close

Poezie

PoeziePromovate

Jurământ de credință de Adrian Păunescu

WhatsApp Image 2025-01-28 at 14.39.01

Jurământ de credință
de Adrian Păunescu

Acestei țări de tainică sorginte
Să-i dați pământul trupului ce sunt,
Când veți avea nevoie de pământ
Să-i dați doi metri de pământ fierbinte.

Eu în favoarea patriei fac dotă
Și viata, dar și moartea, ei le-nchin,
Stigmatul de noblețe pe destin,
Sub cerul plin de fard ca o cocotă.

Și patria îmi e și slăbiciune
De pot și umilințe să suport
Și jur, aici, că trupul meu de mort
În banca ei de lut îl voi depune.

Prea bine știu că viață-i o valoare,
Dar că murind dobânzile îi cresc,
Când n-ai fost simplu viciu pământesc,
Ci spirit răstignit pe stări contrare.

De multe ori mâhnit trăind în țară
Mi-am prefăcut mâhnirea în nesomn
Și am trăit pedeapsa de-a fi om,
Cu bucuria mea elementară.

Și-am arătat trădare și hoție,
Strigând la cei ce vând cinstitul neam,
Iar ei s-au strâns să-mi dea un vot de blam,
Să-mi dea povara remușcării, mie.

Prea blândă țară, vor să te distrugă
Și de nu eșți atentă vei pieri,
Un continent te va fura-ntr-o zi,
Zadarnică va fi a noastră rugă.

Căci te vor strânge uriașii-n clește
Spunând că tu aceasta lor le-o ceri,
Vom fi din nou pribegi, cum am fost ieri,
Căci Dumnezeu nu știe românește.

Puterile treptat ei ți le curmă,
Datoare eșți întruna la cei mari,
Tu pentr-un fier, dacă voieșți să ari,
Te rogi cu rugăciunea de pe urmă.

Înstrăinați, bărbații tăi de trudă
Se uită orbi la-ntregul univers,
De grija celor ce au fost, s-au șters,
De grija celor ce vor fi, asudă.

Pe mine poți conta pe totdeauna,
Îți dau valută forte câtă sunt,
În banca ta, de noapte și pământ,
Cu gropile strămoșilor sunt una.

Dar nici un merit nu ți se cuvine,
Este așa pentru că sunt așa,
Nu fii frivolă, nu te bucura,
Nu sunt al tău pentru că mi-este bine.

Chiar de m-ai duce la spânzurătoare,
În clipa când de ștreang aș atârna,
Aș spune că și-acolo-i țara mea,
Unde strânsoarea ștreangului mă doare.

Pământul meu cu suflet stă de veghe
Și dacă ai nevoie la hotar
De cei doi metri de pământ, eu sar
Cu-ngrijorarea ta să fiu pereche.

Las testament să fiu depus sub grâne,
Nu în mormânt ierarhic și pompos,
Ci-n simplu lut al țării, cât mai jos,
Acolo unde orice-așezi rămâne.

Dar las și grija mea deopotrivă,
Că prea se află țara la necaz,
Că prea plătim străvechi dobânzi, noi, azi,
Că prea plutesc valorile-n derivă.

Aștept să mor și cânt peste furtună,
Fanatic, monogam și turbulent,
Cuvintele acestui testament:
Crești, patrie, iar mie, noapte bună!

mai mult
PoeziePromovate

Noi, nu! de Nicolae Labiș

WhatsApp Image 2024-12-22 at 09.07.07

Noi, nu! de Nicolae Labiș

O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?

Cine din noi va muri
înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-și lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
întrebarea prin rânduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

(1958)

Poezia reflectă teme profunde legate de lupta interioară, credință și reziliență. Hai să o analizăm pe părți pentru a înțelege mai bine mesajul ei:

Prima strofă:

“O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagană oaza.”

Aici, poetul vorbește despre o victorie parțială asupra slăbiciunilor umane precum greșelile, minciuna și frica. Cu toate acestea, chiar și după aceste victorii, recunoaște că mai există un drum lung de parcurs până la atingerea unei destinații idealizate („oaza din zare”).

