Poezie

Spune-mi, iubito

Spune-mi, iubita mea,
Vorbeşte-mi despre noi.
Ştiu, eşti departe şi
Poate m-ai uitat.
Trenurile de atunci opresc în alte gări acum…
Iar ilustratele din vechea cutie poştală
Au altă semnătură şi miros a altă mare
Dar spune-mi, totuşi,
Nu ţi se pare că norii aceştia roz
Ai fiecărei noi dimineţi
Sunt cei care ne mângâiau visurile adolescenţei?

Şi spune-mi, iubita mea,
Câte trenuri, care ne-ar fi putut readuce
Unul în braţele celuilalt,
Au trecut, de-atunci, pe lângă noi?
Şi revoluţii,
Câte revoluţii ar trebui să se mai întâmple?
Şi câte execuţii ar trebui să umple de sânge Piaţa Timpului pierdut?
Şi ale cui, dacă nu ale celui care,
Nepăsător, inconştient şi crud,
A plecat?
In acea rece şi blestemată seară
A celei mai lungi ierni…

Ucide-mă,
Repetat şi fără milă,
Până ce Marea Clepsidră ar resorbi
Fix nisipul din scobitura urmei picorului tău…
Din ultima zi în care ne-am iubit la mare….

Cristian Botez, 19 Septembrie 2008

mă retrag pe fâșia
îngustă dintre amintire
și vis decupez litere
pentru piesa pierdută
toate numele lui

locul de joacă comun
lujeri înalți
peste umbrele reci
cortegii de frunze
răsar în răscruci

dimineața și seara
repet distanțele
se măsoară în zile lumină
un vis se termină
și altul începe

crude aripi de îngere
frunze căzute închipuie
liniștea zeie între răsărit
și apus ca o stivă
de cărți interzise

așteptarea și ajungerea
într-un un spațiu
oricare oriunde orcând
începi să întrebi tu cine
mai ești …nopți de nesomn

Ana Urma

tomnatic
te mai cuprind
întrebător se abat peste
lume să port talismanul
calculând îmi șoptești

capătul lumii o să plec
cu brațele-n soare un copac
în ferestră momente
furate te dezmiardă
și în auz

și înfloresc în apele
tăcut în bezne de lună
atât de aproape culori
amețitoare
în regatul tăcerii

de dincolo de mine
izvorâtă descifrează vieții
magia unei
feminități fără limite
a naturii

punte fragilă frunză
lângă frunză
toamnă în imperiul aurul
ți-aș da
pentr-un singur …cuvânt

Ana Urma

“Dar trebuie să fii mai departe. Nicio limită nu interzice nelimitatul. Limitaţia ce nu limitează. Pierderea ce nu sărăceşte. Înfrângerea ce nu înfrânge destine. Ce e de făcut? Nu mai e nimic de făcut.”
(Constantin Noica în Jurnalul de idei)

CONSTANTIN NOICA
(1909-1987)

Poemul întâi
(Trei poeme filozofice pentru S.)

Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: “Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi?”.

Au stat muţi matematicienii în faţa unei asemenea întrebări, căci ei nu ştiu decât de mărimi comutative. Dar când prietenul întâlneşte prietenul – şi când v-am chemat sau când m-aţi chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă în faţa turlei de la Surdeşti sau în faţa unui perete cu arborele lui Iesus – cine s-aduna cu cine, care prieten devenea doi? Sau poate făceam cu toții una, sub mirare. (Ţii minte cum ai exclamat în faţa peretelui de vest din Voroneţ, “N-am văzut nimic mai frumos!”, tu care petrecuseşi toate frumuseţile lumii.)

Poate aşadar făceam acum una şi veneam să ne adunăm cu bisericile, cu poienile şi cu mormintele îngropate şi ele. Dar atunci iarăşi, cine se aduna cu cine? Oare noi preluam în noi bisericile, batjocorite de ani şi, câteodată, ca acum, de o falsă ploaie? Oare noi le vedeam şi ne minunam sau ele se minunau să ne vadă pe noi, cei exilaţi de eternitate, luminaţii, lămuriţii cu cele ale esteticii şi istoriei, oamenii de după patru sau cinci veacuri care nu mai ştiu să se adune nici între ei nici cu pereţii sau lespezile?

V-am chemat ca să vă scoatem din statistică şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată sau, mai degrabă, de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns, să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: “Căci muntele că-i munte, încă are doruri multe”.

