De ce, iubita mea?
de Cristian Botez
De ce nu suntem doar
Stele cazatoare, iubita mea?
Spune-mi de ce?
De ce nu ne intrecem inot
Cu pestii ca purpura,
De-a lungul tarmurilor in Tahiti?
De ce, dragostea mea,
Nu esti tu o dimineata africana
Iar eu un nor
Care aduce ploaia
De dincolo de Kilimanjaro?
Si, mai ales, de ce,
De ce, iubirea mea
Am devenit,
Asa, de-odat,
A unui vis frumos reflexie
Pe-oglinda rece-a unui lac?
(29 iulie 2006)
“Eu sunt un om singur, un singur infern.” (Salvatore Quasimodo, În curând va fi searå, 1936)
SALVATORE QUASIMODO
(1901-1968)
Premiul Nobel pentru Literaturå în anul 1959
POATE INIMA
Va să se irosească mirosul acru de tei
În noaptea ploioasă. Fi-va zadarnic
Timpul bucuriei, furia lui,
Acea muşcătură de fulger ce spintecă.
Abia de rămâne făţişă nepăsarea,
Amintirea unui gest, a unei silabe,
Dar ca a unui molcom zbor de păsări
Printre aburi de ceaţă. Şi tot mai aştepţi,
Nu ştiu ce, pierdută pentru mine; poate
Un ceas hotărâtor, care să-nsemne
Începutul sau sfârşitul: o soartă
Geamănă de-acum: aici negrul fumului
De incendii usucă beregata. Dacă poţi,
Uită gustul acela de sulf şi spaima.
Cuvintele ne ostenesc,
Suie din nou dintr-o apă lapidată;
Poate inima să ne rămână, poate inima…
FĂRĂ AMINTIREA MORȚII
Primăvara înalță arbori și fluvii
glasul de neguri e mut,
pierdut în tine, iubire.
Fără amintirea de moarte
în carnea lipită de-a ta
vibrarea ultimei zile
ne trezește adolescenți.
Nimeni nu ne ascultă
al sângelui tremur ușor !
Ramură devenită
e mâna mea
pe șoldul tău înflorind.
Din plante, pietre și ape
se nasc făpturile lumii
sub a vântului intensă bătaie.
DE FRUNZA SĂLCIILOR
Și cum mai puteam noi cânta
cu piciorul străin deasupra inimii
între morții părăsiți în piețe,
pe iarba dură ca ghiața, ascultând
vaietul de miel al copiilor, urletul negru al mamei
care mergea în întâmpinarea fiului
crucificat pe stâlpul de telegraf.
Ca o juruință, de ramurile sălciilor
și țiterele noastre erau aninate
oscilând ușoare în vântul tristeții.
Via Stamate Constantin
…ce-mi veni la ceas târziu…
Villon, poetul adolescenței mele și trecerii mele din liceu spre stagiul militar
Balada doamnelor de altădată
de François Villon
Pe unde-s, prin ce ţări de vis,
Flora, romana-ncântătoare,
Alcibiada sau Thais,
Echo, dând zvonuri chemătoare
Pe stânci şi ape spre liman,
Frumoasă de pereche n-are?
Dar unde-i neaua din cel an?.
Dar înţeleapta Helois?
De dragu-i, cât a pătimit
Pierre Abelard la Saint Denis,
Scopit şi-apoi călugărit.
La fel, Doamna ce-a poruncit
Să se înece Buridan
În sac şi-n Sena azvârlit?
Dar unde-i neaua din cel an?.
Regina Blanche ca floarea-nvoaltă
Cântând cu voce descântată,
Betris, Alis, Berte cea înaltă,
Erembourg, doamnă-n Maine odată
Lorena Jeanne, nevinovată
De englezi arsă la Rouan,
Unde-s, Fecioară preacurată?
Dar unde-i neaua din cel an?.
Prinţe, nu întreba pe unde,
Nici de al vremilor noian,
Doar un refren îţi va răspunde:
Dar unde-i neaua din cel an?
Via Cristian Botez
Giorgiana Ștefania Ciomaga
Emigranta
Acum că anii au trecut
O vorbă spun: E vina mea!
Căci țara mea, nicicând nu ar fi vrut,
În fiecare zi să piardă câte-o stea!
Pământ natal, să nu mă dojenești
Când Dumnezeu mă va-ndrepta spre tine,
Iți voi cânta baladele cerești,
Măcar atât…să ai, de la mine!
Sursă: Ionel Sava
Despărţire
La urma urmei, ce să-ţi spun?
Gata – Şi nu-mi purta iubire,
E o povară mult prea grea
Cere eforturi de simţire.
Cu buzele-ai atins prăpădul!