A doua strofă:

“Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?”

Această strofă reflectă trecerea timpului și ciclul vieții. Generațiile vechi se sting, lăsând loc tinerilor care privesc cu optimism („râd către stelele reci”). Poetul se întreabă cine își va pierde speranța în succes pe acest drum incert și plin de schimbări („mereu miscatoare poteci”).

A treia strofă:

“Cine din noi va muri
inainte ca trupu-i sa moara?
Cine-o sa-si lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povara?”

Aici, poetul explorează conceptul de moarte spirituală sau emoțională înaintea celei fizice. Întrebarea este cine dintre noi va renunța la spiritul său, la inimă, sub povara greutăților vieții.

A patra strofă:

“Ca un vânt rău, ori ca o insultă
întrebarea prin rânduri trecu.
Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”

Această strofă finală sugerează că întrebările și îndoielile sunt inevitabile și se strecoară ca un vânt rău sau o insultă printre oameni. Însă, răspunsul este unul de reziliență și hotărâre fermă: „Noi, nu! Niciodata! Noi, nu!” Aceasta exprimă refuzul colectiv de a ceda în fața greutăților.

Concluzie:

Poezia este o meditație asupra luptei interioare și a rezistenței în fața dificultăților vieții. Poetul reflectă asupra ciclului generațiilor și a fragilității umane, dar în același timp subliniază hotărârea de a nu ceda niciodată. Este un apel la reziliență și la menținerea credinței în izbândă, indiferent de încercările întâmpinate pe drum.

mai mult
PoeziePromovate

Vasile Voiculescu, Durerea

WhatsApp Image 2024-12-14 at 22.59.49

„Oprită să urce în ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi să-şi facă vânt,
Ci calcă peste lespezi, încovoiată,
Înger pururi încătuşat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele…
Braţele-i vântură cenuşă şi lut
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.

În ochii ei luceşte încă neînţeleasă
Lumina, semnul lui izbăvitor,
Şi a pus-o mai presus, crăiasă
Şi pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu ştie… dar când somnul o doboară
În miezul nopţii şi-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Şi se pleacă de sărută picoarele durerii.”

Vasile Voiculescu, Durerea

Via Sfinții Închisorilor

mai mult
PoeziePromovate

Ploua infernal

no thumb

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau

neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute
-ntr-
o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,

plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-
i nimic, îţi spuneam, Lorelei*,
mie-
mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă
–
nălţam. Şi nu mai ştiam unde
-mi
lăsasem în lume odaia.

Tu mă strigai din urmă: răspunde
–
mi, răspunde
-mi,Cine-
s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?
…
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-
aş mai fi vrut să se sfârşească

niciodată
–
acea lună
-a lui Marte.

(Nichita Stănescu, Ploaie în luna lui Marte)

mai mult
PoeziePromovate

ALTĂ TOAMNĂ ABSOLUTĂ – Adrian PĂUNESCU

WhatsApp Image 2024-10-30 at 09.30.38

ALTĂ TOAMNĂ ABSOLUTĂ

Adrian PĂUNESCU

Vino la fereastră, fă-mi un semn cu mâna,
Prin localitate trec turiști cărunți,
Totuși nu se-ncheie bine săptămâna
Toamna absolută a venit în munți.

Plouă de plecare, plouă de adio,
Plouă iar de-albastru, plouă dioptrii,
Toamna absolută n-o voi mai opri-o
Și vei fi departe și te voi iubi.

Vino la fereastră spune-mi că e bine
Vara moare-n struguri și într-o cafea
Toamna absolută a venit la mine
Plec în munți cu toamna să te pot uita.

Frunzele-n cădere gura mi-o sărută
Și mi-e toamna mare, și mi-e foarte greu,
Viață relativă, toamnă absolută
Se transcriu prăpăstii în destinul meu.

Toamnă absolută și tu ești mai tristă
Ca distanța care s-a-nmulțit cu doi,
Vino la fereastra care nu există
Peste care urcă zidul între noi.