V-am chemat să vă redeşteptăm dorurile. Sau poate aţi venit voi să ni le redeşteptaţi nouă. Poate aţi venit voi să ne scoateţi din statistică, în lumea într-altfel numărată în care ne ştiţi şi unde, totuşi, câte o fericire neverosimilă şi de neasemuit stăruie câteodată cu noi, ca un înger pe peretele nord-estic al bisericilor.

Ne-am reunit atunci o clipă, fără să ştim bine, întocmai anticului, ce este aceea o reunire. Şi acum, după adunare, va veni amara scădere: vă veţi trage din acest “noi” lărgit, veţi pleca în statistica voastră, lăsând ca noi să rămânem în statistica de aci.

Dar în timp ce tuturor ne vor înregistra destinele alţii, cu maşinile lor de calculat, de aci, de la noi, o toacă de biserică ne va aminti, unora aievea, altora pe magnetofon, că suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim, cu alţi prieteni, regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna nouă, celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului – aşa cum nu ştiu bine acum, draga mea prietenă, dacă ai venit aci ca să îmi ceri ceva, ca să-mi dai ceva sau, fără s-o bănuieşti, ca să asculţi seara paginile pe care ţi le citesc din Cartea Cărţilor.

Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)
Poemul întâi (Trei poeme filozofice pentru S.)

Selecție de Stamate Constantin

Sînt într-o defensivă nesfârşită. Mă doare viaţa şi mă dor ceilalţi. Nu pot privi realitatea în faţă. Soarele însuşi mă descurajează şi mă dezolează. Doar noaptea-noaptea singur străin, uitat, pierdut, fără legătură cu realitatea, fără a fi de folos nimănui-mă întâlnesc cu mine însumi şi îmi dau curaj.
Mi-e frig de viaţă. În existenţa mea, totul e o groapă umedă şi catacombe întunecoase. Sînt marea înfrîngere a ultimei armate care apară ultimul imperiu. Ştiu că sînt sfîrşitul unei vechi şi dominatoare civilizaţii. Sînt singur şi părăsit-eu cel care mă obişnuisem să comand altora. Sînt fără prieteni, fără conducător-eu cel pe care mereu alţii l-au condus.
Ceva în mine cerşeşte veşnic milă-şi se plînge pe sine, ca pe un Dumnezeu mort, fără altare în templu, cînd năvala barbarilor a inundat frontierele iar viaţa a venit să ceară socoteală imperiului pentru ceea ce a făcut cu fericirea.
Întotdeauna mi-a fost frică să se vorbească de mine. Am eşuat în toate. N-am îndrăznit nici măcar să mă gîndesc că voi fi ceva. Nici măcar n-am visat să mă gîndesc la ceea ce aş dori, deoarece chiar şi în vis am ştiut că nu sînt potrivit cu viaţa fie şi în postura de visător vizionar.
Nici un sentiment nu-mi ridică de pe pernă capul, pe care l-am înfundat acolo pentru că nu mai suportam corpul, pentru că nu mai suportam idea că trăiesc, pentru că nu mai suportam nici măcar idea absolută a vieţii.”

( 1931, Fernando Pessoa – Cartea Neliniştirii, trad. Dinu Flamand)

** Exista dureri mai grele decat durerile,

Exista dureri mai grele decat durerile,
Dureri ce nu dor, nici macar in suflet,
Desi sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
Decat cele pe care le-aduce viata, senzatii
Simtite doar cu imaginatia, proprii
Vietii noastre chiar mai mult decat viata noastra
Lucruri nenumarate care, neexistand
Exista, exista cu incapatanare,
Sunt ale noastre, cu incapatanare, si suntem noi…
În cupa cea verde a fluviului maiestuos
Se regaseste stralucirea albilor pescarusi…
Iar peste suflet inutila trece o alinare
Din ceva care nu exista, si nici nu poate, si este totul.

Mai dati-mi vin, căci viața nu e nimic.

(E ultimul poem pe deplin structurat scris de Pessoa, cu unsprezece zile inaintea mortii.)

