close

Promovate

EditorialPromovate

Ce vrea să spună o lozincă?

protest_art_17_feb_2017

Trebuie să fi participat la un protest. Dacă nu, am văzut la televizor sau avem în minte unul. E simplu să ne închipuim o mulțime mare de oameni, cu sau fără conducători, dar întruchipând o forță uneori pașnică, alteori în pragul deplinei manifestări.

În majoritatea lor covârșitoare anonimi, fiecare se dezice acolo, pe loc, de anonimat – iar chipul i se transformă după forma și forța strigătului de revoltă. Ziua sau noaptea totuna e, afară de faptul că protestul de seară are și legitimitatea celui revoltat care și-a făcut treaba peste zi, simultan cu cei care tocmai că nu și-o fac și împotriva cărora se protestează.

Străzile și locurile în care s-au adunat manifestanții, în toată țara, sunt cele mai importante din oraș, dar zilele acestea protestatarii sunt în Piața Victoriei din Capitală, din pricină că acolo a avut loc evenimentul.

Protestele acestea de seară aproape că au devenit continue, dar chiar această prelungire este o izbândă, ca și cum graba guvernanților ar fi o înspăimântată sârguială, iar șederea protestatarilor stăpânirea totală a judecării fără giudețu, a situației.

Tot timpul din lume e capitalul protestatarilor, până își vor atinge scopul, iar spiritul bizantin nu poate decât să-și aroge această zăbavă care în cazul de față e chiar posesia locului.

Oamenii se află în piață și mulți poartă câte o lozincă. Răzvrătiții au impus de-a lungul timpului acest obicei considerat de unii ca o inoportună frivolitate. Firește, e vorba, cel puțin aparent , de ceva superficial ce ține de retorică și implicit de o metodă a retoricii care presupune pecetea sau ștampila.

Dar efectul unei lozinci stă tocmai în retorica sa, în dorința niciodată împlinită de a deveni proverb și mai ales în candoarea de a crede că, printr-o minune, binele învinge răul și se înfăptuiește dreptatea. Așa încât, după nesfârșite tergiversări și compromisuri cu dreptul tău de a fi indignat, se recurge mai întâi la șarlatania unei exprimari scurte dar morocănoasă, Iar m-ați supărat! După care se descrie întraga istorie cu o dramaturgică severitate care permite și o neaoșă imixtiune licențioasă, Eu dormeam, f…-vă-n gură! Dar m-am trezit! Și, pe cale de consecință, admiterea în public a unei anticipate și curajoase doleanțe, D. N. A. să vină să vă ia!

E la mintea copiilor.

Noi, totuși, așteptăm gesturi eroice și schimbări vizibile, radicale, pe care de mult nu le mai judecăm doar ca un efect al cuvintelor. Sigur că nici nu se mai pune problema să considerăm cuvintele o forță în sine și, intuitiv, avem dreptate câtă vreme nimic, în lumea aceasta, nu are valoare în sine, nici măcar iubirea.

Uneori, însă, cădem pradă blândă învierii cuvintelor strict într-o situație anume, o situație pe care cuvintele o descriu fără s-o povestească în amănunt, o situație care devine chiar omul care trăiește momentul și asta datorită unei lozinci  care, dintr-o dată, pentru că este o operă anonimă, știm cu toții că deține un secret indicibil. Dar, mai ales, pentru că știm ce vrea să spună.

Cu timpul, însă,  lozincile vor corespunde doar unor frecvențe sentimentale. Vor fi semne continue și o permanentă afirmație. Vor fi mereu aluzive și când vor fi uitate sau, probabil, nu vor mai avea niciun efect se vor fi retras demult în discontinuitatea tenebrelor demnității.

Cât despre lozincile care vor rămâne, ca destinul, pentru totdeauna, acestea vor mai fi de folos doar celui care nu poate fi un povestitor convenabil. (Florin M.)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Ghid de tortură pentru soţ, iubit, amant

ghid_tortura_taulet_3_februarie_2017

Acest ghid nu se doreşte a fi decât un îndrumar prealabil pus în slujba doamnelor şi domnişoarelor pentru a le călăuzi pe drumurile necunoscute ale iubirii şi amărăciunii…

Să purcedem deci:

– Când El, soţul, îţi spune: „Dar de ce mă torturezi, dragă?” (discuţii despre modă, coafor, cheltuieli, maşină buşită… indexul poate continua).

Tu, tabloul perfect al inocenţei şi al calmului, fără a te enerva sau a remarca faptul că nu te ascultă şi că este cu ochii beliţi în televizor, la ştiri sau spre o altă preopinentă, vei răspunde ferm, dar melodios:

„Iubire, te întreb pentru că nu ştiu ce să fac şi am nevoie de sfatul tău înţelept!” Şi, strâns cu uşa, va fi nevoie să dea sfaturi.

– Când El, soţul, este bolnav şi anchilozat pe canapea, în pat etc. şi urlă şi plânge ca un copil, implorându-te să te prefaci în infirmieră… Nu vei spune nu şi nu vei ţipa că te-ai săturat.

Melodios şi de data aceasta, glasul îţi va cânta şi vei pleca gătită top către farmacie sau pentru a aduce nu ştiu ce cutare medic, pe care îl ştii printr-o cunoştinţă şi aceasta ţi-a zis că este eficient. După, ieşi frumuşel pe uşă şi suni repede o prietenă sau un prieten şi vă vedeţi la o cafea de taclale. După vreo două, trei ore treci şi pe la farmacie şi cumperi o sacoşă de algocalmine, nurofene, paracetamoale, pansamente de stomac etc… şi revii senină acasă.

Inevitabil, el va fi îmbufnat şi furios, urlându-ţi: „Dar ce ai făcut atâta timp? ai fost pe Luna să cauţi medicamente şi medic?”.

Tu, calmă, inocentă ca întotdeauna, răspunzi cu iubire, că în trafic ţi s-a oprit maşina sau autobuzul a avut pană şi numai cu nişte persoane de Doamne Ajută ai ieşit la liman. Dar că ai alergat cât ai putut de repede către el, ştiindu-l în suferinţă, acest lucru nefiindu-i, de fapt, caracteristic.

– Când vrea să facă amor seara, noaptea, iar toată ziua a ţipat ca un nebun, nu vei zice că te doare capul. Nu. Vei fi drăgălaşă, cerându-i o poziţie nemaivăzută, nemaipomenită, de coțopeneală. Despre asta ai citit într-o carte mai veche de kamasutra, nu din ediţiile astea noi, contrafăcute, şi ai dori ca să se întâmple aşa. Sau ai dori, dar ar fi bine să vă îmbrăcaţi şi să căutaţi un alt loc prielnic: pădure, tomberoane, staţia de autobuz etc…Utilizaţi imaginaţia. Şi veţi constata că minunata apetenţă pentru datoria conjugală în poziţia misionarului sau alte câteva clasice poziţii va dispărea. După, urgent: de găsit un amant drept antidot.

– Sunteţi în divorţ. Case, acareturi, copii la mijloc, un câine, o pisică etc… multe de împărţit. Amanta avidă, ca un animal de pradă. Pentru a fi lucidă în prima instanţă, recomand amant ca antidot.

După certuri, lupte care mai de care cu avocatul lui – unul mai breaz unul decât altul -, lăsaţi lucrurile la foc mic şi reveniţi către preopinent, desigur, cu voce melodioasă, dar fermă, spunându-i că aţi reflectat la chestiune şi că aţi avut, aşa, ca o revelaţie: v-aţi gândit profund, v-aţi rugat, aţi vorbit cu părintele duhovnic şi aţi ajuns la concluzia că pentru o amantă, aceste lupte sângeroase intestine nu sunt necesare. Şi, în consecinţă, nu mai sunteţi de acord cu divorţul.

Să vedeţi după, fibrilaţii!! Iar în timpul ăsta, amanta poate rămâne la locul ei respectabil de amantă. Îi permiteţi.

– Când trebuie să plecaţi în concediu şi trebuie să vă hotărâţi asupra unei destinaţii. Inevitabil, încep discuţiile de genul: că alegerea mea e mai bună, ba nu, a mea etc. Că aia a ta e prea scumpă. Tu vei zice că nu mai vrei să te întâlnești şi anul ăsta acolo cu Popeştii, Georgeștii… pe care i-ai mai văzut şi anul trecut…

Atunci, soluţie: după ce ai avut câteva lacrimi în ochi scoase cu o ceapă tocată, delicat şi ferm, ve începe comunicarea absolutistă. Vei spune că dacă nu va fi aleasă destinaţia ta, tu rămâi acasă. După două zile de bufnituri şi mormăieli, va ajunge la concluzie că cea mai minunată tortură este să meargă unde doreşte sufletul doamnei.

– Când trebuie înlocuită maşina. Cu care tu, în principiu, te deplasezi cu copii la şcoală, cu câini şi pisici la veterinar, bineînţeles că el, bine intenționat de altfel, va alege din motive de economie un fel de mobiletă.

Veţi vizita nenumărate parcuri auto şi el va găsi de cuviinţă că aia şi aia e cea mai bună, că deh, se pricepe la motoare. Dar tu nu vrei şi nu eşti de acord cu niciuna din variante. Şi dacă nu vrei, nimeni nu te poate obliga. Şi atunci îi vei spune pe acelaşi ton ferm că te-ai decis la o bicicletă Decathlon cu numeroase opţiuni şi scaune de purtat copiii şi genţi ataşabile pentru cumpărături, animale, ghivece şi altele. Şi pleci tu îmbufnată de data asta.

Vă garantez rezultatul.

În consecinţă, subiectele pot fi numeroase cum ar fi :
– alegerea şcolilor pentru copii
– alegerea prietenilor
– florile pentru nunta finilor
– alegerea filmului care trebuie privit
– rochia care este nepotrivită, ca şi coafura
– faptul că vii tu prea târziu de la muncă
– faptul că vrei la spa şi nu la un grătar în pădure
etc., etc.

Sfatul general este: păstraţi-vă cumpătul, băgaţi capul în frigider, vorbiţi cântat şi alegeţi cea mai fermă metodă de tortură. Dacă nu funcţionează, atunci nu vă rămâne decât argumentul cratiței în cap în timpul somnului.