O scenografie, întâlnirea noastră,
Ziduri prăbușite sub un vânt ocult,
Toamnă absolută, nu-i nici o fereastră
Poate doar fereastra unui tren, demult.”

mai mult
PoeziePromovate

Vine toamna – Elena Farago

WhatsApp Image 2024-10-11 at 13.34.07

Vine toamna

De Elena Farago

Veștejite flori de crin,
Vine toamna vine,
Și cu freamătul ei plin
De obidă și suspin,
Ne alungă din grădini
Fluturi și albine.

Vine crivățul hain,
Să vă bea potirul,
Veștejite flori de crin,
Vine crivățul hain,
Să vă sece pe deplin
Din potire mirul…

Vine aprigul șuvoi,
Biete flori plăpânde,
Vine aprigul șuvoi…
Și veți adormi și voi,
Veți dormi visând un roi
De albini flămânde…

Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii.

 

mai mult
PoeziePromovate

Ion Stratan (1955 – 2005)

WhatsApp Image 2024-10-01 at 09.14.32 (1)

Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955, Izbiceni, Olt, România – d. 19 octombrie 2005, Ploiești, România[5]) a fost un poet român din anii ’80

Cădere – Ion Stratan

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele
celor trei Grații
luați-l, legați-l

lumea mea se rostogolește peste mine
cel ce-o păzeam de ani, de albine

inima mea e un măr căzut în Grădină
cine-i de vină, cine-i de vină

trupul meu e un sâmbure mai mare decât fructul,
decât inima mea
mâncat dinlăuntru

mai mult
PersonalitățiPoeziePromovate

Sfânta lașitate românească – Damian Ureche

WhatsApp Image 2024-09-24 at 23.29.11

Sfânta lașitate românească – Damian Ureche

Să loviți în mine
Când împart cu ștabii
Două Bucovine,
Două Basarabii.

Dacă pace-nseamnă
Liniște impusă –
Plânsul meu cântați-l
Doar în limba rusă!

Datorită ție stăm în umbră,
Nu mai pot valorile să crească,
Stăm de-un veac cu mâinile în șolduri –
Sfântă lașitate românească!

Și de-atâta chin și de durere,
Nu mai pot nici mamele să nască,
Nu primim nimic, dar ni se cere –
Sfântă lașitate românească!

Trădători cu sufletul de slugă,
Ce-au ajuns la viața boierească,
Au venit la sânul tău să sugă –
Sfântă lașitate românească!

Bietul nostru neam e plin de ură,
El, ce știe-atâta să iubească,
Nu mai știe omul câte-ndură –
Sfântă lașitate românească!

Din cuprinsul sfintei noastre țări
Rup vecinii cu măsea frățească
Și ne-așteaptă noi amenințări –
Sfântă lașitate românească!

De-ar veni și-aici un pic de bine,
Dictaturi să nu ne mai umbrească,
Poate-atuncea vom scăpa de tine –
Sfântă lașitate românească!

 

Damian Ureche (n. 2 septembrie 1935, Rugetu, Slătioara, Vâlcea, România – d. 20 septembrie 1994, Timișoara, România) a fost un poet român care a trăit la Timișoara.
A publicat 21 de cărți. Majoritatea volumelor de versuri sunt premiate de Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor din Timișoara. Centrul de librării Timlibris îi decernează Marele Premiu de Popularitate în anul 1992. Are onoarea funcției de redactor șef al revistei “Timișoara mon amour”.

mai mult
PoeziePromovate

PÂINEA ȘI VINUL

WhatsApp Image 2024-08-19 at 21.45.01

PÂINEA ȘI VINUL

Nu arunca o pâine
la coșul de gunoi,
Ne mustră bunicile
aprinse de cuptor:

„Nu pune păinea
cu fața-n jos,
Pe chipul bobului
de grâu
e fața lui Hristos!”

Nu înfrunți feliile de
pâine
Cineva a muncit,
a muncit de veacuri
pentru tine
Să ai festinul tău bogat
că ai un sfanț în plus.