Selectate de Stamate Constantin

vara spre sfârșit
se despletește
de podoabele verzi
scribul cu sufletul deschis
spre poveste

bobul prea strâns
în coajã
să-mi fure bucuria
filtrate prin limpezimea
dioptriilor

armonizez trãirile
pentru a gusta
economisind timp
acum și aici singur
tulbur liniștea

menit sã-mi astâmpere
setea mã întroc la izvorul
sã adaug timpului
semnul prețuire
magice ale cuvintelor

cãutându-și fãgașul
dincolo de osul frunții
așchiile mirãrii rodește
din cerneluri chemând
fãrã glas la izvor
însetații, dãruiții, aleșii

Text si ilustratie de Ana Urma

Privesc
lucrurile expuse
In parcul din Ploiești Vest
Sculpturi din marmură Rușchița
Cu forme și idei și porți
Cu doruri exprimate in piatră
Cu ochi ce privesc spre cer
Cu idei înălțătoare între pământ și cer
Ce vor zbura prin galaxii…
Bijuterii ce vor rămâne aici, pe acest pământ.
In ele simți forța și protecție divină.
O, ce multe gânduri mă apasă
Că nu cunosc această artă!
Atât de grea…!
Prin sculptori, arta se împlinește
Prin mâinile lor curge un har
Artistul este doar cuvânt
Spre înălțare spirituală
Spre mântuirea mea, a ta.
In arta lor din piatra albă
E un îndemn la bunătate și iubire
E o poveste despre lume
Despre frumos avangardist chiar exprimat .
Slavă lor, Slavă artiștilor!

Poezie scrisă cu ocazia închiderii ediției a IV-a a Taberei de Sculptură Monumentala Ploiești, susținută de Asociația Culturală 24pharte Ploiești și a Primărie Municipiului. In acest an mai sărac financiar, trei artiști au sculptat cu dragoste, pentru a rămâne lucrările lor ploieștenilor. Din Chișinău, artistul Valentin Vârtosu 59 ani, lucrarea ,, DoruMetru”…prin care aduce un omagiu poetului Nichita Stănescu (măsurarea dorului pentru Nichita, prima lucrare din clip) Dan Daniel 35 ani din Bihor cu lucrarea ,,Galaxia Suveică” și Vlad Dumitru 39 ani din Câmpina Prahova cu ,,Poarta sufletului”

Împreună cu vărul meu am fost azi și am făcut clipul pentru că ieri nu aveam libertatea de a fotografia lucrările din parc fiind cei invitați la eveniment. Mulțumim tuturor pentru acest loc deosebit ,ce va rămâne peste timp și timpuri. Merită Ploieștiul, chiar și prin greutățile ce le suportăm cu toții!
Slavă artiștilor!

Maria Bem

gânduri se duc
se tot duc…
nici în timp
nici în amintire
precum luciul apelor
precum valurile
mestecate de mări

doar naufragiile
mai scot corăbii
din oameni
ca niște coaste
abandonate de suflete

Cristian Balint

Publicată la editura OMBRA GVG, în condiții grafice excepționale, cartea reunește peste 80 de poeme ale lui Cezar Ivănescu, în traducerea albaneză a domnului Dr. Luan Topciu, coordonatorul Centrului Cultural Albanez al Asociației Liga Albanezilor din România. Profesorul Topciu semnează și postfața lucrării, în vreme ce prefața îi aparține criticului și istoricului literar Daniel Cristea-Enache.

Limba noastră

Limba mea e graiul ierbii
când țâșnește primăvara,
vântul care mână cerbii,
dor pe care-l poartă seara.

Limba mea e prima zestre
din străbuni, demult lăsată,
gând pictat pe stânci rupestre…
este rugă asumată.

Limba mea-i o bucurie,
și e dans în care iambii
stau ca florile pe ie,
preț plătit cu sânge-n cambii.

Limba noastră-i moștenire,
acoladă de unire.

O cruce

Chiar diavolul mi-a zis să ne-ntâlnim,
că vrea, măcar puțin, să discutăm
și, „cine știe, poate, ne unim
să trecem puntea sau… s-o devastăm!“

Să nu-mi fac griji, căci poate rezolva
într-o clipită tot ce eu aș vrea,
doar el în lumea-aceasta-i cineva,
ba poate chiar urni și prima stea.

Avea mai toate vorbele la el,
de ai fi spus că-i mare literat,
purta-n urechea dreaptă un cercel
și se dădea un mare democrat…

Cu limba-n cerul gurii mi-am făcut
o cruce, și, apoi, am dispărut.

Aforismele lui Brâncuși

„Invidie, sau ură-n suflet
în veci n-oi ține, sunt eu sigur”,
spunea Brâncuși într-un răsuflet,
de-aceasta, chiar, pot să vă-asigur!

„Creez nu pasărea ci zborul
și caut pietrei să-i dau viață,
iar gândul bun mi-l dă Păstorul
și-I mulțumesc că mă răsfață!

Iubesc tot ceea ce se ‘nalță,
și aripi, eu, curând, voi prinde
noroi și fum le iau din salță…
tăceri vă las a vă surprinde.