Seria următoare va face referinţă la torturarea iubitului şi, eventual, a amantului.

Experimentare plăcută.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Pătrunjelurile Pisicilor

patrunjelul_pisicilor_29_ianuarie_17

A stat şi a ascultat ore în şir vocea de dincolo de telefon. Orice i-ar fi spus ea, nimic nu era în regulă. Tot ce putea spune despre ea e că era o pisică de interior şi că atunci când ieşea aşa, frumuşel, din căsuţa pisicilor periate şi deocheate, un tigru nu-i făcea frică.

El vorbea continuu. Fără şir. La un moment dat, ea închide telefonul blestemat, pur şi simplu. Nici aşa nu e bine. Telefonul nu mai sună, însă încep mesajele fără şir. Din amuzament, începe să răspundă. Parola anului: pătrunjelul!!!

Ce putea cere ceva mai complicat unuia ca el? El, acela, nesperatul, favoritul să poată rezista în faţa cererii unui pisici de casă: rămâi cu mine două zile în casă ca să râdem şi după, dacă te rog să cumperi pătrunjel, să nu te superi…

În teorie, nu e complicat. În aparenţă, DA. De unde vine contradicţia favoritului, nesperatului, frumuşelului???

El îi spune cu glas tare :

„Dom’le, dacă e iarnă, unde găsesc, draga mea, pătrunjel?!”

Pisica de casă, ştia EA. Însă scuturând fin din clopoţelul ei încheiat cu colier verde la gâtușor, spune :

„Iubire, nu am idee, însă ieşi tu, afărică şi caută! Întreabă călătorii, întreabă alte pisici de tomberon, întreabă vânzătoarea de la brutăria din colţ şi poate avea-vei un rezultat. Dacă nu, ajungi în Piaţa Parlamentului şi acolo, cu siguranţă, vei avea răspuns şi vei şi găsi.”

Cu inima grea şi îndoită, el se avântă în geruri, cu lacrimi care nu reuşeau să urce paneaua ochiului, gândindu-se cu amar la pisica de apartament. Tortură curată.

Între timp, ea cânta şi îşi lingea lăbuţele… aşteptând pătrunjelul!

Apăi, trecu o zi, trecu o noapte, trecu iar o zi şi iar o noapte, trecură nouă şi multe nenumărate, iar el, nesperatul, favoritul, frumuşelul, nimic. Nici el şi nici urmă de pătrunjel.

După ce miorlăi cu plânset amar, îşi scutură clopoţelul, îşi şterse ochii de ametist şi se gândi repede că nu-i bai. De fapt, înainte, pe vremuri, frumoşii ăştia plecau în cruciade. Unii crăpau, iar alţii se întorceau victorioşi şi aveau încă mult chef să cultive… pătrunjel. Cât despre stat în casă, nu mai vorbim! Nicio ezitare!!

Astăzi, iaca, na! Păi, uite-aşa devii feministă, îşi spuse ea. În cele din urmă, se hotărî să îşi ia mantoul şi să iasă ea însăşi în căutare de pătrunjel.

Merse ce merse prin ninsoare, până ajunse pe bulevardul din centru. Şi când, acolo, ce să vază?

Iubitul, nesperatul, favoritul, frumuşelul trecea într-o caleaşcă în braţe cu o pisică de tomberon. Şi culmea! Caleaşca era plină de pătrunjel!!!

Îi veni să se tăvălească pe jos, când simţi o bătaie uşoară pe umăr. Se întoarse şi ce îi fu dat să vadă?!

Unul mai frumos, mai vânjos şi mult mai surâzător şi mai puţin miorlăit îi întindea un buchet smaraldit de-adevăratelea de pătrunjel.

Morală: Să nu fii pisică de casă atunci când nu trebuie!
Și-am încălecat pe-o șa şi v-am spus povestea-aşa!

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Promovate

Mama lor…

dali_art_29_ianuarie_17

Suntem sufocaţi de o existenţă la limită, suntem sub imperiul grijii serviciului, trăim neşansa unei democraţii iluzorii, ne amăgim cu speranţa unui trai mai bun, ne gândim ce trebuie, ce-ar trebui să punem pe masă sau ce putem să punem pe masă, ne gândim la facturile care trebuiesc plătite, la orele de zbateri şi suferinţi când facem bugetul familiei, la grija că mâine nu vom avea nici măcar ceea ce avem azi, suportăm cu stoicism bocancii guvernanţilor, indiferent de culoare, pe spinarea noastră, suportăm şi înclinăm capul uitându-ne cu tristeţe şi invidie în sacoşa vecinului de drum, care astăzi, a fost mai bogat.

Suntem oameni, ştiu supuşi greşelii, dar oameni. Oare ce am făcut noi să merităm asta ? Nu am făcut chiar nimic, chiar toţi ? N-am îndurat destul, n-am făcut toate şcolile, n-am urmat toate cursurile, n-am făcut destulă penitenţă, n-am fost mai umili, decât umilinţa însăşi ? De ce şi de unde şi până când acest regim care fragmentează o societate, care stigmatizează conştient puterea noastră de înţelegere ? De ce să nu avem timp de bucurii, de drăgălăşenii, de admiraţie, de sublim, de frumos ?

Firesc, pentru că nu putem avea timp, fiind ocupaţi cu treburile existenţiale. Cui datorăm noi ceva, şi nu o ştim încă ? De ce datorăm noi şi numai noi suntem supuşi unor grele cazne ? De ce biciul cade întotdeuna pe carnea noastră flămândă de dragoste şi frumos ? De ce suntem urgisiţi şi în virtutea căror prerogrative ? Ce am făcut sau ce n-am făcut să ne merităm umilinţa ?… Oameni, dacă sunteţi, cu cărţile mai mari citite decât ale noastre, cu discuţii mai înalte, decât ale noastre, cu bocancii ghintuiţi de tristeţile şi puţinătătea traiului nostru, cu vilele încărcate de florile grădinilor noastre, cu societatea voastră frivolă şi imbecilă, de ce nu ne lăsaţi dracului în pace ?!

Pentru că vă pasă de noi, umilii care parcurgem drumul la vot şi oriunde doriţi, pentru că depindeţi de noi şi de puţinătatea pâinii noastre, pentru că suntem crema care face prăjitura gustoasă, pentru că vă dăm puterea de a fi. Ruşine vouă, şi nouă ruşine. Guvernanţi de o clipă care se perpetuează pe vecie şi ne limitează dreptul la viaţă. Din orice partid aţi face parte, sunteţi la fel, nişte odioşi şi nişte răi, nişte neica nimeni, pe post de Haplea, poftit de noi, la masă. Nu ne mâncaţi numai pâinea, mâncaţi tot, că aţi fost o perioadă flămânzi, uitând că noi flămânzim de când ne naştem.

Numai bunul simţ ne mai ţine, şi ne tot ţine, mama voastră de feciorelnici şi neprihăniţi. Indiferent, cui aparţineţi, sunteţi la fel, sunteţi cei care nu daţi voie clipei să se nască şi bucuria o alungaţi ca pe o definiţie prost înţeleasă. Mi-este silă de vreo 27 de ani încoace şi sunt convins că am să mor cu această senzaţie pe suflet. Păcat, mare păcat, aţi făcut din noi modusul vostru vivendi şi ne-aţi croşetat cum aţi vrut. Numai de rău vă doresc, guvernanţi dintotdeauna, unii acum pitiţi la liniştea unei pensii binemeritate. Dracul să vă ia, aşa cum ne-a luat şi ne ia pe noi tot timpul care l-am parcurs , cu voi alături…

Dan Minoiu

mai mult
PromovateRepere

Undo…

undo_articol_raul_baz_24_ianuarie_17

Ceea ce face un computer este, în esenţă, ceea ce face şi omul. Diferenţa e la performanţă: dacă eu fac o înmulţire în 30 de secunde, el o face într-a nu ştiu câta miliarda parte dintr-o milisecundă. Am observat de-a lungul vremii o sumedenie de asemănări între om şi comp. Începând de la faptul că ambii au un hard şi un sistem de operare. Dar astea sunt banalităţi. Vreau să mă refer la o funcţie pe care nu o are nici omul și nu o are nici compul, cu toate că și unul și celălalt își închipuie că o au. Este vorba despre funcţia „undo”.

Să zicem că într-o zi omorî un păianjen care stă pe perete. L-ai omorât şi ai scăpat de ameninţarea lui. Dar după un timp, îţi pare rău (asta nu li se întâmplă multora, dar aici e vorba doar de un exemplu). Te gândeşti că puteai să-l prinzi şi să-l dai afară, că e uşor să omori un păianjen, dar că nu poţi să dai viaţă unui păianjen etc. În situaţia asta, nu mai poţi face absolut nimic. Nu există posibilitatea de „undo”. Vorba lui Zaharia Stancu: „ce-ai omorât, omorât rămâne”.

Indiferent ce-ai face, rămâne bun făcut, nu există posibilitatea de a reveni la starea dinainte în aşa fel încât să nu fi făcut ceea ce ai făcut. Nici dacă ai călători în timp nu ai putea spune că ai aplicat funcţia „undo”, pentru că în realitate ai făcut ceva, apoi te-ai deplasat în timp şi ai ajuns înainte de a face acel ceva – ori asta e o succesiune de fapte.

Şi totuşi omul crede că face undo în diverse situaţii. Spre exemplu, când te îmbolnăveşti te duci la doctor, urmez un tratament şi te însănătoşeşti. Dar nici pe departe asta nu înseamnă „undo”. Înseamnă doar că în succesiunea evenimentelor vieţii tale au intrat, în ordine, acestea două – îmbolnăvirea şi însănătoşirea. Faptul că te-ai îmbolnăvit n-a dispărut, pur şi simplu, ca şi cum nici nu s-ar fi petrecut vreodată. El s-a dus în trecut şi a rămas acolo pentru totdeauna.

