește o țintă greu de ajuns și foarte adâncă. Ajunge acolo unde nu ajunge nicio artă. N-o spun din orgoliu. Tata e literat, și iubesc literatura. Artistul extramuzical pe care-l iubesc cel mai mult este Brâncuși. Apoi, muzica e ruptă din adâncul sufletului pentru a ajunge în adâncul sufletului. Literatura preia toate virtuțile cuvântului (”la început a fost Cuvântul”). Sculptura e un act de imitare a divinității, atât de pur, așa cum a ”lucrat” Dumnezeu. 

”Îndoielile sunt prima daltă a modelării de sine” 

R.: Îndoieli aveți?
V.M.: Mai ales când sunt singur. Nu m-am gândit niciodată să abandonez. Îndoielile sunt prima daltă a modelării de sine. Înainte de orice lucru pornit, e o îndoială, o întrebare. Merită sau nu? Din nou, de la Enescu citire: ”Sunt măcinat de scrupule. Când cânt și când scriu”. Despre celelalte, cu voia lui Dumnezeu, vom mai vorbi. (sfârșit)

                                                                                     Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

În 1592, Matthias Quad tipărește prima ediție a micului atlas al Europei care cuprinde 30 de hărți. Conceput în format mic pentru a putea fi luat în călătorii, Quad publică începând cu acest an câteva ediții sub numele de Bussemacher, fără text. În 1594 a apărut „Europae totius orbis terrarum partis praestantissimae,…”, atlasul cuprinde de această dată 50 de hărți, cu textul lui Quad. Hărțile au fost tipărite de Bussemacher iar textul de Lambert Andreae, cel cu care colabora adesea. Ultima ediție a micului atlas, tipărită în 1596, cuprinde o colecție de 66 de hărți gravate în cupru, inclusiv o hartă a lumii. Pe lângă hărțile gravate de Johann Bussemacher sau Matthias Quad, ediția este ilustrată cu mai multe portrete, printre care și un medalion cu Filip al II-lea al Spaniei, fiul împăratului Carol al V-lea. Ulterior, această ediție a fost extinsă într-un „Geographisches Handtbuch” (1600), cu mai mult text decât hărți, apoi într-un atlas propriu, „Fasciculus Geographicus” (1608), un atlas mondial cu 86 de hărți. Toate acestea erau de dimensiuni mici, permițându-le să concureze ca alternative mai ieftine la atlasele de dimensiuni mai mari ale lui Ortelius, Mercator și De Jodes. Quad lansează o serie de „Itineries”: „Deliciae Germaniae” (1600), Deliciae Galliae (1600), „Itinearium universae Germaniae” (1602) și altele din Europa de Nord, Italia și Spania. Frumoasele hărți, adesea împodobite cu portrete, sunt gravate de Johann Bussemacher, Heinrich Nagel sau chiar de Quad.

Timp de aproape o jumătate de secol, Kölnul a devenit cel mai important centru cartografic din veacul al XVI-lea, în principal datorită refugiaților olandezi și flamanzi. Printre cei mai importanți membri ai școlii se numără Quad Matthaeus, Johannes Metellus, Giovanni Botero și Frans Hogenberg, care a fost fondatorul acesteia. Datorită unor probleme politice și religioase prezente în epocă, atlasele erau publicate adesea anonim sau sub pseudonime. Mulți cartografi realizau pagini de titlu bogat decorate sau/și cu frontispicii la începutul lucrărilor lor. Acestea prezentau deseori imagini alegorice și simboluri care reflectau conținutul cărților, pentru a atrage potențialii cititori. Mesaje vizuale similare erau transmise prin cartușele decorative ale hărților.

Matthias Quad (1557-1613) a fost un cartograf și gravor de origine flamandă, activ la sfârșitul secolului al XVI-lea la Köln. Născut în Deventer, a fost deprins arta gravurii ca ucenic al fraților Van Deutecum. De asemenea, a studiat cu Hendrick Goltzius la Haarlem. Mai târziu, după ce a petrecut o vreme în Franța și Anglia, s-a stabilit în Germania. A fost primul cartograf european care a folosit linii punctate pentru a indica frontierele internaționale. A publicat sub o serie de pseudonime, precum și cu propriul său nume. Ultimii ani ai vieții și i-a petrecut ca profesor la Eppingen, unde a murit în 1613.

(Din colecțiile speciale ale BCU Iași)
Europae totius orbis terrarum partis praestantissimae, universalis et particularis descriptio. – Imprimitur Coloniae [Köln] : typis Lamberti Andreae, laminis verò ac sumptibus Iani Bussemechers, anno à Christo nato 1596, mense Augusto. (BCU IASI, CR349)

Via BCU „Mihai Eminescu” Iași, Colecții Speciale

Atlasul a fost transpus integral în format digital și este accesibil în biblioteca digitala a BCU, accesând link-ul.

Prietenul nostru Grigore Obreja – despre care v-am mai relatat recent -, câștigător, alături de colegul său Gheorghe Andriev, al medaliei de bronz în proba de canoe 2×500 metri la Jocurile Olimpice de la Atlanta (1996), și-a început activitatea sportivă ca… pugilist.

Și promitea foarte mult. Doi ani a făcut parte din lotul național de juniori, unde a fost coleg cu un alt Obreja, Rudel, și cu… Francisc Vaștag!

Până când a suferit un accident: îi ”sărise un umăr” – după propria expresie – și a fost nevoit să se întoarcă acasă!