Sculptura este însăși apa
și vinul ce sfârșește-agapa.“

Resurse

Poveștile ce ni le-am spus
vor fi resurse pe vecie
sau diamante ce le-am pus
în ceea mai de preț cutie.

Un cufăr bine zăvorât
momentele ne-adăpostește,
să nu ne fie de urât…
și, Doamne, ce mult prețuiește!

Lua-voi totul când mă duc…
și fericit eu sunt de-acuma
cum este fiece mânzuc
ce-ntâia dată vede bruma.

Mai lasă-mă, iar, să te pasc
de-o fi din nou eu să mă nasc!

Eva Heyman

Copil de treisprezece ani,
în lagăr dusă cu ai săi,
avea o frică de germani
și ea și ceilalți: doi ceangăi.

Nota-n jurnal tot ce vedea
și-l observa pe gardian…
L-ar fi lăsat sărut să-i dea,
doar să câștige un alt an.

Bunicii-ndată ce-au ajuns,
ca alți evrei, au fost gazați,
și nu s-a dat niciun răspuns
de ce-au fost, oare, acuzați.

„Trăit-am doar așa puțin
și toată viața-a fost un chin?“

(George Riurel Bălan)

marea își unduia timpul în valuri înalte
ce se spărgeau de țărmul existenței efemere;

clipele dispăreau odată cu spuma talazurilor
ce estompau iureșul gândurilor pierdute;

părerile de rău nu-și au loc în imensitatea orologiului care,
necruțător ne aruncă în viitorul aflat la reflux;

cronometrul răsuflărilor a răbufnit în zidul scrijelit
și ne arde pielea acum uscată de regrete tardive.

(Versuri: Elena Boholț
Foto de Silas Baisch – Unsplash)

John Milton (n. 9 decembrie 1608, Londra – d. 8 noiembrie 1674, Londra)

Lui Shakespeare

Îi vom slăvi lui Shakespeare osul sfânt,
Clădindu-i vraf de pietre pe mormânt?
Sau cere-se ca moaştele-i să stea
Sub piramida care-mpunge-n stea?
Moştenitor al faimei, te îmbie
Asemenea plăpândă mărturie?
Mirarea şi uimirea-ne nu-s oare
Statuia ta mereu dăinuitoare?
În ciuda artei cea cu trudnic pas
Curg stihurile tale, şi popas
În inimi face delficul tău vers
Din cartea ta cu slova de neşters.
Lăsându-ne de fantezie goi,
Ne faci de marmur’stane tu pe noi;
Şi-astfel, atât ţi-e cripta de măreaţă,
Încât şi regi o ar plăti cu-o viaţă.

Via Stamate Constantin

Omule, slabă fiinţă… – (Constantin) Costache Conachi

Omule, slabă fiinţă şi la patimi cu plecare,
Unde ţi-i înţelepciunea, unde ţi-i mintea cea mare?…
De te ‘nalţi şi sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsuri pămînt şi ceruri şi pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că eşti ţărna pe care o poartă vîntul…
Ci te plânge, că ‘n patimi tu singur îţi sapi mormîntul!
Pururea ţie stăpâne, pururea duc şi te poartă;
Ele sînt în toată vremea a vieţei tale soartă.
Ce poate înţelepciunea, ce poate şi biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii şi ‘napoi şi ‘nainte?
Şi se ‘ncape biruinţă sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Şi se ‘ncape vr’o mărime, când fiinţa pătimesce,
Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?…

Mă sfârșesc, amar mă doare – (Constantin)Costache Conachi

Mă sfârșesc, amar mă doare!
Milă n’am la cine cere,
Toate sânt nesimțitoare,
Toate-mi zic: mori în durere!
Nici vaete, nici suspinuri,
Nici a inimei junghere,
N’aduc milă, ci tot chinuri…
Toate-mi zic: mori în durere!
Rog oameni, rog cele sfinte,
Cer la milă mângâiere.
Mila nu-i la rugăminte…
Toate-mi zic: mori în durere!
Moarte strig, moartea nu vine,
Nu vine la cine-o cere.
Toate-s crude cătră mine…
Toate-mi zic: mori în durere!

