Jurnalistul Alexandru Petrescu din Spania ne-a remis un comentariu despre „convenientul de a fi străin”. Prezentăm documentul:
Sigur că nu vă mai aduceţi aminte de Gheorghe Gheorghiu-Dej (născut Gheorghe Gheorghiu, la 8 noiembrie 1901, Bârlad; decedat la 19 martie 1965, Bucureşti). Dej a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa. Întâi, Prim Secretar al PMR. Apoi, între 1955-1965, Secretar General al PCR, pentru ca în perioada 21 martie 1961-19 martie 1965 să deţină funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. În ultimii săi ani de conducere Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relaţii diplomatice cu ţările occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de iniţiative au fost încurajate de SUA, preşedintele Lyndon B. Johnson considerând că România devenise un stat comunist prieten. Se respira un aer de libertate şi începuseră să vină străinii în vacanţe în România.
Despre convenientul de a fi străin
Când eram copil toata lumea mă întreba: „Ce vrei sa fii când vei fii mare?”. Le răspundeam că vreau sa fiu… străin!… Îmi amintesc faptul că în acea perioada a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, mecanicul de la CFR, a venit la noi în casă o familie de cehi. Probabil veniseră prin vreun program turistic frăţesc. Şi muncitoresc. Dar ei erau altfel de frăţeşti şi muncitoreşti comunişti. Aveau un autoturism Wartburg 311.
Sigur ca cei mai tineri dintre cititori nici măcar nu au auzit de acest Wartburgwagen construit de fabrica FAHRZEUGFABRIK în landul de Schauenburg, lângă castelul cu acelaşi nume construit de câtre Ludwig der Springer in 1067.
Bagajele cehului
La noi, în România aceea cu sufletul la gură, puteai vedea doar produsele poloneze ale Fabryka Samochodów Osobowych, numite Warsawa, sau ГАЗ-М20 Победа; Победа GAZ-M20 „Pobeda”. Noi, românii din acea Românie Populară şi mai ales republică, ne tot minunam de ce scoteau cehii de prin bagajele lor. La baie, cehul utiliza maşina lui electrică de bărbierit. Cutia cu lapte praf ce ne-au dat-o cadou am folosit-o câţiva ani la rând drept cutie de zahar sau de făină, iar mai apoi pe post de puşculiţă. Iar eu, în poleiala de ciocolată păstrată de la cehi – pe care am lins-o vreo lună faţă cu toţi copiii de pe maidanul din cartier -, tot mereu puneam o ciocolată autohtonă şi mă dădeam mare faţă de ei. Sentimentele mele materialist marxist-leniniste erau înfruntate de cealaltă bunăstare materială, a celor de dincolo de gardul nostru al cortinei de fier.
Păpuşile lui Serghei Maliutin
Zeci de ani mai târziu, îmi împlineam visul copilăriei, devenind şi eu „trădător de neam”, emigrant şi străin pe pământurile iberice ale lui El Cid Campeador şi Don Quijote. Un străin venit cu două valize ca de armată, cu o căciulă de blană cumpărată din târgul ruşilor şi vise… fără preţ. Dar ceea ce doresc să vă transmit nu este faptul că ţineam în mâini valize ce înlăuntrul lor aveau alte zeci şi sute de valize ca şi păpuşile Matrioschka, inventate în 1885 de către pictorul Serghei Maliutin. În fond, tot aici, în Occident, am aflat adevărul că aceste păpuşi erau de fapt copiate din misticismul japonez al Shichi Fukujin. Încet-încet adevărurile au început să mi se dezvăluie. Despre revoluţie, despre mineriade, despre diferenţele de concept privind socialismul, euro-comunismul, dreapta, şi de concepţie despre românii care odată ajunşi afară devin în viziunea celor care rămân în ţară orice mai puţin decât români.
Cuceritorii livezilor sau despre inconvenientul de a fi „spaniol”
Când o decadă mai târziu românii cucereau palmă cu palmă livezile de portocali şi măslini ale spaniolilor (pentru ca, apoi, să fie persiflaţi de cei ce frunzăreau milioanele de euro-dolari ce-i trimiteam acasă ca fiind căpşunari), mi-am dat seama că vom deveni carne de tun. După ce am obţinut premiul Clubului Internaţional de Presă ca cel mai bun ziarist într-un domeniu al jurnalisticii, un colectiv de patroni de ziar românesc din Spania mi-a refuzat solicitarea de a lucra pentru ei, patronii români. Deh, eram… „spaniol”. Tot spaniol am fost considerat şi de către românii care au constituit în acelaşi regat o asociaţie a ziariştilor români din Spania, drept pentru care nu m-au putut declara membru.
Românisme
La fel am păţit si cu un program de radio în limba română realizat de românii imigranţi aici. Culmea e că aveam o experienţă de câţiva ani acumulată în studiourile publice naţionale, RNE, sub bagheta lui Valeriu Lazarov, ca realizator sau producător de emisiuni pentru spanioli. Staff-ul Realităţii TV hotărâse cu ceva timp în urmă să deschidă o filială în Madrid. C.V-ul meu era ireproşabil în viziunea mea. Studiasem şi aveam diplome de la Universitatea Complutense şi Carlos III ca expert în producţii cine-tv-radio sau realizator programe tv. Bineînţeles că nici aici românii mei nu m-au luat în considerare. Românii, chiar şi cei de afară, sunt cuceriţi de către români. Recent am observat că şi alţi români se plângeau ca şi mine de faptul că suntem blamaţi acolo, în cuibul nostru românesc. Valeriu Lazarov îmi destăinuia prin 1993 că dorise să deschidă un canal de televiziune în ţară. Petre Roman si feseneul său nu i-au permis-o. Românisme !
Laureată cu Nobel vândută la kil
„În România, lumea nu prea mă place. Poate că există unii cărora le plac cărţile mele, dar eu, ca persoană, nu le sunt foarte simpatic. Cel mai probabil se întâmplă asta pentru că eu continui să spun lucruri care deranjează despre România, dar care trebuie spuse”, declara proaspăt laureata cu Nobelul pentru Literatură, scriitoarea Herta Müller, după scurta conferinţă de presă care a avut la Berlin în ziua anunţării premiului. „A fost un noroc să plec de acolo”, mărturisea laureata cu Nobel, care, imediat după anunţul din Stockholm, a fost purtată de braţele celor din ţară care o vânduseră la kil cu două decade mai înainte. De ce oare acum românii din ţară se împăunau cu ea odată ajunsă celebră?
(Alexandru Petrescu)