”Am avut ligamentul întins, fapt pentru care dr. Radovici mi-a interzis să fac efort un an de zile. Într-o zi, a sosit la noi în Parcheș, pentru o selecție, viitorul antrenor federal Igor Lipalit, însoțit și de <Vivi> Simeon de la Tulcea. M-au testat și pe mine, pentru că – deh! – mai existam și eu pe acolo”. La selecție, s-a calificat pentru lotul de ”giganți”. ”Gigant nu eram oricum, dar ambițios… nevoie mare!”. Domnul Igor i-a zis: ”Vino să faci treabă!”. ”Și m-am dus. Baza era la Samova, la 8 kilometri de Parcheș. Firește, eu având umărul drept <sărit>, nu puteam să fac în nici un caz caiac, ci neapărat canoe”.

Așa ni s-a destăinit bravul nostru campion. De atunci, Grigore a tot ”tras pe stânga”, adică pe partea pe care se află umărul lui ”bun”! Și a câștigat adeseori. Dar numai când l-a avut alături și pe Igor Lipalit. În 1987, Grigore a mers la Campionatele Mondiale de la Seul – unde a făcut pereche tot cu Gheorghe Andriev -, clasându-se printre primii.

”Apoi n-am mai realizat nimic! Igor nu a mai fost solicitat la lot, iar noi ne simțeam ca niște orfani. Alcătuiam un echipaj bun, dar nu avea cine să pună în evidență valoarea noastră. Igor a revenit la lot și ne-a șlefuit tehnic, întrucât asta ne lipsea: tehnica. La scurt timp, au reapărut rezultatele. Încă din primul an, am ieșit campion mondial în Mexic (în 1994 – n.r.), alături de <eterna mea pereche> Gheorghe Andriev. Fără uimitorul om care este Igor Lipalit, n-aș mai fi existat ca sportiv!”, și-a încheiat Grigore – cu glasul gâtuit de emoție – fascinanta sa povestire.

                                                                                                                                                      Leonida Corneliu CHIFU

Documentarul „Calvarul prizonierilor romani in Alsacia si Lorena, 1917-1918”.
Pentru cei preocupați de istorie – în speță, de istoria noastră.

https://www.facebook.com/1637064136/videos/436173267929864/
Marcela Feraru

Am văzut în ultimele săptămâni o cantitate impresionantă de documentare despre Egiptul faraonilor.

Mai noi, ma vechi, unele cu informații si interpretari interesante, cu descoperiri de ultima ora…Dar cel mai mult mi-a placut serialul italian despre Egiptul obișnuit – cum se traia, zi de zi, acum 4000 de ani; de la ce mâncau, cum se îmbrăcau, ce cultivau, cum iși practicau religia, cum vedeau familia si relațiile sociale,despre poezie, muzica (apropo, exista deja flautul, lăuta, harpa și…șeful de orchestră!) dans, petreceri, despre muncitorii care au construit piramidele, arhitecții și șefii de șantier.

Lucruri despre care nu auziți niciodată în documentarele savante care in fapt povestesc mereu aceleași chestii arhi cunoscute. M-am întrebat întotdeauna cum arată o zi in Egiptul antic – sau in alte epoci îndepărtate – și mă bucur că cineva s-a gândit să îmi dea un raspuns!

Nu stiu daca aveti posibilitatea să îl vedeți in România pentru că aici s-a transmis pe canalul Histoire (și in reluare pe Canal + à la demande) dar îl recomand călduros!

(Marcela Feraru, Paris)

Și să nu uit: o bijuterie de documentar despre arta papirusului egiptean.

Îl cunosc pe realizator, Bernard Georges, pe care il știam mai degrabă înclinat spre tematica războaielor secolului trecut. Acesta, realizat impreuna cu muzeografii de la Louvres si de la Cairo, e de departe unic in genul său. O sa găsiți pe toate gardurile documentare despre Keops, Ramses, piramida X sau Y, mumii…În sfarșit, lucruri în general cunoscute. Acesta este absolut inedit.

E difuzat de Arte, deci ar trebui să il puteți vedea și în România.

Pentru cei care caută mai degrabă exotismul decat arta, da, este vorba si despre papirusul erotic de la Torino…

(Marcela Feraru, Paris)

Le scribe qui dessine

La majeure partie des traces matérielles léguées par l’Egypte ancienne témoigne du goût de cette civilisation pour la représentation graphique. Ce documentaire dévoile les secrets de fabrication des peintures de la Vallée des Rois et des collections du musée du Louvre. Derrière chacune de ces oeuvres se dissimule un personnage essentiel : le scribe qui, par son trait, a donné naissance à l’art égyptien.

• De :Bernard George

(canalplus.com)

Tempêtes, incendies, naufrages… Du cyclone de 1904 à l’incendie de l’église de Saint-Paul et du lycée Leconte de Lisle, en passant par les ponts effondrés : tour d’horizon en 13 photos.

Sélection réalisée entre autre à partir des photos postées par les membres du Groupe Facebook Réunionnais du monde.

LES CYCLONES DE 1904, 1905 ET 1913

VOIR D’AUTRES PHOTOS

(reunionnaisdumonde.com)

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina. Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS. Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

„Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie. Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior. Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun. Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților. Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243)

(timpul.md)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XIX)
(urmare din ediția 12 iunie 2020)

”Eu intenționez să aștern aceste gânduri în limba română, pentru a le face oamenilor cunoscute unui cerc mai larg. Retrospectiv, aș avea desigur motive să deplâng cele întâmplate, însă nu vreau să învinovățesc pe nimeni, vreau doar să atrag atenția asupra unor fapte”.