(CONSTANTIN) COSTACHE CONACHI (1778 – 1849)

Via Dan Drăguș

Toamna, la marginea ei
de Cristian Botez (volum în pregătire)

Mi-e sufletul întins
Sub câmp
De floarea-soarelui uscată
Şi inima,
Sămânţă neagră-n vânt
Peste-amintiri scuipată…
Mi-e ochiul
Baltă nisipoasă,
Mi-e glasul
Ţipăt stins
De cucuvea…
Privirea, văl de
Salcie căzută,
Palidă şi vai-de-ea…
Sunt aripă de vânt
Izbită-n stâncă
Şi umbră grea
Şi umedă
De trunchi…
Strănut ades
Ţânţari în roiuri,

Mi-e frig
Şi -ştii?- răcesc
Atunci
Când cărămida de argilă
Mă-ngoapă
Sub pământ…

Şi, hai să-ţi spun,
Mi-e mers de tren
Gândirea
Pe-o şină şchioapă
Şi din lemn…
Vorbesc, sunt sigur,
Cam aiurea,
Cu vremea rea
Ce-mi ţine, ah,
Iubirea
Sub mal râmat
De porci mistreţi

(Cristian BOTEZ)

DIFERENȚA ÎNTRE POEZII; ÎNTRE POEȚI (Blaga, Macedonschi, Eminescu) -Text prelucrat după criticul literar Ionuț Țene, de citit.

„Citind lirica modernă și contemporană, de multe ori mă gândesc cu o reverie nostalgică, în ce constă și ce anume face diferența dintre două poezii bune, scrise de autori recunoscuți și, totuși, doar una dintre opere lirice și un singur autor primește laurii popularității și rezistența lecturii în timp a publicului. Sunt poeți, puțini printer cei de azi, care rămân prinși cu boldul recunoașterii în conștiința critică, a opiniei publice, în manuale școlare și alții nu, deși la o analiză stilistică și critică nu poți spune cu mâna pe inimă că unii poeți pot fi ocultați de mersul implacabil al istoriei literare. Până la urmă este ceva inefabil și invizibil care face ca o poezie să fie mai apreciată decât alta deși estetic și ca forme stilistice par că sunt identice ca valoare. Diferența ține de inefabil și de inconștientul actului artistic, nu de raționalitatea lui sau de percepția critică a cititorului. Acel ceva care nu se vede, dar se simte, face diferența între poeziile scrise de autori diferiți, care estetic și stilistic în teoria literară au aceleași carcteristici. Poezii bune s-au scris întotdeauna, doar unele intră în inima conștiinței publice și rămân peste timp inconfundabile în istoriile literare ale lumii. Charles Du Bos spunea că ”poezia este încarnarea unei emoţii într-un limbaj”. O emoție intensă transmite cititorului o poezie a unui autor, mai mult de cât poezia altui autor, deși ambele sunt reușite stilistic și estetic. „Emoția se strecoară în toată viețuirea” și poezia spunea Tudor Arghezi. Aici e secretul ”diferenței” în poezie: intensitatea emoției și culoarea acesteia. Este de fapt ”parfumul” liric care face descendența. Acel ”parfum” identificabil al inconștiutului îl putem asemăna cu consumul unor fructe. Diferența o face prospețimea lor. Una e să mănânci direct fructele din pomii livezii și alta aceleași fructe după ce le-ai ținut câteva zile în fructieră. Ele sunt aceleași fructe, dar gustul și parfumul diferă. Cele culese direct din pom au un gust și un parfum care nu poate fi comparat cu cele ”stătute” în fructieră deși sunt aceleași fructe. Așa este și în poezie. Sunt poezii scrise într-un stil superb și în formă desăvârșită, deși ele nu rămân în conștiința publică și în istoria literaturii. Alte poezii, în schimb au acel ceva indicibil sau de neînțeles care cucerește inimile cititorului și pe criticul literar. Diferența o face acel ”parfum” proaspăt al originalității și originității, apropierea de izvoarele inconștienței emoției poetice. Se poate explica această diferență. E greu de înțeles și ține de o percepție a forței emoției și gustului literar, care nu poate fi explicată rațional într-o manieră a inteligenței. Ține de inima care simte de unde provine izvorul liric, care are rădăcinile directe în emoție. Cred că nu licențele poetice fac diferența dintre poezii și nici alegerea cu acribie a figurilor de stil. Valoarea nu ține de gen, ritm, silabe sau sinalefă, ci de emoția primară transmisă puternic, de acel mesaj inițiatic și ontologic, care face ca un poet să fie mai iubit decât altul și opera sa să fie mai larg percepută de public cu inima, nu cu formele inteligenței. E un paradox al poeziei, ea ordonează lumea în haosul social, aducând umanitatea la formele esențiale ale existenței. Poeții văd acolo unde ceilalți au un zid în față. Această vedere naște poezia, iar autenticitatea ei este mai veritabilă, mai ontologică și, desigur, izvorăște cu o emoție puternică prin și printre rădăcinile inconștientului inefabil. Izvorul poeziei este enigmatic, paradigmatic și paradoxal, la fel cum reiese din poezia ”Izvorul nopţii” de Lucian Blaga.