Computerul crede şi el că face undo. Să ne gândim la un program simplu, cum ar fi Word. Acolo chiar există un buton cu numele „Undo”. Scrii, să zicem, o poezie. Când o termini, vrei s-o mai aranjezi puţin şi ştergi, fără să vrei, o strofă. Nu-i nimic, apeşi „Undo” şi strofa a revenit. Dar asta înseamnă că n-ai şters strofa? Nici vorbă: ai şters-o şi acum ai recuperat-o. Aşadar, nu se poate pune problema de „Undo” ci, eventual, de “Undelete”.

Mai pe scurt, shimbările sunt de două tipuri: reversibile şi ireversibile, dar niciunele nu realizează acel „undo”. O schimbare reversibilă este una care anulează nu fapta, ci consecinţele ei. Spre exemplu, un om este rănit foarte grav. O consecinţă posibilă este moartea. Aşadar starea acelui om s-a schimbat de la sănătos la muribund. Doctorii intervin şi îl salvează – schimbarea a fost reversibilă şi una dintre consecinţele ei, moartea, a fost anulată. Însă episodul care a provocat acelui om rănile nu a dispărut din „timeline”. Deci nu a fost vorba despre „undo”

E de observat că nici Dumnezeu nu are un buton de „undo”. Nici chiar el nu poate face ca un lucru să nu se fi petrecut, odată ce el s-a petrecut. Pentru asta, a inventat iertarea: ai făcut un lucru rău, el nu mai poate fi şters, dar eşti iertat dacă regreţi sincer, te căieşti etc.

Ei bine, faptul că nu există nici la om nici la Dumnezeu posibilitatea de „undo” ar trebui să ne facă foarte atenţi la felul în care acţionăm în lume.

(Raul Sebastian – Baz)

 

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală -Theodor Vasilache, poetul cuvintelor de veghe

poem_cuvinte_de_veghe_17_ian_2017

Theodor Vasilache (născut în 1942, la Ploiești) a făcut studii de germanistică la Cluj și București. În anii 1960‑1970, profesor de engleză și membru al cenaclului și boemei literare din orașul natal. Debut în primul număr al României literare în 1968, sub auspiciile și prezentarea entuziastă a maestrului și prietenului de mai târziu, Geo Dumitrescu.

În perioada cât a trait la Ploiești este unul dintre personajele de prim plan al Cenaclului I.L.Caragiale. Bibi cum îi spunea prietenii, era pe atunci, adică prin anii 70, o autentică figură de boem, înconjurat de o mica gașcă de admiratori,cu care se etala , prin cafenele și grădini de vară, după furtunoasele ședințe de cenaclu

Deranjat de atenția specială de care „se bucură” pe lângă organele de supraveghere și intimidare, mai ales după moartea foarte mis­terioasă a prietenului și colegului de cenaclu Helmuth Weber, în 1978, „rupe rândurile” și fuge în Occident. Se stabilește cu familia la Hanau, unde lucrează douăzeci de ani ca profesor.

În 1990, la chemarea prietenilor literați Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu și Petre Stoica, nu dă curs îndemnului acestora de repatriere, însă se reapucă de scris cu forțe noi și publică șapte cărți: Fiul Risipitor (Cartea Românească, 1994), Turnul Babel pe Main (Cartea Românească, 1995), Spectacol Împotrivă – Gegenschauspiel, volum bilingv, traducerea germană de Horst Samson (Kriterion, 1996), Carnaval la Gurile Dunării (Cartea Românească, 1997), Primul Milion și alte Fantasme (Kriterion, 1998), Fantasme la Gurile Dunării (Vinea, 2002), Fantasme din Lumea Cealaltă (Vinea, 2003), Fantasme, oglindiri, înscenări (Paralela 45, 2012), Fleurs du mal(heure). Flori de ceas rău (Paralela 45, 2013).

Călătoreşte mult în Europa şi frecventează diverse cercuri literare, îndeosebi pe cele ale scriitorilor germani emigraţi din România (Herta Muller, Horst Samson, Johannes Lippet etc.). Face parte din PEN-Clubul german.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

 

SCRISOARE DE ACASĂ

 Nimic nu se mai aseamănă cu ceea ce a fost,

deși nic n-a fost clintit din vechea alcătuire…

Poate doar portretul lipsește de pe perete

dar nu și cuiul din suflet.

 

Oamenii aceștia care au fost, care sunt încă,

maieștri în arta travestiului, ies pe scena mare a străzii

atât de distrați încât nici unul nu pare a-și mai aduce aminte

cum a fost îmbrăcat prima oară…

Și asta acum, la ora 12 în Europa, unde cam peste tot

lumea se schimbă să coboare la masă…

 

Ei singuri, pe inima goală,

în bucătăria țării stau și discută

proiecte de schimbarea pașnică a meniului

în funcție de nervozitatea pieței de-aiurea sau

de apatia aragazului de acasă…Sfânta cale de mijloc :

nici Mc Donald dar nici supa cu steluțe de general,

și  totul după rețete de mult compromise…

 

Și iată iată bărbatul acesta cu ochii în lacrimi

nu e nimeni altul decât călăul, care parcă nici

nu ar mai tăia capete, ci doar ceapa – mărunt, mărunt…

 

 PRÂNZ DE BINEFACERE

 

Duminica după liturghie

dăm buzna în sala de mese

ca să mâncăm și să bem creștinește

pentru aproapele mai puțin norocos

din Bosnia, Somaalia, etc…

 

Strecurăm niște bănuți într-un plic

și ne punem pe treabă

mâncând și band ecumenic, cum spuneam

pentru fratele mai vitregit

întru Christos, Mahomed etc…

 

Uneori, nici nu mai știm exact

pentru cine ne ghiftuim;

adică urmează să îi aducem

o rază de soare în viață…

( cu-atât mai mult cu cât, adesea,

burta lui lui sfârtecată tot n-ar putea

să rețină aceste bucate sau băuturi…)

 

Sunt și unii obosiți de-a mai da,

argumentând că, în definitiv, nici pentru ei

nu prea mânâncă sau bea

aproape nimeni în lumea a treia;

( și poate pe bună dreptatae… )

 

Noi însă, cei mai mulți, după slujbă

continuăm să mâncăm și să bem

convinși că-n trupurile noastre greoiae

locuiește Bunul Samaritean

cu tot neamul lui,

confortabil…

 

POVESTE DEGEABA

 

Nu-ți mai răci gura cu povestea

nemaipomenitelor aventuri

ale Măiestriei

în țara ei etern călătoare

pe schimbători curenți de aer.

 

Și nici, când obosiți

dăm prin colțuri de somn,

nu ne mai fredona sub ferestre

din strania muzică

a sferelor.

 

Fiindcă, imuni la ficțiune

noi nu cunoaștem lumea

decât din impactul direct,

nădușit,

în lucrurile crude ale ei…

                    (Din volumul Spectacol împotrivă, Kriterion 1996)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – Sorin Vânătoru, omul strigăt, poetul visător

vanatoru_poem_17_ianuarie_2017

Sorin VÂNĂTORU – Născut în 9 iulie, 1954. Licenţiat în psihologie, studii autodidacte de filozofie şi ştiinţe, membru al Grupului de Studii Interdisciplinare Ploieşti, vechi membru al Cenaclului I.L.Caragiale( aprox. din 1971). La vârsta de 18 ani publică în revista „Luceafărul”, în pagina condusă de Geo Dumitrescu, un poem.La acea vârstă este apreciat de scriitorul Coman Şova, de la revista “Amfiteatru”. Mai târziu, peste ani, scriitorul Nino Stratan îl prezintă în revista „Contrapunct” din Bucureşti.

Este foarte bine primit de criticul Alex Ştefănescu care scrie:

“Însemnările lui Sorin Vânătoru atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi impresia de noutate pe care o provoacă dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor.

Autorul loveşte năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşeşte să le disloce, măcar face să sară din ele scântei. Poezia sa este un alcool tare. Te ameţeşte şi îţi creează un fel de dependenţă. După ce termini de citit un poem simţi nevoia să mai citeşti unul. Prin comparaţie, versurile multor autori de azi încep să ţi se pară apă chioară.

Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe.”

Criticul literar Puiu Spiridon Damian:

“un „tenor al cuvântului”, cu o vocație ieșită din comun. Chiar Nino Stratan aprecia, spunând: „Dacă acest om trăia într-un mediu media mai dezvoltat, cultural vorbind, cred că ar fi fost o vedetă reală” a completat Puiu Damian.

Prof.Nicolae Stanciu:

„Trebuie să spun că Republica de la Ploiești, este o republică culturală. Acest Sorin Vînătoru este o latură specială. Negativist, nu acceptă tiparele, modelele anchilozate, și atunci vine și le dinamitează „

Scriitorul Ion (Nino) Stratan :

„Sorin Vânătoru este un fantast decis. Viziunile sale se structurează în discursuri apoftegmatice, mustrătoare, poezia sa este obsesia unui „illo tempore”, în care reflexivitatea, schimbarea codurilor şi intertextualitatea se găsesc la mare preţ. Făcut pentru poezie, văzând în ea un mod de existenţă, Sorin Vânătoru adaugă aerului de Ecleziast într-o lume pragmatică, imagini mişcătoare ale obiectului contestat. Eul său lărgit, Eul său bun,  sfărîmă barierele singurătăţii unui împătimit al moralei într-un limbaj meandrat, sarcastic şi adesea autoironic, pentru a spulbera aerul de rigiditate. „Cearta” sa este cearta noastră cu cele văzute şi nevăzute, cu sentimentele şi cu limbajul, deci o continuă apropiere a limitelor care nu ne limitează.” Revista “Contrapunct”-Bucureşti.

A publicat două cărţi(spune ca mai mult citeşte decât scrie):

O carte de poeme, însemnări şi eseuri literare,-“La capătul răbdării”-şi o carte de filozofia ştiinţei ,în care trece în revistă şi comentează tehnicile predictive, iar în partea a doua a cărţii interpretează faptele de conştiinţă în raport cu moartea şi neantul.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

 

Acum e momentul !

 Nu, Doamne, n-am să înlocuiesc nicio literă din Cuvîntul Tău nemaipomenit,

ba am să înlocuiesc!