Brigada de pedeapsă

Cele două deportate au trecut și peste acea noapte. Dar ”cum a trecut noaptea, aproape nu am mai știut. Totuși, a trecut. S-ar putea spune că ne-am numărat printre <<norocoase>>”. Unii dintre deținuți, considerați mai <<recalcitranți>>, erau dezbrăcați la piele când intrau în carceră, lăsându-li-se doar mantaua militară. Printre aceștia se numărau cei care încercau să evadeze și cei care nu se prezentau la muncă. Mai erau unii care își rupeau din timpul de somn și mai fugeau din lagăr pentru a lucra la săteni pentru o bucată de pâine în plus. ”Noi am fost două și ne-am mai putut încălzi cât de cât, profitând și de cele două mantale. Însă unii făceau carceră <<solo>>, neavând această <<șansă>>. Vă dați seama prin ce calvar treceau acești nefericiți?”. Dimineața, santinele le-a scos de acolo și le-a trimis la baracă. Dar ziua de carceră reprezenta doar prima parte a pedepsei. După ce și-au schimbat hainele, au fost duse într-o cameră mai mare, ”urmând ca, timp de 30 de zile, în cadrul ”brigăzii de pedeapsă”, să efectuăm restul pedepsei pentru a ne <<ispăși>> <<vina>> noastră”.

Un calcul sumar

Dora face o socoteală sumară. Au ajuns circa două mii de etnici germani în lagărul de la Petrovka. Pe parcurs, până în decembrie 1949, din cei 2000 de etnici germani deportați, peste 400 au fost trimiși acasă, grav bolnavi, unii infirmi pe viață. Alți 800 (și câteva zeci) aveau să moară în lagăr. Dora și ceilalți își vor face această socoteală la final, în decembrie 1949, când vor constata că au fost urcați în vagoanele care urmau să-i readucă în România cam 700 de supraviețuitori (Când câte unul suferea un accident sau cădea frânt de oboseală era transportat la spitalul din baracă ”Nu pot să vă redau întreaga tragedie, ci doar pe a celor în a căror vecinătate mă situam”).
Mai târziu, aveau să apară unele cifre oficiale. Lagărul număra la început două mii de oameni. La final, aveau să se întoarcă în țară 687, deoarece, între timp, cum aminteam, unii au murit, alții fiind trimiși, în trei rânduri, în țară, întrucât deveniseră incapabili de muncă, în urma îmbolnăvirilor grave.
Reamintim faptul că Dora Kenzel a fost trimisă în subteran, la circa 1500 de metri adâncime. Pe timpul iernii, pentru a supravețui la temperaturi foarte scăzute, ”aduceam zilnic, pe ascuns, fiecare câte un bulgăre de cărbune, iar vara, în spiritul german pentru ordine, aduceam câte o piatră pentru a pava incinta lagărului, deoarece în timpul ploilor pierdeam galoșii și obiectele din ei, care rămâneau împotmoliți în noroi”.

Acasă

            În tot acest timp, gândul la cei de acasă nu a părăsit-o niciun moment. ”Speranța că îi vom revedea într-o zi ne-a dat puterea de a supravețui”. După cinci ani s-a întâmplat și această minune. ”Am fost pregătiți pentru reîntoarcere. Înainte de plecare ne-au fost controlate bagajele. Am fost transportați la gară, unde am fost îmbarcați tot în vagoane pentru animale, fără a se mai încuia ușile. Drumul a durat cam o săptămână, până când, într-o dimineață, am auzit vorbindu-se românește. Ajunseserăm în țară, ceea ce a creat în rândul nostru o stare de euforie. Am râs, am plâns, ne îmbrățișam, am sărutat pământul, unele îmbrățișam soldații care ne preluau”. Drumul cu trenul de persoane l-a parcurs mai mult în picioare, nemaiavând niciun pic de răbdare.
”Am ajuns acasă noaptea, în culmea bucuriei, dar lipsa tatălui meu, care, fiind suferind de inimă – după cum v-am relatat -, a decedat la scurt timp după plecarea mea, m-a întristat foarte tare și mi-au dat lacrimile”.

Să nu vinzi cămăși brodate rusoaicelor!

Dar șirul nenorocirilor Dorei Dumitru nu s-a curmat odată cu întoarcerea în țară, de parcă ar fi fost urmărită de un blestem. ”În 1959 – povestește Dora, am povestit persoanelor mai apropiate evenimente petrecute în lagărul de la Petrovka, printre care și un aspect hazliu: cum am vândut unei rusoaice, care făcea parte din paza noastră, o cămașă de noapte brodată. O purta în zilele ei libere și peste ea încinsese centura de la uniformă. Am fost acuzată, prin asta, de subminarea orânduirii socialiste. Am fost judecată și condamnată de tribunalul militar la nouă ani de temniță grea, cinci de interdicție civică și confiscarea și a ultimei haine. Verdictul a fost dat pentru crimă și uneltire contra ordinii socialiste. În anul 1962, s-a revizuit procesul și am rămas cu o condamnare de trei ani pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei și – cum spuneam – uneltire împotriva ordinii socialiste. Am efectuat trei ani din această condamnare, după care, în urma recursului, am fost eliberată. După ieșirea din închisoare, am lucrat un timp la cantina unei întreprinderi de construcții, pe post de magazioner, de unde m-am transferat la Casa de Copii Bușteni, pe post de contabil”. După pensionarea contabilului șef al întreprinderii, a preluat această funcție, pe care a deținut-o timp  de șapte ani, după care s-a pensionat.