Nu uita – Hristos
Întâiul om sărac
a fost,
Nu pâine-ți cere și
nici vin
Le înmulțește pentru tine.

Tu, roagă-te că ai destin,
nu știi când se sfârșesc
pâinea și butia de vin

Dan Drăguș, 19 VIII 2024

mai mult
ActualitateArtăPoezie

În amintirea marelui scriitor Henry Charles Bukowski

WhatsApp Image 2024-08-16 at 18.54.05

Azi îl amintim și pe Henry Charles Bukowski (născut Heinrich Karl Bukowski, n. 16 august 1920, Andernach, Republica de la Weimar – d. 9 martie 1994,San Pedro⁠(d), California, SUA) a fost un poet, nuvelist și romancier american, de origine germană. Bukowski este adesea cunoscut sub pseudonime ca: Hank, Buk, Henry Chinasky, acesta din urmă fiind un alter-ego în numeroase romane autobiografice.
Scrierile lui Bukowski au fost influențate de mediul social, cultural și financiar din orașul Los Angeles. Opera sa vorbește despre viața obișnuită a americanilor bogați, despre scris, alcool, relații și corvoada muncii. Bukowski a scris mii de poezii, sute de povestiri și 6 romane, în total publicând peste 60 de cărți. Este considerat unul dintre cei mai influenți scriitori americani ai secolului al XX-lea.
Bukowski a publicat mai mult în reviste literare mici, de la începutul anilor ’40 până la începutul anilor ’90. Aceste poezii și povestiri au fost republicate mai târziu de Black Sparrow Press (acum HarperCollins/ECCO) în volume ale operei sale. Deci vrei să fii scriitor (So you want to be a writer) este considerat unul dintre cele mai bune poeme ale lumii ce tratează libertatea de exprimare a unui artist. În anii ’80, Bukowski a colaborat cu ilustratorul Robert Crumb la o serie de cărți de benzi desenate.

Căderea – Charles Bukowski

Prea mult
prea puţin
prea gras
prea slab
sau nimeni.
Râs sau
lacrimi
duşmani
iubiţi
străini cu feţe ca
unghiile de la
degetele mari
armate alergând prin
râuri de sânge
fluturând sticle de vin
înjunghiind cu baionetele şi violând
virgine
sau un tip în vârstă într-o cameră ieftină
cu o poză a lui M. Monroe
în această lume există singurătate atât de multă
încât o poţi vedea în mişcarea lentă a limbilor
unui ceas.
Oameni atât de obosiţi
mutilaţi
fie de dragoste fie de lipsa ei.
Oamenii nu sunt buni
unii cu alţii
bogaţii nu sunt buni cu bogaţii
săracii nu sunt buni cu săracii
ne este frică
sistemul nostru de învăţământ
ne spune la toţi că putem fi
cu toţii învingători de super-rahat.
Nu ne-a spus despre şanţuri
şi sinucideri.
Sau teroarea unui om
îndurerat, undeva,
singur
neatins de nimeni
căruia nimeni nu-i adresează
nici un cuvânt
oamenii nu sunt buni unii cu alţii.
Oamenii nu sunt buni unii cu alţii.
Oamenii nu sunt buni unii cu alţii.
Cred că nu vor fi niciodată.
Nu le cer să fie.
Dar uneori mă gândesc la asta.
Mărgelele se vor clătina
norii se vor înnora
iar criminalul va decapita copilul
ca şi cum ar muşca dintr-o îngheţată pe băţ.
Prea mult
prea puţin
prea gras
prea slab
sau nimeni.
Mai mulţi cei care mă urăsc
decât cei care mă iubesc
oamenii nu sunt buni unii cu alţii
poate dacă ar fi
morţile noastre nu ar mai fi aşa de triste.
Între timp mă uit la fetele tinere
lujere
flori de posibilităţi.
Trebuie să existe o cale.
În mod sigur trebuie să existe o cale la care nu ne-am gândit încă.
cine mi-a pus creierul ăsta înăuntru?
Urlă
cere
spune că există o şansă
nu va spune
„nu”.

