close
PoeziePromovate

Dar trebuie să fii mai departe

„Dar trebuie să fii mai departe. Nicio limită nu interzice nelimitatul. Limitaţia ce nu limitează. Pierderea ce nu sărăceşte. Înfrângerea ce nu înfrânge destine. Ce e de făcut? Nu mai e nimic de făcut.”
(Constantin Noica în Jurnalul de idei)

CONSTANTIN NOICA
(1909-1987)

Poemul întâi
(Trei poeme filozofice pentru S.)

Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: “Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi?”.

Au stat muţi matematicienii în faţa unei asemenea întrebări, căci ei nu ştiu decât de mărimi comutative. Dar când prietenul întâlneşte prietenul – şi când v-am chemat sau când m-aţi chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă în faţa turlei de la Surdeşti sau în faţa unui perete cu arborele lui Iesus – cine s-aduna cu cine, care prieten devenea doi? Sau poate făceam cu toții una, sub mirare. (Ţii minte cum ai exclamat în faţa peretelui de vest din Voroneţ, “N-am văzut nimic mai frumos!”, tu care petrecuseşi toate frumuseţile lumii.)

Poate aşadar făceam acum una şi veneam să ne adunăm cu bisericile, cu poienile şi cu mormintele îngropate şi ele. Dar atunci iarăşi, cine se aduna cu cine? Oare noi preluam în noi bisericile, batjocorite de ani şi, câteodată, ca acum, de o falsă ploaie? Oare noi le vedeam şi ne minunam sau ele se minunau să ne vadă pe noi, cei exilaţi de eternitate, luminaţii, lămuriţii cu cele ale esteticii şi istoriei, oamenii de după patru sau cinci veacuri care nu mai ştiu să se adune nici între ei nici cu pereţii sau lespezile?

V-am chemat ca să vă scoatem din statistică şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată sau, mai degrabă, de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns, să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: “Căci muntele că-i munte, încă are doruri multe”.

V-am chemat să vă redeşteptăm dorurile. Sau poate aţi venit voi să ni le redeşteptaţi nouă. Poate aţi venit voi să ne scoateţi din statistică, în lumea într-altfel numărată în care ne ştiţi şi unde, totuşi, câte o fericire neverosimilă şi de neasemuit stăruie câteodată cu noi, ca un înger pe peretele nord-estic al bisericilor.

Ne-am reunit atunci o clipă, fără să ştim bine, întocmai anticului, ce este aceea o reunire. Şi acum, după adunare, va veni amara scădere: vă veţi trage din acest “noi” lărgit, veţi pleca în statistica voastră, lăsând ca noi să rămânem în statistica de aci.

Dar în timp ce tuturor ne vor înregistra destinele alţii, cu maşinile lor de calculat, de aci, de la noi, o toacă de biserică ne va aminti, unora aievea, altora pe magnetofon, că suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim, cu alţi prieteni, regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna nouă, celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului – aşa cum nu ştiu bine acum, draga mea prietenă, dacă ai venit aci ca să îmi ceri ceva, ca să-mi dai ceva sau, fără s-o bănuieşti, ca să asculţi seara paginile pe care ţi le citesc din Cartea Cărţilor.

Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)
Poemul întâi (Trei poeme filozofice pentru S.)

Sursa Google

 

Selecție de Stamate Constantin

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.