I s-a răpit dreptul de a fi mamă 

          A fost căsătorită, din 1969, cu Apostol Dumitru, care i-a fost sprijin permanent. Soțul său a luptat vreme de 16 ani pentru a o convinge să-și aștearnă gândurile pe hârtie, dar, mai ales, cele ”pățite”. Dora a mai fost căsătorită, dar primul soț a părăsit-o după ce a fost condamnată ”pentru crimă și uneltire contra ordinii socialiste”. Nu dădea bine la dosar.
Cel mai greu de suportat pentru Dora au fost urmările unei anumite întâmplări. În lagăr fiind și băieți și fete, se legau uneori prietenii, care deveneau destul de serioase. Esențial era să nu se procreeze… Drept urmare, fetelor li se administrau injecții în sân. Urmarea: Dora, injectată și ea, nu avea să fie mamă niciodată. ”A fost bine, a fost rău?” – se întreabă ea, pentru a răspunde:  ”Nu știu… De multe ori înclin să cred că este bine, nemaiexpunând și o altă ființă la suferințele vieții. Am trecut prin multe, am luptat cu foamea, frigul, lipsa elementară de curățenie, ploșnițe, păduchi. Boli. Alteori, simt că doream un copil. Aș fi fost o mamă bună. Aș fi avut atâta de dăruit… Aș fi putut să fiu mamă. Mi s-a luat acest drept. Am fost condamnată la sterilitate”.

P.S. În cadrul unei manifestări a membrilor Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), desfășurată în 2008 la Cercul Militar Ploiești, Dora Dumitru a primit Diploma de Excelență ”pentru întreaga activitate desfășurată în cadrul Forumului și pentru demnitatea cu care a onorat calitatea de etnic german și de cetățean al Ploieștilor”. ”Această diplomă constituie o treaptă către un titlu pe care Dora Dumitru îl merită din plin. Etnicii germani se gândesc să propună Consiliului Municipal să-i decerneze Dorei Dumitru titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești”, declara Nadia Niculescu, președintele de atunci al FDGR. Până la urmă, nu s-a întâmplat asta. Dora a plecat la cele veșnice fără să fi primit înalta și meritata distincție.

Dora Dumitru nu învinovățește pe nimeni pentru suferințele pe care le-a îndurat. ”Aceste întâmplări sunt aproape necunoscute opiniei publice”, consideră fosta deportată. Atât în România cât și în Germania au fost publicate numeroase amintiri și relatări din anii deportării, însă numai în limba germană. Eu intenționez să aștern aceste gânduri în limba română, pentru a le face oamenilor cunoscute unui cerc mai larg. Retrospectiv, aș avea desigur motive să deplâng cele întâmplate, însă nu vreau să învinovățesc pe nimeni, vreau doar să atrag atenția asupra unor fapte”.
(Sfârșit)

                                                                                             A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Azi se împlinesc 130 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Moartea marelui poet național continuă să suscite interesul cercetătorilor.

Vă propunem în continuare articolul „EMINESCU – +15 iunie 1889 + De ziua trecerii lui în veşnicie -130 de ani de la omorârea lui”, reluat de pe carteromaneasca.wordpress.com. Materialul a fost publicat anul trecut, pe 15 iunie, când se împlineau 123 de ani de la dispariția fizică a Poetului.

“Eminescu este poetul naţional al României. Eminescu nu este numai atât. La 23 de ani de la momentul 1989, când s-au împlinit 100 de ani de la uciderea “românului absolut”– cum îi spunea Ţuţea –, iată, putem dezvălui public mult mai multe despre necunoscutele „Dosarului Eminescu”, despre războiul nevăzut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul său, facerea „Daciei Mari”, sub semnul lui „J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf. manuscrisului 2292, f.38.r).

La 123 de ani de la anul eliminării fizice a gânditorului naţional – după ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, băgat la nebuni şi interzis – un grup de cercetători şi ziarişti refac, pas cu pas, misterele vieţii şi morţii lui Eminescu, ale războiului nevăzut dus, neîncetat, pentru idealurile naţionale.

Puţină lume ştie, chiar şi azi, că militantul Mihai Eminescu, membru al societăţii cu caracter secret „Carpaţii”, constituită, poate nu întâmplător, într-o zi de 24 ianuarie, era urmărit pas cu pas de agenţii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise „periculos”. “Carpaţii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu ţara şi Eminescu deranja. Atât de mult încât P.P. Carp îi scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinţă: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, după cum o dovedesc astăzi istoricii eminescologi. În “Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus Slavici, la rândul său spion al Vienei, care îi dă rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: “Îmi este frică să nu mă ucidă cineva”.

“Argus!” îi strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul gării, în timp ce era băgat într-un tren cu destinaţia Viena, la o zi după ce fusese scos de la nebuni şi tot la o zi după ce România semnase Tratatul de „neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelaşi împărat care îşi pusese apostila pe o Notă informativă din 1882 privind o întrunire secretă a societăţii „Carpaţii”, livrată de Baronul von Mayr, ambasadorul său la Bucureşti, în care se arăta: „Eminescu, redactorul şef al ziarului <> a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţiune română, care umblă pe la şcolile de aici pentru învăţătură, să li se încredinţeze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari”. România Mare.

La fel de puţină lume ştie cum a fost ucis Eminescu, în urma cu 123 de ani: cântând „Deşteaptă-te române!”.

Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul morţii lui Eminescu, frizerul său, a fost descoperită de profesorul Nae Georgescu şi introdusă în volumul „Boala şi moartea lui Mihai Eminescu”: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te române!”(…) Şi a început să cânte Deşteaptă-te române!, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi da lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „…Ăsta m-a omorât!”. „Această „afacere”, în care au participat împăraţi, regi, amici, dame, informatori, trădători, plagiatori, homosexuali, agenţi multipli etc., devine descifratoare pentru istoria României şi, un strop, pentru istoria Europei. Descifrările şi dezvăluirile ne vor ajuta să înţelegem de ce şi atunci, şi astăzi a fost aşa şi nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu în preambulul uriaşei sale lucrări în 10 volume, de 7000 de pagini, „Codul invers.”

