close

Poezie

PoeziePromovate

Mama – Evgheni Evtuşenko

WhatsApp Image 2022-07-04 at 22.57.24

Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
„Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?”

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: „Toate-s în regulă…şi-apropo, arăţi minunat!”
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?…
Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!”
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi – nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei
prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama – totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă

mai mult
PoeziePromovate

O mare de fluturi

WhatsApp Image 2022-07-03 at 13.49.09

o mare de fluturi
câte gânduri încap într-o
clipă o mie şi una
îmi lumina pe geamul hotarul
pe toate îmi scrii

înainte şi după
sunt drumuri
răscrucea aceasta
e totul viranul pe care
un scrib patinează în gol

are urme de soare
sub pleoape cerneli
un brâu de izvoare cu mâinile
goale e timpul şi ploaia
ne bate cu frunze pe umăr

o zi şi o noapte egale
cu cerul pe mijloc
clipă cât schimbăm inimi
între noi şi golul se umple
cu noi fumegând …înăuntru

 

Ana Urma

mai mult
PoeziePromovate

Robert Louis Stevenson

Robert_Louis_Stevenson_by_Henry_Walter_Barnett

Vagabondul

Lăsaţi-mi traiul care-mi place,
Iubirea nu-mi ştie de nume,
Vreau cer senin şi multă pace,
Cărări – să mă petrec prin lume.
Vreau pat în fân sub bolta sfântă,
Hrană – să îmi iau din râuri;
Astfel de viaţă mă încântă,
Astfel vreau să trăiesc pururi.

Însemne-mi destinul viaţa
Acum sau mai târziu, oricând o vrea,
Binecuvântată fie-i lumii faţa
Şi drumul dinaintea mea.
N-am bani şi nici iubiri de dus,
Nici cu prieteni a mă ţine,
Mi-ajunge cerul cel de sus
Şi drumul de sub mine.

Fie ca toamna să m-ajungă
Pe drumegul meu sihastru,
Amuţind păsările-n luncă,
Chemând ierni cu ger albastru.
Alb ca făina, câmpul îngheţat –
Cald lângă foc, ca-n paradis –
Toamna nu mă va supune niciodat’,
Cum nici al iernilor abis.

Însemne-mi destinul viaţa
Acum sau mai târziu, oricând o vrea,
Binecuvântată fie-i lumii faţa
Şi drumul dinaintea mea.
N-am bani şi nici iubiri de dus,
Nici cu prieteni a mă ţine,
Mi-ajunge cerul cel de sus
Şi drumul de sub mine.

Robert Louis Stevenson

Traducere de Petru Dimofte

mai mult
PoeziePromovate

CINE PE Mine…

WhatsApp Image 2022-05-19 at 11.07.51 AM

CINE PE Mine…

Cine mă ocolește,…

Cine mă gonește…

Cine mă ignoră…

Și compară…

Cine mă teme…

Cine se întreabă (despre mine, prea mult)…

Cine mă coboară (în plictiseală, vis și în obliviune)…

Cine după mine se ține și nu mă ajunge …

Cine mă minte…

Mă ademenește…

Mă separă…

Mă fără de cuvinte…
Acolo unde nimic nu este….
Și nu e nici măcar într-o poveste…

Cine e invitat în adâncurile mele și se rătăcește…

Cine suspină fals suspin (și o face bine, credibil)…

Cine se satură de mine după ce a început să mănânce din mine…

Cine are sete și nu mă bea…
Deși vede izvorul cum susură…
Și aerul și marea, oceanul, cum freamătă toate…

Cine e singur și nu vede…
(Dar poate)
Linia mea,
Culoarul
În paralel,
În stinga lui
Sau chiar în dreapta (de ce nu ?)…

Cine coboară negru în adâncurile mele…
Și nu rămâne acolo ca Persefona
Îndrăgostită de temutul Hades,
Ea,
Mireasa lui, dar sieși încă, scumpa…

Cine vede și aude…
Dar îi e caldul un frig
Și vara o iarnă – grea, frigidă…

Acela va pleca din inima mea cântătoare
Acela va pleca din inima mea cântătoare
Pleca-va acela din inima mea cântătoare

La fereastră eu însămi
Voi arunca în Înalt
Cântecul lui
Fals.

Aurelia Satcău
Melbourne 2016

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePoeziePromovate

Eminesciana poezie a lui Nichita Stănescu – Înger refuzat de păsări

WhatsApp Image 2022-03-31 at 08.47.16

  Înger refuzat de păsări,
şi înscris cu-o pană-n cerc
să te şterg de pe nisipul
alizeelor, încerc.