mai mult
PoeziePromovate

După melci – Ion Barbu

WhatsApp Image 2024-08-15 at 02.35.50

După melci – Ion Barbu

Dintr-atâţia fraţi mai mari:
Unii morţi,
Alţii plugari,
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Uzi, peltici,
Numai eu răsar mai rău.
(Mai năuc, mai nătărău.)
Dintr-atâţia (prin ce har?)
Mă brodisem un hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci…

Când păresimi da prin lunci,
Răspândind pietriş de-albine,
Ne părea la toţi mai bine:
Ţânci ursuzi,
Desculţi şi uzi,
Fetişcane
(Cozi plăvane)
Înfăşate-n lungi zăvelci
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe, melci…

Era umed în bordei
Şi tuleam şi eu cu ei.

I

Tot aşa odată, iar,
La un sfânt prin Făurar,
Ori la sfinţii Mucenici
Târla noastră de pitici
Odihnea pe creastă, sus,
– Eu voinic prea tare nu-s.
Şi din fugă
Subt o glugă
De-aluniş, pe-o buturugă
Odihnii
Şi eu curând…

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că tot stând şi alergând
Jos în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude
S-ar putea să dau de el,
Melcul prost, încetinel…
Din ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Sub mormânt de foi, pe-aproape
Cheamă omul să-l dezgroape…

Şi pornii la scormonit
(Cu noroc, căci l-am găsit!)
Era tot o mogâldeaţă,
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar’
Strejuia un zid de var.
– Ce să fac cu el aşa?
Să-l arunc nu îmi venea…
Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatic, din ghioacă :
Vream să văd cum iar învie
Somnoros din colivie…

Şi de-a lungul, pe pământ
M-aşezai ca să-l descânt:
– “Melc, melc,
Codobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng şi fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi,
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare,
Au zvâcnit şi muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Codobelc,
Iarna leapădă cojoace
Şi tu încă sub găoace!
Hai, ieşi
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile,
Sau la fir de mărgărint
Îmbălatul tău argint…
Hai ieşi
Peste gardurile vii,
Colo-n vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
Pe tarlale
Haide-ntinde brâu de bale…

După ce l-am descântat,
L-am pus jos şi-am aşteptat…

Înserase mai de-a bine,
Crengi uscate peste mine
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb…

Năzdrăvana de pădure
Jumulită de secure,
Pe furiş şi pitiş
Tot scurta din luminiş.
Din lemnoase văgăuni,
Căpcăuni vedeam.
Îi vedeam piezişi cum cască
Buze searbăde de iască;

Şi vârtoşi
Ochi buboşi
Înnoptau sub frunţi pestriţe
De păroase
Şi bărboase
Joimariţe.

Şi cum stam sub vânt şi frig,
Strâns cârlig,
Iscodind cu ochii treji,
Mai de sus de brână, drumul
Unde seara ţese fumul
Multor mreji,
De sub vreascuri văzui bine
Repezită înspre mine
O guşată cu gâteji.

Chiondorâş
Căta la cale:
Când la deal şi când la vale,
Curgeau betele târâş,
Iar din plosca ei de guşă
De mătuşă
Auzeai cum face hârş…

Plâns prelung cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă ghiara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara…
– Mi-a fost frică şi-am fugit!

II

Toată noaptea viscoli…
În sat încă n-ajunsesem,
Că porni duium să vie
O viforniţă târzie
De păresimi.
Vântura stârnind gâlceavă,
Albă pleavă
Şi cădeau şi mărunţei
Bobi de mei…
(Ningea bine, cu temei.)
În bordei
Foc vârtos mânca năpraznic
Retevei.

Pe colibă singur paznic
M-au lăsat c-un vraf de pene,
Eu le culegeam alene…
Moşul Iene
Tot venea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.
Şi trudit,
Lângă vatră prigonit,
Privegheam prelung tăciunii…
Umbre dese ca păunii,
Îmi roteau pe hornul şui
Leasa ochilor verzui.

Şi-mi ziceam în gând:
“Dar el,
Melcul prost, încetinel?
Tremură în ghioacă, vargă,
Nu cumva vreun vânt să-l spargă,
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure.”