Mereu între Rai şi Iad la masa de scris,

mereu în pariu cu Tine pe muchie de cuţit,

între mine şi Tine mereu am strigat “Acum e momentul ! “, “Acum e momentul ! “

şi mă prăbuşesc în oligofrenie, ca într-o supremă rugăciune!

 

Cearta oamenilor cu Dumnezeu

                                                 (fragment)

Suntem o  halucinaţie  a  memoriei  tale,

deraiaţi  în praful şi pulberea trupurilor noastre !

uciderea  noastră  sporeşte  începături  nescrise,

mai  siguri  de  vinovăţia  risipirii

decît  de  întinderile  începutului  de  lume,

cu toţii am fost  provocaţi să  ispăşim o străveche confuzie,

docenţii  supravieţuirii  spre tine se înalţă !

 

EU  SÎNT ALFA ŞI OMEGA,

SALVAREA  VOASTRĂ  E-N  BLESTEM,

ŞI  TOTUL  VA  URMA

VOI  NU TRĂIŢI SEMNUL,

SEMNUL  MEU  E  DINCOLO  DE  MINE,

V-AM  DAT  O  REALITATE, DAR VOI AŢI ELIBERAT EXILUL,

LA CE BUN LUCIDITATEA,CÎND TOTUL EXISTĂ ?

VĂ  ÎNTREB  CE  E  OMUL  ŞI  SPUNEŢI  CĂ  E  TÎRZIU,

VĂ  ÎNTREB  CE  E  APA   ŞI  SPUNEŢI  CĂ  AŢI  UITAT !

dar  existenţa  ne dă ocol

boala şi moartea  ne  arată  calea  învingătorilor

viaţa ne putrezeşte

în carcera  tuturor  simţurilor plus unul,

şi  lăuntrul  nostru  e  inundat  de  fierăraie,

ARBORELE  MEU  FULGERĂ

DIN  NELOCUITA  VOASTRĂ  SURPARE

IN NOMINE  IN NOMINE  IN NOMINE

VEŞNIC  AM  FOST  MUT  PENTRU  A  VORBI

EU  SÎNT NEANTUL  DE  A  CUVÎNTA

NEANTUL  LIBER,

VOI  CĂUTAŢI  UN  GRĂUNTE,

ROTINDU-VĂ  CU  FIEREA-N  VOI

PÎNĂ  LA  SECĂTUIRE

MATEMATICII  MELE  I-AŢI  GĂSIT  NIMICNICIE

ŞI  AŢI  RĂMAS  SOLDAŢI  AI  LIBERTĂŢII

INUTILI  ÎN  MIJLOCUL  FRIGULUI  !

CINE  VĂ  APĂRĂ ?

UNDE  ERAŢI

CÎND  BURNIŢAM  PESTE  VERTEBRELE VOASTRE ?

VEŢI  RĂMÎNE

TIFLE  SÎNGERÎNDE  LA  RĂSCRUCILE  EXISTENŢEI

VOI  ÎNŞIVĂ  O CONJUNCŢIE

ÎNTRE  PERFECŢIUNE  ŞI  VILEAG

NEMURITORI  DE  RÎND  LA  DREAPTA  SFIDĂRII

ASCUNDEŢI  LANTERNE  ÎN  LUMINĂ

AŢI  SUFLAT  PESTE  SPIRITUS

ŞI  AŞCHII  VĂ  SAR  DIN  NĂSCARE

UNGHIILE  VI  SE  ÎNFIG  ÎN  DEGETE

DEGETELE  SE  ÎNFIG  ÎN  URLET

AŢI  DESPUIAT  TEXTELE  NINSORII

ŞI  STÎRNIŢI  NISIPURI  UNDE  NU  PUTEŢI  AJUNGE

NU VEI AFLA SEMNUL,

OMULE -VAERULE !

 

Auschwitz

Am fost împins pe marginea gropii, plină cu cadavre.În aşteptarea glonţului, am zărit, pentru o fracţiune de secundă, intelectul lui Dumnezeu, avea o mutră de tarat mintal, se uita la mine chiorâş, ce, nu mă recunoşti ?

N-am apucat să-i zic ceva verde în faţă. Au aruncat var peste mine. M-am destrămat şi-am început să mă scurg la rigola divină.

De atunci, scriu continuu.

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Reţeta zilei: delicatese de divorţ

repere_taulet_16_ianuarie_17

Sunteţi în divorţ? Şi ce dacă?

Veţi ajunge să distilaţi în urechile dumneavoastră, mai uşor sau nu, invitaţii anulate, promisiuni nepromise, proiecte de baluri, de vacanţe care nu se vor face nicăieri. De ce? Un divorţ e un divorţ. Toată lumea înţelege, însă agenda prietenelor devine din ce în ce mai mică.

Nu vei mai fi invitată la dineuri, cocktail-uri şi ale prostii de genul ăsta. Chiar dacă ai copii lângă tine şi te ocupi, nu eşti iertată. După, vei avea o serie de invitaţii pe la înmormântări, parastase, slujbe. Nimic rău. Însă prietenele tale vor fi invizibile. Nu vei fi niciodată invitată unde sunt familii definite. Pentru că domnilor nu trebuie să le sară ochii. Săracii! sunt ţinuţi într-un fel de rezervaţie natural-matriarhală, ca nu cumva să pleci la sfârşitul dineului cu chelul sau grasul preferat la subsuoară.

Un alt deliciu: telefoanele aşa ziselor prietene, feisbukuri şi alte prostii, pentru a afla ce faci tu şi pentru a transmite dezinteresate viitorului ex-soţ, buletinul de ştiri. Magnific.

În timpul ăsta: copiii cresc, te zbaţi cu proceduri, facturi. Moralul poate merge. Ai lângă tine copiii, uneori împotriva ta… Să nu uităm de conceptul divorţ…

Şi telefonul sună cu întârzieri şi scuze.

În ceea ce mă priveşte, aceste penibile căutări de explicaţii m-au făcut întotdeauna să râd.

Mă duc în bucătărie, tai o felie de şuncă cu ceapă la cinci dimineaţa, beau un pahar de lapte bătut şi râd şi o iau de la început.

Morală: O femeie divorţată de iure et facto, la fel pentru una pe care a divorţat-o moartea, nu poate rămâne singură decât dacă îşi impune.

În rest, îi rămân toate acele anotimpuri pe care nu le-a trăit înainte, deltele de ger şi soare, cuvintele care se mişcă, nopţi senine cu lumini pătrunse, cuvintele oamenilor, cu sens sau fără sens… Vara, teii, salcâmii,

râurile, munţii, salcâmii…

Toate rămân.

Şi iubirea vine.

Pe cărare.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Deşertul plecărilor

articol_taulet_6_ianuarie_17

mihaela_tauletEa trăia într-un oraş. Un oraş destul de vechi. Avea casă pe o stradă principală. Una din cele mai frumoase case. Cu arabescuri în arcade şi coloane la balcoane. Flori, nu. Vitraliile nu pemiteau.

Îmbrăcată în straie de brocart, în fiecare zi păşea cu picioarele-i mititele dintr-o încăpere într-alta. Aranja lucruri, diverse obiecte… porţelanuri, statui, sipete, statuete, cântece, acorduri…

Însă tot ce atingea cu mâinile ei devenea aur. De unde casa era plină de bogaţii nemăsurate. Chiar şi strugurii de pe mese nu mai puteau respira de-atâta aur.

Într-o bună zi, edilii oraşului împreună cu alţi cetăţeni au bătut la porţile mari. Ea, ocupată pentru a aranja şi ramifica diverse lucruri şi obiecte cu mânuţele ei, a deschis cu întârziere.

Oamenii nerăbdători au năvălit de-a valma înăuntru. Ea a rămas afară. Şi a văzut cum toată casa ei era devastată de lăcomie. Cu părul ei de aur şi veşminte de brocart a trecut strada vis-à-vis. Îngheţată, privea la cei care se luptau în casa ei pentru Aur.

Tristă, a plecat mai departe. Spre Oraş.

Dispăruse.

După ce toată lumea a împărţit totul din casa ei, totul ieşit din mânuţele ei, au început să întrebe: şi acum??

Acum, cum facem aur ?

Fata cu mâinile de aur nu mai era nicăieri.

*

Ea era ea cu el. Şi erau bine. Cântecul lui era vis pentru auzul ei. Mâinile ei mângâiau braţele lui şi prefirau aur. Au trecut secole şi nu se mai despărţeau. Amalgamaţi de-atâta dor, zâmbeau şi râdeau întruna.

Într-o bună zi, un vânt rău a venit. El a plecat până jos, pe pământuri. Ea a zis că rămâne acolo, sus, şi că îl aşteaptă.

Au trecut iar secole şi el n-a mai venit către sus. Ca niciodată, ea aştepta. A tot aşteptat, până când a considerat că e cazul să coboare să îl caute. Poate o fi păţit ceva.

Jos. Ea, cu părul ei de aur şi cu mânuţele ei.

El, undeva pierdut în labirintul oraşului. De vorbă cu cetăţenii oraşului. Despre orice.

Îl cheamă cu iubire. El se uită la ea cu ură şi îi aruncă în faţă: „Faci aur cu mânile şi eu nu ştiu? E, da! Acum ştim cu toţii cine eşti!”.

Ea îl priveşte mută, fără a putea scoate un cuvânt. Îl iubea. Cu adevărat. Era pierdută fără el. Era în pielea ei. Îşi măsurase paşii după paşii lui.

Ea: „Iubitul meu…” . Cu un gest larg el îi spuse că toată povestea lor de sus s-a terminat şi că, de fapt, ea poate pleca unde o vedea cu ochii.

Ea n-a înţeles de ce el, iubitul ei din secole, o aruncă aşa, departe…

*

Pentru că mâinile ei cântau aur, glasul ei era aur, iar lacrimile ei făceau să curgă aur pe obraji…

El a rămas jos. În oraşul – cetate. Ea, singură, cu cărări de deşert în faţă. Din nou către în sus.