Mai întâi steaua Canopus
cea mult-galbenă, o ling.
Ce sărată e, mi-e sete,
şi ce friguri tari mă ning.

Mai apoi îţi zgârii faţa,
curg din ea secunde verzi,
ce ierboasă mi-e privirea –
somnolent în ea te pierzi.

Înger refuzat de păsări
şi de zborurile lungi
îmi ajungi până la gură
până la sărut mi-ajungi.

Astfel stai înscris cu ţipăt
în conturul scos din minţi,
răspicat, al vieţii mele
care-nfige-n tine dinţi.

mai mult
Cenaclu - PoeziePoeziePromovate

AZI MAI APROAPE, EMINESCU

WhatsApp Image 2022-01-15 at 07.08.38

 

Astăzi cred că se cuvine
Sa mă-ntreb și eu ca tine ,
De ce doar printre suspine
Vreme trece, vreme vine…
Văd in jur acum că toate
Sunt de-a dreptul răsturnate,
Vremurile -s dezbinate
Si-atunci zic și eu ca tine ,
Vreme trece, vreme vine…
Au trecut in goană anii,
Cine stă să-i mai socoate ?
Nu mai știu ce este bine,
Ce e rău din minți mă scoate,
Versul tău in gând revine,
Vreme trece, vreme vine…
Am sperat , dar stau cu teamă
De-alte valuri ce se-arată,
Iar și iar mă-ntorc la tine,
Te iubesc in tot și-n toate
Ce contară pentru tine ,
Pare-se c-au fost uitate,
Vreme trece , vreme vine…
Ai să-mi spui că joc doar teatru
Când mă sfătuiesc cu tine,
Joace alții ce le-o place,
Eu te caut , știi prea bine,
Tu-mi răspunzi , îmi ești aproape,

Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine…

Luminița Bratu
15 Ianuarie 2022

mai mult
PoeziePromovate

Confesiunea păpușii voodoo

Ramona Muller

 

sunt fiica norocului
o păpușă voodoo
în ai cărei ochi nu sclipesc niciodată constelaţii
așa e scris femeii
să plângă pe străzile confuze
ale orașului cu scări și oglinzi
ambitusul coapsei mele se aude
îmblânzind minutul care îngroapă secundele
nici măcar soldaţii de plumb
nu mai scriu bibliografii cu frăţia corbilor
lasoul zăpezilor albastre
îmi ștrangulează carotida
doar blestemul mai scapă sub un cer sângeriu
simt respiraţia bipedelor
prin protezele dentare
ace înfipte în sărutul carnal
întrebări crescute pe o limbă de păianjen
picioarele noastre își caută casa
casa obișnuinţei
din care m-am mutat cu bătrâna menajeră
umbra mea
și totuși îngerii îmi plâng zborul
e semn că Dumnezeu a făcut comandă de taxi
între două staţii
sau două extemporale
să îţi gândești teama
dincolo de gestul improbabil
fără să fugi
mie îmi rămâne semnul din dreptul inimii
în timp ce voi citiţi
confesiunea unei femei care aleargă
cu tălpile și mâinile goale
(vol. ”Atacă și fugi- Confesiunea păpușii vodoo”, ed. Neuma, 2020)
Das Geständnis der Voodoo-Puppe
Ich bin die Tochter des Glücks
eine Voodoo-Puppe
in deren Augen die Sternbilder nie leuchten
Das ist das Schicksal der Frau
in den verwirrenden Straßen
der Stadt mit Treppen und Spiegel zu weinen
ambitusul meines Oberschenkels
wird gehört, um die Minuten zu mildern,
die ihre Sekunden begraben
nicht einmal starke Kämpfer
schreiben keine Bibliographien mehr mit der Rabenbruderschaft
Die Schlinge des blauen Schnees
erwürgt meine Halsschlagader
nur der Fluch entkommt unter einem blutigen Himmel
Ich kann den Atem der Menschen spüren
durch Zahnersatz
Nadeln stecken im sinnlichen Kuss
Fragen auf der Zunge einer Spinne
unsere Füße suchen ihr Zuhause
das Gewohnheitshaus
aus dem ich mit der alten Haushälterin ausgezogen bin,
mein Schatten
und doch betrauern die Engel meinen Aufstieg
Es ist ein Zeichen, dass Gott ein Taxi bestellt hat
zwischen zwei Pausen
oder zwei Tests
um über deine Angst nachzudenken
jenseits der unwahrscheinlichen Geste
ohne wegzulaufen
Ich habe nur das Zeichen von meinem Herzen,
während du liest
das Geständnis einer rennenden Frau
mit nackten Füßen und Händen
traducere Ramona Müller
mai mult
PoeziePromovate

Dacă toate-acestea fi-vor învăţate

WhatsApp Image 2022-12-28 at 10.42.14

Dacă toate-acestea fi-vor învăţate

Fiii voştri singuri hotărăsc în viaţă
Care-i meseria ce o vor urma,
Fiii voştri singuri mai târziu învaţă
Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.

Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte,
Îşi aleg iubita mângâind-o blând,
Inima lor largă sinceră-şi rosteşte
În privinţa asta cel mai greu cuvânt.

Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe
Din copilărie încă, de la voi,
Primele îndemnuri, primele poveţe
Dorul de lumină, scârba de noroi.

Cât sunt fragezi încă, mame, învăţaţi-i
Să iubească floarea pură din livezi
Să iubească-ntinsa mare şi Carpaţii,
Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.

Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea,
Ochii lor să fie limpezi şi curaţi,
Să nutrească patimi vaste cum e marea,
Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.

Oamenii, din suflet, veşnic, să iubească,
Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;
Învăţaţi-i, mame, crâncen să urască
Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.

Să iubească versul, să iubească struna,
Ce-i curat în lume, ce e nou şi viu,
Cât sunt mici, să-nveţe a urî minciuna
Asta nu se-nvaţă când e prea târziu.

Să iubească ţara, pentru ea să sară
La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.
Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară,
Ea cuprinde toate-acestea la un loc.

Ea să le sclipească-n licărul pupilei,
Să le crească-n suflet blândă ca un spic.
Să se teamă poate de ruşinea zilei
Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.

Dacă toate-acestea fi-vor învăţate,
Restul o să vină de la sine-apoi
Şi-au să se-nplinească visurile toate
Ce le-aţi pus într-înşii, mame scumpe, voi.”

Versuri: Nicolae Labiș
Sursa foto: internet

mai mult
PoeziePromovate

Serghei Alexandrovici Esenin 1895 – 1925

6ff0aa0f-eaa9-4b63-99a3-b42179b05bfe-540-0000006faedb86ae

Astăzi îl amintim pe Serghei Alexandrovici Esenin n. 3 octombrie 1895, Konstantinovo, Rusia⁠ – d. 28 decembrie 1925, Leningrad, RSFS Rusă, URSS) a fost un celebru poet liric rus.

Nu înjuraţi căci zadarnic e totul – Serghei Esenin

Nu înjuraţi căci zadarnic e totul!
Negustor de cuvinte nu sunt!
Tot mai greu îmi atârnă pe umeri
capul de aur lăsat în pământ.

Nu iubesc nici oraşul, nici satul –
cum de-am trăit, singur nu pot pricepe.
Părăsesc tot ce-a fost. Îmi las barbă
și mă duc vagabond printre stepe.

Voi uita şi de cărţi, de poeme,
și cu traista în spate umbla-voi hai-hui –
căci beţivului pierdut în câmpie
vântul îi cântă mai mult ca oricui.

Voi puţi a ridiche şi ceapă –
și voi face pe prostul într-una
și cu zgomot sufla-îmi-voi nasul,
tulburând pacea serii şi luna.

Nu mai vreau nici succese nici slavă,
vreau doar vântul să-l pot asculta –
fără asemenea doruri ciudate
n-are rost pe pământ viaţa mea.

Traducere de George Lesnea

Via Stamate Constantin

mai mult
Cenaclu - PoezieCenaclul I.L. CaragialePoezie

Spune-mi, iubito

WhatsApp Image 2021-12-22 at 11.28.44 (1)

Spune-mi, iubito

Spune-mi, iubita mea,
Vorbeşte-mi despre noi.
Ştiu, eşti departe şi
Poate m-ai uitat.
Trenurile de atunci opresc în alte gări acum…
Iar ilustratele din vechea cutie poştală
Au altă semnătură şi miros a altă mare
Dar spune-mi, totuşi,
Nu ţi se pare că norii aceştia roz
Ai fiecărei noi dimineţi
Sunt cei care ne mângâiau visurile adolescenţei?

Şi spune-mi, iubita mea,
Câte trenuri, care ne-ar fi putut readuce
Unul în braţele celuilalt,
Au trecut, de-atunci, pe lângă noi?
Şi revoluţii,
Câte revoluţii ar trebui să se mai întâmple?
Şi câte execuţii ar trebui să umple de sânge Piaţa Timpului pierdut?
Şi ale cui, dacă nu ale celui care,
Nepăsător, inconştient şi crud,
A plecat?
In acea rece şi blestemată seară
A celei mai lungi ierni…

Ucide-mă,
Repetat şi fără milă,
Până ce Marea Clepsidră ar resorbi
Fix nisipul din scobitura urmei picorului tău…
Din ultima zi în care ne-am iubit la mare….