De la jarul străveziu,
Mai târziu, mult mai târziu,
Somnoros venii la geam.
(Era-nalt, nu ajungeam.)
Iar prin sticla petecită,
Şi prin gheaţa încâlcită,
Fulgera când des, când rar
Prăpădenia de-afară:
Podul lumii se surpase,
Iar pe case,
Până sus, peste colnic,
Albicioase
Şi foioase
Cădeau cepi de arbagic.

Mi-adusei atunci aminte
Că-auzisem înainte,
De o noapte între toate
Urgisită, când, pe coate,
Guri spurcate suflă vânt
Să dărâme din pământ…
Când pe-un sloi, rupând din pită,
Baba Dochia-învălită
Cu opt sărici stă covrig,
Stă de-nghite şi sughite,
Şi se vaicără de frig.
– Hei, e noaptea ceea poate!

Înapoi
La fulgii moi
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gândul sus, la el,
Şoptii:
“Melc, melc încetinel,
Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!
Nici viforniţă, nici mute
Prin păduri nu m-ar fi prins…
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene
Şi alene
Să chemăm pe moşul Iene
Din poiene
Să ne-nchidă:
Mie, gene;
Ţie,
Cornul drept, cel stâng,
Binişor,
Pe când se frâng
Lemne-n crâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

III

Dintre pene şi cotoare,
Gata nins,
Cum mija un pic de soare
Pe întins
(În câmpie
Colilie
Războind cu lunecuşul
Şi pieziş la povârniş
Din ţăpoi săltând urcuşul,)
Mă-ntorsei sub aluniş
Şi-l zării lângă culcuşu-i
De frunziş
Era tot o scorojită
Limbă vânătă, sucită
O nuia, ca un hengher
Îl ţinea în zgărzi de ger!
Bale reci,
Aspre benţi ce se-ntretaie,
Sus, pe vreascurile seci
Îl prindeau:
O frunză moartă, cu păstaie.
Şi pe trupul lui zgârcit
M-am plecat
Şi l-am bocit:

“Melc, melc, ce-ai făcut?
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută… Ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunu-i tot un cântec…
Astea-s vorbe şi descântec!
Trebuia să dormi ca ieri,
Surd la cânt şi îmbieri,
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi ce-i afar’…
– Vezi?
Ieşişi la un descântec;
Iarna ţi-a muşcat din pântec…
Ai pornit spre lunci şi crâng,
Dar pornişi cu cornul stâng,
Merc nătâng,
Merc nătâng!”

Iar când vrui să-l mai alint,
Întinsei o mână-amară
De plâns mult…
Şi dârdâind,
Două coarne de argint
Răsucit se fărâmară.

Că e ciunt, nu m-am uitat,
Ci în punga lui de bale,
Cu-însuţite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:
Punga mică de mătasă,
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod,
(Tot lângă mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare, fie-n gând:
“Melc, melc
Codobelc,
Plouă soare
Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-n crâng,

Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng…

Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

Poemul a fost pus pe muzică de Nicu Alifantis, în albumul “După melci”.
Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Muscel, România – d. 11 august 1961, București, România) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian.

A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
ArtăPoeziePromovate

Cuptor (1916) – George Bacovia

WhatsApp Image 2024-07-10 at 10.13.00

Cuptor (1916)

 

Sunt câțiva morți în oraș, iubito,

Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;

Pe catafalc, de căldură-n oraș,

Încet, cadavrele se decompun.

 

Cei vii se mișcă și ei descompuşi,

Cu lutul de căldură asudat;

E miros de cadavre, iubito,

Și azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

 

Toarnă pe covoare parfume tari,

Adu roze pe tine să le pun;

Sunt câțiva morți în oraș iubito,

Și-ncet, cadavrele se descompun

 

George Bacovia

mai mult
PoeziePromovate

Balada unei scoici visătoare

plaja-scoici-5

Ce figuri de stil vi se par mai relevante și care este mesajul poeziei?