Morală: Coborâm Paradisul, precum trapeziştii de circ, pentru Unul, pentru El, pentru Acela. Am ales a părăsi Cetatea cu secole înainte tot pentru El, pentru Unicul, pentru cel mai Minunat. Iar într-o zi oarecare, sub un pretext oarecare, El va uita Paradisul unde ea cânta deunăzi, numai pentru el…

Atunci aurul din lacrimi dispare, iar mâinile le vom îmbrăca cu mănuşi. Pentru a evita ca tot ceea ce atingem să devină aur. Iubirea nu trebuie să poarte aur. Pentru că Iubitul e Obosit.

Şi călătoria către În Sus reîncepe cu glas şi suflet îngheţat. Dar reîncepe…

*

Uneori, dimineaţa, ne trezim cu anunţ de dispecerat: „Am terminat. Nu te mai vreau.”. Tu, năucă, nu pricepi nimic din toate acestea. Tu te plimbai prin poveste. Paralizată, nu mai ştii ce poţi face şi cum ai putea repara acel ceva de care nu ai cunoştinţă.

Vei trece deşertul şi vei regăsi drumul. Fără lacrimi şi fără alte căutări.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – Victor Sterom, poetul ca un semn pe clipă

no thumb

victor_steromPseudonimul lui Ion Vergu Dumitrescu, n. 14 februarie 1937, Mizil, jud. Prahova, d. 10 august 2014, Ploieşti. Poet, prozator, critic literar, publicist. Fiul Mariei Dumitrescu şi al lui Terente Filimon. A studiat la Liceele “I.L. Caragiale” şi “Mihai Viteazul” din Ploieşti. A urmat cursurile unei şcoli postliceale de petrochimie. A debutat cu versuri la Familia în 1965, iar în volum, cu numele lui real, în 1974 la Cartea Românească – În iarna cu fluturi albaştri. A colaborat la publicaţiile Viaţa românească, Ateneu, Tomis, Luceafărul, România literară, Orizont, Tribuna, Cronica, Steaua etc. A iniţiat şi condus publicaţiile Sinteze, Sinteze literare, Esteu şi Poarta sărutului. A iniţiat Grupul de la Ploieşti, din care au mai făcut parte Ion Vintilă Fintiş, Marius Bunea, Stelian Stan, Vladimir Deteşanu. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994) şi al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (din 2008). A fost distins cu premiul filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România în 2001 şi 2004, cu premiul “Opera omnia” al aceleiaşi filiale în 2012. A fost laureat al festivalurilor de literatură “Lucian Blaga”, Sebeş (1993) şi “Nichita Stănescu”, Ploieşti (2007).

OPERA: În iarnă cu fluturi albaştri (1974); Rana (1980); Durata (1982); Semn pe clipă (1987); Pauza dintre crime (1990); Interior (1991); Umbre pe faleză (1991); Nemărginire (1992); Labirintul alb (1992); Agonia Templului (1993); Culorile sparte (1993); Mac, Ham şi Cucurigu (1993); Poeme fără timp (1994); Roata durerii (1995); Borne (1996); Sintonia (1996); Fumul (1997); Convoiul (1997); L’Ombre parlante (1997); Destinul umbrei (1998); Esteu (1998); Deasupra tainei (1999); Nimicul ca o cruce (2000); Memoria sferei (2000); Gânduri în oglindă (2001); Banca de metafore (2002); Răscruci (2002, reed. 2007); Praguri şi trepte (2003); Naufragiul (2003); Casa cerului (2006); Litote (2009); Ispitele clipei (2009); Treptele (2010); Geometria fumului (2011).

REFERINŢE CRITICE: Eugen Simion, Dicţionarul general al literaturii române, editat de Academia Română; Laurenţiu Ulici, Mircea Moga, Mircea Ciobanu, Alina Hristea, Ioan Moldovan, Lucian Chişu, Gheorghe Grigurcu, Horea Poenar, Iulian Boldea, Victor Cubleşan, Mona Mamulea, Constantin Trandafir, Tudor Cristea, Ioana Dana Nicolae, Marian Chirulescu.

(Documentare, Ioan Vintila Fintis)

 

ÎN ZAREA CELELATEI VĂI

din timp în timp ies fumuri prelungi

din spinarea colinei. un gândac, o lăcustă.

un cărăbuș. se topește iarba sub pasul trecătorului.

văzută din vale, ai credința că fumegă

o așezare de oameni preistorici. te apropii

și nu vezi nimic. doar măceșii răspândiți

ici-colo și câte-un șir de furnici, un gândac,

o lăcustă, o pasăre.cineva va spune :

aici au fost cruci de lemn albastru înfipte

în coastele colinei dar ele s-au dus

în adânc. Și pasul trece

mai departe. ochiul trecătorului

se întunecăpuțin apoi se luminează

în zarea celelaltei văi.

 

DOAR ATÂTA ȘTIA DESPRE SINE

simplu se cucerea într-un fel straniu

dar mulțumindu-se ajunse la capăt și spuse

că de unde vine nu-și mai aduce aminte

acolo lăsase un câine și-o broască și-o pisică

dar toate lucrurile lui sunt peste tot răspâdite

iar acum bate vântul – e noapte și-ar vrea să ne spună

că întoarcerea lui ar fi pentru noi o altă poveste

stă mult în dreptul podului și – și aruncă privirile

în apa care trece. se vede și crede că acolo este el

vorbește cu el la o distanță de o sută de metri –

el deasupra și tot el dedesubt și se cheamă

făcându-și cu mâna

dar apa duce chipul lui în valuri și-l pierde

odată cu pietrele vântului.

 

ÎN IARNĂ CU FLUTURI ALBAȘTRI

în iarnă cu fluturi albaștri și cu urși

vei dormi și nu vei înțelege nimic

și vei spune că eu sunt

într-un câmp fără morminte

fără cruci și fără morminte și fără viață

ochiul tău se va mișca mort sub o lacrimă

în iarnă aproape de foc

lângă urși și lângă fluturi

și clopotele se vor face de piatră

aici în câmp

departe de sânul tău înroșit de febră.

 

PRIMA IEȘIRE PRIN BOLTA CARE NE ACOPEREA

 

ne-am dus pe acoperișul cerului lumea sub noi

dormea s-au visa o dimineață cu iarba căzută din soare

ne înconjurase un zid înalt de păsări ce nu-l puteam

străbate ;

vorbeam de felul bărbaților de femeia în devenire

de rodul pământului de viață și liniștea ei

și câte cuvinte ne-am spus să nu cădem

necunoscuți de-acolo. era o lume verzuie, albastră,

roșie pe acoperișul cerului în seara aceea iar noi

căutam o ieșire –  de unde venisem nu ne aminteam.

unde trebuia să ajungem se vedea o spărtură

în aripa unei păsări. eram singuri așteptam.

să se întâmple ceva să nu ne putem ăntoarce iarăși

acolo jos ca două frunze alunecate din marea iubire.

 

 

 Peme din volumul ÎN IARNĂ CU FLUTURI ALBAȘTRI

                                             EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ 1974

 

 

mai mult
PromovateRepere

Cartea, precum femeia…

articol_repere_stoicescu_29_dec_16

O carte tipărită este, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (ilustraţiile, coperţile, modul în care este paginată şi legată, mergînd pînă la cele mai mici detalii grafice) transformă o carte într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă.

Dimpreună cu textul propriu-zis, cartea tipărită nu este altceva decît o sublimă vietate, splendidă în întregul ei, care se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. O carte abandonată într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, neutru şi inutil.

Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică doar atunci cînd o carte îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia ei. În caz contrar, ea moare. Moare şi se transformă într-un alt fel de mobilă, care odată cu trecerea timpului, indiferent cît este de valoroasă, se demodează. Intră într-un anume fel de desuetudine.

Pentru a avea viaţă, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii lăuntrici, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că între o carte frumoasă şi o femeie frumoasă, de cele mai multe ori, nu există diferenţe semnificative… (Bogdan Lucian Stoicescu)

mai mult
PromovateRepere

Băiețelul de dincolo de peretele subțire

foto_repere_raul_baz_23_decembrie_16

raul_baz_repere_23_16Locuiam într-un bloc din cele cu pereții subțiri – fagure uriaș în inima orașului. Alături, pe stânga, era casa scării, iar în garsoniera din dreapta se mutaseră doi tineri împreună cu copilul lor – un băiețel de doi sau trei ani. Plângea des și de fiecare dată auzeam vocea femeii apostrofându-l: „Taci odată, nu înțelegi? Vrei să te bat?” Atunci se potolea, dar numai pentru puțină vreme.

Auzeam toate zgomotele ca și cum aș fi fost acolo: izbitul tacâmurilor de chiuvetă, tusea bărbatului, pașii copilului care alerga de la ușă la fereastră și înapoi, obsedant, ca o veveriță în cușca ei strâmtă. Garsonierele erau mici, ca pentru niște ființe liliputane, nu aveai loc decât pentru un pat, o masă și un dulap. Mai tot timpul stăteam întins, cu ochii închiși. Nu mă ridicam decât pentru a mânca sau pentru a merge să-mi fac nevoile.

Pe la prânz porneam laptopul, citeam câteva știri și mă uitam după mailuri. Treaba asta nu dura foarte mult, cam o oră, dar în acea oră alergatul copilului mă scotea din sărite. Atunci mă bucuram s-o aud pe femeie strigând: „Dar mai termină odată, stai și tu liniștit că m-ai înnebunit de cap!”

Seara, pe la 9, deschideam o sticlă de vin și porneam laptopul pentru a doua oară, numai ca să beau cu companie muzicală. In general ascultam Bach, dar mi se făcea dor câteodată de tinerețe și atunci puneam Beatles, ori Pink Floyd. Copilul dormea și dădeam muzica încet, ca să nu îi stric somnul. La intervale de cel mult 10 minute o opream și atunci se auzea vocea înfundată a bărbatului, care părea să povestească în surdină. Femeia nu spunea nimic, doar chicotea din când în când. La un moment dat, adormeau amândoi și atunci dădeam muzica puțin mai tare, cât să pot desluși toate nuanțele, apoi începeam să scriu. Scriam, în general, despre singurătate, subiect la care pot spune că mă pricep mai bine decât cei mai mulți oameni. Dar scriam și despre copilăria pierdută, despre prieteniile care se sting, ori despre iluzia iubirii.