Cristian Botez, 19 Septembrie 2008

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePoeziePromovate

Crude aripi de îngere

WhatsApp Image 2021-12-16 at 14.17.47

 

mă retrag pe fâșia
îngustă dintre amintire
și vis decupez litere
pentru piesa pierdută
toate numele lui

locul de joacă comun
lujeri înalți
peste umbrele reci
cortegii de frunze
răsar în răscruci

dimineața și seara
repet distanțele
se măsoară în zile lumină
un vis se termină
și altul începe

crude aripi de îngere
frunze căzute închipuie
liniștea zeie între răsărit
și apus ca o stivă
de cărți interzise

așteptarea și ajungerea
într-un un spațiu
oricare oriunde orcând
începi să întrebi tu cine
mai ești …nopți de nesomn

 

Ana Urma

mai mult
Cenaclu - PoezieCenaclul I.L. CaragialePoeziePromovate

Tomnatic

WhatsApp Image 2021-12-10 at 09.55.10

 

tomnatic
te mai cuprind
întrebător se abat peste
lume să port talismanul
calculând îmi șoptești

capătul lumii o să plec
cu brațele-n soare un copac
în ferestră momente
furate te dezmiardă
și în auz

și înfloresc în apele
tăcut în bezne de lună
atât de aproape culori
amețitoare
în regatul tăcerii

de dincolo de mine
izvorâtă descifrează vieții
magia unei
feminități fără limite
a naturii

punte fragilă frunză
lângă frunză
toamnă în imperiul aurul
ți-aș da
pentr-un singur …cuvânt

 

Ana Urma

mai mult
PoeziePromovate

Dar trebuie să fii mai departe

Constantin_Noica_3

„Dar trebuie să fii mai departe. Nicio limită nu interzice nelimitatul. Limitaţia ce nu limitează. Pierderea ce nu sărăceşte. Înfrângerea ce nu înfrânge destine. Ce e de făcut? Nu mai e nimic de făcut.”
(Constantin Noica în Jurnalul de idei)

CONSTANTIN NOICA
(1909-1987)

Poemul întâi
(Trei poeme filozofice pentru S.)

Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: “Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi?”.

Au stat muţi matematicienii în faţa unei asemenea întrebări, căci ei nu ştiu decât de mărimi comutative. Dar când prietenul întâlneşte prietenul – şi când v-am chemat sau când m-aţi chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă în faţa turlei de la Surdeşti sau în faţa unui perete cu arborele lui Iesus – cine s-aduna cu cine, care prieten devenea doi? Sau poate făceam cu toții una, sub mirare. (Ţii minte cum ai exclamat în faţa peretelui de vest din Voroneţ, “N-am văzut nimic mai frumos!”, tu care petrecuseşi toate frumuseţile lumii.)

Poate aşadar făceam acum una şi veneam să ne adunăm cu bisericile, cu poienile şi cu mormintele îngropate şi ele. Dar atunci iarăşi, cine se aduna cu cine? Oare noi preluam în noi bisericile, batjocorite de ani şi, câteodată, ca acum, de o falsă ploaie? Oare noi le vedeam şi ne minunam sau ele se minunau să ne vadă pe noi, cei exilaţi de eternitate, luminaţii, lămuriţii cu cele ale esteticii şi istoriei, oamenii de după patru sau cinci veacuri care nu mai ştiu să se adune nici între ei nici cu pereţii sau lespezile?

V-am chemat ca să vă scoatem din statistică şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată sau, mai degrabă, de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns, să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: “Căci muntele că-i munte, încă are doruri multe”.

V-am chemat să vă redeşteptăm dorurile. Sau poate aţi venit voi să ni le redeşteptaţi nouă. Poate aţi venit voi să ne scoateţi din statistică, în lumea într-altfel numărată în care ne ştiţi şi unde, totuşi, câte o fericire neverosimilă şi de neasemuit stăruie câteodată cu noi, ca un înger pe peretele nord-estic al bisericilor.

Ne-am reunit atunci o clipă, fără să ştim bine, întocmai anticului, ce este aceea o reunire. Şi acum, după adunare, va veni amara scădere: vă veţi trage din acest “noi” lărgit, veţi pleca în statistica voastră, lăsând ca noi să rămânem în statistica de aci.