Frumoaso, ţi-s ochii-aşa de negri
încât seara când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare că ochii tăi, adânci,
sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi….

Izvorul ”întunericului” este acel mister din care se revarsă lumina, un reflex al forței emoției.Fragilitatea poeziei este tocmai forța sa de durabilitate în timpul istoriei literare. De ce poezia de o frumusețe alcalină ”Corabia” de Alexandru Macedonski, deși folosește aceleași motive sau figuri de stil similare ca și poezia ”Somnoroase păsărele”, nu atinge ”parfumul” și perfecțiunea eminesciană. Sunt două poezii superbe, dar există un dar și un dat, care face poezia lui Mihai Eminescu mai ușor de reținut în conștiința cititorului și în manualele de istorie literară. Alexandru Macedonki ne introduce în magia nopții:

La ţărm, corabia oprită
E ninsă de zăpada lunii
Şi marea tace odihnită,
De biciuirile furtunii.
Catarg şi pânze argintate
Abia uşor sunt legănate…
Magia nopţii este sfântă…
Verzuiele unde dormitează.
Novicii râd…
– Cârmaciul oftează, Matrozii melancolic cântă.
Oraşul întreg scânteiază
Cu felinarele aprinse…
Muzicile vesel vibrează,
…………………….
Safire pe ceruri lăcrămează.
Din cap mişcând, cârmaciul oftează,
Matrozii melancolic cântă.
(Corabia – fragment)

E un portret nocturn ce se cadrează melancolia unui port eșuat între ape. Și totuși, acestei poeziei îi lipsește acea simplitate gravă care atinge esența magiei nopții eminesciene din ”Somnoroase păsărele„.
Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

E surprinsă, printr-o abordare lirică de o simplitate uimitoare și genială, o feerie a nopții inegalabilă în literatura română. Avem două poezii frumoase, dar ce face diferența dintre cele două poezii. E acel ”parfum” la Eminescu de fruct liric cules proaspăt și direct din pomul cunoștinței livezii raiului poetic. Acesta e secretul autenticității”!
Ionuț Țene, articol apărut în „NapocaNews”

Via Revista USLR “Poduri de Dor”
(29 septembrie, ddrăguș)

”Sarcina poeziei este să cureţe realitatea îmbâcsită de cuvintele noastre prin crearea unor spaţii de tăcere în jurul lucrurilor.” (Stéphane Mallarmé)

STÉPHANE MALLARMÉ
(1842-1898)

Briză marină

Mîhnită-i toată carnea iar cărţile, citite.
Să fug! să fug aiurea! Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
în calea unei inimi care închină mării
O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale,-n clar de lampă, de către propriul alb
Nici tînăra femeie, la sîn cu prunc rozalb.
Tot am să plec! Fregată,-n tresalt de mari pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blînde oaze!
Un greu Plictis, în care speranţe crude gem,
Mai crede-n bun-rămasul batistelor, suprem!
Şi, ispitind furtuna, înaltele catarge
Sunt, poate, dintre-acelea ce vîntul le va sparge
Fără catarge, fără, pierduţi la antipozi…
Dar, inimă, ascultă-i cum cîntă, pe matrozi!

(Trad: Şerban Foarţă)

Vero novo

A primăverii zile bolnave vin şi-alung
Senina iarnă, albă, când arta e lucidă,
Şi-n minte, unde sânge posomorât prezidă,
Se-ntinde neputinţa cu un căscat prelung.
Mi se-ncropesc sub ţeastă amurguri albe, dense,
Un cerc de fier mi-o-ncinge, precum un sarcofag.
Şi cat în pribegire, un Vis frumos şi vag.
Prin câmpi, în coptul zilei şi-al sevelor imense.
Dar cad, strivit de-arome de iarbă şi copac,
Şi-o groapă sap cu faţa-mi să-nnăbuş Reveria
Muşcând lut cald în care-ncolţeşte liliac.
Şi-aştept, în scufundare, să urce nostalgia…
– Estimp, Azurul râde-n frunzişul efemer,
În care zburdă păsări şi ciripesc spre cer.

(Selecție propusă de Stamate Constantin)