Simt nebunia dând năvală.
Dar m-ai distrus din stângăcie,
Cum spargi o vază din greşeală.
Desigur, trupul meu trăieşte,
Umblă prin lume, cum îi felul,
Dar viaţa scapă de pe dânsul,
Cum de pe-un deget mort, inelul.
Tâmpla mai dă unele semne
De râs, dar mâna cade-n gol,
Miresmele şi sunetele
Se-ndepărtează stol cu stol.
poezie de Bella Ahmadulina
Valurile mării?
Uneori,
Cupe de şampanie
Ciocnite la marginea
Unei vechi iubiri…
Cristian Botez
Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.
Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
“Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?”
Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: “Toate-s în regulă…şi-apropo, arăţi minunat!”
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.
Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?…
Mă ascund în clişee: “Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!”
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.
Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi – nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei
prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.
Incerţi pot fi doar taţii, dar mama – totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!
Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă
o mare de fluturi
câte gânduri încap într-o
clipă o mie şi una
îmi lumina pe geamul hotarul
pe toate îmi scrii
înainte şi după
sunt drumuri
răscrucea aceasta
e totul viranul pe care
un scrib patinează în gol
are urme de soare
sub pleoape cerneli
un brâu de izvoare cu mâinile
goale e timpul şi ploaia
ne bate cu frunze pe umăr
o zi şi o noapte egale
cu cerul pe mijloc
clipă cât schimbăm inimi
între noi şi golul se umple
cu noi fumegând …înăuntru
Ana Urma
Vagabondul
Lăsaţi-mi traiul care-mi place,
Iubirea nu-mi ştie de nume,
Vreau cer senin şi multă pace,
Cărări – să mă petrec prin lume.
Vreau pat în fân sub bolta sfântă,
Hrană – să îmi iau din râuri;
Astfel de viaţă mă încântă,
Astfel vreau să trăiesc pururi.
Însemne-mi destinul viaţa
Acum sau mai târziu, oricând o vrea,
Binecuvântată fie-i lumii faţa
Şi drumul dinaintea mea.
N-am bani şi nici iubiri de dus,
Nici cu prieteni a mă ţine,
Mi-ajunge cerul cel de sus
Şi drumul de sub mine.
Fie ca toamna să m-ajungă
Pe drumegul meu sihastru,
Amuţind păsările-n luncă,
Chemând ierni cu ger albastru.
Alb ca făina, câmpul îngheţat –
Cald lângă foc, ca-n paradis –
Toamna nu mă va supune niciodat’,
Cum nici al iernilor abis.
Însemne-mi destinul viaţa
Acum sau mai târziu, oricând o vrea,
Binecuvântată fie-i lumii faţa
Şi drumul dinaintea mea.
N-am bani şi nici iubiri de dus,
Nici cu prieteni a mă ţine,
Mi-ajunge cerul cel de sus
Şi drumul de sub mine.
Robert Louis Stevenson
Traducere de Petru Dimofte
CINE PE Mine…
Cine mă ocolește,…
Cine mă gonește…
Cine mă ignoră…
Și compară…
Cine mă teme…
Cine se întreabă (despre mine, prea mult)…
Cine mă coboară (în plictiseală, vis și în obliviune)…
Cine după mine se ține și nu mă ajunge …
Cine mă minte…
Mă ademenește…
Mă separă…
Mă fără de cuvinte…
Acolo unde nimic nu este….
Și nu e nici măcar într-o poveste…
Cine e invitat în adâncurile mele și se rătăcește…
Cine suspină fals suspin (și o face bine, credibil)…
Cine se satură de mine după ce a început să mănânce din mine…
Cine are sete și nu mă bea…
Deși vede izvorul cum susură…
Și aerul și marea, oceanul, cum freamătă toate…
Cine e singur și nu vede…
(Dar poate)
Linia mea,
Culoarul
În paralel,
În stinga lui
Sau chiar în dreapta (de ce nu ?)…
Cine coboară negru în adâncurile mele…
Și nu rămâne acolo ca Persefona
Îndrăgostită de temutul Hades,
Ea,
Mireasa lui, dar sieși încă, scumpa…
Cine vede și aude…
Dar îi e caldul un frig
Și vara o iarnă – grea, frigidă…
Acela va pleca din inima mea cântătoare
Acela va pleca din inima mea cântătoare
Pleca-va acela din inima mea cântătoare
La fereastră eu însămi
Voi arunca în Înalt
Cântecul lui
Fals.
Aurelia Satcău
Melbourne 2016
Înger refuzat de păsări,
şi înscris cu-o pană-n cerc
să te şterg de pe nisipul
alizeelor, încerc.
Mai întâi steaua Canopus
cea mult-galbenă, o ling.