Aşadar, Eminescu e poetul naţional şi expresia integrală a sufletului românesc pentru că ne-a dat de lucru pentru sute de ani, până va secătui mitul său viu, odată cu dispariţia neamului românesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne rămâne, e simplă: “Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărânei, ci iubirea trecutului?”.

Mihai Eminescu

Doina (varianta necenzurată):
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte,
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos la vale
Şi-au făcut duşmanii cale;
Din Satmar până ‘n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român sărăcul,
Îndărat tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg duşmanii în puhoiu
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate.
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă
Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia.
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te ‘nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară,
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
Cine ne-au adus Jidanii
Nu mai vază zi cu anii,
Ci să-i scoată ochii corbii
Să rămâe ‘n drum cu orbii,
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci,
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei,
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească.
Cine ţine cu străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia.

Sursa: carteromaneasca.wordpress.com

(timpul.md)

Aflați pe 13 iunie la Palatul Suțu, când se vernisează expoziția fotojurnaliștilor Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea

Trei fotografi readuc la lumină, după 30 de ani, 52 de imagini ale Fenomenului Piața Universității 1989-1990, pe simezele deschise ale Muzeului Municipiului București – gardul Palatului Suțu din inima Capitalei, între 13 iunie și 13 iulie 2020. Fotojurnaliști, participanți și organizatori ai manifestației, Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea și-au răscolit negativele și amintirile pentru a reda tinerilor de azi cât și cercetătorilor, istoricilor și publicului larg, fotograme dintr-un fenomen unic european și chiar internațional: o demonstrație-maraton pentru libertate, de 52 de zile. Cei trei s-au regăsit în anul 1990 în redacția „României libere”, care apărea pe atunci într-un tiraj extraordinar pentru azi, de 1.000.000 de exemplare, ceea ce ne arată aviditatea românilor pentru presa liberă. Astăzi, Nic Hanu este un fotograf consacrat, autor de cărți de fotografie, membru și fost președinte al Asociației Artiștilor Fotografi din România, Pascal Ilie Virgil este regizor, scenarist și producător independent, iar Victor Roncea, pe atunci fotoreporter la ziarul „Glasul” al Ligii Studenților, este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și publicist la „Evenimentul Istoric”, „Evenimentul Zilei” și „Bursa”.

Cei trei autori vă așteaptă pe 13 iunie 2020, la orele 17.00, la Palatul Suțu, la vernisajul Expoziției „Fenomenul Piața Universității 1989 – 1990. 30 de ani”, de la care nu vor lipsi personalități de marcă de atunci și de acum.

(Mădălina Corina Diaconu)

Pe 13 iunie 2020, se împlinesc 79 de ani de la primul val al deportărilor staliniste din Basarabia și Bucovina de Nord. Potrivit datelor Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi politici din Republica Moldova, în noaptea dinspre 12 spre 13 iunie 1941, aproape 23 de mii de oameni au fost ridicaţi şi trimişi în exil în Siberia.

Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.

Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.

Primul val de deportări (12-13 iunie 1941)

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941

De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.

În mai 1941,Culai Igor a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o rugăminte, în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România. Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine. În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5 000 de familii.

La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.

Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.

Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32 423 persoane, dintre care 6 250 să fie arestate, iar restul 26 173 de persoane – deportate (inclusiv 5 033 persoane arestate și 14 542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.

În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.

(timpul.md)

Înainte ca implicarea României în al doilea razboi mondial sa fi devenit efectiva, s-au deteriorat relatiile tarii cu Marea Britanie, care se afla în razboi cu Germania înca de la 3 septembrie 1939. În iarna anilor 1940-1941, patrunderea trupelor germane pe teritoriul român a determinat guvernul englez sa rupa relatiile diplomatice cu Bucurestii. Este semnificativa împrejurarea ca, în primele luni ale campaniei din rasarit, Marea Britanie nu a manifestat nici o reactie transanta la adresa actiunilor românesti. Numai când armata româna a trecut linia Nistrului, guvernul englez, sub presiunea Moscovei, a avut un cuvânt de spus, adresând autoritatilor de la Bucuresti, la 30 noiembrie 1941, o nota ultimativa lipsita de echivoc:„Daca pâna la 5 decembrie guvernul român nu va fi oprit operatiile militare si încetat orice participare activa la ostilitati, guvernul Majestatii Sale nu va avea nici o alta alegere decât de a declara existenta unei stari de razboi între cele doua tari.”Desigur, armata româna a continuat înaintarea în spatiul ucrainean, un razboi nefiind o petrecere de minori sau o nunta, din care te retragi ca sa nu te bata mama sau pentru ca ti-a ajuns cât ai chefuit. În consecinta, începând de la 7 decembrie 1941, Marea Britanie, Noua Zeelanda, Australia si Africa de Sud au declarat razboi României.

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XVIII)
(urmare din ediția 5 iunie 2020) 

”Am primit o știre care m-a afectat enorm. Tatăl meu, care era suferind de inimă, nu a suportat despărțirea produsă, decedând la foarte scurt timp după deportarea mea”.

Moartea tatălui

”Timp de aproape patru ani nu a pătruns nicio veste de acasă până la noi. La sfârșitul anului 1948, eu am fost prima fericită care, prin intermediul Crucii Roșii din Elveția, țară unde trăia o verișoară de-a mea – Minchen sau, pe scurt, Mina -, a primit o scrisoare de acasă”. Dora s-a bucurat nespus, dar bucuria ei a fost de scurtă durată. A durat până a desfăcut plicul și a citit primele rânduri. ”Am primit o știre care m-a afectat enorm. Tatăl meu, care era suferind de inimă, nu a suportat despărțirea produsă, decedând la foarte scurt timp după deportarea mea. Eu am fost deportată la începutul lui februarie 1945, iar tata a decedat în mai același an. Așadar, la tragismul vieții din lagăr se adunau evenimentele tragice care se petreceau acasă”.
Textul scrisorii nu conținea vești încurajatoare. ”Nu exista nicio referire la o posibilă eliberare a deportaților. Eu asta așteptam. Ai mei nu cunoșteau nimic despre viața din lagăr. Nu-mi solicitau vești, întrucât, în aproape patru ani, realizaseră că nu le pot primi. Mă rugau insistent să am grijă de mine”.