Fără de veste mi se întâmpla să găsesc niște imagini poetice și atunci făceam versuri. Timpul trecea mai repede și nu știu când venea miezul nopții. Terminam vinul, opream laptopul și mă întindeam în pat. Mi se întâmpla, uneori, să mă întind fără să opresc muzica – asta, de obicei, când nu-mi era somn și credeam că o să mai stau mult și bine ascultând. Priveam umbrele care se mișcau pe tavan când pe stradă trecea câte o mașină și mai mereu mi se părea că întruchipează scene din viața mea simplă și neverosimilă. După un timp, mă ridicam și opream totul, apoi mă înveleam până peste cap și adormeam.

Dar în acea noapte s-a întâmplat un lucru neobișnuit. Era 5 decembrie și știu asta pentru că trebuia să vină Moș Nicolae. Îmi pusesem cizmele pe pervaz, dar nu pentru că așteptam să le găsesc dimineață pline de cadouri, ci pentru că așa se face, la fel cum de Paște se ciocnesc ouă roșii. Lăsasem să curgă niște sonate ale lui Buxtehude, compozitor care nu mă pasiona atât de mult, dar care avusese un mare admirator în persoana lui Bach. M-am băgat în pat și am început să privesc umbrele de pe tavan. Apoi, în mod bizar, am adormit.

Pe la 4 dimineață, m-am trezit și m-am dus la baie. Apoi m-am așezat pe marginea patului, în întuneric, mi-am prins capul în mâini și am început să mă legăn înainte și înapoi. După un timp, lacrimile au izbucnit cu putere. Așa făceam mereu, plângeam și mă legănam câteva minute. Apoi plânsul a trecut și tensiunea a diminuat. Uitasem de muzică, dar deodată a reînceput. Sonatele lui Buxtehude trecuseră demult, probabil se auzise Corelli, iar acum, în ordinea preferințelor mele, urma Tallis, Thomas Tallis, englezul fără chip, cum îl botezasem, pentru că n-a ajuns până la noi niciun portret de-al lui. Niciodată nu-l ascultasem la patru dimineața, în întunericul camerei, abia trezit din somn. Efectul a fost devastator – pentru o clipă mi s-a părut că un cor de îngeri a coborât în mica mea garsonieră. Au început cu „Spem in alium”, motetul meu preferat și am avut senzația că e prea tare și o să-l trezească pe băiețelul de dincolo de peretele subțire.

Am întins mâna spre mouse, cu gândul să opresc muzica și dintr-odată l-am văzut pe micuț dormind cu o expresie lipsită de bucurie și mi-am amintit de toate strigătele femeii și de amenințările ei și am fost convins că Moș Nicolae nu o să vină la el și poate nici Moș Crăciun și apoi l-am văzut mare și încruntat, având la rândul lui copii fără copilărie și tot așa mereu, când totul ar fi putut fi altfel într-un mod atât de simplu – doar cu niște vorbe bune, cu o portocală pusă în ghetuțe, cu niște colinde, cu un zâmbet și o îmbrățișare.

Am apucat mouse-ul și am dat muzica doar puțin mai tare, atât cât să fiu sigur că vocile îngerilor lui Tallis vor trece prin peretele subțire și-l vor învălui pe băiețelul adormit, făcându-l să viseze frumos și să zâmbească. Și m-am gândit cum peste ani visul acela va continua să lucreze în sufletul lui și cum își va aminti el de noaptea minunată din copilărie când niște îngeri au cântat atât de frumos, dar numai lui i-a fost dat să-i asculte, ca dar din partea lui Moș Nicolae.

Când „Spem in alium” s-a terminat, am oprit muzica, m-am întins în pat și m-am învelit. Mașinile începuseră din nou să circule și am putut privi pe tavan umbrele dimineții. Ochii mi s-au închis treptat. Aproape că adormisem când am simțit că degetele mâinii drepte mi s-au încălzit mai mult decât restul corpului. M-am uitat și mi s-a părut că văd o ființă făcută covrig, cu capul așezat pe palma mea. O pisică? O vulpe a deșertului? Un spiriduș?

Am dormit până pe la opt. M-am ridicat din pat și am pus de cafea. Dincolo de perete se auzea cum cântă băiețelul, plin de veselie. Am băut o cană de cafea, apoi m-am îmbrăcat de oraș – trebuia să cumpăr de mâncare. În cizma dreaptă am găsit un ban de ciocolată învelit în staniol aurit. Aveam câțiva într-o cutie, îi luasem pentru copiii care ar fi putut veni să mă colinde. Dar cum ajunsese unul dintre ei în cizmă, nu mi-am putut aminti. Am ieșit pe coridor, am mers tiptil și l-am pus pe covorașul din fața ușii vecinilor, apoi am plecat spre magazin.

(Raul Sebastian BAZ)

 

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – George Moroşanu, poetul străzilor albe

articol_poeti_cenaclu_23_decembrie_2016

POEȚII CENACLULUI I.L.CARAGIALE-Un remember

GEORGE MOROȘANU

(22.07.2011- 6.11.1988)

poet_cenaclu_23_decembrie_16MOROSANU George, se naște la 22 iul. 1911, cătunul Bodea, Câmpulung Moldovenesc – moare în 6 nov. 1988, Ploiesti. Poet si prozator.
Intre anii 1923-l931 e elev la Liceul „Dragoș Voda” din Câmpulung Moldovenesc, unde l-a avut ca prof. de muzică pe Alexandru Bogza, filosoful, fratele lui Geo Bogza. în perioada 193l-l935 e student la Iași, la Facultatea de Litere si Filosofie, avându-l, printre alții, ca prof. si pe G. Ibrăileanu.
Debutează in 1930 în revista Glasul Bucovinei, la Cernăuți, unde îi apare și primul volum de poeme, Dezacord, in 1934 .
La Iași întemeiază in 1933, împreunăcu Ghedeon Coca si Victor Magură, revista Alfa, iar in 1934, împreună cu Al. Voitin și alți tineri, revista de stânga Manifest. În editura acesteia îi apare al doilea volum de poezii, in 1935, Întoarceri in biografia mea, cu o prefata de Octav Botez. Profesor de romană, franceză si latină la licee din Iași, Piatra Neamț, București. Din 1947 locuiește la Ploiești.O retrospectivă a activității sale poetice e volumulIarba stelelor (1968), care înseamnă si o discretă revenire a autorului, după o indelungată pauză editorială și publicistică. Momentele marmorei (1976) oferă un acord poematic final. Aceeași temă a memoriei, predominantă în poezii, răzbate stăruitor si la suprafata prozei în Vârsta neuitării (1973) sau în Punte peste ani (1984).

          (Documentare, Ioan Vintilă Fintiş)

 

DRUM ÎN MEMORIE

 

N-au moarte stelele mele  !

Punți îmi întind.

Prin furtuni.

Peste ani.

Și toate îmi cresc – copii năzdrăvani

 

Bat veșnic miriștia cerului.

Hoinăresc pe la hanurile văzduhului.

Beau cu bărdacă lumină.

 

Trandafiri îmi culeg de pe lujerii soarelui

Flori de jăratec, râvnesc, sentimente.

Crainici – îmi poartă de pe altă lume legende.

 

Știu și ele să-mi râdă să-mi plângă.

Dureros să se piardă pe ceața nătângă.

Și mă tem de răscoala norilor.

Îngălbenesc și se sting la întoarcerea zorilor.

 

Și acum, ca-n trecut,

îmi ară camp nevăzut.

Brazde-mi răstoarnă.

Adânc în azur.

 

An după an,

În cuiburi în seamănă foc.

Păsuri și cântec fără liman…

 

Iar îmi surâd de departe stelele mele din munți !

Ticluitoare-s de zodii. Pe lună albă și plină,

domol, cu anii mei duși vorovind

acolo, pe prisma vegheată de știmă,

Vărsând limpezimi, numai vrajă – risipă  –

în părul mei nins și în pipă.

 

    STRĂZILE ALBE

 

Fug străzile.

În freamătul proaspăt al nopții.

Linii drepte.

Imaculate. Pe meridianele lumii.

În grandios torent de lumină.

 

–     Gigantici pândari  _-

le-nsoțesc obeliscuri

arbori în cavalcadă.

 

Fug albe prin sufletul meu.

Se confundă.

În neastâmpăr se-mbină.

Stăruie,

sufletul plin să-mi învăluie.

 

Munți sonori – orizonturi

le cheamă-n rotocol,

Fără vană.

 

Fug străzile albe.

Mânate de lună.

 

Fug prin răscruci.

În răspăr.

De mână cu fântânile nopții.

 

Și-n spulber

Fug strrăzile albe.

 

Mereu.

Mai departe.

Pe meridianele lumii.

 

 

CÂND MINTEA-I VĂPAIE

 

Se stinge pădure de-o vreme,

aici, în sufletul meu ;

de toamnă și rariști se teme.

 

Pustie tânjește păddurea.

  • Ce grele-s ferestrele-i toamna

și-n umbră pândește securea !

 

Când mintea-i văpaie, – să – nfrângă

desișuri de gânduri și vulturi,

încearcă securea nătângă…

 

 

Bat valuri, dar cade securea,

izbită de stânci, în răscoală…

E toamnă și-mi cântă pădurea !

 

 

Notă: Din volumul   MOMENTELE MARMOREI

                                                          E.d.CARTEA ROMÂNEASCĂ 1976

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturala – poetii Cenaclului IL Caragiale

no thumb

ROMEA CANTEMIR

poet_cenaclu_1Cu numele adunat pe-o (singurã) târzie carte,Romea Cantemir se dezvãluie, așadar, o prezențã originalã în cadrul primei promoții lirice de la Echinox. Are, ca și congenerii sãi, și știe sã-l comunice cu o limpede dicțiune, sentimentul comuniunii cu lumea elementelor, stilizatã și întâmpinatã cu o gesticã și ea aproape de ritual, fascinat de puritãți pe care le știe precare înlumea fenomenelor, dar în staresã-i solicite și provoace straturile adânci ale sensibilitãtii. Mai posedã darul asocierilor sugestive, adesea neașteptate, dintre natural și cultural, în ecuații revelatoare, selectându-și datele dintr-un univers aproape deloc frecventat de confrați, reactivând ceva din reveriile solar-mediteraneene cu o anume tradiție în poezia româneascã, fãrã, însã, niciun semn de epigonism. E un întârziat act de(auto)recuperare, dar nu prea târziu pentru a scoate din mulțimea în care amenința sã se piardã, o voce liricã adevãratã și proaspãtã.