Ce sărată e, mi-e sete,
şi ce friguri tari mă ning.
Mai apoi îţi zgârii faţa,
curg din ea secunde verzi,
ce ierboasă mi-e privirea –
somnolent în ea te pierzi.
Înger refuzat de păsări
şi de zborurile lungi
îmi ajungi până la gură
până la sărut mi-ajungi.
Astfel stai înscris cu ţipăt
în conturul scos din minţi,
răspicat, al vieţii mele
care-nfige-n tine dinţi.
Astăzi cred că se cuvine
Sa mă-ntreb și eu ca tine ,
De ce doar printre suspine
Vreme trece, vreme vine…
Văd in jur acum că toate
Sunt de-a dreptul răsturnate,
Vremurile -s dezbinate
Si-atunci zic și eu ca tine ,
Vreme trece, vreme vine…
Au trecut in goană anii,
Cine stă să-i mai socoate ?
Nu mai știu ce este bine,
Ce e rău din minți mă scoate,
Versul tău in gând revine,
Vreme trece, vreme vine…
Am sperat , dar stau cu teamă
De-alte valuri ce se-arată,
Iar și iar mă-ntorc la tine,
Te iubesc in tot și-n toate
Ce contară pentru tine ,
Pare-se c-au fost uitate,
Vreme trece , vreme vine…
Ai să-mi spui că joc doar teatru
Când mă sfătuiesc cu tine,
Joace alții ce le-o place,
Eu te caut , știi prea bine,
Tu-mi răspunzi , îmi ești aproape,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine…
Luminița Bratu
15 Ianuarie 2022
De vorbiţi mă fac că n-aud,
Nu zic ba şi nu vă laud;
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;
Dară nime nu m-a face
Să mă iau dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.
Dacă toate-acestea fi-vor învăţate
Fiii voştri singuri hotărăsc în viaţă
Care-i meseria ce o vor urma,
Fiii voştri singuri mai târziu învaţă
Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.
Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte,
Îşi aleg iubita mângâind-o blând,
Inima lor largă sinceră-şi rosteşte
În privinţa asta cel mai greu cuvânt.
Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe
Din copilărie încă, de la voi,
Primele îndemnuri, primele poveţe
Dorul de lumină, scârba de noroi.
Cât sunt fragezi încă, mame, învăţaţi-i
Să iubească floarea pură din livezi
Să iubească-ntinsa mare şi Carpaţii,
Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.
Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea,
Ochii lor să fie limpezi şi curaţi,
Să nutrească patimi vaste cum e marea,
Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.
Oamenii, din suflet, veşnic, să iubească,
Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;
Învăţaţi-i, mame, crâncen să urască
Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.
Să iubească versul, să iubească struna,
Ce-i curat în lume, ce e nou şi viu,
Cât sunt mici, să-nveţe a urî minciuna
Asta nu se-nvaţă când e prea târziu.
Să iubească ţara, pentru ea să sară
La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.
Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară,
Ea cuprinde toate-acestea la un loc.
Ea să le sclipească-n licărul pupilei,
Să le crească-n suflet blândă ca un spic.
Să se teamă poate de ruşinea zilei
Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.
Dacă toate-acestea fi-vor învăţate,
Restul o să vină de la sine-apoi
Şi-au să se-nplinească visurile toate
Ce le-aţi pus într-înşii, mame scumpe, voi.”
Versuri: Nicolae Labiș
Sursa foto: internet
Astăzi îl amintim pe Serghei Alexandrovici Esenin n. 3 octombrie 1895, Konstantinovo, Rusia – d. 28 decembrie 1925, Leningrad, RSFS Rusă, URSS) a fost un celebru poet liric rus.
Nu înjuraţi căci zadarnic e totul – Serghei Esenin
Nu înjuraţi căci zadarnic e totul!
Negustor de cuvinte nu sunt!
Tot mai greu îmi atârnă pe umeri
capul de aur lăsat în pământ.
Nu iubesc nici oraşul, nici satul –
cum de-am trăit, singur nu pot pricepe.
Părăsesc tot ce-a fost. Îmi las barbă
și mă duc vagabond printre stepe.
Voi uita şi de cărţi, de poeme,
și cu traista în spate umbla-voi hai-hui –
căci beţivului pierdut în câmpie
vântul îi cântă mai mult ca oricui.
Voi puţi a ridiche şi ceapă –
și voi face pe prostul într-una
și cu zgomot sufla-îmi-voi nasul,
tulburând pacea serii şi luna.
Nu mai vreau nici succese nici slavă,
vreau doar vântul să-l pot asculta –
fără asemenea doruri ciudate
n-are rost pe pământ viaţa mea.
Traducere de George Lesnea
Via Stamate Constantin