O săptămână

Legătura cu cei de acasă nu a putut fi întreținută, cu toate că Dora primea trimestrial cărți poștale prin intermediul Crucii Roșii. Scria, la rândul ei, numeroase scrisori ”cu multă nădejde că vor ajunge la cei dragi mie, scrisori care niciodată și niciunde n-au ajuns la destinație”.
În timpul șederii sale în lagăr, din fericire, nu a fost afectată de vreo boală gravă. A făcut, e drept, după un an de ședere acolo, o avitaminoză rebelă, care i-a cuprins tot corpul. Singurul remediu a constat în expunerea îndelungată la soare, atunci când timpul i-o îngăduia. A mai fost accidentată în mină. În timp ce cupla vagoneții, o bucată mare de cărbune i-a căzut pe mână și i-a strivit un deget. ”Rana nu a fost prea gravă, însă, neîngrijită fiind, s-a infectat, și am fost scutită, timp de o săptămână, de a mai merge la lucru”. Avea să fie singura săptămână liberă până aproape de părăsirea lagărului.

Crosul păduchilor

Cu păduchii deținutele se mai distrau câteodată. Înșirau câțiva păduchi pe un pat și organizau un cros, pariind pe ”concurenți”. Nu erau mize majore în joc, ”pentru că n-aveam ce să dăm și să primim, în afară de bunăvoință și, eventual, un zâmbet”. Păduchii Dorei s-au numărat de multe ori printre ”câștigători”. Nu acordau mare importanță acestor ”crosuri”, ”dar mai făcem și noi haz de necaz, pentru a ne menține moralul. Era o <<distracție>> pe care ne-o permiteam din când în când, întrucât ne era la îndemână. Și nu de păduchi duceam lipsă”, comentează, cu tristețe și umor. Toate mizeriile îndurate le-au maturizat prematur pe deținute, unele adolescente, având drept urmare pierderea încrederii în oameni și viață. Traume peste care, și la ora actuală, se trece foarte greu.

Dora merge la biserică

”Au existat, totuși, și momente de liniște și mulțumire sufletească. Într-un an, de Paști, la ieșirea din schimbul doi, împreună cu o prietenă, am mers la o bisericuță improvizată, din lemn”.
Trecând mereu pe acolo, în drum spre lucru, Dora l-a cunoscut pe bătrânul preot ortodox, ”care ne invitase să asistăm la slujba de Înviere. A fost impresionant pentru noi să vedem că foarte mulți bătrâni veniseră la slujbă”.
Bătrânii cunoșteau situația celor din lagăr. La sfârșitul slujbei, localnicii – din puținul ce-l aveau – le-au oferit deportaților câte două-trei ouă roșii și o chiflă făcută din făină, drojdie și apă. ”Ne-au îmbrățișat, spunând că și ei au copii duși pe front, despre care nu știau unde se află. Oamenii mai în vârstă erau evlavioși și generoși, întrucât ei trăiseră și alte vremuri înainte de instalarea terorii comuniste, care funcționa de 30 de ani în ceea ce s-a numit Uniunea Sovietică. Generația tânără, educată în spirit <<progresist>>, se comporta diferit”.

Locul de unde nu se poate evada

A fost singura dată, în cei cinci ani petrecuți în lagăr, în care Dorei i s-a oferit ocazia de a intra în biserică.
Deportații n-aveau voie să meargă nicăieri. Oricum, sătenii nu-i primeau pe deportați în casele lor. ”N-aveau nici măcar intenția să ne primească, întrucât se confruntau și ei cu destule lipsuri. Unii dintre etnici încercaseră, la început, să evadeze. Zadarnic însă. N-aveai unde să te duci. Cei mai mulți s-au resemnat curând. Așa că, după încheierea programului de muncă al fiecărei zile, deportații se îndreptau spre lagăr, unde se mai puteau odihni cât de cât. Din Uniunea Sovietică nu se putea evada. A încercat și concetățeanul nostru, Artur Schuller, despre care ați scris, și ați văzut cu ce rezultat. Era închisoarea perfectă. Noi, deportații, am fost obligați să suportăm viața așa cum era”.

Locul unde nu se poate muri de sete

Și viața era tot mai dură. ”Într-o noapte – își amintește Dora -, venind din schimbul doi, am întârziat puțin, dar am mers, totuși, la baie. Eram două fete în această situație. Cealaltă era cea mai bună prietenă a mea, Ida”. La un moment dat, ușa s-a deschis cu mult zgomot și, furios, a năvălit în încăpere însuși comandantul lagărului. Fetele s-au speriat foarte tare și s-au refugiat într-o încăpere nefolosită, situată în podul băii. Au fost căutate cu înverșunare, dar s-au ascuns într-un ungher și n-au fost descoperite. Fetele se temeau să nu le lovească, ”deoarece am realizat că omul era băut. Trebuie să mai spun că stăpânii noștri, când erau treji, se supuneau directivelor și nu se comportau incorect, însă, când erau puțin amețiți, greu îi ținea cineva în frâu. Nu putea fi vorba despre abuzuri sexuale, întrucât pentru astfel de fapte pedepsele erau extrem de severe. Dar, mai ales când trăgeau ceva la măsea, comandanții și supraveghetorii îi mai loveau pe deținuți, fără a face nicio deosebire între bărbați și femei. Și băutură se găsea. Nu l-am auzit niciodată pe vreunul dintre stăpânii noștri să spună că nu găsește de băut. Toți ofițerii și supraveghetorii noștri beau. Nu puteau muri în niciun caz de sete”