Balada unei scoici visătoare

Vină odată, dulce himeră,
Firule-de-nisip-princiar,
Şi-n trupul meu cu iluzii de sferă
Împlîntă lancea ta de cleştar.

În nămol, sub o tijă de nufăr,
Te-aştept zi şi noapte, te-aştept;
Se-nroşeşte apa cînd sufăr,
Perla lunii îmi sîngeră-n piept.

Confundă mlaştina cu oceanul.
Între liane, moluşte şi peşti,
Trece ziua, săptămîna şi anul
Şi-mi subţie credinţa-n poveşti.

Îndurerează biologia mea visătoare,
Sîngerosule, tandrule Cavaler,
Să-mi curgă carnea spre-ascunse tipare
De dor, de-armonii şi mister.

Pune în ordinea mea firească o altă
Ordine, decît în coralii comuni –
Să se cutremure mediocra apă din baltă
De puterea nemaivăzutei minuni!

Arcadie Suceveanu, ,,Cafeneaua Nevermore”, Chișinău, 2011

https://www.facebook.com/groups/gramaticalimbiiromane1/permalink/7899964613376320/?rdid=fwkCDCECDMxArxbj

mai mult
Cenaclu - PoeziePoeziePromovate

Întâmplare 

Captură de ecran 2023-09-02 224119

Întâmplare

de Ilarie Adrian Frone

Frone Ilarie Adrian
Frone Ilarie Adrian

E-o întâmplare fericită acum venirea ta,
În viața-mi ternă, cea gri, de culori lipsită,
Și plină de hârtii și multe, prea multe poeme,
Ce triste par mereu că sunt, nefericite.
E viață în privirea-ți vie, neprefăcută,
Și tot mereu ea generos îmi e mie sortită:
Să-ți fiu dar soț, frate, tată, copil și încă
Mult mai mult de-atât – să fiu cu totul clipă
Si un eon de veșnicie – să pot să-ți dau tărie,
Să pot să țin în mine si slăbiciune și duioșie.
Voi fi, voi fi tot lângă tine, voi fi cu tine,
Poate vom făuri destine noi din tine și din mine
Să alinăm răni vechi, să nu mai facem
Să fie clipa adumbrită de un trecut ce nu mai e –
Prezentul este pentru mine ce e și pentru tine:
Durată fără de durată – o existența ce-i colorată
Cu multă voioșie în clipa când se scrie pagina
Din cartea vieții noastre – Letopiseț ce n-are început,
Diată ce-i menită să dăinuiască spre viitorul început
Însă nicicând frânt și adumbrit de vălul toamnei.
Fii dar a mea iubită, fii jumătate, fii tu privind în zori de zi,
Fii cum ești, fără să te mai ferești – sunt aici, nu am să plec!
Fii tu o fericire ce-i cu rost, cu nume ca-n povești cerești!

mai mult
PoeziePromovate

Iarbă de uitare – Cezar Baltag

WhatsApp Image 2023-07-26 at 11.18.43

CEZAR BALTAG (1939 -1997)
Corector, redactor la „Gazeta literă”, redactor-șef adjunct la revista „Luceafărul,”, redactor-șef la „Viața românească” după 1990. Poet din generația: Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Petre Stoica.

Iarbă de uitare – Cezar Baltag

A căzut steaua.
Mi-am strâns cenușa sub cap și am chemat
somnul.

Și am visat că se făcea un dulce și un amar,
și am visat că se făcea o vreme fluidă,

și am visat o balanță
care cântărea zile și nopți
și o femeie care torcea norii.

Era un râs pestriț în păsări și pești.
Și bătrâna secerătoare
îmi legăna viața
într-un leagăn de gresie.

Pământul
era
ca pământul,
bun de născut și murit.

Unde și unde, o vamă, unde și unde,
un deal.
Aici apă, dincolo noapte, mai încolo
mosorul pustiului.
Râsul dezleagă snopii, plânsul îl treieră,
lumina își caută ziua,
cenușa întârzie.

Sursă: Adina Speranță

Via: Dan Drăguș

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult
1 2 3 4 … 26
Page 2 of 26