 

  Ion Pop, revista Tribuna Nr.148, 1-15 nov.2008

 

Rouă pe trupul…

 

… să mai fi prins o zi a Înălţării,

cu lumina curgând din vitralii –

ediţie rară – zi-început de secol,

cu malurile hăt-depaaaarte…încât

păşind pe ape s-ajunge – o altă generaţie.

Dormind între petale, nu i se ştie chipul;

de-oglinzi nu i se-atinge duhul – ah,

– viaţa în roz

(spre care, nu o dată, m-am ridicat,

ştiind atâtea i încă netrăind nimic)

– un fel de mireasmă

deschizându-mi uşile (ca la ea acasă)

prin încăperi, călcând desculţă cu

tălpi mici şi roz.

 

ERA ÎNTUNERIC TÂRZIU

UN FEL DE MIREASMĂ

(muuuult, după cină)

şi în zori…rouă

PE TRUP PLUTITOR,

în …LUMINĂ…

 

Năvodul

 

între valuri şi plase din oţel,

ne-mpinge viaţa din sala maşinilor;

păianjeni „acvatici care trăiesc pe

uscat şi-ar vrea să zboare” – sporesc

pânda pe cap de locuitor.

PEŞTELEMAREÎNGHITEPECELMIC

restul, îi duce soarta-nspre Năvod –

pacifice ieşiri în larg, atlantice

pescadoare în zona de riscuri verde-a

curenţilor; zodia Peştilor e umilită

de alte unsprezece (când la rame se

vădeşte sufletul lor), se-aud en gros

strigările cazone, din hala – (acvariu

mort, cu pereţii – vocale de piatră).

Spre-a salva negoţul – e ziua de

m o r u n – ce încă de puiet simţise,

ochiurile dese cum sporesc: ca apoi

Cineva de foooarte de sus –

să arunce Năvodul.

 

…scrie: DEZNĂDEJDE

 

noaptea din Carul Mare…(de licurici

în lentă decimare) v i s e a z ă –

cele Două Roze: miresme roşii în

armuri albe; război întins pân-la

corăbiile sub care curcubee de corali

concep – atolul, ca pe-o

succesiune de vitralii-m trepte, spre

farul luminând un hârşâit de vâsle

de la 1450 şiiii…

se dă la foale din infern (se-ncinge

de-o Furtună) – ce va plăti totu-n

natură…

„Eroilor aducerii de nenoroc” (cu palma

streaşină la ochi) – acelaşi Orizont –

(de câte generaţii?…) citeşte…

ordinea de zi, pe care scrie:

DEZNĂDEJDE

(Documentare literara, Ioan Vintila Fintis)

 

mai mult
DocumentarPromovate

Povestea bătrânei „salamandre” din Ploiești

incendiu_reportaj_15_dec_16

Să fii șeful pompierilor într-un județ cum e Prahova, cu rafinării, depozite de carburanți și exploatări petroliere, nu-i chiar de ici de colo. Și să mai stai pe funcție și un sfert de veac. Un țărănuș de lângă Mizil, fost copil de trupă pe timpul Regelui, a ajuns „tatăl” pompierilor prahoveni

Despre salamandre se spune că au o legătură cu focul aproape mistică. Că preistorica reptilă nu se teme de pârjol și că supraviețuiește datorită acestuia. În fapt, banalul amfibian, care trăiește toată viața ascuns prin scorburi și trunchiuri de copac, părăsește lemnul doar când acesta ajunge ia foc. Până și Leonardo Da Vinci credea că biata șopârlă nu are organe interne și se hrănește direct cu flăcări, asemenea legendarilor dragoni. Există, însă, niște oameni cărora li se spune, simplu, „salamandre”. Inamicii numărul unu ai focului. La Ploiești trăiește un astfel de „exemplar” ajuns la venerabila vârstă de 83 de ani. A stins peste o mie de incendii și a salvat multe, multe, vieți. „Salamandra” are gradul de colonel, poartă numele de Sebastian Ursoiu și a fost, un sfert de veac, șeful pompierilor din Prahova, județul cu cel mai mare risc de foc din țară. A stins și incendii mici, dar și uriașe. Uneori în mai bine de o zi de muncă, alteori în mai puțin de jumătate de oră. Acum e pensionar. Iar singura pază contra incendiilor o face în blocul său din centrul Ploieștiului. Are stingătorul lângă ușa de la apartament. Că, niciodată nu se știe…

 Copil de trupă pe timpul Regelui Mihai

Putea să rămână un banal țăran semi-analfabet. Soarta a vrut, însă, altceva pentru bătrânul născut în 1933. „Mama avea două clase primare și era servitoare la un boier pe nume Perșu, de lângă Mizil. Nevastă-sa era nepoata lui Eminescu și frate-său, colonelul Gheorghe Eminescu, era comandantul unei unități de grăniceri. Mi s-a spus că el m-ar fi botezat, da’ nu știu sigur…”, își amintește bătrânul pompier. Când avea 13 ani, colonelul venit în vizită la soru-sa l-a văzut prin curte și a spus: „Mai am 23 de copii în grijă. Îl vreau și pe el”. În aceași zi din 1946 s-a înrolat copil de trupă și a plecat, cu o valijoară de lemn, la o unitate militară din Brăila care avea și o Școală Industrială. Aici i s-a fixat că trebuie să învețe meseria de mecanic-motorist. A terminat-o în 1951, la 17 ani: „Mama era bucuroasă, că mi se asigură un vitor”.

Locotenent la numai 20 de ani

sebastian_ursoiu_doc_1(La vârsta când alți copii se joacă, Sebastian Ursoiu a îmbrăcat haina militară)

Programul unui copil de trupă era așijderea cu al fiecărui soldat. „Făceam și pregătire militară, am fost și la trageri. Mâncam ce mâncau ostașii și ne îmbrăcam cu aceeași uniformă”, rememorează octogenarul. A prins și ținutele cu moletiere, bocanci și obiele: „Ciorapi am văzut doar când am ajuns la școala militară de ofițeri. Cu obielele, niște fășii de pânză, era o tehnică… Dacă nu le puneai bine pe picior, te juleau rău”. Soldățelul dimineața învăța meserie la atelier și după-amiaza mergea la școală. „După stingere citeam în WC, că era singurul loc în care ardea un bec. Așa am învățat carte!”, lăcrimează veteranul.

Imediat după absolvire s-a înrolat voluntar, că nu avea încă 18 ani, la Regimentul 2 Grăniceri, din Brăila. Și a fost inspirat că, având origine „sănătoasă”, comuniștii l-au trimis la Școala de Ofițeri a MAI. Din 2000 de candidați au intrat 1.200 și a fost avansat lcotenent în 1953, la numai 20 de ani.

La 16 ani, târâș pe granița cu sârbii

Dar, în 1956 când s-a reorganizat Armata, înainte de rebeliunea anti- comunistă din Ungaria, mai toți colegii săi au fost trimiși în rezervă. „În școală, unde rămăsesem ca instructor, din 40 de ofițeri am rămas doar cinci. Restul nu aveau studii și ori au plecat acasă, ori pe frontieră, pe fâșie, cu condiția să-și termine studiile”. Pe frontieră a ajuns și el, dar copil fiind, la numai 16 ani: „Era prin ’50, când cu conflictul cu Tito, pe granița cu Iugoslavia. Eram la Beba Veche, unde montam niște lansatoare de rachete. Am stat veo 30 de zile. Treceau mulți ilegal granița și declanșau sistemele de rachete, că erau legate cu niște sârme. Uneori mai porneau și de la animale…”. Aici a avut parte de prima aventură cazonă. „Am primit misiunea să recuperez un aparat foto montat de sârbi fix pe borna de «triplex confinius» – borna celor trei hotare, dintre noi, unguri și sârbi. M-am târât 120 de metri și l-am luat. Puteau să mă mitralieze, da’ n-a fost mare scofală”, bravează bătrâna cătană.

Învățat de comuniști cum să se poarte ca un șef

foto_grup_pompieri_15_dec_16(„Salamandra” Sebastian Ursoiu, împreună cu ofi țerii de pompieri din sunbordinea sa, fotografie realizata in anul 1980 )

A mai avut un episod grăniceresc, în 1956, când a fost desemnat comandant al Dispozitivului de Închidere a Frontierei de la Episcopia Bihorului. Grănicerii maghiari, aflați în plină „anti-revoluție”, își părăsiseră posturile. „Ungurii erau răi… Mulți români am găsit omorâți în parcările din Oradea. Și nu cred că de ai noștri…”. Acolo a găsit-o și pe nevasta sa, o româncă refugiată la Videle, în timpul războiului: „Când s-a întors la Oradea n-a putut să intre în casa sa, că stăteau unguri în ea…”, oftează Sebastian Ursoiu. Au 62 de ani de căsnicie.

Militar disciplinat a fost apreciat și, în 1960, a fost selecționat instructor pentru Gărzile Muncitorești, precursoarele celebrelor Gărzi Patriotice. Dar, după un an, aceste trupe para-militare s-au desfințat și s-a trezit la pompieri, pe o funcție de cadrist care ține evidența militarilor în termen și a cadrelor . N-a stat mult nici aici, că iar l-au dislocat, dar la București, unde a urmat o altă școală de „pregătire a cadrelor pentru promovare în funcții de conducere”. Venerabilul râde: „M-au antrenat să devin șef”.