Frică și frig

Într-un final, fetele au părăsit ascunzătoarea și au fugit repede la baracă. ”Pe neobservate, ne-am întins în paturile noastre bucuroase că am scăpat de această încercare”. Dar târziu, în noapte, au fost trezite de o santinelă care avea ordin să le ducă la carceră. Carcera era o încăpere mică, întunecoasă, cu ciment pe jos, pe care erau așternute câteva fire de paie. Era noapte, iarnă și foarte frig, de înghețau pietrele. ”Nu ni s-a permis să păstrăm pe noi decât o îmbrăcăminte sumară. Ne-am <<echipat>> în prezența unei supraveghetoare care ne-a mai lăsat doar câte o haină militărească, apoi ne-a închis. O haină am așternut-o pe jos, iar cu cealaltă ne înveleam. De somn nici nu putea fi vorba, deoarece tremuram cumplit de frig. În jurul nostru totul era înghețat, inclusiv urina, care făcea parte din <<dotarea>> carcerei, întrucât deținuților nu li se lăsa un vas în care să urineze. În plus, mișunau șobolanii, care ne provocau o mare spaimă. Băteam din când în când în <<podea>> pentru a-i îndepărta. Frică și frig, doar asta simțeam”.
(urmare în ediția din 22 iunie 2020)

                                                                                                A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XVII)
(urmare din ediția 25 mai 2020)

”Decedații erau depuși într-o căruță, care îi ducea spre cimitir. Slujba religioasă era asigurată de un preot evanghelist dintre etnicii germani deportați. Imediat după înhumare, pământul era abandonat”

”Generoasa” fundație

Au fost repartizate la munca de șantier douăzeci de persoane. Printre ele se aflau și cele două ”delincvente”: Dora și Ida, alese – alături de alți deportați – să sape fundația, care avea o adâncime de zece metri, pe o lungime de 40 de metri și o lățime de 20. A început săpatul. Sovieticii doreau maximă eficiență. ”După ce s-a mai adâncit groapa, am instalat, din doi în doi metri, platforme din lemn, ca niște tărgi, pe care evacuam pământul. Acolo am lucrat o vară întreagă, până la toamnă, când se oprea munca de construcție. A fost perioada care mi s-a părut cea mai grea și istovitoare”.

Duminici agricole

Nu se lucra la normă sau în acord global. ”Cât mai mult”, aceasta era deviza. ”Eram invitate la o întrecere socialistă istovitoare. Uneori se lucra și peste program, mai ales când trebuiau finalizate anumite lucrări”. Nici de duminici libere n-aveau parte deportații. ”În zilele de duminică, eram duse la muncile agricole. Efectuam cam toate muncile. În cele mai dese cazuri, trebuia să curățăm grâul de neghină”. Femeile, obosite deja de muncile din cursul săptămânii, cădeau frânte, zi de zi. Unele cădeau în timpul lucrului, dar se ajutau una pe alta. ”Mai era și soarele de pe câmp, care ne termina de tot, dar nu aveam niciun drept să ne opunem”.
Mulți n-au rezistat. Munca istovitoare și tratamentul suportat în lagăr vor avea consecințe tragice asupra deportaților.

Printre morminte

Ce se întâmpla cu cei decedați? Erau aruncați în gropi comune, erau înmormântați în secret sau erau transportați undeva, nu se știe unde. Dora, care a ajutat la evacuarea unora dintre decedații din baracă, ne asigură că înmormântările nu erau secrete. A și asistat la înmormântări, în special când erau înhumate persoanele mai apropiate. ”Decedații erau depuși într-o căruță, care îi ducea spre cimitir. Slujba religioasă era asigurată de un preot evanghelist dintre etnicii germani deportați. Imediat după înhumare, pământul era abandonat.
”Nimeni nu se mai preocupa de morminte. Bărbații confecționau și cruci de lemn, dar acestea dispăreau repede. Nimeni nu s-a mai dus pe-acolo, doar cu prilejul altor înmormântări, pentru că nu ni se permitea. Am participat la puține înhumări, dar constatam, la fiecare deplasare, dispariția crucilor”, afirmă Dora Dumitru.

Amintiri din subterană

La începutul iernii, odată cu încetarea lucrului pe șantier, Dora și Ida au fost repartizate la muncă într-o mină de cărbuni. Mina, cea mai mare din zonă, se afla la circa doi kilometri de lagăr. Drumul îl parcurgeau sub escortă. Ajunse la mină, erau coborâte cu un lift rudimentar cam o mie de metri, iar de acolo până la locul de muncă aveau de străbătut un alt drum, de aproximativ cinci kilometri, parcurs cam într-o oră și jumătate.
”Lucram în schimburi de câte opt ore. Drumul dus-întors ne mai <<răpea>> cel puțin patru ore. Gangurile pe care trebuia să le străbatem erau foarte joase și numai aplecate înaintam, iar pentru a putea vedea pe unde mergem foloseam o lampă de carbid. Ne trebuia o oră și jumătate pentru a ajunge la locul nostru de muncă”.
În mină se lucra non-stop. ”N-o puteam părăsi înainte de sosirea schimbului”.