Dar în timp ce tuturor ne vor înregistra destinele alţii, cu maşinile lor de calculat, de aci, de la noi, o toacă de biserică ne va aminti, unora aievea, altora pe magnetofon, că suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim, cu alţi prieteni, regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna nouă, celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului – aşa cum nu ştiu bine acum, draga mea prietenă, dacă ai venit aci ca să îmi ceri ceva, ca să-mi dai ceva sau, fără s-o bănuieşti, ca să asculţi seara paginile pe care ţi le citesc din Cartea Cărţilor.

Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)
Poemul întâi (Trei poeme filozofice pentru S.)

Sursa Google

 

Selecție de Stamate Constantin

mai mult
PoeziePromovate

FERNANDO PESSOA (1888-1935) – Cartea Neliniştirii

fernando_pessoa-_storia-_opere_e_frasi_pi_belle_dello_scrittore_inquieto_2.jpg

 

 

Sînt într-o defensivă nesfârşită. Mă doare viaţa şi mă dor ceilalţi. Nu pot privi realitatea în faţă. Soarele însuşi mă descurajează şi mă dezolează. Doar noaptea-noaptea singur străin, uitat, pierdut, fără legătură cu realitatea, fără a fi de folos nimănui-mă întâlnesc cu mine însumi şi îmi dau curaj.
Mi-e frig de viaţă. În existenţa mea, totul e o groapă umedă şi catacombe întunecoase. Sînt marea înfrîngere a ultimei armate care apară ultimul imperiu. Ştiu că sînt sfîrşitul unei vechi şi dominatoare civilizaţii. Sînt singur şi părăsit-eu cel care mă obişnuisem să comand altora. Sînt fără prieteni, fără conducător-eu cel pe care mereu alţii l-au condus.
Ceva în mine cerşeşte veşnic milă-şi se plînge pe sine, ca pe un Dumnezeu mort, fără altare în templu, cînd năvala barbarilor a inundat frontierele iar viaţa a venit să ceară socoteală imperiului pentru ceea ce a făcut cu fericirea.
Întotdeauna mi-a fost frică să se vorbească de mine. Am eşuat în toate. N-am îndrăznit nici măcar să mă gîndesc că voi fi ceva. Nici măcar n-am visat să mă gîndesc la ceea ce aş dori, deoarece chiar şi în vis am ştiut că nu sînt potrivit cu viaţa fie şi în postura de visător vizionar.
Nici un sentiment nu-mi ridică de pe pernă capul, pe care l-am înfundat acolo pentru că nu mai suportam corpul, pentru că nu mai suportam idea că trăiesc, pentru că nu mai suportam nici măcar idea absolută a vieţii.”

( 1931, Fernando Pessoa – Cartea Neliniştirii, trad. Dinu Flamand)

** Exista dureri mai grele decat durerile,

Exista dureri mai grele decat durerile,
Dureri ce nu dor, nici macar in suflet,
Desi sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
Decat cele pe care le-aduce viata, senzatii
Simtite doar cu imaginatia, proprii
Vietii noastre chiar mai mult decat viata noastra
Lucruri nenumarate care, neexistand
Exista, exista cu incapatanare,
Sunt ale noastre, cu incapatanare, si suntem noi…
În cupa cea verde a fluviului maiestuos
Se regaseste stralucirea albilor pescarusi…
Iar peste suflet inutila trece o alinare
Din ceva care nu exista, si nici nu poate, si este totul.

Mai dati-mi vin, căci viața nu e nimic.

(E ultimul poem pe deplin structurat scris de Pessoa, cu unsprezece zile inaintea mortii.)

Selectate de Stamate Constantin

mai mult
Cenaclu - PoezieCenaclul I.L. CaragialePoeziePromovate

însetații, dăruiții, aleșii

WhatsApp Image 2021-12-04 at 10.33.15

 

vara spre sfârșit
se despletește
de podoabele verzi
scribul cu sufletul deschis
spre poveste

bobul prea strâns
în coajã
să-mi fure bucuria
filtrate prin limpezimea
dioptriilor

armonizez trãirile
pentru a gusta
economisind timp
acum și aici singur
tulbur liniștea

menit sã-mi astâmpere
setea mã întroc la izvorul
sã adaug timpului
semnul prețuire
magice ale cuvintelor

cãutându-și fãgașul
dincolo de osul frunții
așchiile mirãrii rodește
din cerneluri chemând
fãrã glas la izvor
însetații, dãruiții, aleșii

 

Text si ilustratie de Ana Urma

mai mult
1 2 3 4 24
Page 2 of 24