Șef peste zona cu cel mai mare risc de incendii din țară

Destinul i-a aruncat iar o mână de ajutor. Urma să se întoarcă la hârțogăraie numai că, la absolvire, s-a întâlnit cu generalul Tatu, pe atunci comandantul trupelor de pompieri. „Când i-am spus ce funcție aveam m-a mutat imediat la «Operativă» și m-a numit locțiitor al Șefului de Stat Major pentru Operații din Regiunea Ploiești, care cuprindea județele Prahova, Buzău și Dâmbovița. Aveam idee cu ce se mănâncă. Învățasem în școală, doar practică n-aveam…”, e uimit și acum pompierul. Era o funcție uriașă. Din acel moment, 24 de ani, până a ieșit la pensie, a rămas în aceeași unitate. „De atunci încoace cred că un sfert din viață am dormit în cazarmă. Aveam în grijă rafinăriile: Astra, Brazi, Teleajen, Vega, 9 Mai și Câmpina! Era câte un incendiu în fiecare săptămână”. Din 1979 a devenit locotenent colonel și Șef de Stat Major.

26 de ore nedormite la marele foc de la Teleajen

Primul mare foc l-a înfruntat în 1976. „Am muncit la el 26 de ore! Am apelat atunci la un rezervist «stingător» – cum li spunea pe atunci – care avea o mare experiență de stingere a incendiilor cu produse petroliere, din timpul războiului”, își amintește colonelul de pompieri în retragere. Avusese loc o „erupție” la un rezervor din Teleajen. Apa aruncată de pompieri în interior ajunsese la punctul de fiebere și a erupt ca un vulcan. Flăcările din interiorul rezervorului ajunseseră afară și amenințau totul în jur. „Stingătorul” acela, un erou fără nume, le-a dat soluția: „A trebuit să decupăm, cu un electrod de un metru, o gaură în rezervor. Pe acolo am băgat «capul deversor » și am inundat totul cu spumogen”, îl iau transpirațiile și acum pe pompierul veteran. 26 de ore n-a dormit deloc. De atunci, nu doarme mai mult de două- trei ore pe noapte. E supărat: „Sunt nemulțumit că nu se revine la tradițiile avute. La relațiile dintre ofițerii activi și rezerviști. Nu mai e continuitate…”.

Băiatul lui Manea Mănescu a explodat pe dinăuntru!

salamandra_sef(Să fii șef peste pomierii dintr-un județ ca Prahova, pe timpul comuniștilor, era mare lucru)

La începutul anilor ’80, Paul Mănescu, feciorul lui Manea Mănescu, fostul premier comunist al lui Ceaușescu, a murit într-un incendiu. Și nu oricum, ci într-un mod înfiorător: „A fost un foc mare la Brazi. Băiatul lui Manea Mănescu era director adjunct acolo. Luase foc fabrica de cauciuc. Noi intervenisem și făcuserăm un covor de spumă peste flăcări. Mai rămăsese foarte puțin de stins. Dar el ne-a ignorat! N-a vrut să țină cont de ce îi spuseseră și a plecat peste covorul de spumogen. A alunecat, a căzut și covorul s-a spart… Produsul chimic s-a reaprins, el a inhalat gazele și a murit. A explodat, pur și simplu, pe interior”, povestește, înfrigurat, colenlul Sebastian Ursoiu. Nu în fiecare zi murea așa odrasla unui demnitar de prim rang. Conchide: „A fost singurul mort și asta pentru că nu a respectat indicațiile noastre. Era la cinci-șase metri de mine. A fost o moarte rapidă, dar dureroasă și urâtă”. Evident, a urmat o anchetă la sânge. Nimeni n-a fost pedepsit. Mortul a murit din vina sa.

Catastrofa de la Brazi, evitată în numai 22 de minute

Experimentatul pompier nu vrea să nominalizeze un incendiu că ar fi fost cel mai mare. Zic că fiecare a avut particularitatea sa. Uneori contează mărimea, alteori poate fi mai mic, dar important e ce distrugeri poate produce. Spune că unul mai deosebit a fost la Combinatul Petrochimic Brazi, în 1979. Luaseră foc trei instalații de rafinare. „La patru dimineața m-au sunat și mi-au spus. Eu eram la comandă. Mi-a venit ideea să pun mașinile cu pulbere stingătoare cu azot pe laturile instalațiilor. Am lansat atacul concomitent, din patru părți, și s-a format un nor de pulbere care a înăbușit focul. A durat doar 22 de minute. Altfel, ieșea prăpăd mare…”, se zgribulește de teamă, și acum colonelul Ursoiu. E dezolat: „Acum văd că nu se mai practică, nu știu de ce… O fi scump, nu știu”. Ideea e că bătrânul stingător P250, cu pulbere, nu deteriorează imobilele cum o face apa: „Noi îl foloseam și la apartamentele de bloc care luau foc. Cei de dedesubt nu aveau atâtea pagube de la apă…”.

Inamicul celei mai mari invenții a omenirii

Pompierul veteran spune că într-un sfert de vac cât s-a ocupat de regiunea Poieștiului nu a avut decât opt pompieri morți la datorie: „La civili au mai fost, da’ ei interveneau primii, până ajungeam noi…”. Fostul copil de trupă de pe vremea Regelui Mihai e sfătos: „Focul e cel care arde în sobă. Acolo e controlat. Unde e necontrolat, se numește incendiu și face victime și pagube!”. Recunoaște că focul e cea mai importantă invenție a omului, dar și cea mai periculoasă: „Cu focul nu te joci! E mult prea periculos. Nu cred că-i place cuiva, prea mult, focul…”. Acum, bătrânul pompier se ocupă de prevenirea incendiilor în blocul său din centrul Poieștiului. La insistențele sale, toate cele 14 scări au pe paliere stingătoare de incendiu. Se îmbujorează: „Nu-s scumpe, dom’le…”.

(Mihnea – Petru Pârvu, Evenimentul Zilei)

mai mult
EditorialPromovate

Beatus zoon Politikon (Fericitul animal Politic)

apotheosis-of-homer-1

Ce este un politician?

Felul politicianului de a fi, ca model de insolență, este dorința de putere.

Întrucât este dedicat propriei îndrăzneli obraznice, politicianul nu este om de acțiune[1] și nici nu se poate raporta la aceasta.

Politicianul acționează în virtutea egoismului propriu.

Politicianul, din ce în ce mai puțin uman și impersonal, totuși, din egoism, poate mima orice fel de acțiune, dar numai din dorința de putere.

Doar atunci când prinde putere, politicianul acționează, și doar în interes propriu.

Puterea este condiția care răspunde împrejurării intime de acțiune a politicianului, altfel el este o conștiință neglijabilă care tinde către parazitism.

De aceea, dacă îi dai putere, omul politic se așează de bunăvoie în postura de organism de tranzit al societății. Cu alte cuvinte, dacă nu este încă o scursură, oricare politician, mai devreme sau mai târziu, va deveni una.

Politicianul nu mai vede pe nimeni în jurul său, după cum nu vede nici mediul în care, servitor al locurilor intermediare, a devenit orb la propriul statut vremelnic. Nemaifiind de multă vreme o persoană, el este doar propria lui politică. Are un scop și îl urmează din instinct. Faptul acesta exclude putința lui de a descrie o situație din exteriorul mediului politic, de aceea orice raportare umană a lui se reduce la animalitate – zoon politikon se destinează din proprie voință fericirii și devine beatus zoon Politikon.

Așadar, puterea politică anulează capacitatea politicianului de a observa societatea, drept pentru care, el și politica lui devin un singur personaj – în văzul lumii. Maimuțărindu-se.

Deținător al puterii, politicianului nu i te mai poți înfățișa ca om, și nici el nu mai are acces la concetățeanul de lângă el ca om, dar nici nu i se interzice să mai aibă de a face cu oamenii. Într-adevăr, politicianul nu ar avea acces la om, decât dacă i s-ar interzice să aibă legături cu oamenii. Puterea, însă, îl face pe politician să nu mai poată descoperi niciodată omenescul.

Așa încât mediul politic (de tranzit) și politicianul însuși fac invizibil omenescul.

Politicianul devine inuman pentru ceilalți și față de sine pentru că are de îndeplinit sarcini politice, asta pentru că el însuși este propria politică pe care o practică. Fiind trecător prin funcțiile lui mereu trecătoare, el se află departe de sine și niciodată stabil în mediul său, încât n-apucă, omenește vorbind, să se apropie nici de sine, nici de mediul politic în care își duce viața.

Și totuși, puterea politică în acțiune dezvăluie, prin contopirea politicului cu omul, ca deținător al puterii, felul politicianului de a fi

Politicianul este prezent fără să se poată reprezenta pe sine.

În consecință, mediul politic, deși acționează în numele oamenilor, pentru fericirea lor, totuși rămâne atipic, de unde și aroganța instinctivă a politicienilor. Cu alte cuvinte, dacă există o fericire la care politicienii au acces, ea este netransmisibilă celor pe care îi reprezintă în căutarea împreună a acestei fericiri.

Această fericire posibilă dar netransmisibilă dovedește sărăcia de omenesc și umanitate a mediului politic, care are nevoie să fie apărat, în speță de apărătorii drepturilor omului, împotriva oricărei formă de violență[2]. Acțiune esențială pentru asigurarea fericirii, inclusiv a celei netransmisibile către cetățeni, dinspre cei care îi reprezintă, respectiv politicienii.

Politicianul nu e doar un om fericit, pentru că, neputând să transmită fericirea, el trebuie  să susțină egalitatea în nefericire cu toți ceilalți pe care îi reprezintă.

…dar ce nevoie avem să definim un politician?  Știm că suntem o comunitate politică. Știm că statul e mai bun dacă durează mai mult. Mai mult, în ce ne privește pe noi, românii, se vorbește de dispariție. A pământului pentru agricultură, a pădurilor, a identității, a credinței care înseamnă și limba română. Și atunci…nu mai bine să știm noi de unde să-l apucăm, pe musiu politician, și nu-i mai bine, decât să plângă mama noastră, să plângă mămica lui?

(Florin M.)

[1] În sensul aducerii la împlinire ca știință și artă a guvernării

[2] Vezi https://www.consilium.europa.eu

mai mult
1 116 117 118 119
Page 118 of 119