Pe brânci

Lucrau laolaltă bărbați și femei, etnici și localnici. Bărbații localnici erau mai puțin numeroși, majoritatea fiind plecați pe front.
”Mergeam în grupuri mici, deoarece de multe ori se stingea câte o lampă și riscai să rămâi izolat în întuneric”. Ajuns la locul de muncă, fiecare avea de îndeplinit o sarcină precisă. Dora prelua de pe platformă vagoneții încărcați cu cărbuni, pe care trebuia să-i cupleze, după care erau transportați de un mașinist la lift, pentru a fi scoși la suprafață. ”Deseori, am fost obligate să ne strecurăm în locuri foarte înguste și joase, târându-ne pe burtă, lângă o bandă transportatoare, pentru a excava cărbunii care fuseseră împușcați de către artificier. Munceam pe brânci. Eram îmbibate de apă, care curgea în permanență din rocile de deasupra noastră. Cât eram în subteran pot spune că ne era ceva mai bine, era cald, însă, ajunse afară, hainele noastre înghețau imediat pe noi, urmare a frigului. Pentru a le putea dezbrăca, intram într-o etuvă și pe urmă mergeam la baie”, într-o încăpere spațioasă, prevăzută cu cădițe mici, din lemn, pe care le clăteau superficial pentru a-și crea iluzia că sunt curate. După baie, se ducea fiecare la baraca sa. Cu trecerea timpului, hainele noastre se uzau. Am fost echipate cu pufoaice și galoși în care purtam obiele”. Galoșii, de regulă, erau de diferite dimensiuni, dar, în general, foarte mari, cam de mărime 42-44. Asta pentru că rușii nu îi comandau după măsura fiecărui deportat. Un galoș trebuia să fie suficient de mare pentru a încăpea orice picior în el. Deportații îi legau cu sârmă, dar chiar și așa, îi pierdeau de multe ori în noroiul de pe alee.

Galoșul și pantoful

De cele mai multe ori îi recuperau. Dar aveau termen de casare, or sovieticii nu erau dispuși să schimbe prea des încălțămintea și îmbrăcămintea deportaților. Cel care își pierdea vreun galoș trebuia să se descurce. La limită, apela – de cele mai multe ori – la singura pereche de pantofi pe care o avea. Au fost situații când câte un deportat mergea la lucru cu un galoș într-un picior și un pantof în celălalt.
”În această situație, am hotărât să pavăm drumul. Fiecare se obliga ca, la întoarcerea de la lucru, să aducă o piatră mare pentru pavaj, iar cei din lagăr care nu erau în <<șut>> efectuau munca de pavare. În felul acesta, am scăpat de noroi și ne-am ușurat puțin existența. Oricum, nu prea mai conta. Ajunseserăm să ne împrumutăm încălțămintea unul altuia. Totul pentru a supraviețui”, își amintește Dora.

Zvonuri optimiste

Anul 1948. Sovieticii, alături de aliații lor, câștigaseră războiul. Stalin era stăpân pe situație. Munca de reconstrucție nu putea dura la nesfârșit. ”În condițiile acelea, toți deportații ar fi sfârșit prematur. Circulau zvonuri că în curând se vor întoarce acasă. Dora crede că au fost lansate intenționat, pentru a le menține tonusul deportaților. ”Mai cred că zvonurile ne-au prins bine, întreținându-ne speranțele că vom ajunge, într-o zi nu prea îndepărtată, acasă”. 

Clubul din lagăr

Sovieticii aveau în vedere și alte metode pentru a le menține tonusul și puterea de muncă. Una dintre acestea era distracția. Și, într-adevăr, după aproape patru ani de exploatare crâncenă, metoda a dat unele rezultate.
După un timp, s-a înființat un club în lagăr. Firește, programele artistice erau atent selectate. Exista un coordonator responsabil cu această activitate. ”La început, ne erau prezentate filme. Acestea trebuiau să contribuie la educarea noastră <<în spirit comunist>>. Mai târziu, au fost organizate spectacole cu un cor, o trupă de teatru și, câteodată, mai aveam și seri de petreceri la sfârșit de săptămână”. Se cântau melodii românești și germane. Se dansa pe ritmuri la modă în acea perioadă. În rest, vals, tango…
Dora nu mergea la aceste seri. A fost doar de două ori, ”asta pentru că eram – ca multe altele – mereu ostenită și nu îmi ardea de petreceri. Eram prea abătută. Bărbații rezistau mai bine”. Trei băieți din Făgăraș își aduseseră instrumentele de acasă, – un acordeon, o vioară și o chitară -, doi dintre ei cântau și vocal, contribuind la destinderea atmosferei. La aceste petreceri nu participau ruși. Localnicii nu aveau acces în lagăr, iar conducătorii lagărului ”aveau societatea lor. Ei nu dormeau în lagăr, aveau case sau locuințe de serviciu în apropiere. Plecau după program și reveneau dimineața la lucru. Programul era foarte sever. Să nu vă închipuiți vreun moment că băieții care cântau erau solicitați pentru petreceri private ale ofițerilor sovietici, cărora să le cânte duios la urechi sau pe ritmuri de cazacioc”. 
(Urmarea în numărul din 12 iunie 2020)

                                                                                                                           A consemnat Leonida Corneliu Chifu

La 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abţineri, Senatul României ratifică „Tratatul cu Ucraina”.

Se recunoaște Republicii Ucraina actuala graniţă de statul român. Bucovina de Nord, marmură din trupului ţării, este desprinsă definitiv de România, rămân Ucrainei zidurile Cetăţii Albe, ale Hotinului, Ţinutul Herța, sanctuarul de cultură al Cernăuţilor. Gâlmoșii istorie din 1997 sunt: Petre Roman, preşedinte Senat, ministrul de Externe – Adrian Severin, preşedinte al României – Emil Constantinescu.
Insula șerpilor a fost un troc !

29 mai 2o2o, Dan Drăguș

(Sursă: ziariștionline.ro)